Iata ca astazi ne vorbeste Cuvantul intrupat prin gura Sfantului Apostol si Evanghelist Matei, care, inainte de aceasta a fost vames, si se ocupa cu adunatul taxelor, impozitelor, facandu-si o avere foarte mare si el, asa, cum avea si Zaheu, insa la intalnirea cu Hristos, pe toate le-au socotit gunoaie. Astfel ca Ev. Matei ne spune astazi despre un cuvant pe care l-a rostit Mantuitorul, si pe care Sfintii Parinti l-au randuit, acum, in pragul Sfantului si Marelui Post, in perioada Triodului, a Paresimilor, cand trebuie sa punem inceput bun pentru a ne schimba.
De multe ori auzim: "Dumnezeu nu bate cu parul", sau "Dumnezeu l-a batut". Nimic mai neadevarat! Cum ar putea Dumnezeu sa faca ceva rau? Cum ar putea Dumnezeu, Cel Atotbun, Cel Atotmilostiv, Cel Atotputernic, sa nu faca tot pentru om, daca ar fi sa vorbim asa, numai una singura nu poate Dumnezeu cel Atotputernic - iata un paradox:
Cum e Dumnezeu, Cum e Atotputernic, daca nu poate ceva? - Ei, bine,
nu poate ceva pentru ca El este din fire iubire, nu poate sa nu ne iubeasca. Si fiindca de natura dragostei, sau in esenta dragostei este libertatea, Dumnezeu Celui Caruia ne rugam in rugaciunea Domneasca: faca-se voia Ta, faca-se voia Ta... dar noi facem tot timpul voia noastra, atunci Dumnezeu spune la un moment dat: atunci, faca-se voia ta, omule. Si, in momentul acela, omul are cea mai mare cadere, cea mai mare suferinta. Pentru ca in momentul acela, desi Dumnezeu nu se retrage cu totul, nu-si retrage harul, nu-si retrage darul - pentru ca
Dumnezeu nu poate sa nu ne iubeasca, dar, in dragostea aceasta mare, nu poate sa ne forteze - si, atunci,
daca esti indaratnic omule, si fiule, si tot intinzi degetul spre focul acela, ti-am zis de saptezeci de ori cate sapte, si tot nu vrei, ei bine, gusta pe pielea ta, sa vezi cum e. Si atunci omul simte cum e, si atunci Dumnezeu te lasa in voia ta, dupa cum spune si psalmistul:
lasatu-i-a pe ei in mana sfatului lor, si s-au aprins unii pentru altii, barbati si femei, lasandu-i pe ei de rusine, pentru ca faceau cele ale mintii lor.
Asta este mintea omului: pe masura ce face voia sa, in acea masura el se departeaza de Dumnezeu, se departeaza de voia lui Dumnezeu si vine in suferinta. Asta este voia omului, aduce in sine suferinta.
De aceea, sarmanul Adam, cu Eva, le-a zis Dumnezeu:
toate vi le-am dat voua, numai acolo sa nu umblati. Stiti, copilasii ca, iata, toti au crescut sau au educat copilasi pe aici, mai putin copilasii care sunt educati, si cateodata si ei ne mai educa pe noi, si vai de parintii care n-asculta de copil. Si stim foarte bine de cate ori pe zi copilul nu baga mana in foc, ori ca era foc, ori ca era apa clocotita, ori ca era jar, ori ca era altceva, si mama, sarmana, cat nu s-a muncit, si pana la urma copilul cel bun a inteles, iar cel indaratnic n-a inteles, si cel indaratnic a suferit.
Asa si cu Adam, sarmanul, el nu a inteles, sau poate dintr-o prea mare incredere in Dumnezeu, sau poate dintr-o racire a iubirii, sau poate dintr-o parere de sine, sau poate din mandrie, sau cate altele, fiindca nu asta este neaparat tema,
a vrut el sa guste, sa vada cum e raul. A intins degetul spre flacara. Si cand a ajuns acolo s-au deschis ochii lor.
