"Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!" (Matei 4, 17). Ce este însă pocăința? Părerea de rău, schimbarea vieții? Pocăința este în cea mai mare parte chiar zdrobirea inimii. Deși este și schimbarea vieții, aceasta se realizează lăuntric tot prin zdrobirea inimii. Efectul și importanța ei este greu de înțeles și de acceptat pentru oamenii care nu au început încă să se adâncească în viața duhovnicească. Prima poruncă a Mântuitorului (Matei 4, 17) dar și îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul (Matei 3, 2) este de multe ori greu de acceptat pentru creștinul contemporan. Si totuși zdrobirea inimii este nu numai inima pocăinței dar și a adevăratei rugăciuni și evlavii, și condiția de a ne apropia de Taina Spovedaniei și de Sfânta Euharistie.
Zdrobirea inimii înaintea lui Dumnezeu schimbă modul de înțelegere a fiecărei lecturi duhovnicești, a fiecărei slujbe și a fiecărei rugăciuni. Spre deosebire de rugăciunea neîncetată, zdrobirea inimii este îndestulător să o lucrăm la anumite răstimpuri. Folosul a câteva minute de zdrobire a inimii este atât de mare încât ne hrănește sufletește mai multe zile, ne deschide poarta spre Împărăția cerurilor și ne face să înțelegem altfel cuvintele duhovnicești și ne adâncește în rugăciune. Mânia, invidia, iubirea de bani și răutatea cu aproapele se topesc treptat odată cu sporirea în zdrobirea inimii. [...]
Plânsul și zdrobirea inimii
Datorită îndepărtării de Dumnezeu învățătura despre plâns și zdrobirea inimii a ajuns deosebit de nefirească. Mult mai ușor ar fi dacă am vorbi despre râs. Despre glume, filme sau alte lucruri amuzante.
Si totuși zdrobirea inimii este calea principală prin care mintea este coborâtă în inimă, ingredientul principal al pocăinței dar și al adevăratei rugăciuni.[...]
Acolo unde nu este zdrobirea inimii se instalează inevitabil fariseismul chiar dacă încercăm să ne luptăm cu el și să ne smerim. Dar cum să te smerești fără zdrobirea inimii? Din nefericire fariseismul se consolidează tot mai mult odată cu sporirea numărului de ani de mers la biserică, numărului de ani de mănăstire, studii și în general odată cu tot ce înseamnă aprecierea celorlalți. O voce vicleană pare să ne spună: La ce-ți mai trebuie zdrobirea inimii dacă le ai pe toate acestea? Dar răspunsul trebuie să fie unul ca acesta: Pentru Dumnezeu și pentru Împărăția Lui.
Este posibil ca însăși adevărata credință să nu poată spori fără zdrobirea inimii. Credința în Iisus Hristos, Sfânta Treime, poruncile evanghelice și tot ceea ce învață Biserica în general. [...]
De ce nu mai putem plânge?
Dar care este motivul pentru care plânsul ni se pare atât de nefiresc? Explică Sfântul Simeon Noul Teolog:
Plânsului după Dumnezeu îi premerge smerenia. Deci numai pentru cel smerit plânsul este ceva firesc. De aceea nu mai putem plânge. Oamenii îmbibați cu duhul deșertăciunii nu mai pot plânge. Înainta celei de-a doua Fericiri merge prima Fericire. [...]
A venit vremea când oamenii nu mai pot plânge. Ei doar se tânguiesc că n-au suficienți bani, distracții, apreciere din partea celorlalți. Dar nu așa este plânsul duhovnicesc.
Înaintea plânsului merge smerenia, sărăcia cu duhul. Plânsul duhovnicesc este cu neputință de atins pentru omul mândru, cufundat în duhul lumesc. Odată ce smerenia este înlocuită de mândrie, plânsul duhovnicesc este înlocuit de plânsul diavolesc. Calea spre cea de-a doua Fericire este închisă. Munții mândriei blochează desăvârșit această cale. Creștinul nu poate fi creștin decât în creierul lui, dar inima rămâne moartă. Iată că nu mai poate plânge! Noi și cei din jurul nostru! Creștini ortodocși care mergem la biserică!
