Cuvântul ebraic pentru curcubeu este קֶשֶׁת (qéšet). Însă acest detaliu, aparent mărunt, schimbă complet felul în care citim scena din Facerea 9. Pentru că qéšet nu înseamnă ”curcubeu” în sensul modern, delicat și poetic al cuvântului. Înseamnă arc. O armă. Arcul pe care îl încordezi, îl îndrepți spre țintă și îi dai drumul atunci când ești gata să lovești.
Acest lucru este esential. Dumnezeu nu spune că a pictat ceva frumos pe cer, ca să inspire poeții. El spune că și-a pus arcul în cui. Pentru un cititor din vechime, imaginea era imediat recognoscibilă: era limbajul războiului. Arcul simboliza puterea, autoritatea și judecata. Nu era un obiect decorativ, ci un instrument al dreptății. Tocmai de aceea felul în care este așezat arcul este partea cea mai importantă a întregii imagini.
Arcul unui războinic este îndreptat spre dușman. El este directionat în jos, către ținta pe care urmează să o lovească. Însă arcul pe care Dumnezeu îl așază în nori este indreptat în sus, întors departe de pământ. Această poziție e deja o evanghelie per se. Arcul nu mai este o armă pregătită pentru luptă, ci una pusă deoparte. Arcul nu mai este în mâna lui Dumnezeu. Este atârnat, la vedere, dar fără să fie folosit.
Și aici imaginea capătă o profunzime și mai mare. Arcul este îndreptat în sus, anticipând în mod profetic judecata pe care Dumnezeu însuși avea să o ia asupra sa în persoana lui Hristos. La cruce, dreptatea și iubirea s-au sărutat: judecata nu a fost anulată, ci absorbită de Fiul lui Dumnezeu în locul nostru. Când începem să-L descoperim pe Iisus și Evanghelia în fiecare pagină a Vechiului Testament, Scriptura capătă o unitate și o frumusețe care schimbă viața. Sola Scriptura cedează locul lui Solus Christus.
Apoi urmează un detaliu discret, dar uimitor. Dumnezeu spune că semnul este acolo ca El să-și aducă aminte de legământ. Nu pentru că oamenii ar fi atât de consecvenți. Nu pentru că noi am mai avea nevoie de încă o responsabilitate pe care să o împlinim. Ci pentru că Dumnezeu a ales să se „lege” pe Sine de îndurare. Curcubeul nu este, în primul rând, un semn menit să ne liniștească pe noi. Este amintirea pe care Dumnezeu și-o pune înainte, alegând de bunăvoie să-și înfrâneze judecata în virtutea legământului Său.
Această perspectivă schimbă și felul în care privim furtunile vieții. Curcubeul nu apare înainte de ploaie și, de cele mai multe ori, nici în toiul furtunii. El apare după. După ce cerul s-a dezlănțuit. După ce pagubele au fost făcute. După ce spaima s-a risipit. Arcul se întinde peste norii care se retrag ca o proclamare că judecata nu are ultimul cuvânt.
De aceea, atunci când norii întunecați se adună și totul pare gata să se destrame, Facerea 9 ne spune un adevăr diferit de ceea ce ne-am aștepta să auzim: arcul este deja atârnat. Furtuna nu va avea ultimul cuvânt. Îndurarea a fost aleasă mai înainte de toate.
Dumnezeu nu doar promite pacea. El o afișează chiar acolo unde odinioară locuia frica...
Sursa: FB P. Ioan Bădiliță
