Român Ortodox în Franța: Despre viața și Moaștele Sfântului Antonie cel Mare

duminică, 25 ianuarie 2026

Despre viața și Moaștele Sfântului Antonie cel Mare

Viața Sfântului Antonie cel Mare

Traducere ROF din Sinaxarul alcătuit de Părintele Macarie Simonopetritul

Sfântul Antonie, prima floare a deșertului, s-a născut în jurul anului 250, în micul sat Come, din Egiptul de Sus. Părinții săi, creștini nobili și bogați, l-au crescut în credință și în frica de Dumnezeu. Ei s-au ocupat personal de educația băiatului, deoarece Antonie nu dorea să se amestece în jocurile zgomotoase ale celorlalți copii și nu simțea decât dispreț pentru științele profane. El ieșea din casă doar pentru a merge la biserică, unde asculta cu atenție citirea Sfintelor Scripturi și povestirile despre faptele sfinților.

La vârsta de douăzeci de ani, moartea părinților săi l-a lăsat la cârmuirea moștenirii familiale și ca singurul responsabil pentru educația surorii sale mai mici. Într-o zi, în timp ce se ducea la biserică, meditând la chemarea spre o viață în pace și lipsită de griji precum a apostolilor și a primilor creștini, a auzit citirea acestor cuvinte din Evanghelie: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19:21). Convins că aceste cuvinte îi erau adresate, fără întârziere s-a dus să împartă vecinilor săi toate pământurile pe care le deținea, și-a vândut lucrurile și a dat banii săracilor, păstrând doar strictul necesar pentru a-i face un rost surorii lui. Altă dată, după ce a auzit citite cuvintele: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6:34), a decis să renunțe definitiv la lume, a împărțit toate bunurile sale pe care le mai avea, a încredințat-o pe sora lui unei persoane virtuoase și a părăsit casa pentru a îmbrățișa viața ascetică.

Însă, în acea vreme, nu existau încă mănăstiri. Se găseau doar câțiva bărbați care trăiau în singurătate, nu departe de satul lor, în post și rugăciune. Unul dintre acești Bătrâni locuia nu departe de acolo. Așadar, Antoine s-a hotărât să-l imite. S-a stabilit și el într-un loc izolat, unde, cu mintea liberă de orice preocupare și de orice amintire din viața sa trecută, lucra cu mâinile, împărțea surplusul săracilor, medita asupra Scrierilor Sfinte și se străduia să păstreze rugăciunea neîntreruptă în inima sa. Asemenea unei harnice albine, de fiecare dată când auzea despre virtuțile lăudabile ale unui pustnic, se ducea la el și astfel, observa smerenia unora, omorârea patimilor, râvna în rugăciune sau contemplația altora iar, odată întors în chilia sa, se străduia să adune în sine toate aceste virtuți.

Demonul, invidios pe toate faptele bune ale oamenilor, neputând suporta să vadă atâta râvnă la un tânăr, a decis să pornească război împotriva lui. Mai întâi, i-a sugerat să-și amintească de bunurile pe care le părăsise, de sora lui pe care o abandonase și de toate plăcerile vieții sale trecute. Apoi, i-a prezentat în mod îngrozitor dificultățile vieții ascetice, slăbiciunea trupului său, lunga luptă pe care ar fi trebuit să o ducă ani de zile și un nor greu de diverse gânduri. Deoarece Antonie rezista acestor atacuri prin fermitatea credinței sale, răbdarea și rugăciunea continuă, cel Rău a trecut la atac pe un alt front. I-a prezentat în minte gânduri necurrate și i-a excitat simțurile tinere cu o mulțime de sugestii obscene. Și, văzând că acesta rezista, a luat noaptea înfățișarea unei femei care îl invita la păcat cu gesturi îndrăznețe.

