Părintele Theotokis, monah simonopetrit : "Sfântul Sava dincolo de politică și politica de Dincolo”

Părintele Theotokis : "Sfântul Sava dincolo de politică și politica de Dincolo”

Din cadrul colocviului științific internațional „Sfântul Sava printre noi – 850 de ani”, 

desfășurat la Paris, pe 24 ianuarie 2026

 Prezentarea Părintelui Teotokis:

Îl primim acum pe părintele Theotokis, monah al Mănăstirii Simonos Petra de la Muntele Athos și preot la Mănăstirea de la Solan, din departamentul Gard.

Părintele Theotokis este originar din Provence. A avute un parcurs spiritual remarcabil, care l-a condus de la catolicism la ortodoxie - în special la Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Paris, înainte de a pleca la Sfântul Munte, unde a devenit monah la Mănăstirea Simonos Petra. A trăit acolo 22 de ani, hrănindu-se din tradiția ascetică și spirituală a Sfântului Munte. Întors în [regiunea] natală, Provence, Părintele Théotokis își exercită astăzi slujirea preoțească la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului de la Solan, în Gard, care este metoc de maici al mănăstirii athonite Simonos Petra. În această mănăstire, sfinția sa însoțește spiritual comunitatea de maici și supraveghează lucrările de construcție și înfrumusețare a mănăstirii.

Părintele Teotokis este autorul unei cărți de meditații asupra anului liturgic ortodox, intitulată : „Trăind printre cei morți” ("Vivat parmi les morts"). Este o carte care va apărea în curând la editura Cerf și care dă mărturie despre experiența sa spirituală.

Așadar, Părintele Theotokis ne va vorbi astăzi despre : 

"Sfântul Sava dincolo de politică și politica de Dincolo”.

Părinte Theotokis, aveți cuvântul.

Cine este Sfântul Sava?

    

    Sfântul Sava este un prinț. Sfântul Sava este un monah. Sfântul Sava este un ctitor. Sfântul Sava este un apostol. Sfântul Sava este un arhiepiscop. Întrebările țâșnesc atunci spontan: 

cum poate un singur om să fie până la capăt un adevărat prinț și un monah ireproșabil? Cum poate el să trăiască în același destin un isihasm solitar și un apostolat misionar? Cum poate împăca în sine însuși responsabilitatea episcopală și lepădarea de sine contemplativă? Cum poate traversa veacul său ca Părinte spiritual al Bisericii și să participe activ la paternitatea seculară a poporului sârb? Cum poate face să se întâlnească pe aceeași pagină a istoriei caracterul local al regatului sârbilor și universalitatea Împărăției lui Dumnezeu?

    Strecurându-ne prin această strâmtoare, constatăm că, odată cu Sfântul Sava, aceste opoziții aparente sunt, în realitate, contribuții generoase. Prințul este pe deplin prinț, pentru că este sfânt, iar sfântul este în totalitate sfânt, pentru că este, de asemeni, prinț. Pustnicul, din adâncul sihăstriei sale, revarsă lumină în întregul univers, penntru că rugăciunea sa este în toată inima adunării ecleziale. Profetul acționează asupra lumii, deoarece nu are așteptări de la mondenitatea sa. Apostolul vestește învierea de obște, pentru că a murit față de sine însuși. Autoritatea suveranului își botează poporul și îi dă numele său, pentru că el însuși, conducătorul aflat la putere, este botezat în smerenia Domnului puterilor.

    Biserica locală este universală, pentru că este sădită în pământul adăpat de sângele părinților și maicilor ei. Biserica universală, pământul atemporal al celor vii, nu este o ficțiune imaginară atunci când rămâne înrădăcinată în pământul istoric al propriilor răposați.

Învierea trece prin cruzimea morții. Ea depășește pretențiile morții, trece dincolo de dinastia ei.

Scurtă prezentare a P. Teotokis

    În calitate de vorbitor, se cuvine să mă prezint pe scurt. În timpul copilăriei și adolescenței mele, Îl căutam pe Dumnezeu, în care nu credeam. Cu toate acestea, mi-aș fi dorit cu adevărat ca Dumnezeu să existe. Ulterior încep studii de filozofie pentru a termina cu problematizarea față de Dumnezeu. După licență, ajung la concluzia că existența lui Dumnezeu scapă aptitudinilor intelectului meu. Trăiam într-o lume a adevărului opiniei, și nu a credinței. Am decis atunci să practic rugăciunea, chiar și fără credință. Perseverez, fiind într-o stare de uscăciune sufletească. Ortodoxia, pe care tocmai o întâlnisem, m-a consolat. Teologia ei are gustul bucuriei. Dumnezeu nu a întârziat să răspundă convertirii care se opera în mine, fără ca eu să-mi dau seama. În rătăcirea reflecției mele se impune o revelație. Ea are loc.

    Apoi, am plecat foarte repede la Sfântul Munte. Acolo am fost botezat și tuns în monahism. Douăzeci de ani mai târziu, mănăstirea îmi propune să merg, să ajut și să slujesc, la metocul de maici de la Solan, pentru un an sau doi. Sunt acolo de 20 de ani, până în ziua de astăzi.

Întâlnirea cu spiritualitatea sârbă

    

    La Sfântul Munte Athos, la Simonos Petra, înainte de sosirea mea și mult după aceea, veneau adesea pentru câteva zile sau câteva ore, oameni din Biserica Sârbă, ucenici ai Sfântului Iustin Popovici. Aceștia, în mod incontestabil, erau persoane, preoți și apoi episcopi, care nu doar își dădeau cu părerea despre credință. Ei nu treceau superficial peste propria credință, ci o întrupau și o interpretau. Îi ascult și îi observ cu mare atenție, în toți acești ani. Timp de două decenii îi studiez, ca pe monahii de la Hilandar, pe care, de asemenea, îi frecventam. 