A muscat Eva, si a dat si lui Adam si indata s-au deschis ochii lor, si au cunoscut ca erau goi. Erau goi de harul lui Dumnezeu, erau goi de slava lui Dumnezeu, erau goi de lumina. Si atunci au cunoscut ca e nevoie de imbracaminte, ca sa le acopere rusinea. Ce rusine poate fi de ceva ce Dumnezeu a facut perfect, trupul acesta? Dar iata ca omul, dandu-i o alta intrebuintare, a inceput sa se rusineze. Trupul nu mai era biserica si templu al Duhului Sfant, ci devenise ceva care, cu adevarat respecta porunca lui Dumnezeu: "
Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul", dar intr-o forma care imbraca voia proprie, asta numindu-se
pofta.
Pofta ochilor a scos mintea din inima, pofta ochilor, imaginile, au scos mintea din inima, l-au scos pe Adam din Rai si l-au scos pe om din firea lui. Iar firea aceasta pare ca nu poate fi biruita, de la sine. Nu, prin puterile sale. Nu. De aceea
a fost nevoie ca insusi Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu sa se intrupeze, sa ia aceasta fire bolnava de voie proprie, si de consecintele voii proprii, si sa biruie pacatele in aceasta fire, sa biruie aceasta fire pacatoasa, cazuta de moarte. Chiar daca a murit, dar cu moartea pe moarte calcand a inviat. Aceasta este inceputul si este bucurie, fiindca postul este bucurie, fratilor.
Sigur ca e perioada Postului Mare si acuma noi avem o randuiala, dar sa stit ca
postul nu este o exceptie, postul este o regula, si anume regula firii, a sfinteniei, pentru ca in Imparatie, alaturi de Dumnezeu, nu vom bea, nu vom manca, nu va trebui sa saturam acest trup, care va fi induhovnicit decat de lumina lui Dumnezeu, de slava lui Dumnezeu, care emana dintr-Insul, care izvoraste dintr-Insul. Si zic ca postul este o stare fireasca, pentru ca
se subtiaza acest trup, nu la kilograme neaparat, ci devine straveziu, vazand in tine neputintele, vazand in tine patimile, vazand neputintele aproapelui si vazand suferintele aproapelui.
Un om care sufera el insusi este foarte sensibil la suferinta celuilalt. Un om imbracat in porfira si vizon, care se bucura in toate zilele de vitei ingrasati si de bautura cu prietenii sai si in petreceri, nu-l vede pe saracul Lazar, niciodata nu-l vede. Sau, daca il vede cu coada ochiului se oripileaza si se scarbeste de el. Poate ca-i arunca ceva acolo, daca trece o zi, doua, trei, dar daca trece zece, zice: i-am dat, de-acuma gata, ajunge, ca te-ai cam obraznicit. Acesta este trupul ingrasat.
De aceea, va spun ca
perioada de post este o perioada fireasca.
Omul care poate sa posteasca Postul acesta care este mai aspru, are o bucurie dupa aceea, si nu-si mai doreste sa mai manace cate un miel de-odata, desi e bun si e gustos, si mie imi place mielul, dar
iti dai seama ca totul se mistuie, si totul ajunge gunoi de flori, totul ajunge ingrasamant, moare ca sa aduca roada pentru cealalata materie, pentru natura. Si, atuncea ce ramane, ce este important? Ca trupul acesta sa se induhovncieasca. Si
nevointa, adica taierea voii proprii si cautarea voii lui Dumnezeu, este de fapt, postul. Mancare nu conteaza, fratilor. Sigur ca va rog, si va indemn sa subtiati trupul, sa nu mai hranim lupii din interior, ca
mancarea aceasta, si bautura multa sau putina dar consistenta si aleasa, hraneste lupii, adica lupii cei cugetatori, adica patimile si demonii a caror lucrare si voie o facem, toti dintre noi. Sa nu creada cineva ca este despatimit. Se mai aude ca:
Parinte, eu nu prea am pacate, nu am gresit, nu am pacatuit. Bine, sigur ca da, dar nu e timp acuma sa discutam. Dar sa stiti ca nu numai postul acesta conteaza, ci
iata ce conteaza si ne spune Mantuitorul astazi: iertare, nealipire de cele pamantesti, neagonisire, in sensul ca toata mintea, toata cugetarea, toata sfortarea, tot timpul tau sa fie pus acolo, si mai lasa si pentru Dumnezeu, si, mai ales, daca s-ar putea si mai mult pentru Dumnezeu. Deci
iertarea, nealipirea de cele bune si dragostea fata de aproapele.
