Arhim. Emilianos Simonopetritul: "astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea". "Asceza este pământul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre"

Gheronda Emilianos, în Joia Mare, închinându-se la cinstita cruce 
și la mâna Sfintei Maria Magdalena din Mănăstirea Simonos Petra 

Omilie ținută înaintea teologilor din Trikala, 

în Sâmbăta Strămoșilor, după Vecernie, 14 dec. 1985

Văzându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta și viața noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4). Stau și mă gândesc câți dintre voi, care v-ați luptat ani de-a rândul ca teologi, ca luptători ai Bisericii, veți străluci într-o bună zi în slava Tatălui și vă veți arăta și ne vom vedea și ne vom arăta acolo. Gândul că viața aceasta și cealaltă sunt una întotdeauna mă face să mă bucur atunci când întâlnesc persoane cu care am colaborat, pentru că văd această legătură nu sub curgerea timpului, ci în perspectiva veșniciei. Voi nu sunteți printre cei de care Prorocul zice: "Veniți să beți apă fără de arginți!" (Is. 55, 1). Voi veniți cu trudă și cu jertfă ca să aflați apă, să beți și să vă umpleți sufletele. [...]

La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.

Vorbind despre taina unirii, trebuie să luăm în considerare faptul că astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea. Nimeni nu-i mai poate țintui mintea într-un loc, ea fuge neîncetat. Existența omenească se împrăștie. Dar și dezbinarea este vizibilă în toate manifestările vieții omenești. Prima, împrăștierea, fărâmițează omul, îl sfărâmă. A doua, dezbinarea, îl dizolvă, îl descompune. Nu există armă sau leac mai eficient împotriva acestui bici dublu decât Liturghia, care, nu numai că ne unifică pe noi în noi înșine, dar ne și unește cu Dumnezeu, cu toți sfinții și cu toată zidirea.

Știm însă că lumea nu este stăpânită astăzi de chipul luminos al unui om, conducător înțelept sau proroc sau conducător duhovnicesc, ci este stăpânită de o concepție sindicalistă. Iar cuvântul "sindicalism", cu toate sensurile sale, nu numai cu cel social, însemnează "înghesuială, îngrămădeală, târâre după altul", și așa se ajunge până la o stare infantilă. Lipsește forma care unifică și stăpânește gruparea, faptul de a te lua după altul, stare în care oamenii ajung niște valuri purtate încoace și încolo, nu pot să acționeze, ci numai să se răscoale. În plus, lumea se află sub stăpânirea curentelor și sistemelor economice, filosofice, religioase, politice, naturaliste, un întreg sistem de ideologii, care nu-l unesc pe om cu ceilalti, ci îl însingurează de ceilalți, pentru că îl fac să simtă că el este cel adevărat. Dintr-o astfel de stare lipsește Dumnezeu și teologia.

Aceste două elemente ale lumii, împrăștierea și dezbinarea, au urmări profunde în viața psihologică și duhovnicească a persoanelor și, de aceea, Liturghia este altceva. Ea intră în societatea dezbinată, o ia, o unește cu spațiul liturgic și o preface într-un loc în care e cu putință să se aducă închinare lui Dumnezeu. Cum și-ar putea omul altfel închipui că rațiunea existenței sale este unirea cu Dumnezeu? Unde să-și aducă aminte de aceasta? Cum să priceapă asta? Cine să i-o spună? Toți aleargă, se îmbrâncesc, se zbat. Comuniunea personală, unirea cu Dumnezeu, care dăruiește pacea, bucuria și, în general, trăsăturile Dumnezeirii, fără ca personalitatea omului să fie distrusă, este ceva care se păstrează și se împărtășește numai în Liturghie.

Încă din vârsta celei mai fragede pruncii, omul încetează încet-încet, să crească împreună cu Dumnezeu. Copiii de azi sunt educați altfel, nu sunt educați în Dumnezeu. Omul nu se maturizează ca o personalitate dumnezeiesc-omenească. Ba chiar și creștinii înșiși făuresc adesea un creștinism la măsurile omului căzut. Omul trăiește lumea și acceptă Biserica. Acceptă Biserica și trăiește lumea. Are o viață de rând și prețuiește viața bisericească. Prețuiește viața bisericească și trăiește o viață de rând. Asta-i omul!

