Sfântul Sofronie Saharov - Cuvântul cel de pe urmă al Starețului Siluan acesta este : "mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi"

MANTUIREA PRIN DRAGOSTE, 

IAR NU PRIN BOGATIA CUNOSTINTELOR INTELECTUALE

“Din nou şi din nou, mulţumesc lui Dumnezeu, Care îmi dă bucuria să mă întâlnesc cu voi…

Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

În cartea mea despre Stareţul Siluan, la sfârşitul descrierii vieţii sale adaug cuvântul lui cel de pe urmă. Eu i-am zis:

– Îmi pare rău că sunt tot mereu bolnav şi că nu am mai multă vreme să dau teologiei.

Cu blândeţea şi liniştea lui caracteristică, el m-a întrebat:

– Şi socotiţi aceasta a fi ceva mare?

Eu mă purtam cu el ca ştiind că era cel mai înalt dar al bunăvoirii lui Dumnezeu către mine. Şi, fireşte, nu am putut răspunde la întrebarea lui.

După un moment de tăcere, îmi zice:

– Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi.

Am numit aceasta cuvântul cel de pe urmă, pentru că şi Domnul vorbeşte despre acelaşi lucru la Cina cea de Taină. Şi Apostolul Pavel tot aşa zice:

Ci râvniţi darurile cele mai bune. Şi încă mai înaltă cale arăt vouă. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea prorocie şi aş şti tainele toate şi toată cunoaşterea, şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimica sunt. Şi de aş împărţi toată averea mea, şi dacă trupul meu aş da să-l arză, iar dragoste nu am, nimic îmi foloseşte. Dragostea îndelung-rabdă, se dăruieşte, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte, nu se făleşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate suferă, toate crede, toate nădăjduieşte, toate rabdă. Dragostea niciodată nu cade; ci, fie prorocii, vor pieri; fie limbi, vor înceta; fie cunoaştere, va pieri. Pentru că din parte cunoaştem, şi din parte prorocim. Iar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ce este în parte se va zădărnici. Când eram prunc, ca prunc grăiam, ca prunc cugetam, ca prunc socoteam; iar dacă m-am făcut bărbat, am lepădat cele prunceşti. Că vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, dar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte precum şi cunoscut, sunt. Acum dar rămâne credinţa, nădejdea, dragostea, acestea trei; iar mai mare între acestea este dragostea.

A o spune cu mai multă putere este cu neputinţă.

Şi în cuvântul pe care l-am numit „cuvântul cel de pe urmă” al Cuviosului Siluan, într-o formulă cât se poate de scurtă se cuprinde aceeaşi putere a dragostei care mântuieşte şi care este centrul a toată viaţa, chiar a Înseşi Dumnezeirii. În scrierile Sfântului Ioan din Kronştadt, vorba este numai despre aceasta. Şi la mulţi alţi sfinţi, pe oricare îl vom lua, totul se reduce la aceeaşi. De-aceea, mai înainte de toate, noi trebuie să păzim dragostea şi să tânjim către ea.

(…)

Astfel, în viaţa noastră monastică, de nu ne vom învăţa a iubi, nu ştiu ce îndreptăţire s-ar putea găsi în favoarea monahismului. Nici nu există! Dragoste până la dorirea de a suferi pentru Hristos şi de a-şi vărsa sângele, este cu putinţă şi în afara monahismului. Însă monahismul nostru este o anume organizare a întregii vremi potrivit dorinţei noastre de a ne mântui, adică de a deveni în stare a primi viaţa vecinică de la Dumnezeu. De ne vom umple de o astfel de înţelegere, atunci ne va veni o însuflare ce nu părăseşte pe om, chiar dacă în exterior el va fi redus la ultimul grad de deşertare, ba chiar şi omorât, precum a zis Domnul: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu au mai mult ce face.

Aşadar nu vreo oarecare funcţie în viaţa pămân­tească mântuieşte pe om, ci pe om mântuieşte numai viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Dacă omul păzeşte poruncile, şi le păzeşte cu adevărat, cu simţământul că Domnul le-a grăit ca fiind ultima descoperire oame­nilor despre cum trăieşte însuşi Dumnezeu, întreaga noastră viaţă va deveni alta. Şi deşi din afară nimic nu se vede, dar toată frumuseţea şi puterea, toată puternicia vieţii veşnice se află înlăuntrul omului. Iar noi ne învăţăm această taină a iubirii lui Dumnezeu treptat. Monahismul nostru este întemeiat pe acele principii ce duc către ţelul pomenit.