Sa stiti ca iertarea, de fapt
iertarea pe care o dai tu, este cea care te vindeca. Cel care nu poate sa ierte pe cel care l-a persecutat, care l-a jignit, care i-a facut ceva rau, inca nu este pe calea credintei lui Hristos, pe calea ortodoxa. Nu intelege ce se intampla, cel care nu poate sa ierte, pentru ca nu stie. Sigur ca este foarte greu la inceput, este cu totul nefiresc, este cu totul nemaiauzit. De aceea
si Hristos a creat un scandal cand a venit. Ati auzit ca s-a spus ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, iata vin si va spun ca legea aceasta ne duce spre nefiinta, catre moarte, pe toti. Matematic, exact,
dinte pentru dinte inseamna autofagie, ne mancam unii pe altii pana nu mai ramane nimeni.
Va dau, iata, lege noua, porunca noua va dau sa va iubiti unii pe altii, asa cum Eu v-am iubit. Cum v-am iubit? Voi m-ati chinuit, voi m-ati scuipat, voi m-ati batut, iar Eu v-am facut binele, si mai mult decat atat, m-am dus la moarte de ocara pentru voi, dar, am si inviat pentru voi. Dar, cel care rabda in postul acesta jicnirile si ocarile celorlalti, ale sotilor, ale sotiilor, ale vecinilor, poate si ale colegilor de munca,
cati nu sunt batjocoriti pentru ca sunt crestini, si vin si spun: "nu pot sa-l iert, Parinte!", sau: "Il iert, dar nu-l uit". Asta inseamna vatamare sufleteasca, asta inseamna metastaza. Iertarea celui de langa tine inseamna curatirea mintii si a sufletului, inseamna insanatosire duhovniceasca.
Este greu dar nu este imposibil. Este peste fire, dar asa trebuie sa fim si noi. Sa ierti pe cel care te-a viclenit, cel care ti-a luat bunul tau, averea ta, sau ceva din sufletul tau, poate ti-a luat un copil la divort, sau mai stiu eu ce - este semnul sanatatii sufletesti desavarsite, si abia inceputul vietii duhovnicesti.
Intru aceasta se va cunoaste ca suntem crestini; singurul criteriu, adevarat, pentru a verifica daca suntem ortodocsi, este sa-ti iubesti vrajmasul.
Fiindca a-ti iubi aproapele este in firea noastra. Acea porunca pe care ati auzit-o era discutata cu iudeii, care nu puteau pricepe, dar noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului, suntem nemuritori, suntem vesnici si asteptam invierea tuturor. Nu Invierea aceasta, care este o sarbatoare, si pe care o consideram asa, ca un tip social, si mai spunem cateodata, printr-un mesaj sau altul:
Paste fericit! Cum sa-i spui unui om:
Paste fericit? Asta ii spui unui miel.
Unui om ii spui: Hristos a inviat! Si nadajduiesc ca voi invia si eu, si tu, fratele meu.
Deci, criteriul unic, dupa cum spun Sfinti Parinti, si dupa cum a spus si un Parinte cu viata sfanta si care a fost si canonizat,
Sfantul Siluan Atonitul, un sfant analfabet, care n-avea scoala deloc, dar pe care-l citeaza toti Parintii si toata teologia, in legatura cu aceasta. Si iata ca
criteriul acesta pe care il pune Hristos de mantuire, al iubirii vrajmasilor, este criteriul sigur. Cand iti iubesti doar aproapele, nu sti ce este inca in inima ta.
Vreti sa va spun ceva? In Suedia si Norvegia s-au inchis puscariile, sunt inchise locurie de detentie. Si, ce ai spune?
Ca se lucraza acolo pacea, si bucuria si dragostea intre oameni. Da, dar, de asemenea,
au facut baruri in biserici. Nu erau ele chiar biserici, ca nu erau ortodocsi. Erau niste constructii, asa, unele cu cruci, altele fara cruci, unde se facea un ritual, dar si pe acelea le-au lepadat, fiindca nefiind adevarat, fiind un surogat, bineinteles ca l-au lepadat. Si iata, au zis ca:
fara Dumnezeu putem totusi sa fim buni. Noi avem nevoie in Romania, ortodocsi, crestini si iubitori, avem nevoie de inca 10-11 mii de locuri in inchisori, de un miliard de euro investitie. Si ne vor da, ca sa ne jupoaie,
ne vor da bani ca sa facem inchisori, si dupa aceea ne vor baga acolo. Si iata ca aceia pot! Ei, bine, aceea nu este iubire mantuitoare! Dovada ca cel mai simplu, in bisericile lor, sau in locasurile lor de rugaciune au facut baruri, pub-uri si ce mai au ei pe acolo.