Plânsul duhovnicesc a ajuns astăzi pe cale de dispariție. Iată unde ne duce această cale pe care o urmăm! Nu mai putem plânge cu plânsul care luminează și sfințește dar putem plânge cu plânsul care întunecă. Putem plânge cu plânsul diavolesc al orgoliului rănit și al poftelor neîmplinite.
A doua Fericire nu mai este astăzi înțeleasă și atinsă, aproape de nimeni.
Nevoința greșită a plânsului
Dacă înaintea plânsului merge smerenia, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, atunci înaintea plânsului greșit merge mândria, absenta smereniei. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
"Există un plâns fără smerenie duhovnicească, și acesta este socotit de cei ce plâng astfel ca un plâns curățitor de păcate. Dar, închipuindu-și aceasta, se amăgesc în zadar. Căci sunt lipsiți de dulceața Duhului ivită în chip tainic în cămara înțelegătoare a sufletului. De aceea unii ca aceștia se și aprind repede de pofta față de lume și nu pot să disprețuiască în chip desăvârșit lumea și cele din lume". [...]
Sunt două întristări și două plânsuri spune Sfântul Grigore Palama:
"Bine a spus dumnezeiescul Pavel că întristarea potrivit lumii lucrează moarte (2 Cor. 7, 10), căci prin acest cuvânt s-a arătat că este un păcat de moarte. Iar dacă viața adevărată a sufletului e o lumină dumnezeiască adusă de plânsul potrivit lui Dumnezeu, așa cum s-a spus de către Părinti, atunci și moartea sufletului va fi un întuneric rău adus sufletului de întristarea potrivit lumii. Ci așa cum întunericul acesta își primește existența din toate greșelile, tot așa, dacă vei cerceta, vei găsi și că întristarea potrivit lumii e născută și întărită de toate patimile. Prin urmare, ea poartă o icoană și e ca o pârgă, un preludiu și o arvună a plânsului nesfârșit care va veni celor ce n-au ales plânsul fericit de Domnul, care nu numai că poartă drept câștig mângâierea care aduce drept roadă arvuna veseliei veșnice, dar asigură și virtutea făcând sufletul neschimbabil spre cele rele. Căci dacă cineva sărăcește și se smerește și câștigă umilința potrivit lui Dumnezeu, dar nu și-a agonisit plânsul, ca să înainteze spre mai bine, acela e ușor de schimbat ca să se întoarcă cu socotință la cele pe care le-a lăsat, dorind iarăși cele pe care le-a lăsat la început".
Multi s-au ridicat împotriva plânsului observând din experiență că plânsul întunecă, distruge. Numai că acesta este plânsul trupesc, greșit. Dar plânsul duhovnicesc nu este așa, ci luminează, vindecă, dă putere, bucurie. Vedem că mulțumea creștinilor se împarte în două tabere: unii defaimă plânsul trupesc iar alții apără plânsul, însă tot pe cel trupesc, pătimaș. Dar plânsul duhovnicesc este o enigmă pentru cei mai mulți dintre creștini.
Cum este plânsul duhovnicesc?
Precum am spus, plânsului duhovnicesc îi premerge smerenia. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
"Cu cât coboară cineva mai mult în adâncul smereniei și se recunoaște ca nevrednic de mântuire, cu atât se întristează mai mult și varsă șiroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora țâșnește în inimă și bucuria".
"Mai întâi El a zis că sunt fericiți cei săraci cu duhul, a cărora va fi Împărăția cerurilor. Dar săracii cu duhul nu au, precum s-a zis, nici o afecțiunea pătimașă față de cele ce sunt. Deci cum și pentru ce va plânge cel ce se scârbește de lumea întreagă și din dispoziția sufletului său se îndepărteze de ea?Omul credincios care ia seama pururea cu exactitate la poruncile lui Dumnezeu, atunci când face toate poruncile dumnezeiești și-și îndreaptă gândirea spre înălțimea lor, adică spre o viețuire și o curățire fără prihană, găsindu-și măsurile lui, se va afla pe sine însuși neputincios și neînstare să ajungă la acea înălțime a poruncilor, ba chiar și pare sărac, adică nevrednic de a-L primi pe Dumnezeu, de a-I da mulțumire și slavă, întrucât n-a dobândit nici un bine propriu; iar cel ce socotește acestea despre sine însuși întru simțirea sufletului, acela va plânge cu plânsul cel cu adevărat preafericit, care primește mângâierea și face blând sufletul său. Fiindcă mângâierea ce vine din plâns este o arvună a Împărăției cerurilor".
