Părintele Michel Quenot : Imaginea, idol sau icoană?

Spre o definire a imaginii

În limba greacă imagine se spune εικόνα (icoana) adică asemănarea sau similitudinea cu un obiect real, spre deosebire de idol (είδωλο) care nu face trimitere la realitate. Imaginea reprezintă un obiect material sau o idee, ce vehiculează forma și sensul. Mai mult decât un obiect material, imaginea semnifică și intră în domeniul simbolic, se deschide spre transcendență. Face apel la limbaj și cuvânt.

Imaginile se nasc prin forme și culori. Dar, de îndată ce forma se estompează, culoarea triumfă. Ori, culoarea se adresează în mod particular emoțiilor, iar formele ating structura ființei, în așa măsură încât formele destructurate problematizează, conduc în deșert și ne aduc în fața vidului. Dacă nu face față provocării, ființa umană rămâne cu inima golită.

Fotografia, inventată în mod succesiv în 1826 și 1839 de către francezii Nicéphore Niépce și Jacques Daguerre, marchează o schimbare decisivă în percepția față de sine-însăși și față de lume. Ea face din imagine martorul realității trecute sau prezente. Fotografiile de arhivă capătă statutul de mărturii ale realității.

În afară de fotografie, imaginea nu este pur și simplu o asemănare; ea modifică adeseori realitatea. Ea nu este realitatea, nici nu o reflectă cu exactitate - ceea ce uităm cu ușurință din cauza puterii sale de a iluziona. Rolul său constă în a face să vedem, să descoperim, să cunoaștem realitatea și să provoace conștientizarea, uimirea, să înduioșeze sau să revolte, să problematizeze față de ceea ce este astfel văzut, dar, de asemenea, să provoace întrebări cu privire la sine-însuși. La imaginea lumii create se adaugă imaginile lucrurilor care sunt fabricate, imaginile mentale și verbale.

Imaginea se declină astfel sub diferite modalități de a fi : ea re-prezintă, ajută să ne amintim, provoacă rezonanțe, se oferă ca simbol al unei realități, devine obiect de închinare. Și formele imaginilor sunt multiple: desene, picturi, benzi desenate, fotografii, cinema, video, imagini virtuale. Este mai corect să vorbim despre imagini decât de imagine, căci o imagine asociază adeseori alte imagini.

În calitate de reprezentarea a unei absențe, imaginea este în același timp prezență-absență. Ceea ce ea reprezintă, de fapt, este diferit de prezența reală a ceea ce este reprezentat. Această teorie, deja dezvoltată de Augustin d'Hippone și reactualizată de călugărul Joan de Torquemada în sec al XVII-lea, fondează filozofia imaginii occidentale. Aceasta poziționare intermediară explică pe de-o parte ambiguitatea ei și rolul său mijlocitor care o împiedică să constituie o realitate autonomă. 

În numeroase tradiții din lumea întreagă, imaginea a jucat și continuă să joace rolul de mijlocitor între animal și om, între cei vii și cei morți, cât și între oameni și zeități. În Occident, ea creează punți între diferite modalități de gândire, de percepție și de acționare.

În calitate de formă în interacțiune cu cel care o privește, imaginea percepută merge mână în mână cu procesele psihice, care invită să fie concepută dincolo de schema tradițională "prezență-absență", prin luarea în considerare a multiplelor sale fațete. A gândi imaginea ca asemănare, sau, mai mult, ca sens și semn, nu este de ajuns. Serge Tisseron, ale cărui lucrări despre imagine ne-au atras atenția, cu privire la adevărata sa natură și diferitele sale puteri, subliniază că 

"dacă moda abstractizării s-a răspândit atât de repede și s-a impus în Occident, este pentru că acesta trăiește imaginea sub ordinea semnului de mai bine de zece secole". 

El vede în imagine 

"trei corpuri inseparabile : un corp de semnificație, invizibil dar conceptualizabil, care corespunde valorii sale de reprezentare, indicativ, iconic sau simbolic ; un corp de transformare, care se traduce în puterea imaginii de a uni sau a dezbina, și care lansează ființa sau imaginația pe noi piste; un corp de înveliș, care conține primele experiențe trupești difuze și primele obiecte psihice, și care mai apoi contribuie la iluzia de a-și cuprinde spectatorul sau de a reuni mai mulți în același spațiu psihic sau mental". 

Și "aceste trei caracteristici ale imaginii - de a fi în același timp reprezentare, înveliș pentru gând și motor de transformare - nu fac decât un singur lucru". 

Pentru că imaginea este una și multiplă, suporturile se întrepătrund.

Dar, "ceea ce se adresează privirii nu este ceea ce se oferă vederii". De unde distincția între imagistică [imagine n.t.] și imagine [chip n.t]. Imaginea[chipul n.t] revelează taina pe care imagistica[imaginile n.t.] o ascunde. Una scoate din limitele omenești, alta o închide [în aceste limite]. Una cheamă la transfigurarea vieții, alta hrănește iluzia. Vom păstra totuși aici termenul, la plural, de imagini, pentru a rămâne în limbajul curent.

Dacă diferența între imagini-obiect și imagini psihice nu ține, trebuie, în schimb, să vorbim de imagini exterioare și interioare, de unde distincția între trei feluri de imagini: 

• în primul rând, imagini tridimensionale : ceea ce ochii noștrii percep și care servește la elaborarea imaginilor psihice. 
• în al doilea rând, imaginile bidimensionale, care sunt imagini-obiecte (desene, picturi, fotografii, etc) și, 
• în al treilea rând, imagini unidimensionale, și anume imaginile verbale. Prin diversitatea lor, sistemele multi-media deschid astfel un câmp larg de experiențe și constituie o trambulină spre noi cunoașteri.