Ei, bine,
criteriul sigur este acesta: iarta-l pe vrajmasul tau, nu-l ura, cum spunea Parintele Arsenie, macar incearca sa nu-l urasti, si, pornind de aici,
pornind pe aceasta cale, pe aceasta carare a postului, sa ajungem sa iubim asa cum ne-a iubit Hristos, inca vrajmasi fiindu-I, ne-a iubit, si bineinteles pana astazi Il vrajmasim in toate felurile.
Iata cateva cuvinte despre Ortodoxia noastra, ca eu despre asta vreau sa va vorbesc si sa va marturisesc, ca
Ortodoxia noastra nu este o invatatura de pe pamant, nu este o filozofie, este Dumnezeu intrupat care ne spune fata catre fata: iata, acestea trebuie sa le faceti ca sa fiti cu Mine in vesnicie, pe acestea trebuie sa le faceti. Este o invatatura care, pare ca aduce jertfa, pare ca aduce durere, dar, de fapt,
in Ortodoxie, lacrimile de pocainta sunt cele mai gustoase, sunt cele mai dulci, pentru ca sunt darul harului, darul Duhului Sfant.
In Occident, daca ai spune unui psihiatru ca plangi pentru pacatele tale, te interneaza la nebuni. Asa inteleg ei. Nu mai inteleg nimic, de aceea
sunt atat de nefericiti, macar ca au ce manca si arunca mai toata mancarea, sau ne-o trimit noua, ca-s medicamente, sau altele in prag de expirare. Dar,
va spun, nu sunt fericiti! Iar noi, care avem aici, ca traditie, in tot poporul acesta numai jertfa, cunoastem oameni fericiti.
Cu mila lui Dumnezeu
m-am invredncit, m-a invrednicit Dumnezeu sa cunosc oameni cu viata sfanta, Parintele Arsenie [Papacioc], Parintele Iustin [Parvu] . Va marturisesc ca am vazut harul salasluind in oameni ca noi. Noi vorbim de Sfintii Apostoli Petru si Pavel, si de ceilalti, de cei 70, de sfintii din vechime, ii pomenim, dar nu intelegem cum poate fi. Dar
i-am vazut pe sfintii acestia, - cum sa spun? - am respirat acelasi aer cu ei, pentru o secunda, sau doua, si ne-am dat seama ca Dumnezeu exista.
Prima data cand l-am vazut pe Parintele Arsenie doua ganduri le-am avut. Unu: o rusine care m-a insurubat in pamant, si spuneam ca n-as mai vrea sa mai ies de acolo niciodata, desi nu m-a vazut niciodata si nu l-am vazut niciodata [pana atunci]; o rusine binecuvantata, de la Dumnezeu, bineinteles. Si, al doilea gand, ca eu vreau sa-L cunosc pe Dumnezeul Parintelui Arsenie. Nu stiu daca am ajuns sa-l cunosc sau nu pe Dumnezeul Parintelui Arsenie, dar am ajuns sa-l cunosc pe Parintele Arsenie mai bine, si, acum, de cand a plecat la Domnul, parca putin mai bine. Si-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea sa-l inteleg mai bine pe Parintele Arsenie, ca sa-l fac si eu inteles celorlalti. Pentru ca,
Parintele Arsenie era hristofor, era purtator de Hristos, si el ne spunea ce ne spunea de la Hristos, prin Duhul Sfant. Si, daca spunem cuvintele acelea, le spunem de la Hristos, le spunem de la Dumnezeu. De aceea
va aduc aminte intotdeauna de Parintele Arsenie si de Parintele Parvu, ca sa stim si sa ne incredintam ca Dumnezeu ridica sfinti din pietrele acestea care sunt afara. De dimineata pana seara poate sa faca sfint din oricare dintre noi, numai sa ne nevoim, adica sa ne taiem voia noastra si sa facem voia lui Dumnezeu.
Iata, rugam pe bunul Dumnezeu ca in postul acesta sa avem bucurie pentru toate nevointele. Adica
sa pazim ochii, pentru ca v-am spus ca ochii au scos mintea din inima, si acuma iata, cat vrem s-o ducem in inima, si cati dintre noi se pot lauda, ca iata, Doamne, ma pot ruga cu mintea in inima.