De aceea, de cele mai multe ori, și Liturghia doar înfrumusețează viața omului, dar nu o umple. Asta însă nu e o viață bisericească! Pierderea vremii și grijile înăbușă trăirea slujbei bisericești. Cine mai merge la Vecernie, la Utrenie? Câți fac Pavecernița? Cine cunoaște slujbele noastre? Cine respectă canoanele Bisericii? Bogăția slujbelor este dată la o parte, azvârlită într-un colț. Se crede că e de ajuns numai Dumnezeiasca Liturghie - și de multe ori nici măcar ascultarea ei în întregime - ca un fel de audiție și vizionare sfântă cu caracter săptămânal. Credincioșii noștri se mulțumesc cu simpla lor prezență în biserică. Unii, adăugând și Sfânta Împărtășanie, socotesc că sunt mai buni decât cei care numai șed. Dar astfel Liturghia, precum am spus, nu ne hrănește, nu ne schimbă, nu ne înalță la trăiri dumnezeiești. Credem în sfințenie și în arătarea dumnezeiască, dar nu înțelegem sfințenia ca părtășia și însușirea noastră personală și nu stăm "din tot sufletul și din toată inima" (Mc. 12, 30) înaintea arătării dumnezeiești, ca să devenim și noi sfinți. [...]

Liturghia nu este doar o simplă săvârșirea a Dumnezeieștii Euharistii. Este alăturarea cerului și a pământului, a lui Dumnezeu și a oamenilor, a noastră, a tuturor, pentru că fiecare dintre cei prezenți, fiind de față, aleargă împreună, dar nefiind de față, produce o lipsă. Liturghia este viața întregii Biserici, de vreme ce Biserica îl mântuie pe om. Liturghia este lucrarea-energia făcătoare de viață a lui Dumnezeu, participarea omului la Dumnezeu. Așa tâlcuim Liturghia în diferitele dimensiuni pe care le ia și în legăturile noastre cu Dumnezeu.

Biserica este Liturghie și Liturghia este întreaga Biserică. Viața în Biserică este o slujbă duhovnicească. Nu numai o închipuire a slujbei din cer sau a slujbei veacului viitor, ci este însăși viața noastră, Însuși Hristosul nostru. Biserica lucrează în Hristos. Liturghia se lucrează în Hristos. "A lucra" înseamnă "a fi întors cu totul spre ceva, mă îndeletnicesc cu acel ceva, îl pregătesc, îl întregesc, îmi aduc toată ființa și mi-o unesc ontologic cu acel ceva". Biserica este plecată și întoarsă spre Hristos, lucrează întru El și este lucrată de către El, Îl face prezent, oarecum. Îl naște înlăuntrul ei.

Prin urmare, "liturghiesc" înseamnă că eu Îl trăiesc pe Hristos. Duhul săvârșite prefacerea mea în Hristos, pentru că nu coboară pentru daruri, ci pentru mine. Prin urmare, și eu lucrez în Hristos. După cum se prefac pâinea și vinul, tot așa mă prefac și eu. La săvârșirea oricărei Taine, preotul se preschimbă. Aici însă preotul este și Hristos, și Tatăl, și orice alt lucru care se găsește la Liturghie. Este Dumnezeu și omul.

Dumnezeiasca Liturghie  are punctul de plecare în întâlnirea lui Hristos cu Biserica și, prin urmare, în firea veșnică a Dumnezeirii și în iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi. Aceasta, pentru că Biserica a existat în cer în comuniunea Persoanelor Treimice. Apoi s-a lărgit și la îngeri, iar apoi în rai. Acolo Hristos, ca preot al creației, săvârșite lucrarea de sfințire și de prefacere a țarânei în om, care nu putea să aducă slujbă lui Dumnezeu. Prin urmare, l-a făcut și pe om preot.