Neutralitatea iluzorie a imaginii

Am putea oare să vorbim de imagini anodine, în ceea ce numim "imagistică" ? Totul e chestiune de discernământ. În referința sa cu privire la poruncile primite de Moise pe Muntele Sinai: "Să nu-ți faci chip cioplit" (Ieșirea 20, 4) [în franceză: "Tu ne feras aucune image" n.tr.] iudaismul înțelege riscul unei devieri cultuale spre idoli, care sunt chipuri/imagini false. Această reticență reapare în inima islamului, care promite, în schimb, caligrafia și arabescurile.

Chiar dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, un singur cuvânt exprimă, câteodată ceea ce nicio imagine nu ar putea sugera. Filozofii Antichității sunt convinși de puterea imaginii. Complexitatea sa cere clarificări din partea numeroșilor specialiști: etnologi, antropologi, istorici ai artei, psihologi, și teologi. Față de privirea noastră, niciodată imparțială sau inocentă, imaginea, departe de a fi neutră, reflectă o viziunea a ființei umane și a lumii. Dar care este funcția sa? Răspunsul la această întrebare condiționează elaborarea și tratamentul său.

În celebra sa lucrare "Republica", Platon asimilează pictorul cu un magician și un mim. Într-un fel se face avocatul adversar imaginii care, ușor de a fi înțeleasă și plăcută privirii, riscă în orice clipă să distragă de la o gândire profundă care se poate exprima în scris și în dezbaterile de înalt nivel. Pentru adversarii săi, imaginea știrbește asemănarea și își apropriază puterea creatoare a zeilor. În plus, imaginile - lipsite de consistență - uzurpă realitatea. Fără viață, persoana reprezentată [în imagine] scapă realului.

Idolul fascinează și îndepărtează. Aceleași reproșuri se pot face și imaginilor ecranelor digitale care antrenează o anume iluzionare și substituie aparențele realității. 

"Noile forme de creație, de difuzare și de consum a imaginilor bulversează în mod considerabil, afectând felul de a gândi identitatea noastră, de a gândi despre alții și de a gândi propria noastră viață psihică. Și aceaste bulversări nu pot să rămână fără să nu influențeze felul nostru de a lua în considerare imaginile noastre mentale și raportul pe care îl întreținem cu ele". (Serge Tisseron, Psychanalyse de l'image. De l'image aux images virtuelles)

Vorbim de limbaj plastic, căci toate imaginile materiale exprimă ceva, dar imaginea care reflectă o punere în scenă nu vehiculează realitatea. Și când în mod prioritar ea este percepută prin imagini, ne găsim într-o lume virtuală unde imaginile se substituie realității. Fiecare societate a creat imagini în funcție de nevoile sale. Astăzi, în mod special, sunt produse imagini publicitare cu obiective variate: economice, politice, sanitare etc.

"Ne însușim lumea prin imagini, gesturi și sunete, cât și prin cuvinte încărcate de sens". 

Relația dezvoltată cu o imagine îi conferă sensul ei. Într-o imagine creștină, demnă de acest nume, acesta [sensul] predomină. Ori, 

"imaginea are două fețe : una în care ființa încearcă să se regăsească și o alta în care riscă, în orice moment, să se piardă. Orice imagine este astfel ca un dumnezeu ambiguu, cu două chipuri: pe de-o parte, ea deschide un spațiu de familiaritate care ne angajează să riscăm fără încetare noi transformări, cu ea, în ea, și față de ea; și, pe de altă parte, ea amenință să ne înghită în iluzia atribuiri imaginii însăși, a unor puteri pe care le dobândim din ea. Suntem astfel în mod constant împinși să căutăm adevărul în imagine, cu toate că, în imagine, suntem condamnați să ne rătăcim". 

Originalitatea icoanei, și a oricărei imagini ontologice care ne permite să vedem nevăzutul, constă, în mod precis în faptul că ea scapă acestei reguli.

Imaginea de sine-însăși condiționează pe cea pe care ne-o facem de ceilalți. Imaginea pe care și-o fac de ei înșiși depinde în mod parțial de cea pe care noi le-o trimitem printr-un efect de oglindă. Dar în ce fel? Oglindă capcană care întărește iluziile și închide? Oglindă spartă, care nu mai reflectă nimic și ne abandonează? Oglindă care flatează, mângăie și anesteziază? Oglindă înveninată cu ură care asasinează? Oglindă fuziune avidă să posede? Oglindă luminoasă care luminează și face să conștientizăm persoana noastră?

A-i aborda pe oameni în funcție de imaginea pe care ne-o facem, presupune o imagine construită pe baza prejudecăților și a ceea ce "se spune", sau chiar din proiectarea asupra celorlalți a propriilor noastre neputințe și fantasme. Persoana constituie o taină de nepătruns, de unde importanța de a sparge imaginile traficate cu privire la ea. Cât este de dificil să-l privim pe celălalt cu o privire nouă, fără spirit de dominare și deschis potențialitătilor sale!

Și ce imagine avem despre noi înșine? Imagine care flatează, care umflă egoul, mereu pe cale să se manifeste? Imagine negativă, gata să ne scufunde în descurajare și nervozitate? Ca persoane create după chipul/imaginea lui Dumnezeu, vocația noastră de a ne asemăna cu El, oferă posibilitatea unui echilibru și al dezvoltării unei imagini în fază cu identitatea noastră adevărată.