Sa pazim nasul, urechile, pentru ca si pe aici vin toate ispitele, sa pazim mintea. Zice:
unge-ti parul tau - spune astazi Mantuitorul -
si spala-ti fata ta. Ce sunt fata si mintea? Mintea si inima trebuie curatite. Doamne, Iisuse!
Stiu ca nu e usor, pentru ca vin ispitele, dar va rog frumos sa reluati Candela [rugaciunii] in postul acesta, fiindca, de ce? Inchipuiti-va ca v-as cere asa:
fratilor sa tinem un post pe cat se poate asa cum il vrea Dumnezu cu rugaciune, cu paza ochilor, fara cearta, fara cleveteala, fara barfa si fara osandirea aproapelui, pentru vindecarea, de exp. a unui copilas bolnav.
Vedeti, daca am vedea suferinta unei mame cu copilasul, si l-ar aduce aici, si sa spun: fratilor, hadieti sa dedicam acest post lui Dumnezeu, sa cerem sa-i vindece acest copilas. Cine ar spune nu? Ei, bine, nu avem asta, si slava Domnului, ca poate nu vrem sa ne indureram. Dar eu vreau sa va rog altceva: haideti sa punem in cont - pentru ca am primit certificatul de urbanism, in sfarsit, ieri sau alaltaieri l-am primit, ca sa incepem biserica.
Si cineva a spus: Parinte, dati-ne contul. Eu vi-l dau, astazi. Contul este deschis la Prea Sfanta Treime, si acolo sa depuneti toate faptele voastre, si sa-L imprumutati pe Dumnezeu in contul acela, ca Dumnezeu sa se milostiveasca spre noi si sa ne daruiasca sa ridicam o bisericuta spre slava Prea Sfintei Treimi, spre cinstea Cuvioasei Maria Egipteanca, povatuitoarea postului, a rugaciunii si a iertarii, si
pentru copilasii acestia, care sunt ca puii atacati de ulii, fug care incotro si nu stiu cum sa se vindece. Deci va rog frumos, in acest Post, nu pentru canon, nu pentru dragostea de duhovnic, nu pentru dragostea de aproapele, ci hai sa facem cu
Dumnezeu cumva, ca ne si spune: imprumuta-Ma pe Mine, si eu iti voi da inzecit. Hai sa facem Postul acesta lucrator, ca sa putem ridica bisericuta noastra, sau macar sa o incepem. Cred ca sunteti de acord, ca e un bun.
Si, noi ne vom ruga cu mila lui Dumnezeu si pentru copilasii aceia, si pentru mamele lor.
Domnul sa va daruiasca sa puneti inceput bun, sa nu cereti sa va ocoleasca ispitele, ci spuneti: Doamne, daruieste-ne sa le putem duce cu ajutorul Tau, si sa ne intalnim cu totii la acea preaminuntata "predica" spusa de o femeie:
Hristos a inviat! Abia astept sa cantam cu totii impreuna
Hristos a inviat! De cate ori se termina, parca mi se rupe ceva din inima si as canta tot anul, dar mi-e frica sa nu introduc eu niste randuieli din astea, sa imi lungeasca urechile dupa aceea. Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va dea putere, vointa!
Pentru că noi toți avem nevoie de dragoste. Avem mare nevoie să fim iubiți, înțelegeți? Însă dragostea aproapelui nostru este nestatornică. Dragostea omenească poate fi foarte înșelătoare. Aceasta pur și simplu nu rezistă la anumite încercări. Iar dragostea lui Dumnezeu este ceva pe care putem clădi totul, totul în aceasta lume. Aceasta este temelia a toate, înțelegeți? Atunci când ai har în lăuntrul tău vei putea și ierta, te vei și împăca, vei răbda, vei tăcea, vei purta neputințele altor oameni fără nicio condiție, fără anumite adevăruri sau judecăți omenești. De acea cred că Duminica Iertării este începutul Împărăției Cerurilor. Cred ca este începutul... Se termină aceasta atunci când ne adunăm noaptea și începem cu toții să ne salutăm reciproc: Hristos a înviat! Si moartea nu mai este... Noi trăim acest lucru în mod real, această bucurie pe care o simte omul credincios. 