Așadar, Hristos îl slujește pe om și, în continuarea, omul ia asupra-și faptul de a sluji, de a liturghisi lui Dumnezeu. Dumnezeu a zidit lumea și inimile oamenilor ca să alcătuiască spațiul jertfelnicului, biserica acestei Liturghii a Persoanelor Treimile. Cosmosul este jertfelnicul în care se întinde preoția noastră, preoția tuturor credincioșilor, a tuturor celor botezați, ca să-și poată săvârși pretutindeni liturghia lor, iar inimile noastre sunt jertfelnicul pentru amestecarea noastră cu Dumnezeu. Cosmosul este spațiul unui dialog plin de iubirea și al unei goane de vânătoare între Dumnezeu, Cel iubitor, și omul liber. Dumnezeu ne-a dăruit lumea și cosmosul ca dar, iar noi Îi dăm în schimb pe noi înșine și toate ale noastre și ale lui Dumnezeu ca o mulțumire (euharistia) față de darul mântuitor al lui Dumnezeu. Vedeți, așadar, cât de locală, temporală, dumnezeiască, cerească și pământească este Liturghia. Este ceva neîntrerupt, după cum Dumnezeu este neajuns.

Căderea a întrerupt pentru o clipă această comuniune armonioasă. Întruparea Cuvântului însă vine foarte grabnic și o reface, și asigură de acum caracterul definitiv al Liturghiei. De atunci, de la întrupare, e valabil cuvântul parabolei: "Iată, toate sunt gata", cheamă-i pe cei poftiți! Si continuă: "Silește-i să intre!" (Lc. 14, 17-23). Să nu credeți că "sileste-i să intre" reprezintă o violare a personalității și a voinței. Este un ebraism care arată iubirea, dragostea, și așteptarea plină de nădejde a lui Dumnezeu. Este ca și cum ar zice slugii: "du-te, aleargă, ostenește-te, străduiește-te să afle toți că cina este gata! Stăruie, convinge-i pe oameni, cazi la picioarele lor, pentru că asta este ceea ce caută!". Si singurul lucru care rămâne este propria noastră iubire și propriul devotament. Pentru că, prin separarea și dezbinarea de care suferim înlăuntrul și în jurul nostru de la multele îndeletniciri cu care ne ocupăm, uităm de noi înșine. Ce să ne mai aducem aminte și de Liturghie! Fiecare legătură a noastră cu Dumnezeu este Liturghie.

E nevoie însă de o curățire personală ca să ne întâlnim în mod autentic, zi de zi, cu Dumnezeu. E nevoie de o dezlegarea din chingile celor deșarte și stricăcioase ca să ne legăm de Dumnezeu. [...]

Asta este Dumnezeiasca Liturghie! Este lucrarea lui Dumnezeu, este lucrarea poporului, este, prin urmare, lucrarea fiecărui trup și a fiecărui teolog. Teologii nu sunt lipsiți de preoție, mai ales că în viața Bisericii au o misiune specială: să arunce sămânța lui Hristos, sămânța credinței, cuvântul, în Biserică și în suflete. Viața și propovăduirea lor în biserică, la școală, în societate, în lupta de zi cu zi este o liturghie. Este slujire a poporului. Chiar și numai prin numele lui și prin slujirea pe care o face cu cuvântul său, teologul este un mărturisitor și un martor al existenței, al prezenței și al puterii lui Dumnezeu cel Treimic. Dă mărturie și educație în popor. Slujește Cuvântul.

Teologia este o liturghie bisericească săvârșită cu trudă și credință. Prin cunoștințe îi ajută pe credincioși să-L înțeleagă pe Dumnezeu, ca să se poată astfel apropia de El și prin trăire. Teologia, slujirea lui Dumnezeu, liturghia teologului sunt o sădire a lui Hristos într-o inimă de copil, o întipărire a lui Dumnezeu în conștiința omului. Sămânța teologului cade, iar "pământul rodește de la sine" (Mc. 4, 28), mărturisește cuvântul lui Dumnezeu. Teologul seamănă cuvântul și pleacă, dar nu vede sămânța și pământul care face să rodească de la sine sămânța pe care a aruncat-o, ba chiar aude înjurături, hule, propagandă ateistă sau vede tineretul abătându-se de la calea cea bună. Dacă cuvintele stelelor de pe cer nu se pierd (cf. Ps. 18, 4), cu cât mai mult se aude cuvântul unui teolog care liturghisește slujirea Cuvântului! [...]