Așa spune și Sfântul Ioan Gură de Aur:
"când ne convingem că ni s-a făcut bine fără să fim vrednici atunci mai cu seamă ne umilim".[...]
Zdrobirea inimii și "zdrobirea creierului"
Există și o "zdrobire" și un plâns cu mândrie: Cum? Am făcut eu asta, am mânjit în acest fel statueta mea? Cum o să mai poată fi ea admirată? Vai, vai! Se agită și se tulbură, toată zdrobirea lor se desfășoară în creier, pentru că acolo împărătește mândria. Zdrobirea lor este o "zdrobirea creierului".
Dar zdrobirea inimii este pașnică și liniștită, nu aduce tulburare ci pace, folosește neputințele spre adăugirea smereniei și apropierea de Dumnezeu. Da, am făcut cutare greșeală, sunt om, am și eu neputințele mele, dar fără ajutorul lui Dumnezeu aș fi făcut multe rele. După faptele mele ar fi trebuit să mi se întâmple multe necazuri, dar totuși nu mi s-a întâmplat decât aceasta. Foarte bine că oamenii au văzut că am făcut greșeli și că am neputințe. Că sunt un om la fel ca toți ceilalti oameni.
Diavolul ne presează cu ideea că trebuie să le arătăm celorlalți că suntem fără greșeală și să intrăm într-o stare de minciună. Lovește această stare de trufie cu smerenie: Da, nu sunt altfel decât oricare om, am neputințe, greșeli, trebuie să cer pentru ele iertare și ajutor de la Dumnezeu.
Diavolul ne insuflă ideea că suntem ceva deosebit, altfel decât ceilalti oameni, dar noi nu trebuie să primim aceste gânduri. Si colegii tăi de scoală sau de servici au aceste gânduri, nu e ceva nou. Nu fi "special", fii un om obișnuit și o să fii împreună cu Dumnezeu care e cu totul altfel decât se forțează să fie acești "speciali".
Starea de "zdrobirea a creierului" este o stare foarte răspândită și este consecința faptului că lipsește zdrobirea inimii. Starea de zdrobirea creierului se manifestă prin boli și tulburări psihice, stări vecine cu nebunia. Omul este întru totul sub influența diavolului care nu poate nicidecum să-i dea pace omului.
"Pacea Mea o dau vouă" (Ioan 14, 27) zice Hristos celor ce vor să-L urmeze. "Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima" (Matei 11, 29).
Scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul:
"Mi-ați scris că truda trezviei vă dă dureri de cap. Așa este, dacă lucrați doar cu capul, dar când veți coborî în inimă nu va mai fi nici o osteneală, capul vi se va goli și gândurile vor lua sfârșit. Ele se află toate în cap și alergă unul după altul, iar să le stăpânești nu-i cu putință. Dacă însă vă veți afla inima și veți ști să stăruiți în ea, atunci, de fiecare dată când vor începe să vă tulbure gândurile, va trebui numai să coborâți în inimă și gândurile se vor risipi. Acesta va fi un colțișor plăcut, un liman ferit de pericole. Nu vă leneviți să coborâți... În inimă este viață, acolo trebuie să trăim. Să nu credeți că aceasta este o treabă pentru cei desăvârșiți. Nu. Este treaba tuturor celor care încep să-L caute pe Domnul. Abia atunci va începe viața, când în inimă se va naște căldura concentrată și de nestins, iar căldura ușoară e cu totul netrebnică. Atunci veți avea bucurie. Acesta este focul pe care Domnul L-a adus pe pământ. Rugați-vă și dumneavoastră și osteniți-vă, căutați, adică, cum să vă statorniciți în inimă. Si Domnul, văzându-vă truda și dorința sinceră de a dobândit acest bun, vă va da harul arderii în inimă. Asta înseamnă să te așezi în inimă. Nu cere multă osteneală, dar să fie continuă. Iată raiul! "Căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide" (Matei 7, 7).