Dar viteazul ostaș al lui Hristos l-a respins pe Satana amintindu-și de chinurile iadului. Demonul, exasperat, i-a apărut atunci sub forma unui copil urât și întunecat și, aratându-se ca duhul desfrânării, a recunoscut că a fost învins de el. În fața acestei apariții ridicole, Antonie l-a respins cu dispreț, cântând: „Domnul este ajutorul meu, și eu voi vedea înfrângerea dușmanilor mei” (Ps 117:7). El era convins că nu el însuși câștigase această primă victorie, ci harul lui Dumnezeu care era în el (cf. I Cor. 15:10). De aceea, cu înțelepciune fiind avertizat de Sfintele Scripturi cu privire la diversele uneltiri ale demonilor, nu s-a lăsat adormit de o înșelătoare încredere în sine; ci mereu, cu trezvie, lucra cu și mai multă luare-aminte pentru a-și înfrâna trupul, de teamă ca nu cumva victorios într-o luptă, să se trezească învins în alta. Întărindu-și de acum hotărârea printr-un sfânt obicei, nu mai simțea niciun efort să petreacă adeseori întreaga noapte în rugăciune, mânca doar puțină pâine și sare, o dată la două zile, și își refuza orice mângâiere omenească. De îndată uitând timpul petrecut în acest fel de viețuire și tinzând neîncetat către cele dinainte (cf. Filipeni 3:14), considera fiecare zi ca fiind începutul ascezei sale și își împropia cuvintele profetului Ilie : „Viu este Domnul și astăzi trebuie să mă înfățișez în fața Lui” (III Regi 18:15).

Astfel, el a trecut la asalt și și-a ales ca adăpost unul dintre vechile morminte săpate de păgâni. Neputând suporta această provocare, Satana a venit să-l atace noaptea cu o întreagă ceată de demoni. L-au lovit atât de tare încât l-au lăsat la pământ, acoperit de răni. Când prietenul însărcinat cu alimentarea lui l-a descoperit astfel, pe jumătate mort, l-a transportat în grabă la biserică. Dar, imediat ce și-a revenit în fire, Antonie l-a implorat pe prietenul său să-l transporte din nou în mormânt. Incapabil să stea în picioare, se ruga întins și sfida cu îndrăzneală demonii. Aceștia, o mulțime au pătruns în mormânt, luând înfățișarea la toate felurile de animale sălbatice și reptile. Viteazul războinic era asaltat din toate părțile, dar îi respingea strigând cu putere: „Dacă ați avea vreo putere, unul singur dintre voi ar fi de ajuns să mă doboare; dar, întrucât Domnul v-a luat puterea, încercați să mă înspăimântați prin numărul vostru. Semnul slăbiciunii voastre este faptul că sunteți reduși la forma unor animale lipsite de rațiune. Dacă aveți vreo putere împotriva mea, haideți, nu mai amânați, atacați! Dacă nu puteți face nimic, atunci nu are rost să vă agitați așa. Semnul Crucii și credința sunt pentru mine o fortareață de neînvins!” Demonii, neputincioși, nu puteau decât să scrâșnească din dinți de furie. În cele din urmă, Domnul Iisus Hristos a venit în ajutorul său și a alungat aceste duhuri ale întunericului, apărând din înaltul cerului, înconjurat de o lumină strălucitoare. Antoine l-a întrebat: „Unde erai, Doamne? De ce nu ai pus capăt mai devreme acestei lupte?” Hristos i-a răspuns: „Eram acolo, lângă tine, dar am vrut să privesc la lupta ta. Si pentru că ai rezistat cu atâta curaj, de acum înainte voi fi întotdeauna apărătorul tău și îți voi face numele cunoscut în toată lumea”.

Antoine, pe atunci în vârstă de 35 de ani, s-a simțit însuflețiti de și mai multă râvnă după aceste lupte și a decis să se retragă singur în deșert. A ajuns pe malul estic al Nilului și pe un munte a găsit un vechi castel abandonat, iar după ce a alungat reptilele care sălășluiau în el s-a instalat acolo în cea mai deplină singurătate, interzicând intrarea oricui. A petrecut astfel douăzeci de ani în această retragere, unde, la fiecare șase luni, un prieten venea să-i arunce pâine peste zid. Cu toate acestea, mulți erau cei care, atrași de renumele lui, veneau până acolo. Ei rămâneau afară, auzind înăuntru un mare tumult și vocile demonilor care strigau împotriva celui care venise să locuiască în casa lor cu atâta îndrăzneală. Într-o zi, plini de ardoare, cei care îl aveau la mare evlavie, au forțat ușa și l-au văzut pe Antonie apărându-le strălucitor, ca și cum ar fi ieșit dintr-un mistic altar, cu înfățișarea neschimbată după douăzeci de ani, în ciuda tuturor zdrobirilor sale.

