“Sarbatoarea Bobotezei se refera la episodul Botezului lui Hristos in raul Iordan, savarsit de Sfantul Ioan Inaintemergatorul, care mai este numit si Botezatorul Domnului. Acest eveniment a avut loc atunci cand Hristos a ajuns la varsta de treizeci de ani si inainte de a incepe lucrarea oficiala a invataturii si, mai tarziu, a Patimilor Sale pentru mantuirea neamului omenesc.
Alegerea acestei varste pentru inceperea activitatii publice a lui Hristos in lume are legatura cu faptul ca la treizeci de ani, alcatuirea biologica a organismului omenesc ajunge la implinire. In plus, la aceasta varsta, Hristos Se putea face mai usor primit de catre iudei.
Botezul Domnului este descris de Sfintii Evanghelisti (Matei 3, 13-17, Marcu 1, 9-11, Luca 3, 21-22, Ioan 1, 32-34). Nu ne vom referi insa la toate detaliile, ci vom accentua numai cateva dintre adevarurile teologice si hristologice fundamentale legate de acest fapt.
1 Viata lui Hristos pana la Botezul lui Ioan
Sfanta Scriptura nu aminteste multe evenimente din intervalul de timp dintre Intampinarea Domnului si Botezul lui Hristos. Ceea ce cunoastem este fuga in Egipt si intoarcerea de acolo, ca si prezenta lui Hristos in templu la varsta de doisprezece ani.
Aceasta tacere are o motivatie anume si un scop precis. Evangheliile
nu au fost scrise pentru a descrie intreaga viata a lui Hristos, ci
pentru a face cunoscuta lumii intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul
si, de asemenea, pentru a vadi invatatura, faptele si patimile Sale
pentru neamul omenesc. In fond, Evangheliile au fost materiale
de catehizare. Drept aceea, nu era necesara istorisirea vietii lui
Hristos si nici a intamplarilor din copilaria Sa. Prezenta Lui in templu
a fost surprinsa de Evanghelie tocmai pentru ca a insemnat o vadire
timpurie a faptului ca El era Fiul lui Dumnezeu.
Absenta evenimentelor din copilaria si din adolescenta lui Hristos nu inseamna ca El nu se afla in Iudeea. Hristos a trait langa Maica Sa si langa Iosif, care era tatal Sau adoptiv, si le era supus (
Luca 2, 51).
Nu
este adevarat ceea ce se spune de catre unii, care nu se bazeaza pe
vreo marturie, ci numai pe rodul inchipuirii lor, si anume ca Hristos
S-ar fi dus in alte tari, ca de exemplu in Indii, unde Si-ar fi petrecut viata pana la varsta de treizeci de ani,
cand S-ar fi aratat dintr-o data in Nazaret si la raul Iordan. Daca
s-ar fi intamplat un asemenea lucru, prin aparitia Sa, ar fi produs o
puternica impresie compatriotilor.
In Evanghelii exista anumite marturii care arata ca atunci
cand a inceput propovaduirea, Hristos era cunoscut de compatriorii Sai,
numai ca ceea ce ii nedumerea pe acestia era intelepciunea Sa. Exista trei pericope evanghelice care exprima acest adevar.
Prima provine din Evanghelia dupa Ioan, unde scrie ca odata, in vreme ce Hristos era in templu si ii invata pe iudei, acestia se mirau spunand:
“Cum stie Acesta carte fara sa fi invatat?” (Ioan 7, 15).
Iudeii stiau bine ca Hristos nu studiase in multe si cunoscutele scoli ale acelei vremi.
Cea de-
a doua pericopa se afla in
Evanghelia dupa Matei si se refera din nou la mirarea compatriotilor lui Hristos, atunci cand Acesta invata in sinagoga lor. Ei se mirau si spuneau:
“De unde are El intelepciunea aceasta si puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului?
Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui: Iacov, si Iosif si Simon
si Iuda? Si surorile Lui au nu sunt toate la noi? Deci de unde are El
toate acestea?” (Matei 13, 54-56).
Asadar, Hristos era cunoscut de compatrioti si, desigur, era cunoscut si in mediul familial in care a trait si care era alacatuit din Mama, tata adoptiv si fratii proveniti din casatoria anterioara a lui Iosif.
Cea de-a treia pericopa apartine Sfantului Evanghelist Marcu (Marcu 6, 2-3) si descrie acelasi episod ca si fragmentul anterior, cu singura diferenta ca aici Hristos Insusi este prezentat ca fiind teslar; asadar era cunoscut si dupa meseria Lui.
Din aceste fragmente vedem ca la varsta
de treizeci de ani, Hristos era cunoscut de compatrioti, ca traia
intr-un anumit mediu familial, cu frati vitregi, si ca toti oamenii erau
mirati de intelepciunea Sa si de semnele pe care le facea. Si, desigur, daca cineva se mira de ceva, atunci arata pe fata atat ceea ce stie cat si ce nu stie despre acel lucru.
2 Intelepciunea lui Hristos se arata o data cu inaintarea in varsta
Cel mai cunoscut episod din copilaria lui Hristos este prezenta Sa in templu si convorbirea cu invatatorii, care a pornit de la la faptul ca El ii asculta pe invatatori si ii intreaba. Si, fireste, dupa cum spune Sfantul Evanghelist, “toti care Il auzeau se minunau de priceperea si de raspunsurile Lui“ (Luca 2, 47).
Nu vom face o analiza amanuntita a
acestor fapte, ci ne vom opri numai asupra a doua fragmente graitoare
care au legatura cu intruparea lui Hristos. Primul vorbeste de viata de dupa Intampinarea Domnului, adica dupa patruzeci de zile de la Nastere. Sfantul Evanghelist scrie:
“Iar copilul crestea si Se intarea cu duhul, umplandu-Se de intelepciune, si harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40).
Celalalt fragment are legatura cu episodul din templu, atunci cand Hristos era de doisprezece ani.
“Si Iisus sporea cu intelepciunea si cu varsta si cu harul la Dumnezeu si la oameni“ (Luca 2, 52).