    Sârbii sunt impresionanți. Ei poartă cu mândrie vitejia crucii și beția învierii. Par a fi cavaleri ai credinței. Nu le este frică. Dacă sentimentul de a fi liber trece printr-o totală absență a fricii, atunci acești sârbi par cu adevărat liberi. Mai degrabă [decât] să spunem că sunt în război, observăm că ei trăiesc în război. Acești oameni ai Bisericii se confruntă cu adevărate pericole de moarte, dar nu le lipsesc nici pacea, nici nădejdea. Credința lor este activă, rodnică, profetică, pascală. 

    Când îi vedem în timpul confruntărilor din Serbia și după război, până în zilele noastre, ni-i imaginăm în profeția Sâmbetei Mari, în zorii Duminicii Învierii. Profeția este proclamată în biserică. Cadavrele acoperă câmpul de luptă. Moartea crede că și-a terminat lucrarea, dar Iezechiel este acolo. Episcopii sunt acolo, poporul sârb este acolo, într-o singură și aceeași prorocie a Învierii de obște. Oasele se adună, cărnurile se reunesc, trupurile se ridică. Hristos și tot poporul Său se ridică din moarte. Bărbații, femeile, copiii, bătrânii și tinerii sfărâmă porțile iadului. Sfântul Sava și episcopii, monahii, poporul de ieri și de azi nu încetează să psalmodieze, să proclame, chiar să strige pe câmpul celor mai cumplite suferințe, doxologia fără sfârșit: „Hristos vaskrese! Hristos anesti! Hristos a înviat!"

    Pe atunci, eu, un călugăr străin la Sfântul Munte, eram un spectator încântat de episcopii sârbi care vizitau cu regularitate Sfântul Munte. Ei ar fi putut fi eroii unei tragedii antice, eroi amăgiți de rațiunea zeilor, gata să-și curme viața. Ei își presărau trupurile morților într-un război interminabil. Dar acești episcopi, acești arhipăstori, acești vizionari ai poporului lor erau și sunt încă profeți universali ai Învierii de obște a tuturor popoarelor în Împărăția care era, este și va veni.

    Nu puteam să vorbesc despre Sfântul Sava fără să amintesc de urmașii și vrednicii lui moștenitori, a căror statură spirituală am putut să o admir. Aș dori să închin memoriei lor bucuria de a medita la sfințenia primului Arhiepiscop al Serbiei și Părinte al Bisericii. Da, Părinte al Bisericii, Părinte al sârbilor și al tuturor popoarelor.

 

   De ce veneau, mai exact, acești episcopi sârbi la Simonos Petra? Veneau să-l întâlnească pe Gheronda Emilianos, Starețul mănăstirii. Îl cunoșteau și se raportau la discernământul său. La rândul meu, tot prin raportare la Gheronda Emilianos, vreau să apreciez originalitatea sfințeniei Arhiepiscopului Sava și să vă vorbesc despre ea.

Viața Sfântului Sava, o împletire a unor extreme existențiale

    

    Cu toții cunoaștem azi biografia Sfântului Sava. Ceea ce face remarcabilă viața acestuia este împletirea unor extreme existențiale care ar părea, la prima vedere, total contradictorii. Face parte din nobilimea vremelnică a poporului său; devine slujitorul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu. Foarte tânăr, părăsește bogățiile rangului său și exercitarea puterii pe care familia i le hărăzise. Fuge împotriva voii lor. Este tuns în monahism la Sfântul Munte. Este monah printre monahi, sărac printre săraci, intră în duhul fericirilor Domnului Iisus Hristos.

    De secole, Sfântul Munte trăiește sub legea duhovnicească, ce se exprimă clar în cuvintele lui Hristos pe malul mării Galileii. De atunci, monahul Sava nu va mai avea altă lege. De acum înainte, el vrea să fie cu totul lipsit de bunuri și sărac, în timp ce îmbogățește Sfântul Munte. Într-adevăr, familia sa îi trimite bogății, pe care le oferă comunităților de la Athos. Vrea să-i fie foame - îi este cu adevărat foame. Trupul său se vestejește, se îmbolnăvește din această cauză, dar el întreține din bunurile sale familiale comunitățile de pustnici athoniți.

    Prințul-monah Sava se nimicește pentru o suveranitate care nu este din această lume. În noapte, în lumina rugăciunilor sale, explorează mărețiile Împărăției ce va să vină. Pustiul Athosului îl adapă și îl botează cu apele vii ale lumii de Dincolo. Sfântul Munte este o școală a viitorului. Acolo este predată politica Ierusalimului de Sus. Pornind de aici, cetățenia Sfântului Sava și strategia sa politică vor deveni eshatologice.

    Îl cheamă pe tatăl său să i se alăture. Îl inspiră pe tatăl său să renunțe la putere. Regele Nemanja devine călugărul Simeon. Călugărul Simeon devine Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir. Sava îi inspiră pe proprii săi frați și nepoți, să poarte cu integritate responsabilitatea domniei lumești. În viziunea sa, regii se cuvine să fie diaconii fericirii popoarelor.

    Călugărul Sava nu mai are decât o singură dorință: să locuiască în locașurile Tatălui, Care este în ceruri. Cu toate acestea, viața lui de zi cu zi este aceea de a construi locașuri pentru părinții săi, călugării din poporul său și din toate popoarele. Noaptea se roagă ca un isihast. Ziua poartă griji ca un ctitor și ziditor. Seara își închide ușa pentru a se regăsi singur cu Domnul său. Dimineața își deschide ușa pentru a-i conduce la Domnul pe oamenii care Îl caută.

    Monahul Sava nu are ambiții pentru sine, nu are un plan personal pentru propria sa biografie. În Sfântul Munte el s-a retras din istoria vremelnică, Cel Veșnic poate face din el un sfânt, dar mai întâi face din el un preot. În timpul întregii sale vieți, slujitorul lui Dumnezeu, Sava, va căuta retragerea în anahoreză/liniște, în timp ce va sluji din ce în ce mai mult Biserica în mijlocul unei mulțimi mereu cresânde. Ca un vultur rănit, vrea să se retragă în înălțimea sihăstriei sale. Dar, mult prea des, trebuie să zboare în ajutorul poporului său pe drumurile apostolatului său. El nu cere decât liniștea contemplației, iar Dumnezeu îi dă nu doar glasul unui profet, ci și chemarea de apostol cu toate încercările care vin odată cu aceasta. Nu vrea nimic pentru sine și, din ce în mai mult, Hristos îi umple sufletul cu harisme, pentru a le pune în slujba nevoilor Bisericii. Cu cât dorește mai mult să dispară pentru dragostea lui Dumnezeu, cu atât dragostea lui Dumnezeu îi oferă strălucire înaintea tuturor popoarelor și împărațiilor lor. Nu doar sârbii, bizantinii și bulgarii sunt impresionați de virtuțile sale, ci și ungurii, latinii, musulmanii.

Sfântul Sava, monahul-prinț și Arhiepiscop al Serbiei ține în mână sceptrul crucii

 

    Ar fi vrut atât de mult să părăsească cetatea oamenilor pentru a nu mai părăsi cetatea lui Dumnezeu, dar înțelepciunea Celui Preaînalt îl țintuiește pe un scaun episcopal. Se dăruiește iarăși cu toată inima în slujba Bisericii și a poporului lui Dumnezeu. Se leapădă iar și iar de sine pentru bucuria contemplativă a bunurilor veșnice. Astfel, el își asuma crucea responsabilității arhiepiscopale pentru a servi Biserica țării sale, pe care el însuși a făcut-o autocefală, datorită renumelui sfințeniei sale și delicateții diplomației sale. Este invitat să rămână în lume - acceptă. Trebuie să dea mărturie că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că Împărăția Lui este aproape, că lumea de Dincolo este deja aici, că Cetatea Cerească se manifestă pentru înălțarea cetății pământești.

    Monahul-prinț și Arhiepiscop al Serbiei ține în mână sceptrul crucii. Deține o putere pe care nu o vrea, exercită o autoritate pe care nu a căutat-o. Este sfințit. Nu mai este din această lume, dar o asigură, inspirând-o cu delicatețe - suveranitatea politică a familiei sale.

    Cu toate acestea, își pregătește succesiunea episcopală. Știe că singura moștenire pe care o poate încredința alor săi este Împărăția lui Hristos. Strategia sa politică personală a fost întotdeauna cea a Înaintemergătorului, Ioan Botezătorul din pustie. La rândul său, Sfântul Sava, prinț și vrednic Arhiepiscop, trebuie să se micșoreze pentru ca Hristos să crească. Ar vrea să se retragă cu înțelepciune din cinstea pe care i-o dă poporul. Vrea să plece cu chibzuință pentru a nu-și stânjeni frații și nepoții în exercitarea liberă a puterii politice. Nu vrea nici măcar să-și impună sfințenia înaintea credinței poporului său. Vrea pentru fiecare libertatea deplină de a-L urma personal, sau nu, pe Hristos. Politica Sfântului Sava este de a conduce poporul spre o cetățenie care nu este din această lume, pentru ca harurile Cetății Cerești să se reverse zilnic peste pietrele colțuroase ale cetății pământești.

    Hristos, după învierea Sfântului Lazăr și după propria Sa întoarcere din morți, nu vrea să devină regele iudeilor pe tronul Ierusalimului. Hristos este Împăratul iudeilor răstignit pe crucea lepădării de lume și de Sine Însuși, pentru slava Împărăției Cerurilor.

    Sfântul Sava își pregătește retragerea definitivă în sihăstrie. Își formează succesorul, pe Arsenie, care se află pe tronul episcopal al Bisericii sale. Dă ultimele sfaturi prințului moștenitor, aflat pe tronul lumesc al țării sale. Își anunță plecarea. Se duce.

     Sfântul Sava prezisese că nu va muri în pământul său natal. Reușește acum ieșirea din scenă. Din timpul vieții sale, părăsește definitiv lumea. Face asemenea Cuvântului întrupat după Învierea Sa - pleacă și își lasă ucenicii acolo. De fapt, Hristos, Cel Ce înviază morții, nu vrea să rămână viu, învingător și dominator în mijlocul poporului Său. Nu vrea să guverneze. Nu vrea puterea. Nu vrea să devină regele atotputernic al Ierusalimului. Refuză să fie tiranul unui popor obligat să creadă în El din cauza învierii morților. Un Dumnezeu-om despotic ar fi putut continua să învieze soldații morți ai armatei Sale, pentru a-i învinge definitiv pe dușmanii romani, cotropitorii națiunii iudeilor. Nu! Hristos și Sfântul Sava își părăsesc capitalele respective. Amândoi vor un popor responsabil și o Biserică întemeiată pe libertatea de a voi și de a-și alege Stăpânul și Dumnezeul. Hristos și Sfântul Sava vor ca credința să fie un act personal și cu totul liber. „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea.” Doar cel ce voiește, doar cel ce vrea să renunțe la propria deșertăciune.

Sfântul Sava pelerin și ambasador al poporului său

    Încărcat de ani, Sava pleacă, pornește în pelerinaj. Vrea să plece în Dumnezeu, vrea să se regăsească în Dumnezeu. Este pregătit, este împăcat, este în pace, poate să plece. Însă, întreaga Serbie o ia cu sine în pelerinaj. Rămâne ambasadorul poporului său, purtătorul de cuvânt al suferințelor sale, prorocul nădejdilor sale, înainte-mergătorul viitorului său. 

    Merge la Ierusalim, merge să se roage, merge să-și caute moartea, merge să se aplece peste mormântul Dumnezeului Celui Viu. Sava vrea să moară împreună cu Hristos cel Răstignit pentru ca poporul său să trăiască potrivit lui Hristos cel Înviat. Sfântul vorbește lui Dumnezeu în favoarea poporului său. La mormântul Cuvântului întrupat se adresează Învierii, cheamă Împărăția.

    El se întâlnește, de asemenea, cu marii conducători ai ținuturilor Levantului. Este un bătrân monah, un înțelept Arhiepiscop și un prinț cu experiență. Este primit și cinstit de oamenii puterii. Mijlocește încă o dată pentru poporul său pe lângă ierarhii și prinții Orientului. Trece din cetate în cetate, de la Alexandria la Cairo, și de la Muntele Sinai, la Ierusalim, de la Antiohia la Niceea, unde se stabiliseră împăratul bizantin și patriarhul Constantinopolului. 

    Bătrânul arhiepiscop se întoarce, desigur, la Muntele Athos, grădina Născătoarei de Dumnezeu. Societatea athonită este pentru Sava o răsfrângere a Împărăției neschimbătoare.

    De la Sfântul Munte, Sava pleacă în Bulgaria. Dialoghează cu regele, se împărtășește cu poporul. Arhiepiscop al Serbiei, el și-a trecut poporul din țară în țară, din aproape în aproape, de la aproapele către aproapele - el conduce regatul sârbilor către Împărăția lui Dumnezeu. Strălucirea sa personală unește neamurile. Modestia sa princiară îi solidarizează pe rivali și îi domolește pe adversari. Virtutea sa încercată îi dezarmează pe dușmani. Sfințenia sa luminată zidește Ortodoxia.

Sfântul Sava trebuia să se facă străin pentru a deveni un trimis al Cerului

    

    El pribegește în străinătate. Va muri în străinătate. Este prin excelență un străin pentru lume, dar este și un înger care adună neamurile. Trebuia să se facă străin pentru a deveni un trimis al Cerului. Ca străin, el poate sluji Împărăția Cerurilor, ca un arhanghel al păcii și făuritor al viitorului. El unește de-a lungul vieții sale, și, de asemeni, în moartea sa, întreaga adunare a Bisericii. Ca un străin în lume, deschide larg porțile Cetății Cerești, ale Ierusalimului de Sus, al cărui cetățean a fost întotdeauna în taina nopților sale de rugăciune.

    În Împărăția lui Dumnezeu, în multele locașuri ale Tatălui, toate femeile și toți bărbații sunt străini, și toți străinii sunt ca niște îngeri. Însuși Fiul Unul-Născut al Tatălui S-a făcut străin pentru a ridica împreună cu El firea străină a umanității noastre pe tronul măreției Sale.

    Sfântul Sava este Părintele poporului său, dar, de asemenea, pentru că este un adevărat străin față de mondenitatea lumii, devine Părinte al Bisericii dincolo de spațiu și timp.

Sfântul Sava moare pentru poporul său, dar departe de poporul său

    Biografii Sfântului Sava, Sfinții Iustin și Nicolae, așază în sacralitatea misterului moartea în exil a ctitorului Bisericii Sârbe. Sfântul Sava este artistul măiestuoasei sale biografii. Până și moartea sa este un gest de virtuozitate. Moare pentru poporul său, dar departe de poporul său, în casa vecinului și rivalului istoric. Până la sfânta sa adormire, Sfântul Părinte este un om politic, murind în brațele unui popor concurent, stingându-se în patul regelui bulgar, așezându-se într-un mormânt care nu este cel pe care familia sa i l-a pregătit. Sava este la culmea politicii sale ca și la vârful sfințeniei.

    Nu putea fi cu adevărat Părintele tuturor sârbilor, dacă nu i s-ar fi arătat în Hristos icoana Tatălui Care este în Ceruri și Părinte al tuturor neamurilor. Primind de la Tatăl ceresc harul paternității, Sava devine părintele neamului său, fiind pe deplin părintele neamului său după chipul și asemănarea Tatălui tuturor și a toate. El este încoronat Părinte al Bisericii și al tuturor popoarelor, Părinte al comuniunii lor.

Sfântul Sava a avut o singură lege: legea Duhului

   

     Pe parcursul întregii sale vieți, Sava nu a avut decât o singură lege: legea duhovnicească în care a fost inițiat prin monahismul athonit. Legea hristică a fericirilor a rămas reperul inspirației sale, deopotrivă ascetice și politice. Sărăcia, sărăcia cu duhul - distribuind cu generozitate toate darurile pământești și cerești pe care sfântul le primea din belșug. Dar și foamea - foamea euharistică oferită ca jertfă de sine pe altarul sacrificiului și al harului. Dar și setea - setea nestinsă care face să curgă apa vie a Duhului din pântecele celui însetat. Apoi lacrimile - lacrimile de bucurie care curățesc păcatele și botează suferințele în șuvoaiele luminii divine. În sfârșit, calomniile - umilința calomniilor exterioare care pecetluiesc integritatea interioară a fericitului în Cartea Vieții. Aceasta este legea Duhului, legea prin care tresaltă de bucurie toți sfinții Athosului și fericita lege pe care Sfântul Sava Athonitul o voia pentru poporul său și cetățile țării sale.

    Până la moarte, prințul și monahul, ascetul și Arhiepiscopul, Părintele sârbilor și Părintele Bisericii Îi urmează numai lui Hristos. Îl urmează până afară, în afara zidurilor, în afara taberei, în afara țării sale, dar pentru țara sa și pentru toate țările, în comuniunea Împărăției cerurilor.

    Moartea Sfântului Sava în străinătate îi încununează sfințenia, îi desăvârșește paternitatea. Paternitatea duhovnicească este mai mult decât o jertfă pământească, este o ardere de tot, dincolo de timp.

    Așa cum proclamă Apostolul Pavel, "Iisus a pătimit moartea în afara porții, pentru a sfinții poporul cu propriul Său sânge". Apostolul continuă: „în afara taberei, să ieșim și noi cu El”. În afara zidurilor, în afara porții, dincolo de granițe, Sava a murit pentru propriul său popor, strigând împreună cu Apostolul: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să vină”. Faptul că Sfântul Sava al Serbiei a voit să moară în afara porții, în afara țării sale, mărturisește întreaga noblețe a unui om care nu mai este din lume, dar care moare dincolo de granițe, pentru ca o lume fără granițe, o lume fără război, o lume fără declin să nu fie străină de propria sa țară.

Cinstirea acordată distincției popoarelor și granițelor lor este condiția sine qua non pentru o posibilă cooperare reciprocă într-un duh de comuniune

    Cunoașterea și respectul diversității popoarelor sunt indispensabile pentru a da chip unei intenții de unitate. Cinstirea acordată distincției popoarelor și granițelor lor este condiția sine qua non pentru o posibilă cooperare reciprocă într-un duh de comuniune. Împărăția Cerurilor este dorirea lui Dumnezeu. Unitatea sa este întemeiată pe distincția sacră a singularităților care alcătuiesc uniunea sa. Dacă diversitatea nu ar fi cinstită, unitatea nu ar fi decât un terci. Trebuia ca Sfântul Sava să fie matricea Serbiei și pântecele particular al poporului său pentru ca el să devină, împreună cu Hristos un Părinte între părinți, Părinte al Bisericii și al tuturor popoarelor diverse.

    Părintele Emilianos, de fericită pomenire, avea o viziune larg deschisă asupra Ortodoxiei. Pentru el, credința ortodoxă nu este doar privilegiul istoric al câtorva națiuni, ci o perpetuă revelație în curs de desfășurare pentru viitorul întregii omeniri. În viziunea lui, înainte de a fi un teritoriu geografic aflat în proprietate națională a Greciei, Muntele Athos este un pământ eclezial, un pământ de primire și al fecundității spirituale pentru toate popoarele ortodoxe de limbi și culturi diferite.

    Statul grec și Patriarhia de Constantinopol au fost, pentru un moment, speriate de afluența slavilor la Sfântul Munte după căderea zidului sovietice. De comun acord, aceste două autorități voiau să exercite un control și un drept de veto asupra persoanelor străine care doreau să rămână în peninsula athonită. Starețul Emilianos a devenit unul dintre purtătorii de cuvânt cei mai convingători pentru a promova libertatea și a proteja autoritatea mănăstirilor athonite în ceea ce privește propria lor populație. El s-a opus ingerinței Patriarhiei. Părintele de la Simonos Petra voia să protejeze responsabilitatea suverană a Stareților din Athos în ceea ce privește persoanele care puteau, dacă își doreau, să rămână și să locuiască pe pământul mănăstirii lor.

Arhondia și evgenia, harisme prin excelență ecleziale și politice

    Părintele Emilianos dădea dovadă de o mare intensitate a vieții lăuntrice. Era un isihast, care nu uita niciodată, asemenea Sfântului Sava, de a fi Părintele fiilor duhovnicești pe care Dumnezeu i-a încredințat. Ca om al rugăciunii, el avea în mod curios o admirație persistentă pentru sfinții din istorie care fuseseră implicați în responsabilități sau disensiuni politice. Acest lucru îmi intriga sensibilitatea, îmi atrăgea atenția și îmi capta curiozitatea. Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Fotie al Constantinopolului și mulți alții, precum Sfântul Sava al Serbiei, erau în mod deosebit prețuiți de Gheronda. Tăcerea care înconjura această admirație, îi sporea pentru mine importanța. Căutam indicii pentru a înțelege mai bine. 

    O dată sau de două ori, Gheronda a lăsat să-i scape pe acest subiect un cuvânt: ευγένεια „evgenia”. Știam că noțiunea de noblețe duhovnicească era fundamentală pentru Părintele Emilianos. Cu toate acestea, în greaca modernă, cuvântul „evgenia” înseamnă pur și simplu politețe. Când îl întrebam dacă „evgenia” însemna o practică a regulilor de bună conduită și a uzanțelor bunei-cuviințe, Gheronda ne arăta că nu. Nu, „evgenia” este mult mai mult decât rezultatul unei bune educații. Este o adevărată harismă, o harismă vizionară, o harismă care vede totul, care îmbrățișează totul, care unește totul: femeile, bărbații și întreaga creație, în sânul Tatălui, Care este creatorul a toate. Este vorba despre o harismă prin excelență eclezială și politică.

    Un „evgenis” îi simte pe ceilalți în sine însuși. El experimentează întreaga realitate în sine însuși. Îi iubește pe toți ceilalți ca pe sine însuși, gândește totul, trăiește totul. Este în mod spontan solidar, în mod firesc este holistic. Se împărtășește din toată profunzimea lumii create, precum și cu energiile necreate ale comunității Trinitare. Tocmai această amplitudine a viziunii și a uniunii îi dă unui „evgenis” o legitimitate politică.

    Cufundându-mă în viața Sfântului Sava, tocmai „evgenia”, în viziunea lui Gheronda Emilianos, mi se pare că este cea care caracterizează statura spirituală a părintelui pământesc și duhovnicesc al Serbiei. Sfântul Sava, om al lepădării de sine și al autorității asupra celorlalți, îmi apare a fi o întrupare vie a "evgeniei" duhovnicești, pe care Gheronda Emilianos o admira atât de mult. 

    Sfântul Paisie, la rândul său, cinstea mult o virtute înrudită cu "evgenia". Ținea mult la ea și o aducea mereu în discuție. O numea „arhondia”, o virtute de suveran. Și de această dată, o adevărată harismă. Această harismă este harul arhontelui, "arhondia". Un har al maturității, al responsabilității, al dărniciei și al milostivirii cerești, pe care doar o ființă desăvârşită, la plinirea vârstei lui Hristos, o poate dezvolta și oferi în timpul vieții sale lumii nostre pământești. De fapt, "arhondia" și "evgenia" își imprimă pecetea asupra tuturor etapelor biografiei Sfântului Sava. Aceste harisme au făcut din el un sfânt politician al Cetății Cerești.

Sfântul Sava, cel bine născut din Duh, este Părinte al tuturor

    A fi „evgenis” s-ar putea traduce în franceză prin a fi "de naștere bună" [„de neam bun”]. Un "evgenis" este cineva cu o naștere aleasă. El a venit pe lume în noblețea unei vițe alese. Această traducere, în limba franceză, prin referire etimologică la naștere, ne permite să punem o întrebare simplă: de naștere bună, dar din cine? Sava este născut dintr-un rege, de care nu se va dezice niciodată. Pe acest rege, Sava l-a făcut monah și sfânt, pe Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir. Sava a făcut, de asemenea, din fratele său un sfânt, pe sfântul rege Ștefan. Sava a inspirat-o pe mama sa să devină o sfântă monahie. Suntem într-o viță nu doar de nobili, ci acum de sfinți. 

    Cine este părintele născător al acestei sfinte generații? În Evanghelia după Sfântul Ioan, Hristos îi spune lui Nicodim: „Adevărat zic ție, de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu ”. Nicodim întreabă atunci: "cum poate un om să se nască din nou, fiimd bătrân?" Hristos răspunde: „Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este”. Da, acest lucru i se potrivește întru totul nobilului Sava. Iată un om născut din Duh. Pe parcursul întregii sale vieți el se naște constant din Dumnezeu. El este cel de naștere bună prin excelență. Toate vârstele biografiei sale sunt o continuă naștere izvorâtă din pântecele Duhului. 

    Prin Duhul lui Dumnezeu, Sava este părintele regelui, tatăl său; părintele reginei, mama sa; părintele marelui jupan și rege, fratele său; părintele prinților, nepoții săi; părintele tuturor popoarelor, părintele întregii Biserici. El este perpetuu cel bine născut. Este născut din Dumnezeu, "evgenis" la cel mai înalt grad. Dar nu numai atât, el este, de asemenea, "arhondas". Este domn. Este la vârsta lui Hristos. Este hristos. Se găsește în glăsuirea prorocului Isaia: „Arhon irinis, patir tu melontos eonos” – Domn al păcii și Părinte al veacului ce va să vină. A dobândit întreaga maturitate, înțelepciunea unui călăuzitor experimentat. Cunoaște drumul pentru că l-a parcurs. S-a luptat, a învins. Nu este doar născut din Duhul lui Dumnezeu, el a crescut în Hristos. A ajuns la maturitatea Fiului Unului Născut al Tatălui. Este la măsura vârstei deplinătății lui Hristos. Este arhonte împreună cu Hristos. Este arhanghel împreună cu Îngerul de mare sfat, „ o megalis voulis angelos”.

Evgenia și arhondia - se mai găsesc oare aceste virtuți astazi?

    "Evgenia" și "arhondia" - unde ne aflăm la aproape 1000 de ani mai târziu? Se mai găsesc oare oameni de naștere bună? Mai poate cineva să se nască din Duhul lui Dumnezeu? Un om deplin, matur, experimentat, smerit și suveran în același timp? Un adevărat arhonte, un domn pentru că este slujitor și un slujitor pentru că este domn. Mai poate el oare să se arate printre noi și să ne călăuzească în multele locașuri ale Tatălui ceresc?

 

   Observăm în secolele care ne preced o evoluție antropologică. Putem nota destul de succint că la sfârșitul Evului Mediu, în deceniile care au urmat adormirii Sfântului Sava, apare o lume savantă. Încetul cu încetul, rațiunea, cunoașterea, știința se emancipează în jurul unei ființe capabile de reflecție conform unui cogito de tip cartezian. Ființa umană gândește într-un mod organizat și predictiv. Această activitate o stabilește drept o ființă vie autonomă, capabilă să definească lucrurile lumii și să se determine prin ea însăși. 

    În prezent, această emancipare trece printr-un umanism fundamental în care femeia și bărbatul vor să fie stăpânii absoluți ai originii lor și prinții hegemonici ai deznodământului lor. Ei sunt, într-adevăr, manipulatorii propriei lor nașteri. Sunt ucenicii vrăjitori ai propriului lor trup. Sunt îngerii propriei lor morți. Sunt zeii propriului lor neant. 

    Mai mult, în deceniile care ne-au precedat, am observat o presiune culturală care promulgă un individualism ce cucerește. Astfel, în această mișcare, am observat o relaxare a moralei datoriilor comunitare și o întărire a moralei drepturilor individuale, în favoarea unui egoism descurcăreț pentru a merge înainte, a întreprinde, a reuși și a câștiga.

 După eliberarea acestui egotism asistat pedagogic, nu am întârziat să ne plângem de efectele sale secundare: un narcisism generalizat, foarte repede acuzat de perversitate prădătoare. Ne regăsim astăzi într-o formă de autism societal în care fiecare nu mai poate trăi decât pentru propria piele. O frică fără motiv crește în izolările noastre voluntare. Lumea întreagă se încarcerează într-un consum confortabil de plăceri virtuală. 

    Oamenii nu mai au nevoie de o adevărată întâlnire cu ceilalți. Iubirea față de un altul decât noi înșine ne-a devenit foarte constrângătoare. Riscul de a iubi este prea periculos. Angajamentul iubirii cere prea multă jertfelnic. Cel mai profitabil este să te iubești decât pe tine însuți și să nu ai încredere în nimeni. Iubirea nu mai este recomandabilă.Vedem ivindu-se o umanitate în stare de risipire, într-o obscură emancipare fără nicio înțelepciune comunitară, nici inteligență interrelațională. Deslușim ascensiunea unei domnii a distanței, instaurarea unei stări de promiscuitate înghețată fără nicio apropiere. Ne temem de apogeul unei societăți total depresive, într-un totalitarism de consum mascat. Înaintăm într-un ineluctabil iad al singurătății în grup, fără niciun chip pe care să-l mai regăsim.

Soluția Sfântului Sava pentru criza contemporană

    Ce ne psalmodiază viața Sfântului Sava, ca ecou al cuvintelor lui Hristos chiar și astăzi, în starea noastră de depresie istorică și în condiția noastră societală de pierdere a sensului?

    Sfântul Sava este un "evgenis", un prinț al unității; un "arhondas", un domn al păcii; un Părinte al veacului ce va să vină, un politician al Împărăției cerurilor. El nu încetează să proclame o dublă realitate: în primul rând, arhetipul Împărăției Cerurilor nu este, într-adevăr, din această lume. În al doilea rând, duhul politic al Cetății lui Dumnezeu poate vizita veacurile și societățile istoriei noastre temporale. Paradigma sa poate inspira scopurile noastre și poate instrui intențiile noastre politice.

    Cine suntem noi după Dumnezeu? În privirea veșnică a lui Dumnezeu, realitatea noastră este urzită în unitate. Suntem una. Nu suntem doar aproape unii de alții. Suntem unii în ceilalți. Suntem în întreaga creație și întreaga creație este în noi. De la înălțarea lui Iisus Hristos cu trupul nostru, suntem de asemenea în lumina necreată. Sfânta Treime ne-a primit. Acesta este planul profetic și politic al Sfântului Prinț Sava: unitatea în diversitate.

    Când cineva se naște din Sfântul Duh, această ființă, de naștere bună, este cufundată în har. Revărsarea luminii îi revelează o lume transfigurată. Este botezat în îmbrățișarea nupțială a Dumnezeului întrupat. Trupul și personalitatea sa se armonizează organic cu trupul lui Hristos cel înviat. Acest sfânt nu mai are rugăciune de cerere, el are totul. Nu mai este în implorare, nici în cerere. El este în întreg, el este întregul. Este în Dumnezeu, este dumnezeu cu Dumnezeu și prin Dumnezeu. În Dumnezeu ființa umană își păstrează întreaga singularitate. Sfântul scrie o biografie unică și poartă un nume de neuitat. El strigă, urmându-L pe Hristos, strigă împreună cu Hristos: 

„Veniți, veniți în unitate. Veniți pentru ca să fim una să fim toți uniți. Veniți voi, cei îndepărtați, veniți voi, cei distanțați, veniți voi, cei izolați, cei încuiați, cei deprimați, cei rătăciți, cei măcinați de suferință. Doar dacă vreți, veniți! Dacă voiți, ascultați cuvântul. Ascultați din nou. V-ați epuizat tot ascultându-vă pe voi înșivă. Încetați să vă mai ascultați, pe voi înșivă, dacă voiți. Ascultați Logosul. Urmați armonia Lui. Cântați melodia Lui. Faceți așa cum vă spune El. Logosul face ceea ce ne spune. Uitați de voi și veniți, dacă voiți. Urmați-Mă și uitați de voi înșivă”. 

    Această propunere divină sau umană caracterizează parcursul Sfântului Sava. Ea este cu totul opusă autismului voluntar spre care tinde civilizația noastră atunci când ne botează egotismul în fântâna ei tehnologică a tinereții fără bătrânețe. 

    De decenii, sociologii au observat că totalitarismele se mențin determinând și educând dorințele populației lor. Observăm acest procedeu în alegerile teleghidate ale propriilor noastre consumuri. Suferim un imperativ al plăcerii. Ca un bun elev, autistul hotărât să fie astfel, cel rău născut din sine însuși – „aghenis” în loc de „evghenis” – își închide existența în pasiunea de sine și în consumul celorlalți, pe care i-a transformat în obiecte ale sale. El nu dorește nimic altceva decât plăcerea sa imediată. Civilizația capitalului îi impune pofte prefabricate. Este neutralizat de propria-i sațietate de divertisment narcisist. Este sterilizat de iluzia autonomiei sale de plăcere. Este incapabil să vadă mai departe de lungul nasului. Nu are altă orizont decât gardul egomaniei sale. Este singur. Nu mai vrea nimic. Mănâncă fără să-i fie foame. Absoarbe plăcere fără nicio dorință. Este ghiftuit de distracții. Reprimarea prin activități virtuale îl adâncește într-o disperare cumplit de reală. Se află pe coridorul iadului. Singur se târăște acolo spre o veșnicie de singurătate înghețată.

    Sfântul Sava vede departe. Spre deosebire de societatea noastră autocentrată, Sfântul Sava vede totul. El este cel de naștere bună, este evghenis. Este născut de sus. Sfântul Sava este episkopos: el veghează asupra. De sus de tot, el vede dincolo de timp, scrutează veșnicia. Contemplă Împărăția ce va să vină. Este arhonte, archiepískopos. Are deplinătatea vârstei lui Hristos. Este uns, este hristos cu Hristos și prin Hristos. Este arhontele păcii și părinte al veacului ce va să vină. Asemenea lui Hristos, Sava este un domn. În Hristos, domnul este un slujitor: slujitorul poporului său, slujitorul Bisericii, slujitorul întregii creații. Sfântul Sava este conducătorul și slujitorul, arhiepiscopul și diaconul întregii lumi create. Dar Sfântul Sava vede, de asemenea, și mai ales, lumea necreată, totul lui Dumnezeu, slava și lumina Sa. Vrea ca cetatea pământească să fie icoana întrupată, materializată a Cetății Cerești. Vrea Biserica. Sfântul Sava vrea Biserica pentru noi cu o condiție. El este slujitorul nostru cu condiția ca noi să o voim. Este arhontele Bisericii cu condiția ca noi să-i urmăm. El pleacă pentru a ne permite să-l urmăm în mod liber.

    Asemenea lui Dumnezeu, Sfântul Sava nu se impune. Dumnezeu este acolo când Îl voim, când Îl rugăm, când Îl privim, când Îi semănăm, când facem ca El, când facem ceea ce ne spune. Dumnezeu este primul care face ceea ce ne spune. El este primul care iubește fără interes și fără condiții. Dumnezeu iubește fără ca noi să-L iubim. El ne-a dat libertatea Sa. Putem să nu-L iubim. Putem să nu-L urmăm. Putem să nu-L voim. Dar atunci, să nu ne mirăm dacă puterea noastră este un prădător de temut, iar politica noastră un război interminabil.

    Egocentrismul cultural de care suferă veacul nostru este o orbire. De dragul de a vedea pe termen scurt, un om hotărât autocentrat nu mai vede nimic. Nici măcar pe sine însuși nu se mai vede. Este orbit de obscura sa intimitate. Este în întuneric. Vrea să se nască din sine însuși. Este cel „rău născut” prin raportarea exclusivă la sine. Este născut mort pentru prezent ca și pentru viitor. Este aghenis în loc de evghenis. Nu are pe altcineva care să-l ajute. Nu vrea să fie ajutat. Nu vrea pe nimeni, nu iubește pe nimeni. Autismul este viitorul nostru, dacă nu ne întoarcem la sfinți precum Sava - cei care văd departe, cei care văd totul, dincolo de ei înșiși, dincolo de lume, dincolo de spațiu și timp.

    Politica lui Dumnezeu este țesută în dăruirea de sine și este împletită în iertarea celorlalți.

În mod deosebit astăzi, la aproape un mileniu de la nașterea sa, avem nevoie de Sfântul Sava, arhonte al viitorului. El vede ceea ce noi nu vedem. Ne privește din Cetatea lui Dumnezeu. Ne vede de acum și pentru totdeauna, în vecii vecilor.

Concluzia Moderatorului

Dragă Părinte Theotokis, vă mulțumim mult pentru această reflecție profundă și vie. Așadar, prin experiența sfinției voastre din viața athonită, ne-ați transmis înțelegerea acestei dimensiuni esențiale a Sfântului Sava. Mai exact, cum a știut el să unească "dincolo-ul politicii" – această viață spirituală contemplativă pe care a trăit-o la Muntele Athos – cu "politica Dincolo-ului". Adică un angajament concret în lume, în sânul națiunii sale, pentru a întrupa acolo Împărăția lui Dumnezeu. Și astfel, ne-ați luminat asupra acestor dimensiuni foarte importante: dimensiunea eshatologică a operei Sfântului Sava, pentru că Sfântul Sava nu organiza pur și simplu o Biserică ca pe o instituție pământească, ci își orienta poporul spre Împărăția ce va să vină.

Vă mulțumim încă o dată pentru această prețioasă contribuție.

__________________

Această înregistrare face parte din colocviul științific internațional „Sfântul Sava printre noi – 850 de ani”, desfășurat la Paris cu prilejul marelui jubileu al nașterii primului arhiepiscop sârb.

DESPRE EVENIMENT:

Cu binecuvântarea și sub înaltul patronaj al Preasfințitului Părinte Justin, Episcopul Europei Occidentale din Biserica Sârbă, acest colocviu s-a desfășurat pe 24 ianuarie 2026, în sala bisericii Sfântul Sava din Paris.

Scopul acestei reuniuni a fost de a prezenta publicului teologic și academic european dimensiunea universală a moștenirii Sfântului Sava – Luminătorul și întemeietorul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Programul complet a cuprins următoarele comunicări:

1. Prof. dr. Darko Tanasković: „Sensul «svetosavlje»-ului astăzi”

2. Părintele Teotokis (Mănăstirea Simonopetra, Sfântul Munte Athos): „Sfântul Sava și Sfântul Munte”

3. Dr. Lioubomir Mihailovitch: „Sfântul Sava – Martor al lui Hristos și primul Arhiepiscop sârb”

4. Prof. dr. Julija Naett Vidović: „Teologia Sfântului Sava”

LEGATURI: 

• Viaţa Sfântului Sava (Rastko) Nemanja, arhiepiscopul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar (14 / 27 ianuarie)

• Doxologia, Viața Sfântului Sava, Arhiepiscopul Serbiei și ctitorul mănăstirii Hilandar

• Aforisme de la Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan despre post, bucurie, credință, nădejde și părtășia în lucrare