În zdrobirea inimii nu trebuie să punem multă patimă, să o facem să semene cu scenele din filme, altfel zdrobirea intră pe altă cale. Intră pe calea "zdrobirii creierului". Zdrobirea inimii nu este o stare ușor de atins. De multe ori încercând să ajungem la zdrobirea inimii e posibil să ajungem la zdrobirea creierului.
Sporirea înclinației spre mânie și iritabilitate și o oarecare încordare și oboseală nervoasă, ca urmare a zdrobirii, este semn că ceva nu e bine și trebuie să ne oprim o vreme de la această lucrare.
Într-un sens mai larg, zdrobirea inimii vine de la sine, pe măsura lucrării poruncilor, ca urmare a acțiunii harului Duhului Sfânt.
Vrăjmașul ne insuflă ideea să fim independenți, că singuri putem rezolva totul, fără Dumnezeu. Aceasta are drept consecință o "zdrobire a creierului" aproape permanentă. Zdrobirea inimii are recunoașterea greșelilor înaintea lui Dumnezeu și căutarea ajutorului lui Dumnezeu. În "zdrobirea creierului" omul caută să facă totul singur, fără Dumnezeu, în zdrobirea inimii Dumnezeu este nu numai iertător, dar și corector al greșelilor noastre.
Una din lucrările lui Dumnezeu est aceea de a întoarce răul spre bine, de a corecta și anula răul făcut pe pământ. Dacă ai bârfit sau ai spus ceva necuvenit, roagă-te ca Dumnezeu să șteargă acel rău din mintea celor care au auzit și să-l facă inofensiv, fără consecințe rele. Multe rele care se întâmplă pe pământ, Dumnezeu le întoarce în bine printr-o lucrare uriașă revărsată asupra întregului pământ. Dar cu toate acestea mândria omului și faptul că a ales să-și "zdrobească creierul" de unul singur, îl lasă pe om fără roade, chiar dacă ar fi creștin ortodox și are deschisă calea spre Împărăția cerurilor, el nu poate păși nicidecum pe ea.
Cei care practică "zdrobirea creierului" în mănăstiri se preocupă de împânzirea mănăstirii cu reguli, ordine și disciplină fără să aibă milostivire și dragoste de aproapele. Aceștia caută și se bucură să-l aducă și pe aproapele în starea de tulburare și zdrobire a creierului pe care o au și ei.
Însăși societatea este împânzită de reguli, declarații, legi pentru respectarea cărora mintea este împinsă în creier. Păzirea legilor omenești ridică mintea în creier, iar păzirea poruncilor Evangheliei pogoară mintea în inimă.
Spune Sfântul Grigore Teologul: "iubirea literei este un acoperământ al lipsei de evlavie". Adică toți cei preocupați în special de reguli exterioare mărturisesc un lucru: că ei nu au nicio lucrare interioară.
Zdrobirea inimii presupune simplitate dar mai ales sinceritate. Omul viclean nu poate ajunge la zdrobirea inimii. Pentru a ajunge la zdrobirea inimii trebuie să abandonăm orice autojustificare. Nu, nu trebuie să-l imităm pe Adam, trebuie să ne recunoaștem greșelile. Dar nu atât vederea păcatelor proprii provoacă zdrobirea inimii cât vederea sau mai degrabă simțirea bunătății uriașe a Creatorului. Bunătatea lui Dumnezeu se contabilizează cu creierul dar se simte cu inima. Simțirea bunătății lui Dumnezeu duce la zdrobirea inimii.
