Arhim. Emilianos Simonopetritul: "În timp ce patimile leagă mintea de lucrurile materiale, iubirea lui Dumnezeu dezleagă mintea de această legătură". "Omul care nu a fost lovit în viața sa duhovnicească este un imatur, un om neformat"

Patimile care stăpânesc mintea o leagă de lucrurile materiale și, după ce au despărțit-o de Dumnezeu, o fac să se îndeletnicească cu ele.

În acest cap, Sfântul Maxim [Mărturisitorul] continuă ideea, spunând că trebuie să-ți descoperi patimile, pentru că, altfel, îți vor lega mintea de lucrurile materiale. De exemplu, cândva ai căzut la examene, și îți aduci aminte de asta în tot felul de momente, și te întristezi. Trebuie să înțelegi că înlăuntrul tău există o patimă. Dacă n-o găsești, n-o să ți se șteargă amintirea eșecului, și după cincizeci de ani, dacă ți se va mai întâmpla ceva, dacă te va mai întrista sau răni cineva, îți vei aminti că ai căzut cândva la examene. Te vei gândi: "Dacă aș fi reușit atunci, nu m-aș întrista acum". Din această stare se va naște înlăuntrul tău un întreg șir de gânduri care te vor depărta de Dumnezeu.

Ca să te izbăvești de toate acestea, trebuie ca patima să fie ștearsă, fiindcă patima este materia care nu lasă mintea liberă, o ține legată. Fii însă atent: patimile nu leagă mintea de ele însele, pentru că mintea este înrudită cu Dumnezeu, în timp ce ele sunt o răutate pătrunsă în sufletul tău, o inclinație vinovată, iar dacă mintea ta se îndreaptă către patimă, încet-încet îți dai seama de ea și o vei război.

Atunci, ce fac patimile? Fac precum face cel viclean. De exemplu, când cel viclean vrea să te ispitească, nu se înfățișează ca viclean, nu-ți spune: "Du-te să furi!", pentru că îndată te vei împotrivi și vei spune: "Să stăm bine!". Ce-ți spune? "Postește mult! Nu vezi cât de mult postește fratele tău, care a sporit duhovnicește?". Adică, se ascunde în spatele acestei dorințe bune pe care ți-o strecoară, iar tu crezi că este Dumnezeu, însă șarpele ascuns își face lucrarea lui. Dacă ai fi știut că este satana, îndată i-ai fi spus: "Mergi înapoia mea, satano!" (Mt. 4, 10). La fel și patimile nu leagă mintea de ele însele, pentru că își dau seama că vor fi depistate. Fac asta doar când credinciosul suferă o învârtoșare, când mintea i s-a îngroșat sau conștiința i s-a tocit. Atunci, ce fac patimile? Leagă mintea de lucrurile material care nu par primejdioase, pentru că Dumnezeu ni le-a dat și nu reprezintă un păcat. 

De exemplu, îți place mâncare și spui: "La mănăstire postesc mereu, nu cer nimic, dar măcar duminica mâncarea să fie gustoasă!" Dar, zicând "mâncarea să fie gustoasă", mintea ta se află la mâncare și revine mereu la ea. Nu ceri ceva rău, ci ceva simplu. Lucrul acesta este foarte primejdios, deoarece caracterul lui legiuit ne face să ne legam în mod liber de el. Rezultatul? 

După ce au despărtiți-o de Dumnezeu, o fac să se îndeletnicească cu ele. Despart mintea de Dumnezeu și o fac să se îndeletnicească cu lucrurile materiale. Astfel, mintea unuia merge la grădina sa, a altuia, la voia sa proprie; a altuia, la dorința sa; a altuia, la întrebarea "De ce nu există dreptate în mănăstire?"; în mintea altuia intră ideea că aici avem parte numai de făptuire, nu de contemplație; altul se va gândi: "Ce treaba mai e și asta, nu avem iubire între noi, nu ne jertfim! Vezi? Nimeni nu s-a dus să-l ajute pe acela care a căzut!", și se lupta să aducă iubirea în mănăstire, fără să știe că s-a legat de lucruri, și nu de Dumnezeu. 

Vedeți cât de viclean este modul în care lucrează patimile?

Dar iubirea lui Dumnezeu, când stăpânește, dezleagă mintea de legături, convingând-o să disprețuiască nu numai lucrurile materiale, ci chiar însăși această viață vremelnică a noastră.