De atunci, el a acceptat să primească un număr tot mai mare de discipoli. A fondat două mănăstiri: una la est de Nil, la Pispir, și alta pe malul stâng, nu departe de Arsinoe. Cu inima plină de pace și mintea țintuită în Dumnezeu, Sfântul Antonie avea puterea de a împăca dușmanii prin simpla sa prezență, de a face să împărățească dragostea între oameni în jurul său și de a vindeca bolnavii prin rugăciunea sa. Insuflat de Duhul Sfânt, îi iniția pe ucenicii săi în cunoașterea duhovnicească. Le recomanda să nu se lase niciodată descurajați de încercări și să nu se abată de la râvna lor dintru început, ci, dimpotrivă, să o sporească zi de zi, ca și cum abia ar fi început, meditând la cuvintele Apostolului: „mor în fiecare zi” (I Cor. 15:31). El spunea:

„Să ne străduim să nu agonisim nimic altceva decât ceea ce vom lua cu noi în mormânt: și anume dragostea, blândețea, dreptatea etc. Virtutea, adică Împărăția Cerurilor, nu are nevoie decât de voința noastră, pentru că se află în noi înșine. Ea nu constă în nimic altceva decât în a păstra partea duhovnicească a sufletului nostru în curăția și frumusețea în care a fost creată”.

„Păstrându-ne cu trezvie inima împotriva murdăriei gândurilor rele, împotriva excitației plăcerilor și împotriva mâniei, vom putea rezista atacurilor demonilor care ne înconjoară și care fac totul pentru a-i împiedica pe creștini să se înalțe la cer și să ocupe locurile din care au fost alungați din cauza mândriei și revoltei lor. Numai printr-o asceză susținută și multă rugăciune vom putea primi de la Duhul Sfânt harul discernerii duhurilor, pentru a le zădărnici uneltirile. Ei ne atacă mai întâi cu gânduri rele, apoi, dacă i-am respins prin credință, post și rugăciune, revin la atac cu diverse închipuiri, ambiționându-se a ne înfricoșa. Respinși din nou prin puterea lui Hristos, ei încearcă atunci să ne înșele pretinzând că prezic evenimentele viitoare, lucru de care numai Dumnezeu este capabil, dar pe care ei reușesc să-l imite datorită iuțelii firii lor netrupești. Dacă tot neclintiți ne găsesc, atunci însuși prințul lor, Satana, apare în toată grandoarea lui, înconjurat de o lumină înșelătoare, imagine a focului care îi este pregătit pentru eternitate, și ne sugerează viziuni, revelații, fapte ascetice și tot felul de capcane, pentru a ne face să cădem în mândrie și iluzie. Nu vă speriați de toate aceste atacuri. Pierzându-și puterea de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și neputând să rămână potoliți, ei nu pot decât să ne amenințe cu vorbe, zgomote și apariții deșarte. Dacă ar fi avut vreo putere, nu ar fi nevoiți să facă atâta pompă și de mult ar fi oprit creșterea și sporirea creștinilor. Numai de singur Dumnezeu trebuie să ne temem și, departe de a ne înfricoșa, față de demoni nu trebuie să avem decât dispreț. Căci ei nu se tem de nimic mai mult decât de postul călugărilor, de smerenia lor, de răbdarea lor, de iubirea lor pentru Dumnezeu și pentru semenii lor. Dacă vi se înfățișează vreo apariție, nu vă lăsați tulburați, ci întrebați-l pe cel care se prezintă: 'Cine ești? De unde vii?' Dacă această viziune este sfântă, ea vă va risipi imediat îndoielile și vă va transforma frica în bucurie; dacă este a diavolului, acesta va fugi imediat când vă va vedea tăria. De fapt, toate aceste încercări vă vor folosi. Îndepărtați ispita și nimeni nu va fi mântuit."

Sub influența Sfântului Antonie, deșertul a devenit un adevărat oraș, populat de o mulțime de călugări care renunțaseră la lume pentru a deveni cetățeni ai cetății cerești. Toate aceste mănăstiri erau asemănătoare cu templele, unde oamenii, uniți într-o dulce armonie prin unicul scop pe care și-l propuseseră, își petreceau viața cântând psalmi, meditând la Sfintele Scripturi, postind, rugându-se cu bucurie și nădăjduind la bunurile viitoare.