Dar să luăm aminte la a doua parte a omiliei noastre. Liturghia, fie a mea ca preot, fie a lui Dumnezeu, fie a întregii Biserici, este o legătură publică, o legătură personală în Biserică, în cadrul adunării de slujbă, dar și o părtășie de unul singur la viața și mărturisirea lui Hristos.

Pentru Liturghie e nevoie de o comuniune personală, mistică, neîncetată, într-o asceză de zi cu zi în chilie, - cum spunem noi, monahii - "în cămară" (Mt. 6, 6)-, precum spune Hristos, în locul în care putem realiza isihia și tăcerea.

Lucrul acesta ni-l dă experiența ascetică. Experiența noastră ascetică este o ascuțire, o întărire a organismului nostru, ca să ne putem săvârși slujba noastră obștească cu mai multă putere, mai nemijlocit, cu mai multă măreție, astfel încât să strige cerul și pământul atunci când liturghisim.

Asceza personală a credinciosului, urmând pilda celei monahale, cuprinde răbdarea, înfrânarea, pocăința, îndelungă-răbdarea, abstinența, postul, privegherea, isihia, osteneala, durerea. Acesta constituie asceza. Nu sunt doar faptele noastre bune, nu e doar lupta noastră de a ne tăia patimile. Asceza este, înainte de toate, cheia bisericească ce deschide larg ființa noastră intrării lui Dumnezeu. "Chiar dacă ajunge cineva la piscul virtuții, tot are trebuință de osteneala ascezei", zice Avva Filimon - nu mai are nici războaie, nici ispite, nici probleme, dar asceza trebuie continuată. Vrei să-L dobândești pe Dumnezeu? Vrei să fii un liturghisitor? Vrei să primești orice dar dumnezeiesc? Vrei curăție, bucurie, libertate, teologie, contemplație? Vrei ca viața ta să fie o Liturghie? Faceți atunci doar asta: "Du-te și ostenește-te, căci e nevoie de osteneală, și de durerea inimii" - Avva Filimon. Șezi, zice, la tine acasă și fă-ți lucrarea ta. Nu-ți spun să-ți schimbi viața, pentru că, fiind în societate, ești supus lucrurilor ei neplăcute. Trăind în lumea stăpânită de demonul cel viclean, este firesc să te tulburi și să fii ispitit și adesea să fii supus de către diavol. [...]

Vedeți că durerea, asceza, strădania în osteneala duhovnicească, dispoziția lăuntrică de a ședea înaintea lui Dumnezeu, pe cât putem mai cu seamă noaptea, sunt antidotul morții și mijlocul de a dobândi iubirea lui Iisus. Pentru că omul se aprinde prin asceză și prin durere și se umple de o altă putere, de o altă tărie, de un alt cuget, de cugetul Sfântului Duh. Asceza este pământul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre.

E nevoie, așadar, de liturghia noastră personală, de comuniunea noastră mistică cu Dumnezeu. Este durerea noastră pe care o pătimim oriunde L-am întâlnit, oriunde L-am găsi, oriunde Îl avem, vrând sau nevrând, dar, în același timp, este și o faptă săvârșită de bunăvoie. Să ne înălțăm mintea la Dumnezeu prin studiu duhovnicesc și prin rugăciune, mai cu seamă în orele de noapte, fiind singuri cu singur Dumnezeu. Așa cum Avraam, dacă vă amintiți, s-a suit singur în munte, ca să aducă singur jertfă lui Dumnezeu pe fiul său cel unul-născut, care a ajuns tip al lui Hristos, așa și noi, înlăuntrul tăcerii, în isihia atât de potrivită pentru noi, urmând neîmprăștierea pentru câteva clipe, pentru câteva ceasuri, să dăm acest răstimp și întreaga noastră minte lui Hristos ca pe o liturghie și jertfă personală fără de sânge. Îi vorbim lui Dumnezeu cu credința că ne aude și, de aceea, Îi cerem mila. O, clipe ale ascezei noastre personale și ale rugăciunii, ale strigătului "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!", în care devenim părtași sfinților și suntem binecuvântați și făcuți locașuri vrednice și dumnezeiești ale lui Dumnezeu și instrumente ale strălucirilor și ale darurilor dumnezeiești! Această lucrare, făptuire este numită de către Părinți "liturghie", "canon".