Viaţa noastră este plină de tensiuni. Toate zilele şi nopţile le petrecem în grija de a ocoli păcatul.

Iată, nu demult un suflet a venit către noi şi a zis: „Când eram slobodă de credinţă şi trăiam fără Dumnezeu, eu nu aveam probleme şi viaţa se desfăşura simplu. Iar acum nici ziua nici noaptea nu am linişte“. Şi sufletul acela începător se revărsa în rugăciune simplu, înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, ce ai făcut cu mine? Acum, nu mai aflu nici loc, nici clipită când să fiu liniştită”.

Aşa şi cu viaţa monastică – este o încordare-limită a puterilor omeneşti şi a atenţiei. Cu toate acestea, din afară pe monahi îi putem asemăna cu o sârmă electrică de înaltă tensiune pe care păsărelele pot şedea, şi şed liniştite, atunci când prin acele sârme trece o energie ce mişcă trenuri, luminează case, încălzeşte pretutindenea – toată viaţa numai de ea este mişcată.

Aşa, eu astăzi am vrut să vă sugerez ca, în grija ce o aveţi de a învăţa teologia noastră şi a vă îmbogăţi cu cunoştinţele experienţei Părinţilor, citindu-le scrierile şi operele, să înţelegeţi că totuşi ceea ce mântuieşte nu este belşugul acelor cunoaşteri, ci dragostea, acea dragoste pe care a poruncit-o Domnul.

Vreau să las doar acest mic cuvânt şi să vă atrag atenţia la el, ca voi să staţi cu tărie pe această cale, care este metoda cea mai bună de a însuşi poruncile lui Hristos. Atunci când suntem plini de credinţa că Domnul Iisus Hristos este Făcătorul lumii noastre şi că poruncile Lui au un cuprins mai presus de cosmos, frica în faţa măreţiei lor face că omul nu se poate rupe de lucrarea îndreptătoare pe care o au asupra lui. Aşa cum am zis, omul conduce automobilul corectându-i mereu direcţia, chiar pe o şosea bună; aşa şi poruncile pe care ni le-a dat Domnul – sunt conducătorul nostru…

O monahie din Iugoslavia scrie: „O, cât de recu­noscătoare sunt lui Dumnezeu!” Ea părăsise univer­sitatea, întrerupându-şi lucrarea, şi se dusese în mănăstire. „Şi acum,” zice ea, „am ajuns în cea mai înaltă şcoală, în cea mai înaltă şcoală cu putinţă, şi inima mea este plină de dorirea ca Domnul să-mi dea puterea să rămân până în sfârşit în starea aceasta.“ Ea scrie: „Când te gândeşti că sfârşitul acestei vieţi este vecinica viaţă în Dumnezeu! Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?” Aşadar eu vă doresc tuturor să trăiţi acea experienţă pe care şi eu am trăit-o, şi mulţi dintre voi; şi voi, cei începători, trăiţi aceeaşi experienţă…

Nu mai am putere să vorbesc, dar voi păziţi cuvântul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Şi aşa, trăiţi în pace. Iar când inima voastră va depăşi toate piedicile psihologice, mici şi neînsemnate, şi va ajunge la acea dragoste în micile noastre proporţii, oricât de curios ar părea, voi vă pregătiţi spre a primi starea harului în care omul, în dragostea sa, cuprinde întreaga lume. Dar acea stare nu se poate zidi artificial. Noi mergem totdeauna pe calea şcolii începătoare, cum ar fi, însă cu noi se va petrece o preschimbare, şi inima noastră nu va mai iubi ceea ce este potrivnic poruncilor Domnului.

Şi deşi eu sunt acuma o dărâmătură şi o ruină, totuşi ceea ce spun rămâne în putere: aceasta este dreptatea vieţii noastre în Dumnezeul cel mare, Făcătorul Cerului şi al Pământului, Care S-a îmbrăcat în trupul nostru şi ni S-a arătat aşa cum este El, şi ne-a arătat şi cum trebuie noi a fi. Cu alte cuvinte, atunci când vedem pe Hristos întrupat, contemplăm gândul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Vedeţi cum Domnul cu venirea Sa, cu poruncile Sale, ne atrage mintea în astfel de sfere care sunt starea lui Dumnezeu însuşi, mai înainte de facerea lumii. Este înfricoşat a vorbi despre aceasta, dar se începe cu cele mai mici fapte. Părintele egumen zice: „Aduceţi, vă rog, cărbuni la bucătărie!” Voi goliţi găleata şi o luaţi de acolo. Şi această faptă vă pregăteşte către marea primire a dragostei. Dar dacă nu veţi face aşa, nu veţi ajunge nicăieri.

Însă cunoaşterea ţelului ultim al vieţii monahale trebuie să o avem dintru bun început. Atunci vom putea hotărî calea cea bună. Nu atunci când pretindem a fi deja la înălţimea poruncilor, adică să fi primit îndumnezeirea – nu! Ci acum, când suntem plini de patimi şi de păcate, treptat, prin ascultare, slujind celorlalţi, arătând dragoste şi răbdare, ne pregătim pentru cea mai înaltă stare...

Şi aşa, Domnul să vă păzească! Iar rugăciunea mea este ca voi cu adevărat să primiţi insuflare de sus”.

DESPRE RĂTĂCIRE 

(…) Cum să trăiască monahul începător, sau creștinul începător în general? Cum să-și treacă ziua?

– Unora mintea le înclină către theologia abstractă, iar acolo sunt cu putință greșeli. De aceea, toată luarea aminte trebuie să fie îndreptată spre a nu scârbi harul Sfântului Duh cu vreun gând rău oarecare sau cu vreo mișcare a inimii; și în același timp, cum să ocolim tot păcatul de fiecare dată când avem de-a face cu vreun frate sau soră – mai presus de toate spre a nu mâhni pe cineva. Când Dumnezeu împreună-lucrează cu noi, în “suferințele ” noastre de a ne petrece ziua fără de păcat, atunci vine harul Sfantului Duh: noi zidim viața noastră fără de păcat ca pe un tărâm înlăuntrul nostru, unde Sfantul Duh poate veni nestingherit cu harul Său. Iar când vine Acela, El ne împărtășește o înțelegere vie a ceea ce ne învață. Și deci, cum spunea Starețul Siluan, 

“tot ceea ce ne-a învățat harul dintru bun început, noi trebuie să păzim până la sfârșitul vieții “.

[

De neocolit este perioada când Dumnezeu ne părăsește. Atunci, într-o încordare plină de suferințe, noi încercăm să fim ca și cum Dumnezeu ar fi cu noi, chiar dacă El și-a retras ajutorul simțit …

Monahul la început nu se ocupă de nimic altceva decât cum să-și treacă ziua fără de păcat. Și atunci vine Duhul Sfant și ne descoperă tainele Fiirii Dumnezeiești, cea ce nu poate dobândi omul pe căile theologiei abstracte. Când vorbesc despre această școală cu precădere monastică, nu înseamnă că atitudinea mea față de știința theologică este întrutot negativă. Nu, nu zic asta; iar în condițiile istorice ale căderii noastre, ea este de neapărată trebuință. Mă mâhnește doar faptul că multora dintre cei ce cheltuiesc o uriașă energie spre a învăța predania theologică a Bisericii, cunoaşterea lor intelectuală le apare ca și cum ar fi atins deja desăvârșirea. Cu theologia abstractă este cu neputință a atinge desăvârșirea. În viața istorică puterea în Biserică este dată nu sfinților, ci cărturarilor, și in aceasta constă tragedia lumii și a Bisericii.

Viața monahului începe așa cum ne-a învățat cuviosul Stareț Amvrosie al Optinei. El zicea: 

“Cela ce simplu va trăi, 

sute de îngeri cu el vor fi; 

dar pe cel ce înțelepțește – 

până și ultimul il părăsește” 

Așa și eu, aș vrea să vă zic că viața noastră este cât se poate de simplă. Lucrul acesta este foarte important: noi niciodată nu trebuie să căutăm a dobandi vreun semn vădit al dumnezeieștii bunăvoirii – facere de minuni sau altceva asemanator. Acestea niciodată nu fac parte din planul nostru! Ci planul nostru se exprimă doar în “cum să nu săvârșim vreun păcat”. 

Eu încerc uneori să vă vorbesc despre mărețul tablou pe care ni l-a dezvăluit Dumnezeu în facerea cosmosului, în facerea omului “după chipul Său și după asemanare”. Aceasta o fac pentru ca voi să aveți în vedere nu viața noastră neînsemnată, ci trăirea cu Dumnezeu și dobândirea vieții în întregul ei cuprins: și cosmic, și dumnezeiesc. Dar vorbesc și despre faptul că nu trebuie să ne închipuim ca și cum am fi ajuns deja acolo, și nu asta trebuie să avem ca țel înaintea noastră. Țelul nostru este: “Cela ce simplu va trăi, sute de îngeri cu el vor fi”.

De ce vorbesc astăzi ca și cum aș fi îngrijorat? Da, sunt îngrijorat, pentru că gândindu-mă câte arătări ale bunei-voiri a lui Dumnezeu ni s-au făcut deja, s-ar putea trezi în noi vreo dorință nefolositoare, neadevarată, mincinoasă, pierzatoare – de a ajunge la daruri asemenea Starețului Siluan. Înțelegeți care este teama mea: noi ne aflam în primejdie, pentru că avem un Părinte neînchipuit de mare – Cuviosul Siluan. Ceea ce s-a petrecut cu el este un fenomen dintre cele mai rare în toată istoria omenirii. Iar dacă noi ne vom strădui a dobândi aceleași daruri pe care el le-a avut, vom face o mare greșeală. Niciodată nu trebuie să ne comparăm cu nimeni altul. Oricat de mic sau de mare ar fi înaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi, Dumnezeu “se îngrijește ” de fiecare om aparte, comunicând inimii lui. Calea obișnuită nu este cea pe care o observăm la Sf. Siluan. El, ca și Sfântul Serafim din Sarov, dintru bun început a trăit aratarea lui Hristos. Noi însă trebuie să avem un alt obiectiv: creștinul de obicei trebuie să gândească cum, murind, să se fi curățit prin pocăință. Și atunci se va arata Hristos omului în vecinicie…

Una din cele mai mari primejdii constă în putința noastră de a închipui. În viețuirea noastră nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este cu noi, și că noi Îl vedem: trebuie să conștientizăm că Dumnezeu ne vede. Acest fel de a vedea lucrurile ne îngrădește de la alunecarea în închipuire: “sunt proroc“, “sunt apostol“, “sunt sfânt “, “sunt așa și pe dincolo“. Slobozi de orice închipuire despre sine, noi ne nevoim, și ce vrea Dumnezeu, El va săvârși fără noi, prin noi. Vă vorbesc despre cum trebuie să trăim pentru a ocoli rătăcirea.

Și când petrecem într-o stare de suferință a întregii noastre ființe – și a duhului, și a minții, și a inimii, și a trupului, când suferim din toată făptură noastră, nevoindu-ne a nu păcătui – noi înșine nu gândim că ne facem părtași suferințelor lui Hristos, dar Dumnezeu poate să recunoască acestea ca părtășie în suferințele lui Hristos și poate să ni le atribuie, dupa judecata Sa, iar nu după a noastră. Calea noastră este totdeauna a ne smeri; iar a ridica și a proslăvi aparține lui Dumnezeu. Așa că nu trebuie a ne îngriji să ne ridicam pe noi înșine undeva, de perii capului. Trebuie să trăim cu un cuget cât se poate de smerit. Iar dacă Dumnezeu dăruiește ceva, aceasta se întâmplă în forme exterioare care te lasă uimit. Aceasta însă este de la Dumnezeu, iar nu de la noi.

Calea cea mai grea este atunci când dintru bun început i se dă omului vederea lui Dumnezeu în lumină mare. Un astfel de om primește, cum ar fi, o “injecție ” care îl aseamănă cu Hristos în însăși gândirea lui, în însuși felul cum înțelege viața. El, Hristos, a urcat pe Golgotha în cele mai adanci suferințe, ca să săvârșească o faptă contrară celei săvârșite de Adam. Iar precum prin greșeală lui Adam Dumnezeu a blestemat această lume, așa Hristos, prin înălțarea Sa pe crucea Golgothei, a pierdut blestemul și a făcut slobodă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu Tatăl. Astfel noi trebuie să purtam în sine și această imagine a răscumpărării noastre prin suferinta pe Golgotha și prin înviere, și în același timp să conștientizăm nevoia absolută de a merge pe calea contrară a ceea ce a săvârșit Adam în Rai. Atunci viața noastră va fi asemenea cuvântului Sfântului Amvrosie al Optinei: simplu vom trai, dar sute de îngeri cu noi vor fi. Iar cine trăiește în închipuiri, că ar fi proroc, că sfânt – pe acela până și ultimul îl părăsește.

Iată un moment foarte important, pentru că de obicei în lume abia daca vei gasi vreun om care să înțeleagă că acesta este un păcat. Domnul a spus Iudeilor: de nu veti crede că Eu Sunt – Cel Care M-am descoperit lui Moisi în Sinai că EU SANT – muri-veți în păcatele voastre. Oamenii nu pot înțelege când păcătuiesc și când nu păcătuiesc – singur Domnul Însusi ne-o arată prin Duhul Sfânt. Iată pricina pentru care în lumea întreagă se întâmplă tot mereu ceea ce s-a întâmplat cu Adam în Rai, când a vorbit cu el Domnul Iisus Hristos; Adam nu a vrut să se vadă învinuit: “Tu mi-ai dat pe femeia asta, și ea mi-a dat, și eu am mâncat.” Noi însă vom încerca să nu învinuim pe Dumnezeu și să-I zicem: “De la fața Ta soarta mea iese (cf. Ps. 16, 2) – Tu ce vrei de la mine?“ Dumnezeu voiește ca noi să ne asemanam Lui în iubirea Lui. Iar dragostea lui Dumnezeu este o dragoste smerită.

Și așa, rogu-vă, iubiții mei frați și surori, întipăriți-vă și amintiți-vă până în sfârșitul vieții voastre: sarcina noastra este – în toată vremea a ne smeri. Pentru aceasta Domnul a spus: cel ce se smerește pe sine înălțați-se-va (cf. Lc. 14, 11). Dar a ridica, Singur Dumnezeu poate să facă (cf. Evr. 4, 6). Căci altfel, se va întâmpla contrar închipuirilor noastre: atunci când vom crede că zburăm către Dumnezeu, în realitate rămânem pe loc… Iar dacă nu vom trăi în închipuire, atunci Domnul Însusi va veni la noi.

Sarcina mea este grea și plină de răspundere, și eu aș dori să-mi împlinesc datoria față de voi cu adevărat fără de păcat. Iar cele despre care v-am vorbit astazi, rogu-vă, înscrieți-le în inimile și în mințile voastre, și atunci vă veți săvârși calea în mare smerenie și în mare tărie. Negreșit, vor fi ceasuri, săptămâni, ani, când ne vom petrece vremea fără simțământul viu că în noi lucrează Duhul. Aceasta perioadă este importantă. Atunci ne vom putea arata credincioșia în dragoste către Dumnezeu: fără a avea simțământul harului lucrator în noi, trăim așa ca și cum el ar fi cu noi. În cartea despre Starețul Siluan eu scriu cum gândea el: “Dacă vom păzi cu credință poruncile lui Dumnezeu, veni-va vremea când harul va veni, și de acum va rămânea pururea cu noi”.

Și deci, nu trebuie să ne grăbim. Unii Părinți la Athos, după patruzeci de ani sau mai mult au primit har mare, și numai atunci. Și aceasta cale este cea mai sigură. Cu alte cuvinte, se întâmplă așa: sau dintru bun început se dă harul desăvârșirii, sau la mijloc, sau la sfârșit. Iar cea mai tainică situație este când se dă la sfârșit. Și ne vom trăi toată viața ca și cum de abia începem”.

Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti, vol. I, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2013

Sursa web: Cuvântul Ortodox, CUVIOSUL SOFRONIE NE INVATA: Ce sa urmarim esential in viata duhovniceasca sau in cea calugareasca si cum sa traim pentru a ocoli ratacirile? “MARE ESTE UN SINGUR LUCRU: A SE SMERI, A INFRANGE MANDRIA CARE IMPIEDICA A IUBI”