Unii zic cam așa: Cu ce-am greșit eu Doamne de pățesc așa? Se tânguiesc cu plânsul care sugerează că Dumnezeu ar fi nedrept, că n-a știut să aprecieze niște persoane atât de pline de calități. Un diavol cântă la vioară o melodie tristă zugrăvind un film în care tu ești eroul principal, un om bun, nedreptățit de ceilalți care refuză să-ți dea slava și eventual averea pe care diavolul spune în creierul tău că le meriți. Si repetă ideea: cu ce-ai greșit de ai o soartă așa de amară? Dar tu nu face așa, recunoaște că ai greșit și tu față de Dumnezeu și înmiit mai mult decât alții față de tine, și totuși Dumnezeu îți dă multe, multe daruri.
Plânsul că L-am supărat pe Dumnezeu a ajuns ceva foarte greu. Dimpotrivă plânsul că Dumnezeu ne-a supărat îl vedem foarte des.
Aproape întreaga cultură dramatică: literatură, poezie, muzică, teatru și film pregătește omul pentru plânsul greșit: plânsul fără Dumnezeu (dacă nu chiar plânsul împotriva lui Dumnezeu). Omul plânge că i s-a rănit orgoliul, ca un diavol căzut, că nu i s-au împlinit dorințele, de multe ori păcatele. Plânge împreună cu diavolii, intrând într-o stare bolnăvicioasă, plângându-și de milă și întunecându-se la suflet. Dar nu acesta este plânsul, nu, nu acesta! Cea de-a doua Fericire pare închisă omenirii.
Întreaga cultură, când e vorba de plâns, pune pe oameni pe un drum greșit, îi învață să-și plângă de milă, diavolul rulând un film și punând o muzică specifică care cufundă pe om în bezna tristeții deznădăjduite. Starea de iritare, întunecare, deprimare și nemulțumire urmează plânsului greșit care alungă harul Duhului Sfânt. Cultura însăși urmărește formarea și prezentarea unor personalități puternice dar nu smerite și astfel totul este pus pe o cale greșită.
Dar tu nu face așa. Dacă ești insultat, umilit și trecut cu vederea să zici că așa ai făcut și tu: L-ai insultat, L-ai lăsat pe ultimul loc pe Dumnezeu, de nenumărate ori și ai pus înainte mâncare și băutura, distracțiile și treburile tale. L-ai trecut cu vederea pe Dumnezeu cu mult mai mult decât te-au lăsat alții pe tine la coadă.
Dacă explici cuiva ceva și nu vrea să te asculte să zici așa: "Si Dumnezeu îmi tot explică ce trebuie să fac (prin preoți, Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinti) și eu nu vreau să ascult și mă încăpățânez a merge pe calea cea largă încă mai mult decât aceștia.
Dacă ești bolnav de ceva, să zici că așa ești și tu: o bubă rea și un cancer în trupul Bisericii. Nu-ți îndeplinești cum trebuie funcția rânduită, te revolți, aduni numai pentru tine, faci rău celor din jurul tău precum cancerul și infecția.
Dacă te părăsesc toți, să plângi așa: "Doamne, așa Te-am părăsit și eu de nenumărate ori și înmiit mai mult decât aceștia am fost nerecunoscător aproape toată viața mea". Si așa, orice necaz să încerci să-l vezi în legătură cu datoriile tale neîmplinite față de Dumnezeu și față de aproapele.
Însă, zdrobirea inimii nu are numai aceste gânduri! Zdrobirea inimii este mai mult o durere a inimii. Inima strigă cuvintele rugăciunii, se zdrobește, nu creierul. Dacă aceste gânduri se transformă într-un sentiment, inima învie, se luminează, nu se simte împovărată de aceste gânduri decât dacă mintea încă este în creier.
Atunci când mintea este în inimă aproape orice cuvânt despre adevărurile credinței provoacă un ecou în inima omului. Chiar și numai rostirea unui singur cuvânt poate avea un ecou adânc, deosebit de bogat, în inima omului. Cuvintele sunt rostite în timp, dar ecoul se aude din veșnicie. Inima se face ecoul veșniciei.
Sursa: Ieromonahul Spiridon, Zdrobirea inimii, calea către Împărătia lui Dumnezeu, Ed. Cartea Ortodoxă, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu