marți, 1 martie 2022

P. Mihail Stanciu: "criteriul Judecății rămâne până la urmă această împlinire a poruncii iubirii", căci ea "e singura vecie dată nouă"...


Mântuitorul ne îndeamnă cel mai mult să priveghem și să ne rugăm. De multe ori i-a îndemnat pe ucenicii Săi, inclusiv în grădina Ghetsimani, pentru că privegherea și rugăciunea, sau trezvia în Dumnezeu, în Duhul Sfânt e cea care ne păzește de alunecări în păcate. Iar, dacă ne îmbolnăvim sau suferim în urma păcatelor, ne putem redresa, recupera, vindeca prin virtuți. Si cea mai importantă este milostenia, iubirea aproapelui, iubire smerită și milostivă, o iubire lucrătoare, iertătoare. De aceea criteriul Judecății rămâne până la urmă această împlinire a poruncii iubirii, pentru că prin iubire ne arătăm mișcarea sufletească cea mai înaltă, cea mai nobilă, cea prin care noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său personal și iubitor, conștienți și lucrători ai iubirii. Si acesta este o mare taină, în asta stă nemurirea sufletului.

Vasile Voiculescu, poetul, medicul fără de arginți, care participă la întâlnirile Rugului Aprins și care trăia foarte intens această prezență a lui Dumnezeu, spunea că"iubirea e singura vecie dată nouă" - adică singura experiență a Veșniciei. Cunoașterea se oprește, așa cum zicea și Sfântul Apostol Pavel: "De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt." (1 Cor. 13, 1-2) Deci, e mai presus de orice lucru material și, dacă nu am dragoste, nu am făcut nimic. Iubirea ne aseamănă cu Dumnezeu și deci trebuie să o lucrăm, să fim conștienți de aceste șanse ale iubirii, ale înălțării, ale înnobilării și îndumnezeirii noastre prin iubire curată, smerită și milostivă

Iar această experiență, când o trăim cu trezvie, cu rugăciune, adică în Duhul Sfânt și iubitor al lui Dumnezeu, ne va lumina să vedem și încercările diavolul și să ne ferim de ele. Să ținem cont de învățătura Sfinților Părinți, că sunt mulți care au vorbit despre vremurile de pe urmă, și cu toții ne-au învățat să nu stingem candela iubirii și să o avem mereu aprinsă. Este candela fecioarelor înțelepte care Îl așteaptă pe Mirele lor, pe Hristos.

Asta trebuie să lucrăm noi în fiecare zi: trezvie, rugăciune, iubire, care ne țin în Duhul Sfânt și iubitor al lui Dumnezeu

Deci, în cadrul procesului terapeutic de vindecare de patimi, milostenia, iubirea aceasta lucrătoare e foarte importantă. Punem accent pe post, rugăciune, dar milostenia e foarte importantă. Cunosc oameni care s-au despătimit, fiind orgolioși și pătimași, foarte murdari la minte, prin iubire și milostenie s-au ridicat și au început să înțeleagă multe lucruri. Deci e importantă această lucrare a iubirii smerite și milostive. Să nu uităm că e importantă această trăire a lui Dumnezeu, această prezență sau parusie ( în limba greacă) în noi, tocmai prin aceste virtuți: trezvie, rugăciune, iubire, pentru că, atunci când îl avem pe Dumnezeu în noi, când suntem adunați doi-trei în Numele Lui, adică întru adevăr și duh, atuncea este și El cu noi și nu mai avem frică, nu mai avem tulburare, deznădejde, depresie, aceste clătinări, aceste nesiguranțe, știind că suntem în pronia sau în palma Lui iubitoare. Si nimic nu se atinge de noi atunci și când noi împlinim voia Lui și îl păstrăm pe Dumnezeu în noi. De asta trebuie să fim conștienți, în asta constă credința noastră, că Dumnezeu e Tatăl nostru iubitor, nu e ca un zbir, care abia așteaptă să ne pedepsească, ci abia așteaptă să ne mântuiască, să ne ridice, să ne lumineze. Când facem noi un pas, El face o mie și, deci, să Îl chemăm cât mai des în noi, și atunci nu mai avem de ce să ne temem, fiindcă știm că Dumnezeu e cu noi și noi trăim viața Lui. Amin!





Vasile Voiculescu, Sonetul CLXXXIII


Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire
Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.