În acea vreme Maximin a reaprins focul persecuției în Egipt, făcând să curgă sânge în orașul Alexandria (311). Antoine, cu înflăcărată râvnă pentru a ajunge și el la desăvârșire prin martiriu, s-a dus la Alexandria și, plin de curaj, s-a expus pericolului punându-se în slujba mărturisitorilor, cercetându-i în închisori și în ocne, și îndemnându-i ca până la capăt să ducă lupta cea bună. În ciuda dorinței sale arzătoare de a le împărtăși soarta, Dumnezeu l-a păstrat pentru alte lupte; el nu a fost arestat și s-a întors la mănăstirea sa, unde și-a continuat martiriul nesângeros al conștiinței, cu îndoită nevoință.

Deși rămânea retras, el continua să facă minuni, iar pelerinii nu încetau să vină la el. De aceea, a decis să se retragă singur într-un deșert mult mai adânc. S-a alăturat unei caravane de sarazini și a ajuns pe jos până la muntele Colzim (azi Muntele Sfântul Antoine), situat lângă Marea Roșie, unde s-a stabilit după ce a fost încredințat printr-o revelație divină. Deoarece animalele sălbatice veneau și tulburau apa izvorului care curgea acolo, sfântul le-a alungat cu blândețe doar prin puterea vocii sale. El cultiva o mică grădină pentru a se putea întreține și, cu excepția câtorva vizite rare ale ucenicilor săi, se putea dedica fără încetare contemplării și luptei împotriva furioșilor demonilor. După mai mulți ani, Antoine, deja bătrân, a acceptat să se întoarcă și să-și vadă ucenicii la Pispir. Pe drum el a făcut să izvorască apă în deșert pentru ca tovarășii săi de drum să poată bea, fiind copleșiți de sete. Mare a fost bucuria la sosirea Omului lui Dumnezeu, și toți călugării au găsit în cercetarea Batrânului ocazia de a-și reînnoi zelul în lupta lor pentru virtute. Mulțime mare de oameni l-a urmat când s-a întors pe munte: unii îi cereau vindecarea bolilor trupului, alții veneau pentru a primi mângâiere și învățătură pentru suflet; Sfântul le dădea tuturor, fiecăruia după trebuință, precum Dumnezeu Însuși. El nu rupea tăcerea decât dacă primea insuflare de la Duhul Sfânt, și atunci vorbea folosind cuvintele Sfintei Scripturi, ca și cum el însuși ar fi fost autorul lor. El putea spune cu încredere: „Nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc. Căci iubirea desăvârșită alungă frica”.

De aceea, în învățăturile sale, el insista mai ales asupra dragostei frățești și curăției inimii. El mai spunea:

„De aproapele nostru depind viața și moartea. Cu adevărat, dacă îl câștigăm pe fratele nostru, pe Dumnezeu îl câștigăm; dar, dacă suntem pentru fratele nostru prilej de păcat, păcătuim împotriva lui Hristos”.

Părinte plin de milostivire, știa să facă la momentul potrivit mai ușoară asceza ucenicilor săi, variind câteva lucruri și transmițându-le învățătura pe care el însuși o primise de la un înger, aceea de a alterna cu înțelepciune rugăciunea [de un singur gând], psalmodia și rucodelia pentru a lupta împotriva plictiselii. El considera ca ale sale suferințele celor care veneau la el și se ruga pentru fiecare. Când Dumnezeu lucra o vindecare prin el, mulțumea, iar când El i-o refuza, de asemeni mulțumea, și îi îndemna pe acești nefericiți să își păstreze nădejdea.

Într-o zi, în timpul rugăciunii sale, Sfântul Antonie a fost răpit în duh și ridicat cu trupul în văzduh de către îngerii care au îndepărtat de lângă el hoardele de demoni, ce voiau să-i judece cu impietate purtarea încă de la naștere. Chipul lui izvora o asemenea strălucire de curăție și toate mișcările trupului său trădeau atât de bine starea nepătimașă a sufletului său, încât se răspândea în jurul său ca o sferă de pace, bucurie și blândețe. Fără să fie nevoie să se facă cunoscut, toți cei care îl vedeau erau atrași de el în mod irezistibil. Putea citi în inimile lor ca într-o carte deschisă și, ca un medic priceput, le dădea întotdeauna leacul potrivit. Astfel, tot Egiptul îl considera Părintele și medicul său, persoanele cu statutul cel mai înalt veneau până în deșertul său îndepărtat pentru a discuta cu el sau doar pentru a primi binecuvântarea sa, și însuși împăratul Constantin cel Mare a purtat o corespondență cu smeritul călugăr.