In privinta varstei si a cresterii treptate a trupului lui Hristos, nu exista nici o chestiune de discutat. Dezvoltarea se petrecea firesc, ca la toti oamenii, pentru ca Hristos era om desavarsit. Problema se pune in legatura cu “umplandu-Se de intelepciune” si cu “sporea cu intelepciunea“,
referitor la faptul ca firea omeneasca s-a indumnezeit in momentul
luarii sale in ipostasul Cuvantului, in interiorul pantecelui
Nascatoarei de Dumnezeu.
Ereticul Nestorie spunea ca Preasfanta Fecioara Maria a nascut un om simplu, care cu
trecerea timpului a luat harul lui Dumnezeu. Aceste afirmatii au fost
condamnate de Biserica, pentru ca firea omeneasca s-a indumnezeit imediat, prin luarea ei in ipostasul Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, “sporirea cu intelepciunea si cu varsta” are intelesul ca, inaintand in varsta, Hristos isi arata “intelepciunea care se afla in El“. In Hristos exista intelepciunea, datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, dar aceasta intelepciune era dezvaluita in raport cu varsta Sa.
Temea aceasta este analizata mai
amanuntit de Cuviosul Teofilact care, in comentariile sale
interpretative, urmeaza linia Sfintilor Parinti si mai ales pe cea a
Sfantului Ioan Gura de Aur. El spune ca Hristos ar fi putut inca din
pantecele mamei sa ajunga la masura varstei mature, dar acest lucru ar
fi parut ca este rodul fanteziei. De aceea, El S-a dezvoltat treptat, la
fel ca toti copiii. Intelepciunea lui Dumnezeu Cuvantul se arata in functie de cresterea varstei Lui trupesti. Hristos nu a devenit intelept, “ci, putin cate putin, se arta intelepciunea din El, urmand varstei sale trupesti“.
Daca Si-ar fi aratat intreaga Sa intelepciune de cand era mic, ar fi
parut un monstru. Hristos nu a capatat intelepciune o data cu varsta, ci
intelepciunea sa afla in El si se arata oamenilor cate putin.
In cazul oamenilor nu exista situatii
similare, insa prin conventie, putem sa folosim o analogie. Copilul are
din nastere anumite trasaturi de caracter, dar ele nu se vadesc toate de
la inceput. Putem sa ghicim anumite caracteristici ale pruncului, insa
acestea se vor manifesta atuncea cand el va fi dezvoltat din punct de
vedere psihosomatic. Copilul poate sa aiba predispozitie spre
intelepciune, dar el devine intelept numai atunci cand creste. El poate
sa aiba talent artistic, dar acest talent se va manifesta numai odata
cu varsta. Acelasi lucru se poate observa si in cazul lui Hristos, cu
diferenta ca in locul trasaturilor de caracter, trebuie sa punem
Dumnezeirea. Hristos era om desavarsit si Dumnezeu desavarsit,
iar firea omeneasca pe care a luat-o s-a indumnezeit din prima clipa a
zamislirii, dar intelepciunea lui Dumnezeu Cuvantul se arata o data cu
inaintarea in varsta.
3 Numirile sarbatorii Botezului lui Hristos
Botezul lui Hristos in apa Iordanului savarsit de Ioan Inaintemergatorul se mai numeste si Teofanie sau Epifanie. In vechea Biserica, sarbatoarea Craciunului si cea a Bobotezei se praznuiau impreuna, in aceeasi zi (6 ianuarie). In secolul al patrulea, aceste sarbatori au fost separate, iar Craciunul a fost mutat pe 25 decembrie, in ziua in care neamurile il sarbatoreau pe zeul soare, iar crestinii, pe soarele dreptatii. De asemenea, Boboteaza se mai numeste si sarbatoarea Luminilor, dupa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, datorita iluminarii catehetilor si a luminii care s-a dat prin Botez.
Cuvantul Teofanie (aratarea lui Dumnezeu) provine din fragmentul apostolic:
“Dumnezeu S-a artat in trup,
S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre
neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava“ (I Timotei 3, 16)
si are legatura mai mult cu Nasterea lui Hristos.
Cuvantul Epifanie (aratare) provine din fragmentul apostolic:
“harul mantuitor al lui Dumnezeu s-a aratat tuturor oamenilor...” (Tit 2, 11)
si se refera mai ales la Botezul lui Hristos, pentru ca atunci, oamenii au cunoscut harul Dumnezeirii.
Cert este ca in ziua Botezului lui Hristos, aratarea Sfintei Treimi si cuvintele Cinstitului Inaintemergator au constituit marturia oficiala ca Fiul lui Dumnezeu este Cel “din Treime“, Care S-a intrupat pentru izbavirea neamului omenesc de pacat, de Diavol si de moarte.
4 Insemnatatea Sfantului Ioan Botezatorul
Cinstitul Inaintemergator si Botezator Ioan
a avut un rol important in Botezul lui Hristos. El a fost o mare
personalitate si un mare profet care s-a aflat in punctul de trecere
dintre Vechiul si Noul Testament, pentru ca a fost ultimul profet al Legii vechi si primul ce apartine Legii noi.
El
a fost zamislit in chip minunat, adica s-a nascut prin interventia lui
Dumnezeu, insa nu de la Duhul Sfant, ci prin samanta, din tatal sau,
Zaharia. Nasterea sa a fost legata de o serie de fapte minunate, iar sederea in pustie de la varsta de trei ani arata ca avea o viata ingereasca. Prin propovaduirea pocaintei, el a pregatit poporul pentru intampinarea lui Mesia. Smerenia lui era nesfarsita, iar felul sau de viata arata ca ajunsese la o mare impartasire din har.
Cinstitul Inaintemergator era ruda cu Hristos, pentru ca mama lui, Elisabeta, era ruda cu Maica lui Hristos. Bunavestire a Maicii Domnului s-a petrecut atunci cand Cinstitul Inaintemergator era un fat de sase luni, in pantecele mamei sale, de unde intelegem ca Ioan Botezatorul era cu sase luni mai mare decat Hristos.
Sfantul Ioan Inaintemergatorul a
luat Duh Sfant, Care l-a facut profet inca din pantecele mamei sale, de
cand era un fat de sase luni. Atunci cand Preasfanta Nascatoare de Dumnzezeu, care tocmai zamislise prin puterea Duhului Sfant, a salutat-o pe Elisabeta, “pruncul a saltat in pantece” (Luca 1, 41). Asadar, el s-a facut profet si a transmis darul proorocirii si mamei sale, pentru ca aceasta a recunoscut-o pe Maica Domnului (Sfantul Grigorie Palama).
Multe sunt atributele care il caracterizeaza pe Ioan Inaintemergatorul. Cuvantul
Ioan inseamna darul lui Dumnezeu, iar Prodrom (Inaintemergator) inseamna “cel care deschide calea“, adica “cel care anunta venirea lui Mesia“. Se numeste
Botezator, pentru ca
L-a botezat pe Hristos. In randuiala Bobotezei, Cuviosul Cosma Melodul, Episcopul Maiumei, il denumeste prin trei sintagme si anume:
voce a Cuvantului, candela a luminii si luceafar al soarelui.
Daca Fiul lui Dumnezeu este Cuvantul Tatalui in ipostas, Ioan este vocea Cuvantului; daca Hristos, ca Dumnezeu, este lumina vesnica si nezidita, Inaintemergatorul este candela; daca Hristos este soarele dreptatii si soarele luminos al Dumnezeirii, Ioan este luceafarul, adica vestitorul de ziua, care anunta rasarirea soarelui. Astfel, toate denumirile, atribuite si expresiile prin care acesta este desemnat sunt legate de lucrarea sa principala, care este anuntarea venirii lui Mesia.
5 Felurile botezurilor dupa Sfintii Parinti
Dupa cum talcuieste Sfantul Nicodim Aghioritul, cuvantul Vaptisma (Botez) inseamna scufundare, fiind un verb substantivizat care vine de la vapto, adica a scufunda. De aici provin cuvintele vaptizo (a boteza) si perfectul compus vevaptisme (m-am botezat). Asadar, notiunea de botez se leaga de cea de apa.
Sfintii Parinti invata ca exista mai multe feluri de botez. Sfantul Grigorie Teologul spune ca botezul este de cinci feluri. Primul a fost cel al lui Moise, care a insemnat o curatire temporara, al doilea a fost cel al Inaintemergatorului, care a botezat poporul cu botezul pocaintei, al treilea este botezul lui Hristos, prin care oamenii se boteaza si se fac crestini si care se savarseste prin harul Duhului Sfant, al patrulea este cel al muceniciei si al sangelui, iar al cincilea botez este al lacrimilor si al pocaintei.
Dupa ce vorbeste despre aceste tipuri de botez, Sfantul Ioan Damaschin mai adauga si altele. El spune ca botezul este de opt feluri. Primul a fost cel al potopului pentru indepartara pacatului; al doilea a fost cel al marii si al norului, atunci cand iudeii au trecut prin Marea Rosie si au fost acoperiti de un nor; al treilea a fost botezul Legii vechi, pe care l-a consfintit randuiala mozaica si care este legat de curatia trupeasca; al patrulea a fost botezul pregatitor al Sfantului Ioan Inaintemergatorul, care ii indemna pe cei botezati spre pocainta, cu alte cuvinte, Ioan nu ierta pacatele, ci le oferea oamenilor o inainte-curatire, ceea ce inseamna ca ajuta poporul sa-si simta pacatosenia si sa astepte adevaratul Botez al lui Hristos; al cincilea a fost botezul pe care l-a primit Hristos
atunci cand a venit la Iordan, botez care este diferit de celelalte,
pentru ca Hristos nu avea niciun pacat si nu a facut o marturisire a
pacatelor; al saselea este botezul desavarsit al Domnului, care are loc in Biserica prin apa si prin Duh Sfant; al saptelea este botezul sangelui si al jertfirii,
pe care l-a primit Hristos pentru noi, adica Patimile si Rastignirea,
dar si mucenicia sfintilor care sunt partasi la Patimile lui Hristos; in
fine cel de-al optulea botez este cel de pe urma, care nu mai este unul mantuitor, pentru ca el indeparteaza si pedepseste pentru vesnicie pacatul. Este vorba despre focul iadului.
Sfantul Ioan Gura de Aur aduce distinctie intre botezul iudaic si cel crestin. Primul (cel iudaic) nu curatea de pacatele sufletesti, ci numai de murdaria trupeasca. Botezul bisericesc
este fara de asemanare mai presus, pentru ca il izbaveste pe om de
pacat, ii curata sufletul si ii da Duh Sfant. Intre acestea doua se afla
botezul Cinstitului Inaintemergator, care a fost o punte dispre iudaism spre crestinism.
Botezul lui Ioan era mai presus decat cel iudaic, pentru ca avea
legatura cu venirea lui Hristos, dar mai prejos decat cel al
crestinilor.
6 De ce S-a botezat Hristos?
De vreme ce botezul lui Ioan avea rolul de a-i indruma pe oameni pentru ca acestia sa-si cunoasca starea de pacatosenie si de a pregati poporul pentru primirea Botezului desavarsit al lui Hristos, iar Hristos, fiind Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, nu facuse nici un pacat, atunci de ce a fost nevoie ca El sa primeasca Botezul? Raspunsul la aceasta intrebare ne dezvaluie adevaruri fundamentale.
Sfantul Ioan Damaschin spune ca Hristos nu S-a botezat pentru ca avea nevoie de curatire, “ci pentru a lua asupra Sa curatirea noastra“. El Si-a asumat curatirea oamenilor in acelasi fel in care a primit Patimile si Rastignirea, cu toata durerea si suferinta lor. Prin Botezul Sau, Hristos a reusit sa implineasca multe lucruri.
Astfel, dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, Hristos S-a botezat pentru a strivi capetele demonilor din apa, fiindca exista ideea ca demonii locuiesc acolo; pentru a spala pacatul si a-l ingropa in apa cu totul pe vechiul Adam; pentru a-l sfinti pe Botezator, fiindca nu Inaintemargatorul L-a sfintit pe Hristos, ci Hristos l-a sfintit pe Inaintemergator, atunci cand acesta din urma a pus mana sa pe capul lui Hristos; S-a mai botezat pentru a tine Legea, deoarece El Insusi o daduse si nu voia sa para un calcator al ei si, in fine pentru a descoperi taina Sfintei Treimi si a oferi preinchipuirea si modelul propriului nostru botez, adica Botezul desavarsit care se face cu apa si cu Duh Sfant.
Dincolo de toate acestea, prin Botezul Sau in raul Iordan, Hristos a sfintit apele. De aceea, in ziua Bobotezei savarsim slujba sfintirii apelor, iar in timpul slujbei cerem Duhului Sfant sa se pogoare asupra apei. Astfel, dupa
sfintire, apa inceteaza sa mai fie apa a caderii, facandu-se apa a
reinnoirii pentru ca se uneste cu harul nezidit al lui Dumnezeu.
7 In Iordan focul nezidit a coexistat cu apa care e zidire
In Traditia patristica, Botezul lui Hristos in raul Iordan este corelat cu trecerea minunata a Marii Rosii de catre israeliteni. Asa cum odinioara, prin harul facator de minuni al Cuvantului neintrupat ce a lucrat asupra lui Moise, egiptenii au fost incercati iar evreii au fost eliberati, la fel si acum, prin puterea Cuvantului intrupat, omul stricat si decazut este replamadit, iar demonii sunt striviti, adica isi pierd puterea.
Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca olarul
are nevoie de doua elemente ca sa refaca un vas: de apa, ca sa amestece
lutul, si de foc ca sa arda si sa usuce plamadeala. La fel a procedat Dumnezeu – marele olar – cu plamada omeneasca. Vrand sa remodeleze firea noastra stricata de pacat, Dumnezeu a folosit foc si apa. Focul a venit de la El, pentru ca Dumnezeu este “foc mistuitor” care arde raul, iar apa a fost luata din raul Iordan.
Prin intruparea lui Hristos, ca si prin
toate celelalte etape ale sfintei iconomii, intre care se afla, fireste,
si Botezul in raul Iordan, neamul omenesc a fost remodelat. Caderea si sticarea firii noastre au fost urmate de replamadirea si de renasterea omului.
Aceasta renastere a avut multa putere, pentru ca in urma pacatului
firea omeneasca nu s-a nimicit in totalitate, dar si pentru ca
replamaditorul omului a fost Insusi Creatorul sau.
Este abosolut imposibil ca apa
si focul sa existe impreuna, pentru ca focul nu se poate aprinde si nici
nu poate sa arda intr-un loc umed, iar apa stinge focul. In raul Iordan, ele au putut sa coexiste pentru ca focul era nezidit, in vreme ce apa era zidita. De aceea, focul nu a fost afectat de apa. Dimpotriva, apa zidita s-a sfintit prin focul Dumnezeirii.
8 Raul Iordan
Raul Iordan a ramas consemnat in istorie prin mai multe evenimente, dar mai ales in legatura cu propovaduirea si cu Botezul Sfantului Ioan Inaintemergatorul si prin faptul ca Insusi Hristos S-a botezat in acest rau.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca
Iordanul este chipul neamului omenesc. El se numeste astfel, pentru ca are in alcatuire doua izvoare: Ior si Dan. Aceste izvoare formeaza raul Iordan, care se varsa in Marea Moarta. Potrivit unei talcuiri refritoare la originile noastre,
intregul neam omenesc se trage din doua izvoare, adica din Adam si Eva,
dar prin pacat, el a fost indreptat spre moarte, adica spre marea
moarta a vietii noastre, care este cuprinsa de intunecime. Intrupandu-Se,
Hristos a venit in Iordan, adica in neamul omenesc, a biruit moartea si
i-a intors pe oameni spre viata primordiala.
Proorocul David spune:
“Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi“ (Ps. 113, 3).
Prin aceste cuvinte, el a vrut sa arate
uimirea marii, a apelor de pe mari intinderi si a raului Iordan la
intrarea lui Hristos cel fara de pacat in apa. Aceasta mirare este
explicata in rugaciunea pentru sfintirea apelor, scrisa de Sfantul Sofronie, Episcopul Ierusalimului:
“Iordanul s-a intors inapoi, vazand focul Dumnezeirii pogorandu-Se trupeste si intrand intr-insul“.
Asadar, focul Dumnezeirii a intrat in apa prin trupul lui Hristos.
Intr-un anume fel si intr-o anumita masura, aceasta profetie se aplica si in viata crestinului.
Marea este existenta omului plina de zbucium, fapt pentru care este numita mare sarata. Si, dupa cum am vazut anterior,
Iordanul este viata omeneasca care, dupa caderea primelor fapturi, a fost indreptata spre pieire si s-a unit cu moartea si cu stricaciunea. Prin pocainta, omul se izbaveste de marea sarata a vietii, iar viata lui se schimba, se transforma, se intoarce la adevaratele ei izvoare si capata un alt sens (Isihie Preotul).
9 Sfanta Treime S-a aratat la Botezul Domnului
La Botezul lui Hristos S-a aratat Sfanta Treime. De altfel, unul dintre scopurile intruparii si ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adica a faptului ca Dumnezeu, chiar
daca are o singura fiinta si o singura fire, este in trei ipostasuri:
Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Astfel, se aude vocea Tatalui, Care
marturiseste si intareste faptul ca Cel aflat in Iordan este Fiul Sau,
iar in acelasi timp, Duhul Sfant Se arata “in chip de porumbel“.
Aratarea Dumnezeului Treimic si
confirmarea Tatalui au avut loc si cu putin timp inainte de Patimile lui
Hristos, o data cu Schimbarea la Fata, a Mantuitorului pe muntele
Tabor. Asupra faptelor legate de acest eveniment ne vom opri atunci cand vom analiza Schimbarea la Fata a Domnului.
Sfantul Grigorie Palama face o analiza teologica minunata a motivului pentru care Dumnezeul Treimic a aparut in acea clipa. El spune ca Sfanta Treime Se arata in momentul zidirii si al rezidirii. Omul a fost facut prin harul comun al Dumnezeului Treimic, pentru ca “Tatal zideste totul prin Fiul si in Duhul Sfant“. De altfel, in Sfanta Scriptura se spune ca Dumnezeul Treimic a fost Cel care a hotarat crearea omului: sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra (Facerea 1, 26). Tatal l-a zidit pe om dupa chipul Cuvantului si i-a dat viata in Duhul Sfant. Pentru ca harul Dumnezeului Treimic este comun, intreaga Sfanta Treime a participat la crearea fiintei omenesti. Trebuia asadar ca Dumnezeul Treimic sa Se arate si in momentul replamadirii si rezidirii omului. De altfel, dupa Botezul Sau, Hristos Si-a inceput lucrarea publica pentru mantuirea neamului omenesc.
Aratarea Dumnezeului Treimic in momentul rezidirii omului vadeste inca un adevar teologic, si anume faptul ca omul este singura fiinta de pe pamant cunoscatoare si inchinatoare la Sfanta Treime, dar si singura creata dupa chipul Dumnezeului Treimic. Potrivit explicatiilor teologice ale Sfantului Grigorie Palama, animalele nu au gand si ratiune, ci numai suflet vital, care nu subzista prin el insusi, ceea ce inseamna ca, atunci cand animalele mor, sufletul lor se pierde, adica nu se pastreaza, pentru ca nu are substanta, ci numai energie. De asemenea, ingerii si arhanghelii au gand si ratiune, dar nu au duh care da viata trupului, pentru ca sunt deasupra simtirii. Omul,
insa, are gand, ratiune, si duh, care da viata trupului cu care
impreuna este unit si, de aceea, numai omul este dupa chipul Dumnezeirii
in trei ipostasuri. De altfel, tocmai acesta a fost motivul pentru care, spre a mantui si a transforma lumea, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, nu inger, omul fiind oglinda creatiei. Astfel, schimbarea si transformarea creatiei s-au facut prin omul indumnezeit.
10 Tatal da marturie despre Fiul Sau iubit
Vocea Tatalui marturiseste si
confirma faptul ca Hristos este Fiul Sau cel iubit. Potrivit Sfantului
Evanghelist Matei, Tatal vorbeste despre Fiul la persoana a treia:
“Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit“ (Matei 3, 17).
Din Evanghelia dupa Marcu, rezulta ca Tatal S-a adresat la persoana a doua:
“Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit“ (Marcu 1, 11).
Acest lucru nu are o foarte mare importanta. Ceea ce observam aici este ca Tatal da marturie despre Cuvantul, adica despre Fiul Sau iubit.
Dumnezeu Cuvantul S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, iar
aceasta nastere este trasatura ipostatica a celei de-a doua Persoane a
Sfintei Treimi.
Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, demna de observat este exprimarea “intru Care am binevoit“.
Pentru a se intelege valoarea acestei exprimari si, in general,
valoairea si insemnatatea intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul,
trebuie acordata atentie diferentei dintre voia lui Dumnezeu prin bunavointa si cea prin ingaduinta. Dumnezeu are o singura voie dar uneori ea este sub forma de bunavointa, iar alteori, sub forma de ingaduinta. Dumnezeu a vazut ca omul va cadea si, chiar daca nu l-a creat pentru aceasta, in cele din urma a ingaduit caderea, tocmai pentru ca omul insusi a voit-o. Dumnezeu nu poate sa incalce libertatea omului si de aceea, se creeaza multe probleme, pe care, insa El le ingaduie sa existe. Moartea, bolile si atatea altele au fost ingaduite de Dumnezeu, dar nu le-a planuit El Insusi. Asadar, voia lui Dumnezeu prin bunavointa este diferita de cea prin ingaduinta.
In acest context, Sfantul Grigore Palama spune ca marturia Tatalui “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” arata ca intruparea a fost voia lui Dumnezeu dupa bunavointa, care se mai numeste si voire anterioara. Aceasta inseamna ca intruparea lui Hristos a fost “programata” de Dumnezeu fara a depinde de caderea omului, fiindca ziditul putea sa fie mantuit numai prin unirea sa cu neziditul in ipostasul Cuvantului.
Astfel, toate cate s-au petrecut
in Vechiul Testament – legiuirile, fagaduintele – erau incomplete,
deoarece purtau pecetea caderii omului si nu se inscriau in voia
anterioara a lui Dumnezeu, ci aveau ca scop intruparea Cuvantului.
Nu numai proorocirile, legiuirile etc. din Vechiul Testament tinteau
spre intrupare, pentru ca insasi zidirea si incununarea zidirii lumii au
avut ca scop unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, adica a neziditului cu ziditul.
Pana si crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu s-a facut pentru ca in
el sa incapa arhietipul creatiei. In acelasi context se incadreaza si
legea care s-a dat in Rai, iar firile si treptele ingeresti tind spre
aceeasi finalitate, care este “iconomia divino-umana”.
Toate acestea arata importanta si valoarea intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Fara intrupare, mantuirea omului si reinnoirea zidirii ar fi fost imposibile. Nu omul, ci Dumnezeul-Om Hristos este centrul lumii si al istoriei. Cea mai mare crima a epocii noastre este ca omul se considera centrul lumii. Se poate spune cu certitudine ca intreaga stradanie ascetica a crestinului tinteste spre indepartarea din viata a gandirii antropocentice si spre dobandirea gandirii teantropocentrice [divino-umane, n.n.]. Centrul nu trebuie sa fie omul, ci Dumnezeu-Om.
11 Fiul este “stralucirea slavei Tatalui”
Marturisirea Tatalui ca Cel care
Se boteaza nu era un oarecare, ci era Insusi Fiul Sau iubit, a fost
semn al Dumnezeirii Cuvantului si al faptului ca Fiul este de o fiinta
cu Tatal. In teologia ortodoxa, vocea Tatalui nu este numai ceva perceput de simturile omului, ci inseamna contemplarea lui Dumnezeu, adica revelatie. Desigur, la teorie [contemplatie, n.n.] este partas si trupul, dar simturile se transforma pentru a putea contempla slava lui Dumnezeu.
Faptul ca marturia Tatalui este o revelatie reiese si din cuvintele
Sale de pe Muntele Tabor, atunci cand ucenicii lui Hristos au cazut la
pamant, neputand suporta lumina contemplarii.
Fiul marturisit de Tatal Se dezvaluie ca fiind “stralucirea slavei Tatalui“, deoarece fiinta si lucrarea Dumnezeului Treimic sunt comune. Pentru a se arata Dumnezeirea Cuvantului, in Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel se folosesc urmatoarele cuvinte:
“Care fiind – stralucirea slavei si chipul fiintei Lui” [In Biblia greceasca: "El este stralucirea slavei sfinte si chipul desavarsit al sfantului ipostas"] (Evrei 1, 3).
Cuvantul stralucire desemneaza lumina, adica razele care provin dintr-un corp luminos. Atunci cand corpul este zidit, stralucirea lui este zidita, dar cand este vorba despre slava nezidita, stralucirea acesteia este nezidita. Desigur, daca spunem ca Fiul este stralucirea Tatalui, prin aceasta nu se intelege ca El este energia Parintelui Sau,
deoarece Cuvantul este o Persoana separata, iar aceasta Persoana este
Dumnezeu, de o fiinta cu Tatal, si prin urmare, Tatal si Fiul au aceeasi
energie, lucru care este valabil si in legatura cu Duhul Sfant. In Sfanta Treime exista fire, energie si Persoane. Persoanele sunt trei, avand in comun fiinta (firea) si lucrarea (energia).
Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, cuvantul stralucire se foloseste pentru redarea catorva adevaruri teologice: in primul rand, Fiul S-a nascut din Tatal asa cum stralucirea se naste din soare; in al doilea rand, Fiul S-a nascut fara schimbare din Tatal, dupa cum raza se naste din soare in chip neschimbat; in al treilea rand, asa cum soarele nu se micsoreaza prin faptul de a straluci, nici Tatal nu S-a micsorat nascandu-l pe Fiul; in al patrulea rand, Fiul este nedespartit de Tatal si straluceste vesnic si de sine statator, la fel cum este si stralucirea fata de soarele care o naste.
12 Sfantul Duh se arata in chip de porumbel
De-a
lungul timpului, au existat mai multe aparitii ale Sfantului Duh.
Uneori, Se arata in chip de adiere sau de tunet, iar alteori, sub forma
de limbi de foc. Aici, El Se arata “ca un porumbel”. Nu era porumbel, ci parea a fi de forma porumbelului, pentru ca Sfantul Duh nu este zidit, ci nezidit, la fel ca si celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Aparitia Duhului Sfant “ca un porumbel”
ne aduce aminte de potopul lui Noe, cand porumbelul pe care Noe l-a
trimis de pe arca s-a intors cu o ramura de maslin in cioc, prin care a
anuntat sfarsitul potopului. In clipa Botezului lui Hristos, Sfantul Duh “ca un porumbel” a vestit sfarsitul potopului pacatului. Nu avea in cioc o ramura de maslin, ci arata inspre Mila lui Dumnezeu, Care este Hristos, adica Fiul iubit al Tatalui.
Dincolo de aceasta, aratarea Sfantului Duh “ca un porumbel“ simbolizeaza nerautatea si blandetea. De asemenea, aminteste faptul ca, asa cum porumbelul este preacurat si nu sade acolo unde este miros urat, la fel si Sfantul Duh este preacurat si nu ramane acolo unde este mirosul urat al pacatului.
Pogorarea Duhului Sfant ca un porumbel si venirea Lui peste Hristos au o mare importanta, fiind in stransa legatura cu marturia Tatalui. Prin lucrarea Duhului Sfant, s-a adeverit faptul ca rostirea “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” nu se referea la Ioan Inaintemergatorul, ci la Hristos. Aratarea porumbelului deasupra lui Hristos in acelasi timp cu auzirea vocii Tatalui indica faptul ca cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinta si, in plus, face deosebirea intre Ioan Inaintemergatorul si Hristos. Daca,
pana in acel moment, poporul il respecta profund pe Ioan, in timp ce
Hristos era un necunoscut, pogorarea Sfantului Duh si vocea Tatalui L-au
dezvaluit lumii pe Hristos, adica pe Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis
pentru mantuirea omului (Cuviosul Teofilact).
13 Cerurile s-au deschis si s-au sfasiat
Vederea de Dumnezeu a Cinstitului
Inaintemergator a fost mare. In vietile sfintilor, intalnim adesea
experiente ale contemplarii slavei Sfintei Treimi in Persoana lui
Hristos, dar Sfantul Ioan Botezatorul a fost invrednicit nu
numai de vederea Cuvantului, ci si de auzirea vocii Tatalui si de
vederea Duhului Sfant. Aceasta contemplare nu a fost o vedere a
simturilor, desi omul vede si cu ochii trupesti, care mai inainte se
transfigureaza spre a putea suporta vederea de Dumnezeu. Faptul ca a
fost vorba despre o revelatie suprafireasca si despre aparitia Sfintei
Treimi reiese din frazele folosite de Sfintii Evanghelisti atunci cand
prezinta cele petrecute. Evanghelistul Matei spune: “indata cerurile s-au deschis“ (Matei 3, 16), iar Evanghelistul Marcu afirma: “a vazut cerurile deschise” (rupte) [Acolo unde traducatorul roman al Bibliei a folosit cuvantul deschis, in textul biblic grecesc se intrebuinteaza cuvantul schizomenos, care are semnificatii teologice speciale] (Marcu 1, 10). Asadar, cerurile s-au deschis si s-au sfasiat.
Aceste doua cuvinte (deschis si rupt) nu
sunt intrebuintate intamplator, pentru ca ele exprima doua realitati
diferite, care au legatura cu intruparea Fiului lui Dumnezeu si cu
iubirea de oameni a Dumnezeului treimic, dupa cum talcuieste Sfantul
Grigorie Palama.
S-au deschis arata ca, daca in urma neascultarii lui Adam, cerurile s-au inchis si omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, de asta data, prin deplina ascultare a lui Hristos, Care este noul Adam, cerurile se deschid din nou si omul poate sa dobandeasca comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, Hristos este noul nascator al neamului omenesc. Dupa trup ne tragem din Adam, dar duhovniceste ne tragem din noul Adam, adica din Hristos.
A vazut cerurile deschise (rupte) exprima o alta mare taina. Hristos a luat in trup toata puterea si toata energia nemasurata si nesfarsita a Duhului Sfant. Stim insa foarte bine ca, fiind nezidita, energia Duhului Sfant nu poate fi incaputa de cele zidite. Prin ruperea cerurilor, s-a aratat in chip vazut ca acestea nu au putut suporta puterea Duhului Sfant ce a trecut spre Trupul in care Dumnezeirea Se afla in unul din ipostasurile Sale sau, mai degraba, in acest fel, s-a vadit indumnezeirea firii omenesti luate de Dumnezeu asupra Sa.
In mod obisnuit, neziditul nu poate fi
incaput de zidit. Un asemenea lucru ajunge sa fie cu putinta numai in
conditiile in care ziditul este intarit de Duhul Sfant. De aceea, in Biserica se canta: “In lumina Ta… am vazut lumina“. Sfintii Il vad pe Dumnezeu ca lumina doar daca sunt intariti de Lumina nezidita a lui Dumnezeu, iar omul, in general, se poate invrednici de impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos pentru ca, fiind madular al Bisericii, primeste harul curatitor, iluminator si indumnezeitor al lui Dumnezeu; in momentul in care se impartaseste, cerurile vietii sale duhovnicesti se rup, neputand rezista in fata lui Dumnezeu.
Daca presupunem ca termenul ceruri i-ar desemna pe ingeri, atunci cuvantul Evanghelistului infatiseaza un alt mare adevar teologic. Chiar daca ingerii sunt curati in fata lui Dumnezeu, pentru ca se curata si se lumineaza incontinuu prin trairea aproape de Dumnezeu, totusi ei nu au curatia superioara si desavarsita a Creatorului. Numai
firea noastra in Hristos, facuta salas al lui Dumnezeu si asemenea lui
Dumnezeu, poate sa incapa stralucirea, frumusetea, puterea, si harul
Duhului Sfant. De aceea, prin venirea Duhului Sfant, nu numai ca s-au rupt cerurile, dar si ingerii cei curati s-au dat la o parte.
14 Botezul lui Hristos model pentru botezul nostru
Asa cum am spus anterior, unul din scopurile pentru care Hristos S-a botezat a fost acela de a Se face model pentru noi, deoarece, prin propriul Sau Botez, a introdus in Biserica taina Botezului. Asadar, noi intram in Biserica prin Sfantul Botez, care este considerat o taina incepatoare. Viata
noastra duhovniceasca incepe prin taina Botezului, asa cum lucrarea de
mantuire a lumii a inceput prin Botezul lui Hristos, dupa care au urmat
toate celelalte, adica Patimile, Rastignirea, Invierea si Inaltarea.
In cartea sa despre
viata in Hristos,
Sfantul Nicolae Cabasila considera ca Botezul este o nastere, dupa care urmeaza miscarea [este vorba despre miscarea pruncului imediat dupa nastere], prin Mirungere, si viata, prin Sfanta Impartasanie. Incununarea Botezului si a tuturor celorlalte taine este reprezentata de Sfanta Impartasanie; Asadar, ne botezam si ne mirungem pentru a putea, ca membri ai Bisericii, sa ne impartasim cu Trupul si cu Sangele lui Hristos.
Credinta si Botezul sunt interdependente. Dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, credinta si Botezul reprezinta doua cai ale mantuirii care sunt strans legate intre ele si nedespartite. Credinta este consfintita prin Botez, iar Botezul isi are temelia in credinta. Una o completeaza si o plineste pe cealalta. Deoarece credem in Tatal, in Fiul si in Sfantul Duh, ne botezam in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. Mai intai are loc marturisirea de credinta, care este incepatoarea mantuirii, dupa care urmeaza Botezul, care pecetluieste consimtamantul nostru.
Acestea sunt spuse tinand cont de faptul ca exista doua feluri de credinta: incepatoare, care se numeste si credinta din ascultare, si desavarsita, care se numeste credinta din vederea de Dumnezeu.
Mai inatai, omul asculta de Dumnezeu si crede, iar mai apoi se boteaza
si se miruieste, dobandind astfel credinta din vederea de Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie intelese din punctul de vedere al practicii vechii Biserici, in care Botezul nu era o ceremonie formala si un eveniment lumesc sau social, ci o taina de introducere in Biserica, ceea ce inseamna ca era precedat de curatirea omului. Botezul se numea si se mai numeste si iluminare, deoarece prin Botez si prin taina Mirungerii omul ajunge la iluminarea mintii.
15 Botezul este nastere curatitoare si iluminatoare
Botezul crestinilor a primit multe
denumiri, fiecare dintre acestea aratand valoarea lui, adica lucrarea pe
care o implineste. In continuare vom analiza cele mai reprezentative
fatete ale acestei lucrari.
Botezul se mai numeste si nastere, deoarece prin el, omul renaste. Aceasta denumire a fost data de Insusi Hristos in dialogul Sau cu Nicodim:
“Adevarat, adevarat zic tie: de nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Cristelnita este
pantecele duhovnicesc
care ne renaste spre o noua viata, caci dupa Botez, ne asemanam lui
Hristos. Aceasta renastere ne face sa fim ceea ce trebuie sa fim. De
aceea,
ziua Botezului este ziua in care primim identitate, dupa cum spune Cuviosul Nicolae Cabasila.
Nasterea care se petrece prin sfantul Botez este legata de curatire si de iluminare.
Sfantul Grigorie Teologul spune ca Hristos nu avea nevoie de curatire,
de vreme ce era curat prin El Insusi, dar venind la Iordan, a primit
curatirea pentru neamul omenesc, la fel cum tot pentru neamul omenesc a
luat trup, chiar daca, in mod firesc, el era fara de trup. Asadar, prin sfantul Botez si prin Mirungere, Hristos il curata pe om si il ilumineaza.
Mai intai, are loc curatirea de patimi prin lucrarea poruncilor, iar
apoi urmeaza iluminarea prin harul Duhului Sfant. Sfantul Grigorie
Teologul spune in acest sens: “Prima data este curatirea, apoi iluminarea, fara insa ca prima sa poata veni dupa cea de-a doua“.
Dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, iertarea pacatelor se da in acelasi fel tuturor celor care se boteaza, dar harul Sfantului Duh se da in functie de credinta si de curatie. Prin sfantul Botez, primim arvuna darului Duhului Sfant, iar renasterea este pecete, legamant, iluminare si inceputul unor noi vieti.
Botezul lui Hristos in raul Iordan, la fel ca si propriul nostru Botez, este un fel de potop, mult mai inalt si mai curatitor decat potopul lui Noe, dupa cum spune Cuviosul Proclu, Patriarhul Constantinopolului. Altadata, firea omeneasca a fost omorata prin apa, acum insa, prin Hristos, apa botezul da viata celor ucisi de pacat. In vremurile de demult, Noe a constituit arca din lemn care nu putrezeste, iar acum, Noe cel duhovnicesc a facut o arca din trupul nestricat al Mariei. Odinioara, porumbelul a adus o ramura de maslin ca sa vesteasca mireasma Imparatului Hristos, iar acum, Duhul Sfant vine ca un porumbel ca sa-L arate pe milostivul Domn.
Toate cate s-au petrecut in timpul Botezului lui Hristos in raul Iordan se repeta si in viata noastra, atunci cand primim taina sfantului Botez.
16 Botezul Domnului si botezul nostru
Sarbatoarea Bobotezei sau a Epifaniei
dezvaluie multe adevaruri teologice. Ca o abordare personala a acestei
sarbatori, la cele infatisate pana acum, trebuie sa mai adaugam si alte cateva consideratii, care au legatura cu propriul nostru Botez. Trebuie sa accentuam mai ales trei elemente reprezentative.
In primul rand, cei care sunt botezati si mirunsi se numesc crestini nu numai prin faptul ca sunt ucenicii lui Hristos, dar si pentru ca primesc pecetea Duhului Sfant. [In limba greaca χρισμα. Acest cuvant inseamna miruire, ungere, pecetluire si din radacina sa provine cuvantul hristianos (χριστιανος=crestin)]. De altfel, cele doua particularitati ale crestinului nu se contrazic, pentru ca suntem ucenicii lui Hristos prin harul pe care il primim prin Sfintele Taine. Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, toti crestinii pot fi considerati unsi ai Domnului, “miruiti cu pecetea desavarsitoare“, prin care se pun in lucrare harul si impartasirea Sfantului Duh. Daca regii, preotii, si pororocii Vechiului Testament se numeau unsii lui Dumnezeu, chiar daca se pecetluiau cu ulei obisnuit si nedesavarsit, cu atat mai mult sunt numiti unsi ai Domnului cei care s-au pecetluit cu Pecetea Sfanta. Evanghelistul Ioan scrie: “ungerea pe care ati luat-o de la El ramane intru voi“ (I Ioan 2, 27), iar Sfantul Apostol Pavel subliniaza acest adevar: “Cel ce ne intareste pe noi impreuna cu voi, in Hristos, si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit pe noi si a dat arvuna Duhului in inimile noastre“ (II Cor. 1, 21-22). Ungerea in Duhul Sfant, care este legata de iluminarea si de limpezirea mintii, este arvuna Duhului si pecetea lui Dumnezeu.
In al doilea rand, prin Botez, omul primeste arvuna Duhului, dar are posibilitatea sa ajunga la plinirea acestuia.
Sfantul Grigorie Palama spune ca asa cum pruncul primeste de la
parintii sai putinta de a se face om matur si mostenitor al averii
parintesti atunci cand implineste varsta potirivita, dar pierde
mostenirea daca intre timp moare, la fel se intampla si cu crestinul. Prin Botez, omul a primit puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al bunatatilor vesnice, dar numai daca intre timp nu moare cu moarte duhovniceasca, adica prin pacat. Asadar, daca omul pierde comuniunea cu Dumnezeu, murind duhovniceste, el pierde sansa pe care a primit-o prin Botez. Desigur, harul nu se pierde, pentru ca nu paraseste inima omului, dar nu mai lucreaza mantuirea.
Hristos a dat porunca uncenicilor Sai de a invata toate neamurile,
“botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit Eu voua” (Matei 28, 19-20).
“Botezandu-le” si “invatandu-le sa pazeasca” arata felul in care omul se implineste duhovniceste.
In al treilea rand, atunci cand harul de la Botez este acoperit de pacat, trebuie neaparat sa urmeze botezul pocaintei si al lacrimilor; tunderea monahala se mai numeste si al doilea botez
pentru ca este inceputul vietii de pocainta si de curatire prin care
omul reajunge la slava pierduta. Despre acestea, Sfantul Grigorie,
Episcopul Nisei, spune:
“Lacrimile care curg ca intr-o baie si suspinele din rarunchii sufletului readuc incet-incet harul care se indepartase“.
O singura lacrima de pocainta are valoarea apei Botezului, readucandu-l pe om in situatia de dinainte. Desigur, aceasta lacrima trebuie sa curga din pocainta, dupa cum exprima si invata Biserica Ortodoxa.
***
Hristos S-a botezat pentru a tine Legea si pentru a aduce harul Sau in apa, in toata zidirea si in om. In acest fel, El a dat fiecarui om puterea de a dobandi harul infierii, care este Teofania (aratarea lui Dumnezeu) propriei noastre vieti. Aceasta aratare a lui Dumnezeu a fost inceputul cunoasterii de Dumnezeu. Deoarece cunoasterea de Dumnezeu este un fapt existential, ea duce la mantuire.
Septembrie 1994