În timp ce patimile leagă mintea de lucrurile materiale, iubirea lui Dumnezeu dezleagă mintea de această legătură, convingând-o să disprețuiască nu numai lucrurile materiale, ci și însăși viața noastră vremelnică. [...] Iubirea lui Dumnezeu ne convinge să gândim contrar oamenilor din lume. Oamenii cred că lucrurile materiale și viața vremelnică sunt vrednice de interes. Eu cred că nu sunt vrednice de interes. Oamenii cred ca nu poți trai fără ele. Eu voi trai fără ele. Astfel, încet-încet, îmi dau seama că problema nu este lucrul, că nu lucrul material sau orice altceva este un rău, ci modul în care îl percep și cum mă raportez la el; este atitudinea pe care o am față de întreaga mea viața; tot ce există mai sfânt și mai cuvios pentru cei din lume poate deveni un coșmar pentru duhul meu, ceva care să-mi atragă duhul [la cele ale lumii este un coșmar pentru mine n.n.]. De aceea disprețuiesc, socotesc nebunie, desconsider chiar și această viață vremelnică a mea, nu vreau să trăiesc, Îl vreau numai pe Dumnezeu. Si pentru că în această viață îmi e greu să mă gândesc mereu la El, mai bine să mor, "să mă dezleg și împreună cu Hristos să fiu" (Flp. 1, 23). 

Prin urmare, se ajunge în mod firesc la o concepție pur eshatologică. Atunci când cineva are iubirea dumnezeiască, nu vrea să trăiască prezentul, îl interesează numai viitorul, pentru că vede că din clipa în care mintea lui este îndreptată spre ceva - spre problema lui, spre viața lui, spre un lucru oarecare, spre orice lucru, bun sau rău - nu-L iubește pe Dumnezeu. 

De aceea, când aveți probleme, iar eu nu vă primesc să discutăm, vi se pare că nu vă iubesc. Probabil că voi depășiți această dificultate, că nu gândiți lumește datorită iubirii și încrederii pe care o aveți în persoana mea. Dar nu știu dacă asta înseamnă maturizare. Maturizarea înseamnă să înțelegeți că problema voastră este o dovadă a faptului că sunteți lumești, respectiv că nu-L iubiți pe Dumnezeu. Dacă am o anumită problemă, înseamnă că mintea mea este preocupată de ceva, că în spatele problemei exista o patimă pe care o acopăr, o încălzesc. Ea va ieși, încet-încet, din găoace și va ajunge un balaur care mă va înăbuși. De aceea spunem că omul preocupat, grăbit, activ, problematizat, supărat este fără Dumnezeu, pentru că mintea lui este altundeva. [...]

Duhul Sfântului Maxim vrea să-l înalțe pe om și să-l întraripeze, să-l facă să zboare cu adevărat întru înalturi. De aceea îi dezvăluie adevăratul înțeles al vieții, faptul că viața este duhovnicească, adică o înălțare a duhului omenesc de către Sfântul Duh. Aripile Sfântului Duh susțin duhul omului și îl izbăvesc de orice greutate atunci când se înalță. Dimpotrivă, toate lucrurile, interesele, problemele sunt niște poveri care apasă sufletul. 

De multe ori mergem la duhovnic ca să ne soluționăm problema. Asta înseamnă: "Te rog, nu-mi vorbi acum de Dumnezeu, doar ajuta-mă să mă aranjez în viața aceasta, să-mi pun în rânduială problemele, ca să nu mai sufăr! Ajuta-mă să pot privi ceea ce vreau eu, ceea ce gândesc sau iubesc, cu dificultatea pe care o întâmpin!".[...] Omul care se leagă pe sine însuși cu lucruri lumești nu poate să zboare sus, la cer. 

***

Dracii ne ispitesc prin ei înșiși sau înarmează împotriva noastră pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei înșiși ne ispitesc când viețuim în singurătate, ca pe Domnul în pustie. Prin oameni, când ne aflam împreună cu oamenii, ca pe Domnul prin farisei (cf. Mt. 9, 34). Dar noi, căutând la Cel ce ne este tip, sa-i respingem din amândouă părțile. 

[...] Există concepția foarte veche potrivit căreia, când cineva ieșea la pustie, se ducea ca să se lupte corp la corp cu diavolul însuși. Exista, de asemenea, și concepția potrivit căreia nu se află o formă de viață mai eroică decât cea monahală, pentru că monahul ia asupra lui războiul cel mai serios și mai primejdios. Dacă însă rămân cu oamenii, atunci cel rău îi va folosi împotriva mea pe oameni, așa cum fariseii L-au ispitit pe Domnul. Prin urmare, demonul îi ispitește pe mireni prin intermediul oamenilor, fie prin acuzații, fie prin calomnii, fie prin mustrări, fie prin diferite alte ispite. De cele mai multe ori, problema mirenilor, în viața lor duhovnicească, sunt ceilalți. Prin urmare, dacă modul meu de viață este în societate, dacă petrec în mijlocul oamenilor, trebuie să fiu pregătit, așa încât să nu fiu ispitit de ei. Dacă nu am o astfel de dispoziție față de ei, e cu neputință să trăiesc o viață neispitită, să rămân netulburat. 

