P. Ioan Bădiliță: când cuvântul "iartă-mă" ajunge prea târziu...

Cum să conving o casă făcută scrum că focul și-a cerut iertare?

E oare cu putință?

Poate că sunt răni care nu se vindecă prin scuze. Poate că există distrugeri atât de adânci încât cuvântul „iartă-mă” ajunge prea târziu, ca ploaia peste cenușă.

Casa aceea nu plânge pentru flăcări. Plânge pentru râsetele care nu se mai aud între pereții ei. Pentru fotografiile care au devenit fum. Pentru mirosul de pâine caldă care nu se va mai întoarce niciodată. Pentru pașii care o făceau să se simtă vie.

Focul poate să îngenuncheze și să spună că regretă.

Poate să-și recunoască vina.

Poate să jure că n-a vrut să distrugă tot.

Dar cum explici unei ferestre că nu va mai vedea niciodată diminețile pe care le iubea?

Cum explici unei uși că nimeni nu o va mai deschide, curios să afle ce-i dincolo de ea?

Cum explici unei case că oamenii pe care îi adăpostea au rămas doar amintiri?

Unele scuze nu repară.

Unele regrete nu reconstruiesc.

Unele iertări, chiar dacă vin, nu readuc nimic din ce a fost.

Tragedia nu este că focul a greșit.

Ci că a înțeles asta abia după ce totul s-a făcut scrum.

Iar casa, rămasă singură intre ruine, nu mai are nevoie de explicații.

Are nevoie de timpul pe care focul l-a ars.

De viețile pe care le-a schimbat.

De bucățile din ea care au dispărut pentru totdeauna.

Dar timpul nu se întoarce.

Iar cenușa nu învață niciodată să fie din nou lemn...

Și totuși... și totuși...

Poate că focul nu merită să fie iertat. Niciodată nu va merita. Dar casa nu iartă pentru că focul s-a schimbat.

Casa iartă pentru că refuză să rămână, pentru totdeauna, ceea ce focul a făcut din ea.

Fiindca există o tragedie mai mare decât să fii ars. Să rămâi cenușă, deși focul a plecat demult.

Iar iertarea este clipa în care ruina ridică privirea spre cer și spune:

„Mi-ai luat tot ce aveam.

Dar nu-ți voi da și tot ceea ce aș putea deveni”.

Și-atunci, din dărâmături, o floare începe să răsară...

Sursa: FB: P. Ioan Bădiliță