După cum, în Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeu Se obligă pe el Însuși să lucreze împreună cu chemarea pe care o săvârșite preotul slujitor, - aceasta se petrece la toate Tainele - tot așa și la această sfânta anaforà, pe care o săvârșite credinciosul prin mijlocirea numelui lui Iisus, masa mistica a inimii primește în mod sigur cercetarea Sfântului Duh. [...]

Cu rugăciunea lui Iisus dobândim toate îndreptările lui Dumnezeu și, în același timp, Îl imităm pe Hristos, pentru că aceasta este noima rugăciunii. După cum Hristos S-a făcut și preot, dar și miel de jertfă, săvârșind jertfe bineprimite în numele lui Iisus. Graiurile rugăciunii, pe care o facem ca pe o pregătire pentru Liturghia obștească, teologică, devin "pietre vii" (1 Ptr. 2, 5) pentru zidire, iar noi suntem zidiți în locașuri duhovnicești și devenim, în continuare, preoți sfinți. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Stăruie în chemarea numelui Domnului", rostește neîncetat numele Domnului, în loc să spui multe cuvinte, și atunci inima Îl va înghiți pe Domnul, și Domnul va înghiți inima, și vor ajunge una. Vedeți că și aceasta este un lucru unificator, este o liturghie duhovnicească!

Prin urmare, nu ajunge doar slujba noastră obștească și Liturghia, ci e nevoie  și de asceza noastră. Sfântul Macarie spune: Nu săvârșim Liturghia dacă nu am făcut mai întâi Miezonoptica, Utrenia, slujba rânduită. Fără acestea nu se face Liturghie. Dar nu se face, zice, nici slujbă fără Dumnezeiasca Liturghie. Astfel, nici noi nu e cu putință să săvârșim Liturghia la biserică sau altundeva dacă nu ne-am făcut mai întâi liturghia noastră în chilie, în camera noastră, dacă nu facem această pregătire ascetică a noastră personală. Atunci e sigur că Dumnezeu ne va dărui totul.

Așadar trebuie să avem privegherea noastră puternică, postul nostru, smerenia noastră, să dobândim virtutea noastră cu răbdare și stăruință - toate acestea sunt asceză - pentru a oferi slujirea sfântă a inimii noastre. Să nu ne oprim niciodată până ce vom primi lucrarea mistică a Duhului, până vom dobândi odihna și veselia duhovnicească singură, pentru că într-acolo țintește Liturghia.

Tot ceea ce se săvârșește la adunarea de slujbă trebuie să fie desăvârșit. Ceea ce se săvârșite la adunarea de slujbă se săvârșește și în mod personal, "în cămara ta" (cf. Mt. 6, 6). Dar cu cât mai desăvârșită este Liturghia noastră obștească, cu atât mai desăvârșită este și liturghia noastră personală, numai și numai prin Hristos singur. [...]

Așadar, asceza este pregătirea ființei noastre, a sufletului și a trupului, pentru lucrările sfinte ale Duhului Sfânt. Când avem această dublă liturghisire și știm că viața noastră și îndumnezeirea noastră și lupta noastră sunt o liturghie, atunci harul locuiește înlăuntrul nostru și, puțin câte puțin, ne preschimbă, ne preface. Harul Duhului Sfânt ne inundă, ne adapă. Astfel Duhul Sfânt, venind înlăuntrul omului, face harul inseparabil de aceasta. Dumnezeu nu ne mai părăsește de vreme ce liturghisim în chip îndoit, ci devenim moaște de nesfărâmat, de la care harul lui Dumnezeu nu mai pleacă. După cum, asemeni sfântului, și icoana lui este întotdeauna sfântă, tot așa și Dumnezeu ne păstrează și pe noi întru sfințenia Lui, câtă vreme săvârșim această liturghie. Si noi, păcătoșii, devenim o vistierie sfântă a sfințeniei Duhului Sfânt! Biserica ia din propria noastră sfințenie și dă și celorlalți, precum și întregii zidiri.