Așadar, trebuie să știm de ce să ne păzim. Sunt mireni, chiar și monahi, care cred că îi supară cel rău. De regulă, e vorba fie de oameni egocentrici, fie de bolnavi psihic sau intelectual, fie de oameni care au năluciri, fie, în cele din urmă, de căzuți în înșelare. Pe omul din lume, cel rău nu-l ispitește, ci merge cu placere și doarme, nu se duce să-l supere, pentru că omul din lume îi are pe cei din jurul lui, exceptând cazul că reușește să se însingureze, să trăiască singur cu Dumnezeu singur. 

Prin urmare, dat fiind că trăiesc împreună cu oamenii și comunic cu ei, trebuie să rămân pe deplin netulburat, adică să am o astfel de dispoziție față de ei, încât să mă aștept la orice din partea lor: chinuri, întristare, ispită. In același timp e nevoie să lepăd orice patimă, așa încât absolut nimic să nu mă tulbure din partea lor. Altfel, nu pot să trăiesc o viață duhovnicească. Celalalt poate să mă lovească, să-mi pună pistolul la tâmplă, să-mi facă orice rău. Cu toate astea, nu mă poate vătăma dacă eu sunt poziționat corect față de el. Dar din clipa în care nu înțeleg cursa celui rău, pe care mi-o întinde prin iubirea sau prin ura celuilalt, prin apropierea sau îndepărtarea aceluia, prin zâmbetul sau prin cuvântul amar pe care mi-l va spune, înțelegeți cât de nesiguri îmi sunt pașii. 

Pe cine tulbură cel rău în persoană? Pe cei care trăiesc singuri. Am văzut că verbul ίδιάςω înseamnă că "rămân deoparte (χατ'  ίδιάν), singur"; dar asta este numai ceea ce se vede. In esență, ίδιάςω înseamnă că "rămân singur de dragul unei alte persoane". Adică, înseamnă că rămân - am putea spune - tête-à-tête, în mod personal, eu și tu, așa cum dacă vreau să discut cu tine, mergem singuri într-o cameră, ca să fim noi doi și să discutam liniștiți.

Insă, legătura care se formează între noi nu este orice fel de legătură sau de discuție, întrucât discuția a doi oameni este o legătură socială. De-a lungul unui proces de însingurare, cealaltă persoană este, mai întâi, persoana de care aparțin și căreia mă închin, căreia îi sunt rob. In al doilea rând, persoana aceasta este scopul vieții mele, umplerea mea. Merg singur cu o persoană anume, pentru că doar în această persoană pot să mă împlinesc, așa cum și soții, când se află singuri împreună, nu mă încape un altul, fiindcă cei doi alcătuiesc un trup (cf. Fc. 2, 24). Așadar, faptul de a fi singur (τό ίδιάςειν) înseamnă să fiu singur cu altcineva, a cărui moștenire sunt și către care țintesc. Prin urmare, el este pentru mine totul, este desfătarea mea.

Așadar, când vorbim despre monahism sau despre însingurare, în rugăciune, în chilie, în pustie, în tot locul stăpânirii lui Dumnezeu, le înțelegem în acest înțeles, și atunci putem să vedem că și noi avem de dus lupta împotriva celui rău. Faptul că devin monah înseamnă că pentru mine încetează orice preocupare, orice comuniune, că nu mai exist decât eu și Dumnezeul meu, Domnul meu.  Dumnezeu nu acceptă să cerceteze sufletele și să Se unească cu ele decât atunci când ele se află singure (ίδιάζoυν), când se opresc din orice alte ocupații (σχoλάζoυν). "Opriți-vă (σxoλάσατε) și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!" (Ps. 45. 11). Fără această faptă, nu există cunoaștere a lui Dumnezeu, nu există teologie, nu poate fi vorba ca Logosul să mi-L descopere vreodată înlăuntrul meu pe Dumnezeu.

Când reușesc acest lucru, atunci străbat o viață adevărată înaintea lui Dumnezeu, o viață în care Îl văd pe Dumnezeu înaintea mea (cf. Ps. 15, 8) și sunt îndreptățit ca monah. Atunci, și cel rău ia asupra-și ispita de a deveni "dumnezeul" meu, vine să mă lovească în orice fel cu putință: uneori pe ascuns, alteori ca "dumnezeu văzut", alteori împotrivindu-mi-se, așa încât să-mi producă spaime.