În cele din urmă, ce imagine avem despre univers, despre natură și despre ceilalți viețuitori? Ce relație avem cu obiectul ce imită o piatră prețioasă? În acest caz, imaginea trimisă menține și ridică problema imaginilor, din ce în ce mai numeroase, care reflectă substituitele realității. O imagine ontologică, centrată pe ființă, își găsește temelia în realitate. Suntem noi condamnați la iluzia realității? Dacă ar fi să fie așa, propria noastră realitate ar fi în pericol! Mai mult, orice reflexie ecologică se articulează în jurul acestei problematici.

Ar trebui să concluzionăm că o societate din ce în ce mai mult aservită imaginilor reprezintă o pradă ușoară pentru demagogii de ultimul țipăt? O astfel de supraabundență reduce toxicitatea lor datorită memoriei care le filtrează și nu reține decât câteva care sunt utile. Instinctul de conservare demontează, printre altele, anumite imagini redându-le inofensive. Cu toate acestea, duhul nu iese neafectat din acest bombardament în exces.

Imaginile noastre făcute din gânduri, amintiri și vise condiționează comportamentul nostru, în același timp cu cercul familial și mediul social. Spune-mi cu cine te însoțești și îți spun cine ești! Asta este valabil și pentru imaginile noastre care reflectă dorințele noastre, patimile noastre și fantasmele noastre.

De la imagine la simboluri, de la cuvinte la imagini

Aproximativ pe la anul 27000 î.d.H, picturile rupestre de la Lascaux, în Franța, apoi cele din Altamira, spre anul 1200 în Spania, prezintă o poveste desenată. Spre anul 5000 î. d. H, sumerienii din vechiul Babilon au dezvoltat o tehnică ce permitea traducerea limbajului în simboluri scrise. Aceste semne simbolice gravate pe tăblițe de argilă umede, întărite în foc, se întâlneau, de asemenea, peste tot în picturile murale din Egipt. Cuvintele au luat adeseori o formă figurativă înainte de abandonarea imaginii în profitul unei legături mult mai puternice cu fonetica cuvântului. 

Primul alfabet, dezvotat de Semiții cananeeni - o scriere cuneiformă - datează aproximativ de pe la anul 1700 î. d. H. Moștenind acest alfabet, grecii, au adăugat vocale, și cel mai vechi alfabet datează aproximativ de pe la anul 750 î.d.H. Această descoperire la nivelul limbajului explică accesul lor la o civilizație ridicată. Importanța acordată cuvântului prin inventarea scrisului a multiplicat insturmentele gândirii. A urmat o schimbare profundă a vederii lumii, de aici mult mai afinată. 

În ciuda rolului proeminent timp de multe secole, greaca veche si latina apartin de mult timp limbilor moarte, la care se adaugă în fiecare an altele, adeseori dialecte. Din aceasta se poate vedea și o sărăcire a gândirii, pentru că fiecare dintre ele dă acces la o percepere diferită a realității ambiante. O limbă care domină echivalează în plus cu o formă de colonizarea a spiritului. Istoria arată din plin cum armatele impun limba învingătorului în urma lor. 

În schimb, predominarea imaginii asupra cuvântului este marcată spre a doua jumătate a sec. XX. Bibliotecile de cărți cedează progresiv locul ecranelor catodice și digitale. Literatura, sub toate formele ei, acuză peste tot o pierdere a interesului, chiar dacă numărul cărților publicate crește, imaginea le înlocuiește în mod ireversibil. Astăzi, cuvintele scrise își găsesc în mod deplin semnificația lor în imaginea care le acompaniază. 

Textul și cuvântul aparțin unui registru mai mult rațional și logic decât imaginea, ancorată în emoțional. Lipsite de matrerialitate, vorbirea și cuvântul au înțeles. Imaginea este din ordinul material, înainte de a avea înțeles. Dar constatăm în același timp astăzi o dematerializare a imaginii cu irumperea numericului. De la real trecem la virtual, pentru că obiectul dispare. 

Dacă textul se dovedește mai puțin expresiv și mult mai lent decât imaginea în ceea ce dă să se vadă, pe de altă parte, explicitează mult mai bine experiența trăită prin recurgerea la elemente abstrcte pe care imaginea nu ar ști să le traducă. "O carte nu se întrupează decât prin lectura ei", scrie Guillaume Musso. Cititorul este cel care îi dă viață, compunând imagini care vor crea lumea imaginară în care evoluează personajele". În timp ce mesajele scrise sau orale permit analiza sau deconstrucția, imaginea este asimilată fără mediere, de unde impactul său puternic și dificultatea de a-i contesta autenticitatea. Ea oferă adeseori mai multe interpretări care revin limbajului de a le formula, de unde legătura strânsă și inseparbilă cu acesta care îi dă sens. Fie că este vorba de nivulul securității, al sănătătii publice, al operelor de caritate și în general media, vizualul depășește textul. 

Instrument din ce în ce mai utilizat în paralel cu imaginile, limba vorbită și scrisă de generații se dovedește că pierde în fiecare zi în ceea ce privește precizia și finețea. Ideea că omul este "un animal cuvântător/social", conform expresiei lui Aristotel, pare să fie infirmată de decadența limbajului observată în favoarea imaginii vizuale, a cărei ambivalență deschide accesul atât la cele mai înalte realități, cât și la cele mai supreme banalități. Sărăcirea limbajului și reducerea sa progresivă la o singură modalitate de comunicare - poeții niciodată nu au fost atât de puțini! - deschide un nou spațiu vizualului în expresia nuanțelor și în abordarea tainei. Dar același vizual suferă asaltul virtualului, al artificialului care deturnează realitatea. Prea multe imagin distrug imaginile. 

Trecerea de la scris la imagini animate reprezintă fără îndoială o revoluție la fel de considerabilă ca cea a trecerii de la cuvânt la imagine. Imagini animate, care țintesc bine, asociate cu câteva cuvinte și cu muzică, reușesc, într-un timp record, să spună mult mai multe decât cuvintele. Pentru marele cineast Andrei Tarkovski, criteriul unui film bun reiese din înțelesurile pe care le vehiculează, pentru că este vorba de gânduri exprimate prin imagini. 

În ciuda tuturor acestor riscuri, imaginile pot să deschidă tot atâtea perspective ca și cuvintele, să lărgească gândirea. Puterii cuvintelor îi corespunde puterea imagini care domină asupra celei dintâi, căci imaginea atinge inima mai întai, înaintea rațiunii. Când se joacă cu emoțiile, ea poate antrena consimțământul. Și această putere se extinde, în mod notabil, în domeniul social, afectiv, tehnic, economic, pedagogic și religios. 

Imaginea cuvânt și cuvântul imagine! Cuvintele noastre vehiculează imagini. "Cuvintele care au un sunet nobil conțin mereu imagini frumoase", remarcă Marcel Pagnol. Cuvinte ale vieții sau cuvinte ale morții! Cuvinte goale sau cuvinte fluviu! Chip/imagine al lui Dumnezeu, ființa umană are ca vocație să devină cuvânt - cea mai frumoasă imagine de pe acest pământ, pentru că este reflecția Altcuiva. Dar ce prăpastie între a auzi și a asculta, între a vedea și a privi! 

În fața accelerării timpului, cu riscul de a ne propulsa în instantaneu, imaginea se impune din ce în ce mai mult. Într-o privire, ea permite perceperea a ceea ce o formulare conceptuală n-ar putea ști să atingă în același timp. Fiecare ființă umană dispune de un rezervor de forme și experiențe vizuale care stau la baza conceptelor. 

Diferite dar complementare, limbajul și imaginea reglementează relațiile vitale la orice ființă umană. Când imaginea pare în mod strâns legată de cuvânt, simbolismul ei poate să o facă violentă în ciuda aspectului, a priori pezibil, a cuvântului. Publicitatea excelează în arta asocierii imaginii cuvintelor. În textul unei reviste este scrie "Zburați cu noi", și, mai jos un pic, e scris : "compania ideala"- acesta acompaniat de o stuardeză cu un zâmbet călduros, dă sentimentul care se adaugă sensului. Alte senzații survin când este vorba de mâncare, de băuturi sau de produse pentru îngrijirea trupului. 

"Cel care este"'- „ὁ ὤν”, înscris în aureola lui Hristos, într-o icoană, unește cuvântul cu imaginea. Precum în episodul în care Dumnezeu îi spune lui Moise că nu poate să vadă Fața Sa și să trăiască, icoana arată Fața invizibiă a lui Dumnezeu ce S-a făcut vizibil prin întruparea Cuvântului, care este Hristos. Imaginea externă conduce la perceperea lăuntrică. 

Prin intrarea în timp, care L-a făcut să fie circumscris în spațiu, Hristos S-a oferit în același timp vederii și auzului. Cuvântul (termenul grec Logos redă mult mai bine această realitate) în fapt s-a înscris în vizibil, ce permite, în schimb, contemplara Cuvântului. 

[...] Pentru Serge Tisseron, 

"orice imagine amestecă indisolubil elemente reprezentative, imagistice și verbale, dar, de asemenea, și impulsuri de acțiune, chiar gesturi concret realizate, atunci când intervenim în mod direct asupra lor. Prea multe texte vorbesc despre imagine ca despre o idee. Să învățăm să o considerăm ca pe o realitate ce implică în orice moment trupul nostru". 

Și de adăugat : 

"Limbajul, din cauza dimensiunii sale în mod esențial temporale, trimite la o prezență de care este legat fie în trecut (această prezență nu e niciodată pierdută), fie care se proiectează în viitor (unde este într-o perpetuă devenire). Din contră, din cauza dimensiunii sale spațiale, imaginea constituie o formă de ecran care invită să fie explorat și depășit. În acest sens, imaginea nu funcționează ca o deschidere spre un dincolo decât dacă ea este recunoscută ca o prezență dotată cu un fel de trup. Pentru că un cuvânt se absentează de îndată ce este pronunțat, este mai potrivit decât orice alt mijloc de exprimare pentru a evoca fundamentele inexprimabile ale instituției simbolice. Din contră, imaginea opune opacitatea sa materială înțelegerii lumii. Ea este o prezență evocatoare a unei absențe, și nu o absență evocatoare a unei prezențe. Este adevărat că limbajul, pe versantul său fonetic, are și el posibilitatea de a se impune ca o prezență trupească. Muzicalitatea cuvintelor, în mod notabil a poezei, funcționează în același fel ca 'baletul' dinamic al imaginilor. Și societățile care au interzis imaginile - în mod notabil cultura arabă - au știut să inventeze o muzică și o poezie purtătoare de senzorialitate - și deci de o prezență - fără egal în Occident. Dar, dacă limbajul posedă această caracteristică pe versantul său vocal, nu este însă aceasta vocația lui.  În timp ce aceasta este, tocmai, vocația imaginii."

Cu siguranță, limbajul caracterizează ființa umană și o diferențiază în mod clar de lumea animală, care deține și ea o formă de limbaj. Dar comparația se epuizează rapid. Cuvintele evocă imagini și char sunete, atingerea și gustul reamintesc ocazional imagini. Poeții au remarcat foarte devreme interrelația dintre culori, mirosuri și sunete. Și muzica oferă pe undeva o imagine sonoră. Vocea manifestă, de exemplu, prezența trupului, astfel încpat prima senzatie a nou-născutului față de mediu nu este vizuală, ci tactilă și auditivă. Imaginea ține de vedere și de aparență. Ea nu este suficientă sieși, ci invită la cuvânt hrănit din ascultare, la atenția față de ceea ce este și descrie. În afară de slăbiciunea ei de a exprima gânduri abstracte, legătura sa cu cuvântul constituie o pârghie fabuloasă. În mod frecvent, complementară textului, ea exprimă ceea ce nu se poate traduce. Aceasta din urmă este necesar uneori imaginii pe care o interpretează, explicând și revelând chei ale discursului. Spre deosebire de imaginație, care merge cu mult mai departe decât discursul. Prin partea sa, legată de realitate, se pretează la abuzul idolatriei și magiei. 

Gândirea conceptuală formează un atelaj cu gândirea în imagini. Cu siguranță, imaginile ne modelează, dar limbajul utilizat ne modelează cu cât mai mult cu cât noi îl modelăm. Înțelegerea unei culturi trece prin învățare. Și, la fel ca ideile create din cuvinte, imaginile în mișcare pot exprima concepte. Apogeul imaginii se manifestă în asocierea ei cu cuvântul : imaginea devenită cuvânt. 

Schița unei imagini a lui Dumnezeu

"Fă-ne să vedem Fața Ta" (Ieșirea 33, 18) [în lb. ro. textul este: "Arată-mi slava Ta!"] se spune în Vechiul Testament. Răspunsul dat în versetul biblic al Cărții Ieșirea sună ca un avertisment: "Nimeni nu poate vedea Fața Mea și să trăiască" (Ieșirea, 33, 20). Fără a reface aici istoria disputelor privind imaginile, care a provocat moartea creștinilor orientali timp de două secole în primul mileniu, să amintim că iconoclasmul se sprijină pe versetele 4 și 5, cap. 20 din Ieșirea, care interzic orice imagine/chip cioplit sau asemănare a oricărui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos și, bineînțeles orice închinare sau slujire lor. "Să se rușineze toți cei ce se închină chipurilor cioplite și se laudă cu idolii lor." (Ps. 96, 7) spune psalmistul. Interzicerea imaginilor cultuale disting astfel poporul lui Israel de popoarele vecine, al căror dumnezei posedau cel puțin un templu cu statuile lor, locuri de jertfire și de închinare în schimbul protecției lor. Aceasta teamă iudaică față de idolatrie, teamă din plin justificată, a fost preluat de islam pentru care orice transcendență absolută a lui Dumnezeu exclude orice intermediaritate vizuală.

Când Moise a primit în Sinai Tablele Legii, el nu L-a văzut pe Dumnezeu și în Deuteronom se spune: "Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; și glasul cuvintelor Lui l-ați auzit, iar fața Lui n-ați văzut-o, ci numai glasul I l-ați auzit" (Deut. 4,12). Si, într-o zi, Deus absconditus, Dumnezeu ascuns și neprezentabil, Cel pe care L-au anunțat Profeții, S-a pogorât în lume. Cel prin care toate au venit la ființă și fără El nimic nu s-a făcut (cf. Ioan 1, 3-4) și Care "S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi" (Ioan 1, 14). Logosul lui Dumnezeu, este Cuvânt în faptă. În istorisirea din Facere, El spune și totul apare la cuvântul Său.

Picturile murale din sinagoga de la Doura-Europos, din apropierea fluviului Eufrat, realizate prin 230 și descoperite în 1930 în timpul unor excavări, dovedesc totuși existența unei tradiții iconografice la evrei. Tradiție confirmată prin scoaterea la lumină, cu doi ani mai înainte, a resturilor unei sinagogi din secolul al VI-lea, provenind de la comunitatea Beth Alpha. Mozaicurile din sol figurează Zodiacul cu reprezentări de oameni și animale. Se mai adaugă mâna lui Dumnezeu întinsă lui Avraam, gata de a-și sacrifica fiul, Isaac.

 

Traversarea Mării Roșii - fresca din sinagoga de la Doura-Europos 

Avraam gata de a-l sacrifica pe Isaac - mozaic din sinagoga com. Beth Alpha

Chipurile reprezentate la Doura-Europos rețin în mod particular atenția din cauza ochilor plini de viață, care reflectă fervoarea lăuntrică. Moise ocupă un loc ales, asemenea și viziunile lui Ezechel, și apoi Ilie, care a înviat pe fiul văduvei din Sarepta, David, etc. Istoria poporului lui Dumnezeu se desfășoară prin chipurile sfințite de lumina Sa, și doar mâna Lui este vizibilă.

Se poate foarte bine ca o artă vizuală deja să fi început în sinagogi din timpul Sfântului Apostol Pavel. Dacă iudaismul în mod progresiv a interzis imaginea începând din sec. al V-lea, oare n-ar fi mai degrabă aceasta din cauza unui fel de auto-apărare față de creștini, care au exploatat-o pe plan cultural?

Privind mai de aproape, reapariția ei se manifestă în caligrafie, care asociază [scrisului] în special animalele, a căror formă se adaptează și se potrivește cu literele. Recurgerea progresiv la figurativ este de necontestant, chiar și în mod mai moderat în islam, care, de asemeni a marcat diferența sa prin refuzul imaginii în profitul caligrafiei, a nenumăratelor desene în forme vegetale și elemente geometrice. În această tradiție, nereprezentarea ființelor, și în special a chipului, se revendică din faptul că doar Dumnezeu dă suflare și viață. Stricta interzicere a imaginilor cultuale relevă convingerea că formele vizibile ecranează invizibilul. Pierre Lory estimă că 

"imaginea nu a fost respinsă pentru că era inutilă, necuviincioasă sau periculoasă, ci, din contră, pentru că ea trimitea la o realitate prea sfântă pentru a putea fi materializată". 

Spre deosebire de creștini, pentru care Dumnezeu este o Ființă relațională, Care a venit în întâmpinarea omului prin Întruparea Sa, Islamul îl percepe ca fiind distant și absolut inaccesibil. [...]

Manifestându-Se față de oameni sub forma unui mic copil, Dumnezeu S-a micșorat, S-a golit de puterea Sa, pentru că este dragoste, dragoste care include libertatea. Dacă El s-ar fi manifestat în deplinătatea puterii Sale, omul ar fi fost cumva strivit, constrâns să alăture Lui. Cel ce e nevăzut, imaterial, nemărginit, atemporal și nemuritor, S-a înscris în spațiu și în timp, a devenit vizibil, a luat trup și S-a supus legilor sale. Îmbrăcând și asumând deplin umanitatea noastră, Hristos recapitulează toate chipurile. Toată viața Sa pe pământ se înscrie într-un respect al libertății omului, pe care îl plasează totuși în fața unei alegeri : o viață pur dedicată lucrurilor materiale, supusă patimilor sau, o viață veșnică inițiată aici, prin curățire și luminarea ființei, pentru a intra în lumina divină, căci Dumnezeu este Lumină.  

Ce mai rămâne din dorința arzătoare de a vedea fața lui Dumnezeu, așa cum este exprimată în Vechiul Testament? Cine mai caută acum chipul Noului Adam, prototipul umanității restaurate? Sf. Irineu de Lyon scria în sec. al II-lea: 

"Realitatea vizibilă a Tatălui este Fiul; si Realitatea nevăzută a Fiului este Tatăl"

Această vizibilitate a lui Dumnezeu-omul permite ca El să fie reprezentat și, în plus,  această reprezentare postulează ca mărturie a Întrupării. [...]

Fața Sa strălucind pe muntele Tabor, în ziua Schimbării la Fața în fața Apostolilor Petru, Ioan si Iacob, trimite la slava lui Dumnezeu : "Care a zis: "Strălucească, din întuneric, lumina" - El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos" (2 Co. 4, 6), chipul celui Nevăzut deplin manifestat. Ca răspuns Apostolului Filip, care a insistat: "Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl" (Ioan 14, 8), Iisus a răspuns: "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (In. 14,9) căci "Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine" (In. 14, 11). Iată de ce icoana Sa arată chipul vizibil al lui Dumnezeu nevăzut. Întruparea nu pune totuși sfârșit interdicțiilor din Decalog, căci nici Tatăl, nici Sfântul Duh nu sunt vizibil manifestați ca Dumnezeu. Sfânta Treime nu este reprezentabilă și legitimitatea imaginii lui Hristos este și va rămâne mereu Întruparea. 

Dacă Evanghelistul-medic Luca este desemnat ca cel care a pictat chipul Maicii Domnului, trăsăturile chipului Mântuitorului au fost transmise într-un mod neobișnuit. Tradiția spune ca regele lepros din Edessa (actuala Urfa în Turcia) Abgar, dorind să-L întâlnească pe Iisus, a trimis un slujitor pentru a pregăti întâlnirea. Văzând Patima Sa iminentă, Domnul nu a dat curs dorinței sale, dar, în schimb a imprimat Fața Sa pe un ștergar pentru a-i putea fi dusă regelui. În absența descrierii fizice din partea Apostolilor și a Evangheliștilor, avem astfel această efigie, Mandylion, ca punct de plecare și arhietip utilizat de iconografi. Această imagine "nefăcută de mână de om" este considerată ca fiind prima icoană, la baza tuturor celorlalte. 

Primii creștini au plonjat într-un univers idolatru. Statuile ce decorau templele păgâne, edificiile și spațiile publice îi dezgustau. Unii batjocoreau futilitatea lor, în timp ce alții găseau o seducție malignă. Fariseu de origine, Pavel respinge din start imaginile și constatarea numeroaselor altare dedicate zeilor în Athena nu face decât să îi mărească aversiunea. Creștinismul se lansează astfel anunțând Buna Vestire a Evangheliilor. Două secole, marcate de persecuții, se scurg înainte de a vedea apărând primele imagini cu Dumnezeu-omul. 

Arta creștină ia naștere în mod modest în catacombe cu simboluri și semne de identificare care sunt printre altele ancora, peștele și corabia. Aceste cimitire subterane se găsesc atât la Roma, cât și la Salonic și Alexandria. Vestigiile romane sunt de cel mai mare interes atât pentru calitatea motivelor pictate, cât și prin numărul lor. Această nouă artă se inspiră în mod larg din repertoriul roman, adaptându-l crezului său. 

Axată pe Învierea morților, viața după viață proclamată de Evanghelii și cu putere de către Apostolul Pavel (1 Co. 15, 14 si 32), iconografia catacombelor ni-l înfățișează pe Hristos ca Păstorul cel Bun, asemenea lui Orfeu sau chiar a Dumnezeului-soare. Nu apare singur, ci în alte scene care reprezintă pe Fecioara, Adam și Eva vânând în Paradis, Arca lui Noe, Avram gata să își sacrifice fiul unic, Isaac, Iona care este scos de balenă și Daniel în groapa cu lei. 

În primele imagini, Hristos apare adeseori ca tânăr și fără barbă, ca un filozof sau învățător, în aparență semănând cu romanii frecventați, fără accent particular asupra divinității Sale. Absența aureolei merge în paralel cu chipul Său încă nedeslușit, și care va fi elaborat în cursul secolelor. 

Trebuie așteptat sec. al V-lea pentru a vorbi de o imagine creștină în plină dezvoltare. De o sobrietate mare, ea merge la esențial ca un adevărat martor al credinței. 

În concluzie, să ne amintim că Dumnezeu, la origine nevăzut, S-a făcut văzut prin Întrupare, înainte de a se sustrage din nou privirii umane prin Înălțarea Sa. Dar Scripturile învață că la Sfârșitul timpurilor, când va fi cea de-a Doua Sa Venire, Îl vom vedea pe Dumnezeu cum este, ca Persoană Dumnezeu-om. 

Capcanele imaginilor idolatre

Povestirile biblice ale Vechiului Testament trasează istoria unui popor în slujba altor dumnezei - lucru curent în Antichitate. Ei primesc un cult prin intermediul statuilor care joacă pe undeva un rol de mediator între dumnezei și oameni. Acest rol va fi mai târziu preluat de Hristos, desemnat de către Apostolul Pavel ca fiind "unul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni" (1 Tm. 2, 5) 

Evreii, într-o zi, nemaiavând răbdare să aștepte să îl vadă pe Moise, au făcut un vițel de aur pe care l-au adorat. După întoarcerea sa, Moise constată neînfrânarea poporului, care a ajuns de râs înaintea dușmanilor lor (Ieșirea 32, 25), depravat de idolatrie - despre care, în Cartea Înțelepciunii lui Solomon, se spune că "gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, şi născocirea lor a fost pierderea vieții." (Solomon 14, 12) În altă parte, sacrificiul Maccabeilor mărturisește alegerea crucială între alipirea de Dumnezeu Atotputernic și supunerea față de un umanism păgân. Lupta împotriva idolilor traversează Vechiul Testament până la venirea lui Hristos, Care proclamă imposibilitatea de a sluji la doi domni de-o dată (cf. Lc. 16, 13)

Dar, dacă Legea (Torah) evreiască se dovedește atât de restrictivă față de imagini cu riscul de a imita idolatria popoarelor învecinate (Ieșirea 20, 3-5), invitația lui Dumnezeu transmisă lui Moise de a face în Cortul întâlnirii "doi heruvimi de aur [...] ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului" (Ieșirea 25, 18) pare contradictorie. Și  "Heruvimii aceștia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar fețele să și le aibă unul spre altul; spre capac să fie fețele heruvimilor." (Ieșirea 20, 20) Mai mult, Dumnezeu l-a rânduit anume pe Beţaleel ca meșter pentru a realiza aceasta, prin cuvintele "Și l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înțelepciune, de pricepere, de știință și de iscusință la tot lucrul, Ca să facă lucruri de aur, de argint și de aramă, de mătase violetă, stacojie și vișinie, și de in răsucit, Să șlefuiască pietre scumpe pentru podoabe și să sape în lemn tot felul de lucruri." ( Iesirea  31, 3-5) Asemenea, mai târziu, Solomon "Pe toți pereții templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici și de flori îmbobocite." (III Regi 6, 29) "A mai făcut apoi zece postamente de aramă"."Şi pe tăbliile acestea, care erau încheiate la unghiuri, erau săpați lei și boi și heruvimi" (III Regi 7, 27,29) Este suficient să vedem astfel importanța artei acordată de timpuriu în iudaism.

Cu siguranță sculpturile sunt în mod exagerat taxate ca fiind idolatre, de către evreii exilați în Babilon, dar Profeții vor cu tot dinadinsul să se țină la distanță de cultul local păgân în vigoare. Deținători ai unei cunoașteri ezoterice a secretelor existenței, evreii de atunci știu imposibilitatea de a face o imagine/chip cioplit a lui Dumnezeu în situația lor de Adam căzut. 

În Imperiul Roman, păgânii îi taxează pe atei și îi critică aspru pe creștinii care refuză să le venereze zeii. Până astăzi, cea mai mare parte a investigațiilor consacrate templelor și idolilor indică locul inimii oamenilor, dorințele lor și centrele lor de interes. În controlul lor asupra vieții politice și economice, mass-media și publicitatea antrenează, în iluzia unei lumi din ce în ce mai religioase unde, de fapt, sunt venerați dumnezei păgâni. 

În lipsa faptului de a fi mijlocitoare, imaginea devine necuvântătoare sau cacofonie. Funcția sa de fereastră spre nevăzut se estompează. Ea cimentează întoarcerea către sine, asortată cu o secare a creativității. Ca în mitul lui Narcis, tentația pândește ființa umană de a proiecta imaginile sale si lumea lui interioară pentru a face un idol. 

Puterea imaginilor comportă de fapt două fațete: una pozitivă, cealaltă negativă, și anume idolatră. A o combate nu este suficient. Pentru că imaginea este peste tot, este important a fi decodificată corect și a extrage ceea ce este bun. Putem să ne facem idol din tot ceea ce vedem și atingem. 

Eroarea de țintă care este păcatul consistă în a centra totul pe sine, a se auto-idolatriza. De la viață la moarte, tentația păgână pândește fiecare ființă umană într-o tensiune între lume și Împărăție, tensiune care atinge paroxismul său în Cartea Apocalipsei unde, înainte de sfârșitul timpurilor, oamenii rătăciți ajung să adore chipul/imaginea Fiarei : "Și amăgește pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia și a rămas în viață.” (Apoc. 13, 14) "Și s-a dus cel dintâi și a vărsat cupa lui pe pământ. Și o bubă rea și ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau chipului fiarei.” (Apoc. 16, 2)

Anumite imagini revendică statutul de idoli sau, mai degrabă îl obțin de la cei care le aleg și le privesc. Ele nu există decât în imaginație și își însușesc adorarea rezervată lui Dumnezeu singur. Expresia utilizată frecvent: "Ador!, pentru tot și orice, merită să fi cugetată. Inima care se atașează astfel unei imagini se îndepărtează de porunca :  "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta". (Marcu 12, 30) Idolatria devine prada celui Rău. 

Încărcarea emoțională a imaginii unui obiect contribuie la susținerea interesului față de el. Consecințele pozitive sau negative se manifestă prin alegerea care face să intervină libertatea. A alege imaginea/chipul lui Hristos motivează în a-L urma. Accesul la fascinația produsă de imaginea unui obiect poate duce la investirea tuturor resurselor în scopul achiziționării acestuia. Adevărata problemă nu sunt imaginile, ci lectura pe care o facem. Chiar si un șarpe artificial minte fața de creație. Persoana cu privirea curată care cade din întâmplare asupra imaginilor erotice sau degradante ale trupului uman este întristată și resimte mușcătura unei firi umane redusă la decădere, dar ea nu este pângărită. 

În cele "Zece Cuvinte" transmise lui Moise pe muntele Sinai și numite "Decalog" sau "Cele zece porunci", Dumnezeu se prezintă ca singurul Dumnezeu. Poruncește: "Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! Să nu-ți faci chip cioplit..." (Ieșirea 20, 3-4). Adică să nu-ți creezi idoli, cum fac neamurile. Imaginea apare astfel în relație cu atitudinea față de Dumnezeu. "Să nu îți faci chip" se pune în raport cu unicitatea Sa. 

Datorită interdicției vechi testamentare, care eliberează de supunerea fața de imagine-idol - imagine necuvântătoare și mincinoasă despre Dumnezeu încă nevăzut -, creștinii au rămas sensibili față de riscul imaginilor. Părintii Bisericii din primele secole angajați în apărarea credinței, au respins imaginile cultuale. Reduse la idol, sursă de iluzii și obiect diabolic, imaginea creștină a fost interzisă timp de secole înainte de a-și lua avântul în sec al VI-lea. Si a câștigat în importanță prin adăugare de moaște. Statutul său definitiv este confirmat în Biserica nedespărțită în timpul celui de-al II-lea Sinod de la Niceea, în 787. 

Idolatria se hrănește din imagini, pe care societatea materialistă le exacerbează prin imageria omniprezentă. Idolul nu are prototip și derivă dintr-o formă imaginară. A aștepta un remediu de la o societate care generează și se sprijină pe astfel de imagini revelează o utopie. Orice reacție salvatoare cere o conștientizare a mizei imaginii. Ce model de societate vrem? O societate deschisă, ce permite fiecărei persoane să își găsească împlinirea, care vizează veșnicia și deci ființa?   

Chiar dacă vizibilul maschează din ce în ce mai mult invizibilul sau oferă cel puțin un simulacru, imaginea are în primul rând ca vocație să redea vizibil invizibilul. O prudență mare se impune aici, căci lumea religioasă - înțelegând aici și lumea creștină-, substituie cu ușurință dumnezeii (idolii) lui Dumnezeu adevărat. Astfel devine în mod inconștient propriul vrăjmaș. Idolatria ne pândește în permanență. Refuzul lui Dumnezeu în cuvânt sau în faptă marchează ignoranța căutării inconștiente a Celui care S-a întrupat. 

Pe bună dreptate Philippe Sers, relevă că

 "una din caracteristicile idolului este tridimensionalitatea. Un proverb rusesc spune că nu trebuie să vedem spatele lui Dumnezeu. În această expresie naivă a înțelepciunii  populare se ascunde o definire a imaginii ca bidimensională. În bidimensionalitatea planului iconic se găsesc condițiile întâmpinării acestei tainice forme de prezență care face ca să ne putem închina în fața icoanei și să nu fie idolatră. Bidimensionalitatea deschide spre față către față. Ceea ce nu este tactil fondează imaginea și îi conferă asemănarea cu expresia muzicală, îi oferă  distanța față de prototip, care este condiția itinerarului spiritual. Sculptura în relief, mereu aproape de simulacru, nu beneficiază de această distanță și ascunde în ea pericole pe care arta sacră le neglijează adeseori"

Interesul actual pentru o sinteză a artei include dimensiunea religioasă. Dar acestă întoarcere la teme religioase, atât păgâne cât și creștine, utilizează adeseori metode ale artei sacre, fără să le comunice. Câte modele false traversează sensul existenței și modifică gusturile noastre? Senzualitatea vehiculată de imagerie conferă vieții o dimensiune hedonistă. Răul nu este în mod prioritar la exterior ci în interiorul ființei umane. Egoul se umflă fără să lase cel mai mic loc pocăinței indispensabile oricărui demers spiritual. 

Ființa umană contemporană se investește mai ales în favoarea valorilor materiale, ceea ce indică în mod clar centrul său de interes și a domeniului în care face sacrificii. După ce s-au interesat în primul rând de Dumnezeu, de ființa umană, apoi de natură, multe persoane se îndreaptă astăzi spre natura artificială și ierarhiile infernale; asistăm astfel la crearea unei noi divinități și de a fi din nou după chipul Fiarei. În ciuda dorinței înnăscute de a-L vedea pe Dumnezeu și de a comunica cu El, ființa umană se rătăcește și se lipsește de discernământ creând idoli. În acest sens, idolatria constitute realizarea denaturată a unei dorințe profunde. 

Traducere de ROF din "Les images en question – L’invisible devenu visible" de père Michel Quenot