Detaşat de toate aceste onoruri şi cu mintea neîncetat îndreptată la prezenţa lui Dumnezeu în el, Antonie totuşi fusese instruit de Dumnezeu, cu asupra de măsură, cu toată ştiinţa necesară pentru a pune în încurcătură înţelepciunea acestei lumi. Filozofii păgâni, înfoiaţi de mândrie din cauza pretinsei lor ştiinţe, au venit cu dispreţ să-l viziteze pe acest analfabet despre care vorbea toat Egiptul. În câteva cuvinte, Omul lui Dumnezeu le-a confuzionat încrederea. Le-a arătat cum înțelepciunea acestei lumi s-a făcut nebunie prin nebunia Crucii, le-a demonstrat ce nesănătoase sunt miturilor lor care Îl coboară pe Dumnezeu la asemănarea animalelor sau a obiectelor fabricate, în timp ce doctrina lui Hristos îl ridică pe om la comuniunea cu firea dumnezeiască, și i-a făcut să accepte că ceea ce creștinii cunosc prin credință și puterea experienței trăite, ei încearcă în zadar să atingă prin discursuri și raționamente. În cele din urmă, și-a pecetluit biruința eliberând pe cei posedați prin puterea lui Hristos și și-a luat rămas bun de la cei veniți să-l incite, care au plecat rușinați.

Sfântul Antonie avea un mare respect pentru clerici și conducătorii Bisericii. Deși era străin de orice chestiune eclezială, el susținea cu tărie credința ortodoxă, grav amenințată în acele vremuri tulburi. Deoarece arienii din Alexandria răspândiseră zvonul că renumitul pustnic împărtășea doctrina lor nebunească, sfântul nu a ezitat să iasă din locul său retras și să se îndrepte spre zgomotoasa capitală pentru a proclama clar, în fața întregii populații care se adunase să-l vadă, credința sa în dumnezeirea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, precum și consensul său neclintit față de doctrina Sinodului de la Niceea, dar și pentru a-și afirma sprijinul față de Sfântul Atanasie.

Când a împlinit vârsta de 105 ani, a plecat, după obiceiul său, să-i vadă pe călugării stabiliți în munții mai îndepărtați și le-a anunțat cu bucurie că Dumnezeu îl va chema în curând în adevărata sa patrie. I-a îndemnat să persevereze în fiecare zi în lucrarea ascezei, ca și cum moartea ar fi fost foarte aproape, să imite exemplul sfinților și să păstreze cu grijă Tradiția Părinților inspirați de Dumnezeu, evitând orice relație cu ereticii; apoi s-a retras în adâncul deșertului, slujit de doi ucenici: Macarie (comemorat pe 19 ianuarie) și Amatas. Când va fi să moară, le-a cerut să nu-i transporte trupul în Egipt, ca nu cumva să fie îmbălsămat, conform obiceiurilor păgâne ce erau încă în vigoare, și le-a poruncit să-l îngroape într-un loc necunoscut tuturor. El a lăsat o parte din hainele sale celor doi mari mărturisitori ai ortodoxiei: Sfântul Atanasie și Sfântul Serapion din Thmuis (comemorat pe 21 martie), iar tunica sa din păr le-a lăsat-o celor doi ucenici, cei mai apropiați, pentru ca aceștia, purtând aceste haine, să fie acoperiți de protecția sa nevăzută. Apoi și-a întins picioarele și, cu fața plină de bucurie, ca și cum prietenii ar fi venit să-l întâmpine, și-a dat sufletul în pace, lui Dumnezeu. Era 17 ianuarie 356.

Renumele Părintelui călugărilor s-a răspândit până la marginile pământului și, de secole, biografia sa, scrisă cu dragoste de Sfântul Atanasie din Alexandria, oferă sufletelor îndrăgostite de Dumnezeu un model perfect al căii de urmat pentru a ajunge la desăvârșirea vieții creștine.

Trupul Sfântului Antonie a fost descoperit în urma unei revelații, în 561, și transferat la Alexandria. În jurul anului 635, sub amenințarea invaziei arabe, a fost transportat la Constantinopol și, în jurul anului 1050, conform mărturiei tradiției occidentale, un Domn din Dauphiné a adus o parte din moaștele sale în Franța (Saint-Antoine en Dauphiné), unde au devenit pricina unui pelerinaj celebru.

Descoperirea Sfintelor Moaste ale Sfântului Antonie cel Mare

în conformitate cu izvoarele istorice

Viața Sfântului Antonie a fost scrisă în anul 357, la scurt timp după trecerea sa la Domnul, de Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a fost ucenic fidel, după cum el însuși mărturisește: "L-am urmărit nu puțină vreme din atât de mare apropiere, încât îi turnam apa pe mâini când se spăla".

Sfântul Antonie s-a născut în anul 251 în Egiptul de Mijloc, localitatea Come, astăzi cunoscută sub numele de Fayume. După moartea părinților săi a început să practice asceza nu departe de locurile natale. La vârsta de 35 de ani îl găsim așezat într-o fortăreață, pe malul drept al Nilului, pe "Muntele dinafară", la Pispir, unde va rămâne aproape 20 de ani. Aici a fost urmat de foarte mulți monahi, întemeind și conducând mai multe mănăstiri, cu toate că ducea o viață retrasă. Cele mai vestite dintre coloniile ascetice înființate de el sunt Nitria și Scete. A trecut la Domnul în anul 356 pe muntele Colzim, cunoscut ca "Muntele dinăuntru", aproape de Marea Roșie, la vârsta de 105 ani.

Sfântul Antonie a fost înmormântat de doi dintre ucenicii săi, Macarie și Amatas, într-un loc tainic, după porunca acestuia, spre a evita primejdia inițierii unui cult al său, după obiceiul locului. Despre sfârșitul vieții pământești a Sfântului Antonie, Sfântul Atanasie consemnează următoarele:

"Dar se cade să-mi amintesc și eu și să auziți și voi, precum doriți, cum a fost și sfârșitul vieții lui. Căci și în aceasta trebuie să-i urmăm pilda. Ducându-se după obicei să cerceteze pe monahii din muntele de afară și aflând de la pronie despre sfârșitul lui, le grăi fraților zicând: Vă fac această vizită din urmă și m-aș mira să ne mai vedem vreodată unii pe altii în viața aceasta. Căci mi-a venit și mie timpul să plec. Fiindcă sunt de aproape o sută cinci ani. Aceia, auzind, au început să plângă și să îmbrățișeze pe bătrân, sărutându-l. Iar el, parcă plecând dintr-o cetate străină, în cetatea sa, le vorbea cu bucurie".

Sfântul Antonie părăsește deci chilia sa din "Muntele dinăuntru" pentru ultima dată și merge să-i viziteze pe frații din "Muntele dinafară", vestindu-le acestora apropiata sa trecere din lumea aceasta.

"Iar silindu-l frații să rămână la ei și să-și dea sfârsitul acolo, n-a primit, dând pe lângă alte motive și pe acela că, precum le da de înțeles prin tăcere, egiptenii au obiceiul să facă slujbă pentru trupurile celor credincioși și, mai ales, pentru ale sfinților martiri și să le înfășoare în giulgiu, dar să nu le ascundă sub pământ, ci să le așeze pe niște pături și să le păstreze în case la ei, socotind că prin aceasta cinstec pe cei plecați. [...]

Spunând acestea și aceia sărutându-l pe el, întinzându-și picioarele, privi vesel ca la niște prieteni la cei ce veniseră la el. Căci stând întins, fața îi era plină de bucurie. Și așa și-a dat duhul și s-a alăturat la părinți. Iar frații, precum li s-a poruncit, i-au înfășurat trupul și l-au ascuns sub pământ și nimeni nu știe până azi unde a fost ascuns, decât numai cei doi".

Textul este foarte clar în privința faptului că Sfântul Antonie nu a dorit ca trupul său să fie expus în case, după obiceiul egiptenilor, ci să fie îngropat în loc necunoscut, lucru de care nu ne putem îndoi, ucenicii Macarie și Amatas urmând întocmai porunca părintelui lor duhovnicesc.

Descoperirea moaștelor Sfântului Antonie cel Mare și aducerea lor în Occident

Din parcurgerea surselor românești și grecești, niciun autor din Răsărit nu a abordat problema legată de descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și mutarea lor în Occident.

Din cercetarea făcută pe baza surselor primare, se poate vedea că aflarea Sfintelor Moaste ale Sf. Antonie cel Mare s-a făcut prin "descoperire dumneziască", la mai bine de 200 de ani de la trecerea sa la Domnul, în timpul împăratului Justinian (527-565), în anul 561. Astfel, Moaștele au fost depuse în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria. Însă, după cucerirea arabă a Egiptului, între 639 - 642, Sfintele Moaște au fost duse la Constantinopol.

Descoperirea Sfintelor Moaște ale Sf. Antonie cel Mare este atestată isoric atât de laici, precum Antonini Placentini, dar și de episcopul Victor de Tunnuna (+570), sau de scriitori bisericești, precum Isidor de Sevilla (+636), Beda Venerabilul (+735), Rabanus Maurus (+856). Mărturii avem și de Fericitul Augustin, Chiril de Schitopolis sau de la episcopul Ioan de Hermopolis, în Panegiricul său în cinstea Sfântului Antonie. Ulterior, colecții celebre de texte, martirologii, dicționare, enciclopedii și acte oficiale papale au preluat aceste informații și le-au făcut astfel cunoscute cercetătorilor și publicului larg.

Cultul Sfintelor Moaște a cunoscut încă de la început o permanentă dezvoltare atât în Răsărit, cât si în Apus. Însă, în sec al XI-lea, cultul moaștelor în Apus ajusese la apogeu. Totodată au apărut procesiunile religioase, iar pelerinajele la Locurile Sfinte, care deveniseră tradiție încă din Biserica primară, au trecut în perioada aceasta la mișcări de mase. Chiar înainte de Cruciade fuseseră aduse Sfinte Moaște din Orient în Occident de către pelerini. La fel s-a întâmplat și cu Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare.

Aducerea Sfintelor Moaște în Franța

În sec al XI-lea, nobilul francez Jocelin (Jaucelin), fiul lui Guillaume, conte de Poitiers, baron de Viennois, seigneur de Châteauneuf de l'Albenc, în urma recunoașterii meritelor sale câștigate în războaiele purtate de împăratul bizantin Roman IV Diogene (1068-1071) cu arabii, la care a participat în mod benevol, îi cere acestuia favoarea de a aduce cu el în Franța Moaștele Sfântului Antonie, care se aflau pe atunci la Constantinopol.

Relicvariul care adăpostește

capul Sfântului Antonie cel Mare,

Catedrala Saint-Trophime din Arles

Nobilul francez Jocelin promisese tatălui său, care era pe moarte, că va face un pelerinaj la Locurile Sfinte, lucru pe care l-a amânat până când bătrânul a murit. S-a întâmplat ca, într-o bătălie pe care a dat-o în Elveţia, Jocelin să fie rănit şi declarat mort de camarazii săi. Aceştia l-au depus într-o capelă a Sfântului Antonie, în Elveţia. Cavalerul a rămas peste noapte în capelă, iar în vis i-a apărut Sfântul Antonie, care l-a mustrat pentru faptul că nu a ascultat sfatul şi rugămintea părintelui său de a merge într-un pelerinaj la Locurile Sfinte şi l-a îndemnat să îndeplinească cât mai repede dorinţa tatălui său. Jocelin îşi revine, fapt considerat de toţi un adevărat miracol, şi pleacă în acel pelerinaj, aşa cum l-a sfătuit sfântul în vis.

Astfel, în 1070 Jocelin sosește cu Moaștele Sfântului Antonie în Franța. O perioadă Moaştele au stat la Arles. Catedrala Saint-Trophime din Arles construită în stil romanic, cu puternice influențe provensale adaposteşte într-o capelă şi acum racla cu capul Sfântului Antonie cel Mare. În 1083, Episcopul de Valence și vicarul Arhiepiscopiei de Vienne, Gontard, a donat Abației benedictine „Saint-Pierre de Montmajour” (în apropiere de Arles) cinci biserici, prima dintre acestea fiind cea din localitatea La Motte-au-Bois, care va deveni, mai târziu, Saint Antoine en Viennois. Aici benedictinii au înființat, la aceeași dată, un Priorat. Nobilul Didier Mallen și fiul său, Guigues de Didier au construit o biserică, care a fost sfințită de Papa Calist al II-lea la 20 martie 1119, și în care au fost depuse Moaștele Sfântului. Astăzi această biserică este cunoscută sub numele de "L'Eglise Abbatiale de Saint Antoine en Dauphiné" și se află în regiunea orașului Grenoble.

L'Eglise Abbatiale de Saint Antoine en Dauphiné

Relicvariul unde sunt așezate Moaștele Sf. Antonie cel Mare

„Focul Sfântului Antonie” sau focul sacru

Numărul pelerinilor care veneau să se închine sfintelor Moaște era din ce în ce mai mare, și astfel s-a înființat Ordinul Ospitalier al Antonienilor. Acesta a intrat în conflict cu Ordinul benedictinilor cu privire la drepturilor asupra Moastelor și a ofrandelor care se colectau de la pelerini, unii fiind pentru construirea de biserici și mănăstiri, iar alții pentru nevoile spitalului și ale bolnavilor.

La sfârsitul sec. al XI-lea, mai precis între anii 1085 și 1095, a izbucnit în Europa Apuseană o boală contagioasă foarte gravă, ale cărei cauze au rămas pentru multă vreme necunoscute. Din această cauză, dar și a simptomelor, boala a fost numită ignis sacer ("le feu sacré") sau "mal des ardents" (boala celor care ard); sau "le feu Sait-Antoine' (focul Sfântului Antonie). Este vorba despre boala numită ergotism - intoxicație cu secară cornută (cornul secarei); la baza intoxicatei stând o ciupercă fitoparazită denumită Claviceps purpurea. Boala se manifestă sub două forme : convulsivă și cangrenoasă.

Istoricul Sigebert de Gembloux descrie această boală în felul următor:

„1089. Un an al molimei, mai ales în partea vestică a Lotaringiei, unde mulți dintre cei care aveau intestinele consumate de focul sfânt și cărora le putrezeau membrele - care deveneau negre precum cărbunii - fie mureau mizerabil, fie le era rezervată o viață și mai mizerabilă, după ce mâinile și picioarele putrezite le erau tăiate. Mulți însă erau chinuiți de adevărate crampe nervoase”

Ergotismul apărea în urma consumului de alimente, în special pâine de secară. În 1095 s-a construit primul spital în localitatea Saint-Antoine, Domus eleimosinaria sau la Maison de l'Aumône, primul hospice din Europa. Papa Bonifaciu al VIII-lea este cel care, prin Bula papală din data de 10 iunie 1297, a înființat oficiul Ordinul Ospitalier al Sfântului Antonie cel Mare, datorită "cinstirii Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare, dar s3i datorită faptelor minunate săvârsite în localitatea Saint-Antoine". Între 1200 și 1500, s-au cosntruit în Europa Apuseană nu mai putin de 360 spitale purtând numele Sfântului Antonie cel Mare. În aceste spitale bolnavii primeau pâine curată, neifestată, drept pentru care procesul de otrăvire era întrerupt. Totodată, bolnavii primeau o băutrură numită "Saint Vinage", care era aplicată și pe corp. Este vorba de vinul în care erau cufundate Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie chiar de sărbtoarea Înălțării Domnului, când Moaștele erau scoase în procesiune. Tot în acest vin se puneau și mai multe sortimente de planete, care ar fi putut acționa împotriva ergotismului, după cum se exprimă A. Mischlewski. Pe lângă aceasta, se mai folosea și așa-numitul "Antonius-Balsam", despre care nu avem date precise privind timpul în care a început să fie folosit. Toate acestea au făcut ca în sec. al XII-lea, în locul denumirii bolii de "ignis sacer", să se folosească denumirea de "ignis sancti Antoni" (feu Saint-Antone). Astfel, în curând cultul său ca taumaturg a depășit granițele locale, răspândindu-se în toată Europa Apuseană.

Un fragment din Sfintele Moaște adus în România

La data de 15 martie 2017 Episcopul catolic Guy de Kerimel a dăruit Biserici Ortodoxe Române, prin intermediul Mitropolitului Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, o bucățică din osul piciorului Sfântului Antonie, care a fost luat din relicvariul ce se află în biserica Abațială Saint Antoine din Isère. La 4 iulie acestea au fost așezate într-o raclă de argint lucrată la Mănastirea Pasărea și depusă în Biserica Sfântul Antonie - Curtea Veche din București.