Dar noi, cautând la Cel ce ne este tip (τύπος), să-l respingem din amândouă părțile. Ce înseamnă tip (τύπος)? [Substantivul τύπος, căruia nu-i putem găsi în limba română un echivalent, omonim și el, care să conțină toate semnificațiile originalului, derivă din verbul τύπτω : a lovi, a răni, n.tr.]. Dacă traducem cuvântul în mod simplu, vom spune că "tipul" este caracterul omului. Cutare, zicem, este un tip melancolic, celalalt este unul extrovertit. Este clar că Sfântul Maxim nu înțelege acest lucru aici. Tύπος este rezultatul unei lovituri și, în cazul de față, rezultatul contraloviturii date în lupta cu dușmanii mei. Vorbim despre întipăririle (τύπους) cuielor Domnului: adică, L-au străpuns pe Domnul cu cuiele, și au rămas urmele (τύπους) cuielor, rănile. Tύπος este și zgomotul pe care îl fac pașii mei pe podea. Tύπος poate să fie și o schiță, un desen - "frumoasă reprezentare", zicem - sau poate fi și literele scrise cu mașina de scris, care sunt rezultatul unei lovituri. Tύπος mai poate să fie și un basorelief, o gravură sau, de exemplu, scrijelirea pe o piatră. De asemenea, τύπος mai poate să fie și instrumentul cu care lovești, cel care produce rezultatul tipic (τύπος): zgomotul, semnul, urma. Întipărire τύπους este și ștampila, dar și urma pe care ștampila o lasă pe hârtie. Prin urmare, τύπος este fie mijlocul prin care se produce un anumit rezultat, prin lovitură, sau prin presare, sau prin orice alt mijloc, adică printr-un contact nemijlocit, fie este rezultatul acestei acțiuni.

Dacă întipărirea (τύπος) este rezultatul unei lovituri, putem spune că, raportat la noi, τύπος este și experiența vieții noastre, rezultatul de pe urma multelor lovituri pe care le-am primit în viață. Omul care nu a fost lovit în viața sa duhovnicească este un imatur, un om neformat (ἅτύπος), nu are nicio siguranță în ceea ce privește propriul viitor. Doar cel lovit poate simți siguranța, pentru că are experiență și știe unde să pășească. Omul care nu a fost lovit de necazuri, de dureri sau de cel rău, în orice fel, care nu a învățat să rabde loviturile, să le rabde pe cele care ni se par a fi răutatea oamenilor, pe cel care par a fi soarta, cum le numim, pe cele care ni se par întâmplări neprevazute, eșecuri, omul fără τύπος nu poate reuși în viață.

Să vedem acuma care e propriul nostru fel de a fi (τύπος), ce experiențe avem, cum am fost loviți până acum. Ieri, de exemplu, am fost supărat pentru că te-ai uitat urat la mine. Alaltăieri, am fost mâhnit pentru că m-ai uitat. Iată felul meu de a fi (τύπος): sunt omul care nu viețuiesc singur, dar care îmi petrec timpul cu oamenii. Trăiesc ca un muritor de rand, la fel cu toți oamenii, chiar dacă sunt monah, chiar dacă port rasa de ani de zile. Dimpotrivă, dacă loviturile mele erau pe deplin duhovnicești, lăuntrice, dacă proveneau din lupta egoului meu cu Dumnezeu și dacă aș fi avut căderi, care însemnau înălțări ale egoului, sau dacă aș fi avut suișuri duhovnicești, respectiv căderi ale egoului și înălțări ale lui Dumnezeu înlăuntrul meu, atunci sunt tipul omului care petrece singur.

Când cineva se cercetează pe sine însuși, va vedea dacă este cel care trăiește împreună cu Dumnezeu sau cel care petrece împreuna cu oamenii. Privește-ți felul de a fi (τύπος), și îndată o sa înțelegi de ce trebuie sa te păzești. Dacă satana te ispitește, întrarmează-te cu puteri și fii atent mai ales la iubirea de sine! Dacă oamenii te ispitesc, atunci pregătește-te să fii de neatins de orice atingere omenească, pentru că ceilalți sunt în preajma ta mereu și te vor duce tot timpul în ispită, vor lasă mereu întipăriri (τύπους) pe tine.

Nu e corect să crezi că în viața ta socială nu poți să fii întotdeauna cu Dumnezeu! Nu poți să-L lepezi pe Dumnezeu sub pretextul sociabilității sau al petrecerii împreună cu oamenii, sau al iubirii, sau al misiunii sau al activității bisericești, dându-te pe tine lumii  și netrăindu-L tu pe Dumnezeu, pentru că lumea Îl vrea pe Dumnezeu, și nu pe noi. 

Sursa: Tâlcuiri la Sfântul Maxim Marturisitorul, capete despre dragoste, de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Ed. Sf. Nectarie