De aceea, asceza nu este înghesuire a sinelui nostru, ci o "neîncetată silirea firii" (Sf. Ioan Scararul). "Silire" înseamnă: mă silesc pe mine însumi și vreau cu tot prețul să ajung sfânt, să ajung un om duhovnicesc pentru totdeauna. Atunci durerea este aducătoare de bucurie. Durerea și silirea în asceză sunt întoarcerea sinelui meu la viața firească de dinainte de cădere. Prin această îndoită liturghie, se risipesc toate câte s-au instalat în firea mea de la Adam până astăzi și se arată virtuțile pe care ni le-a dat Dumnezeu, mai întâi la facere (Fc. 1, 27), la plăsmuirea omului, și, în al doilea rând, la nașterea prin Botez. Astfel, virtuțile acestea slujesc la îndumnezeirea mea, în timp ce elementele negative se retrag unul după altul. Omul nu se îngroapă într-o asceză nefericită și nenorocită. Nu este înșelat de văicăreli și de o viață de nesuferit. Nu! Ci ia asupra-și o liturghie pe care o săvârșește într-o izbucnirea de entuziasm a ființei sale către Dumnezeu. Apoi, după cum el se supune pe sine însuși lui Dumnezeu, tot așa această supunere a lui devine supunere a lui Dumnezeu față de noi. Dumnezeu Se obligă să ne asculte, iar noi devenim împărați și Dumnezeu Se face supus nouă! Iar Hristos, Care este virtutea Părintelui ceresc, Se adaugă nouă în mod definitiv și de neînlăturat, fiind cea din urmă și cea mai mare dintre virtuțile pe care le avem și le dobândim.

Dumnezeu ne învrednicește atunci de toată bucuria și de toată veselia. Dobândim atunci o interiorizare mistică și toate ale noastre devin purtătoare de Duh. Omul nu e niciodată incapabil de astfel de realizări. Oricât de greu de îmblânzit ar fi omul, Dumnezeu este mai presus prin iubirea Lui și ne face izbânda Lui. Dar pentru că noi avem inima învârtoșată, pentru că suferim de uitare, de împrăștiere, pentru că avem un caracter care se împotrivește, de aceea să ne amintim că Dumnezeu a găsit un mijloc fără greș ca să nu pierdem împărăția cerurilor, ca să nu contenească nicicând liturghia noastră, ci să devină veșnică. Putem ajunge oriunde, chiar și în cer, dar nu fără durere! Durerea, boala, strâmtorarea nu sunt semnele doveditoare ale unui blestem, ci sunt mijloacele îndreptării noastre și ale slavei noastre dumnezeiești, pentru că asceza este silire și durere.

Trebuie să iubim durerea ca să fim slujitor de cele sfinte ai lui Dumnezeu. Nu există nimeni care să nu aibă o durere sau care să nu aibă mânie și mai multă durere. Trebuie să iubim necazurile vieții, cancerul, pneumonia, ptoza uterului, ulcerul, atacul cardiac, comoția cerebrală, episodul encefalic, acuzațiile, calomniile, egoismele care ne tiranizează. Fără acestea, fără durere, vom fi incompleți și nu vom ajunge deplini. Durerea ne întregește. Chiar și cele mai mari patimi ale noastre sunt distruse și spulberate de durere și devin atrofice, iar noi ne hrănim și ajungem puternici.

Așadar, asceza după Dumnezeu, răbdarea, pocăința ne fac părtași la ascetica monahală străveche, dar și la experiența ei. Deoarece, când avem aceleași mijloace, avem cu adevărat și aceleași rezultate. Prin urmare, liturghia noastră fiind comună, tot comună va fi și experiența noastră duhovnicească pe care o dobândim.[...]

Asceza și liturghia, cea obștească și cea personală, ne hărăzesc o unire îndoită cu Dumnezeu și o îndoită prezență a lui Dumnezeu: mistică și tainică (prin Sfintele Taine). Adică, atunci când liturghisesc în biserică sau iau parte la Liturghia din biserică sau îmi fac liturghia în camera mea, atunci comunic neîncetat cu Dumnezeul cel veșnic, Îl aștept în fiecare zi și eu însumi devin o pregătire, o cerere pentru venirea Mirelui, de care cerere îmi amintesc neîncetat și pe care o am în inimă.[...]

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe