„... cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”
(Matei 5, 49.)
Versetul acesta i-a ținut pe mulți oameni în locuri din care ar fi trebuit să
plece. Li s-a spus că înseamnă să taci în timp ce cineva continuă să te
rănească. Li s-a spus că iertarea înseamnă să-i oferi aceleiași persoane acces
la viața ta iar și iar. Li s-a spus că a fi asemenea lui Iisus înseamnă să
înduri insulta, manipularea, trădarea și controlul fără să spui vreodată: „Știi ceva? Până aici!”
Și astfel au rămas.
Au rămas în relații care îi secătuiau. Au continuat să stea lângă oameni care
îi răneau neîncetat, iar apoi le numeau tăcerea „har”. Și de fiecare dată când
se gândeau să se retragă, apărea vinovăția însoțită de un verset din Biblie.
„Dar Iisus a spus să întorci și celălalt obraz”. Da, a spus asta.
Însă Iisus nu îi învăța pe oameni să accepte abuzul. El confrunta acea
parte din noi care vrea să lovească înapoi, să jignească înapoi și să-i facă
pe ceilalți să simtă aceeași durere pe care ne-au provocat-o. Își învăța
ucenicii să nu lase cruzimea altora să hotărască ce fel de oameni vor deveni.
Iar asta este cu totul diferit de a spune: „Rămâi la dispoziția celui care continuă să te distrugă”.
Există o diferență între a refuza răzbunarea și a ignora înțelepciunea. Când Domnul a vorbit despre întoarcerea celuilalt obraz, El se referea la
insultă și umilire. O palmă nu însemna doar durere fizică. Era un gest prin
care cineva încerca să te înjosească, să te umilească și să te atragă în
mizeria lui.
El spunea de fapt: „Nu deveni asemenea lor”.
Nu spunea: „Lasă-i să pună stăpânire pe tine”.
Această diferență este esențială.
Pentru că există oameni care nu caută pacea, împăcarea sau iertarea. Ei
caută acces și control.
Vor ca tu să elimini orice consecință a faptelor lor, ca să poată continua
să facă ceea ce au făcut întotdeauna. Iar dacă ai o conștiință sensibilă, se
vor folosi de asta împotriva ta.
Îți vor spune că limitele tale sunt amărăciune. Îți vor spune că tăcerea ta e
fake, că mimezi pacea, că o faci pe-a Gandhi. Îți vor spune că distanța ta
înseamnă neiertare.
Se vor purta ca și cum ei ar fi răniți doar pentru că, în sfârșit, ai
încetat să le mai permiți să te rănească. Aici ajung mulți credincioși
captivi.
Sunt captivi pentru că le este frică. Frică să nu fie considerați
necreștini. Frică să nu fie înțeleși greșit. Frică să nu creadă Dumnezeu că
l-au dezamăgit dacă încetează să fie disponibili pentru cineva care continuă
să le facă rău.
Dar uneori frica poate suna foarte spiritual. Și nu tot ceea ce seamănă cu
răbdarea este, de fapt, ascultare.
Privește chiar la Iisus. El a iertat, dar nu și-a pus încrederea în toți
oamenii. Evanghelia după Ioan spune că nu se încredea în unii dintre ei,
pentru că știa ce este în inima omului. Dragostea nu l-a făcut naiv.
Când au încercat să-l arunce de pe stâncă, a plecat. Când au vrut să-l omoare
înainte de vremea hotărâtă, nu a rămas acolo numind asta credință. Le-a spus
ucenicilor că, dacă sunt persecutați într-o cetate, să fugă în alta. Le-a spus
să-și scuture praful de pe picioare atunci când un loc respinge mesajul
Evangheliei.
Nu îmi pare deloc că Iisus îi învăța pe oameni să rămână captivi. Mai
degrabă îi învăța cum să trăiască fără răzbunare, dar cu ochii deschiși.
A întoarce și celălalt obraz înseamnă că nu trebuie să-ți dovedești puterea
lovind înapoi. Nu trebuie să devii crud pentru că altcineva a fost crud cu
tine. Nu trebuie să lași amărăciunea să-ți ocupe inima și să înceapă să ia
decizii în locul tău.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să continui să-ți predai pacea, mintea, casa,
copiii, trupul, banii, chemarea sau viitorul în mâinile celor care te
distrug. Iertarea nu înseamnă întotdeauna acces.
Poți ierta pe cineva și totuși să nu-i mai răspunzi la telefon.
Poți să te rogi pentru cineva și, în același timp, să nu te mai întorci în
aceeași atmosferă toxică. Poți iubi pe cineva și totuși să refuzi să-l lași
să continue să te sfâșie. Poți renunța la dorința de răzbunare fără să
restaurezi încrederea.
Încrederea nu se reconstruiește doar prin cuvinte. Trebuie să existe
roade.
O întoarcere autentică nu înseamnă doar regretul că ai fost descoperit.
Înseamnă schimbarea direcției, asumarea responsabilității și încetarea
comportamentului care îi obligă pe ceilalți să plătească pentru greșelile
tale.
Până atunci, distanța poate fi cel mai sincer lucru pe care îl poți face.
Aceasta nu este răzbunare. Se numește înțelepciune.
Același Iisus care a spus să întorci și celălalt obraz a spus și să fim „înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii”.
Nu lipsiți de apărare și orbi. Nu blânzi până la a fi ușor de folosit. Ci
înțelepți și fără răutate.
Așadar, da, refuză răzbunarea. Nu răsplăti răul cu rău. Nu lăsa păcatul
altuia să se multiplice în tine. Nu deveni omul care simte că trebuie să-i
rănească pe ceilalți pentru a-și găsi liniștea.
Dacă cineva te insultă, Iisus te poate învăța cum să nu răspunzi din
mândrie. Dar dacă cineva continuă să-ți distrugă viața, Iisus nu îți cere să
numești asta iubire.
Există oameni pe care îi poți ierta de la distanță. Există locuri din care
poți pleca fără ură. Există conversații pe care nu mai trebuie să le porți.
Există relații care se pot încheia fără să dorești răul nimănui.
Așa că întrebarea care conteaza cu-adevărat nu este:
„Îl supăr pe Dumnezeu dacă aleg să mă retrag?”
Ci:
„Nu cumva am numit frica «ascultare», doar pentru că nimeni nu m-a
învățat vreodată diferența?”
Sursa: FB P. Ioan Bădiliță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu