Sfântul Isaac Sirul - Cugetări

Despre : harismele lui Dumnezeu, mulțumire, smerenie, mândrie, pomenirea lui Dumnezeu, aproapele, milă, Scriptură, rugăciune, întunecarea sufletului, înțelepciunea Duhului, înțelepciunea lumească, împrăștierea cugetului, trezvia inimii, lume, patimi, păcate.

Din Cuvântul 37

• Nu există mișcare bună decât dintr-un dar venit de Sus care cade în inimă. Și nu este gând rău care se apropie de suflet decât spre ispitire și experiență.

• Omul care a ajuns să-și cunoască măsura slăbiciunii sale a ajuns la abisul smereniei.

• Cea care îndrumă harismele lui Dumnezeu către om este inima mișcată neîncetat spre mulțumire. Cea care îndrumă ispita către suflet este mișcarea de murmurare[cârtire] neîncetat în inimă.

•  Dumnezeu rabdă toate neputințele omului, dar pe omul care murmură neîncetat nu îl rabdă fără să-l pedepsească.

•  Sufletul care se depărtează de orice splendoare a cunoștinței se găsește în astfel de mișcări.

• Gura care mulțumește neîncetat primește binecuvântare de la Dumnezeu, iar în inima care stăruie în mulțumire se sălășluiește harul.

• Înaintea harului aleargă smerenia și înaintea pedepsei aleargă mândria.

• Cel ce se mândrește în conștiința sa pentru cunoștința sa va fi ispitit de duhul hulei, iar cel care se trufește pentru reușia făpturii sale va fi învăluit de duhul curviei, iar cel care se înalță pentru înțelepciunea lui va fi tulburat în cursele întunecate ale neștiinței. 

• Omul care se depărtează de orice pomenire a lui Dumnezeu este frământat de o amintire rea în inima sa împotriva aproapelui. Cine cinstește pe tot omul prin pomenirea lui Dumnezeu găsește ajutor de la tot omul prin semnul pe care Dumnezeu i-l face aceluia în ascuns.

Pr. Mircea-Cristian Pricop despre Calea înțelepciunii și cum n-a fost lăsat Cioran să se împărtășească de către ucenicii săi

Emisiunea “Vestea cea bună” – Calea înțelepciunii - 14 mar. 2017

Realizatori: Pr. Mircea-Cristian Pricop şi Prof. Mihail Chircor

Pr. Mircea-Cristian Pricop: Sfânta Scriptura alocă 4 carti, din totalul de 66 de cărți sfinte, ințelepciunii. Vorbim despre Pildele lui Solomon, vorbim despre Înțelepciunea lui Solomon,  Ecclesiastul si Înțelepciunea lui Isus Sirah. Deci, cărți dedicate exclusiv ințelepciunii și căii înțelepte, căii dobândirii înțelepciunii. Interesul pe care Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu - Dumnezeu Însuși, că Dumnezeu e nedezlipit de cuvântul Său -, îl alocă acestei mari virtuți este determinat de un lucru foarte important, care se găsește tot în cuvântul scripturistic, definind pe cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Acestuia i se spune Înțelepciunea și Puterea și Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, cele patru cărți destinate obținerii ințelepciunii, sunt de fapt "manuale" pe care noi le putem parcurge pentru a ajunge la înțelepciune, dar nu la o înțelepciune de tip ideatic, de tip ca o știință de manual, ci la o înțelepciune vie și activă, la o înțelepciune personală, vie și conștientă și comunicativă, care se numește Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfantul Ignatie Briancianinov despre înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă şi înţelepciunea duhovnicească cea blânda şi tămăduitoare

După ce în Rai strămoşii noştri au călcat porunca lui Dumnezeu, printre pedepsele la care a fost supus omul este şi blestemul pământului. 

“Blestemat va fi pământul pentru tine, i-a zis Dumnezeu lui Adam. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! In sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”. (Facere 3, 17-l9).

Acest blestem stăruie până astăzi asupra pământului cum poate vedea oricine. Pământul n-a încetat să producă neghină, chiar dacă aceasta nu-i foloseşte de hrană nimănui. Pământul este stropit cu sudoare, şi adesea cu sângele ţăranului care cu preţul unei munci istovitoare face să rodească grâul pentru pâinea cea de toate zilele. 

Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu are şi un înţeles duhovnicesc, într-adevăr, hotărârea dumnezeiască, de a-l pedepsi pe om, se împlineşte atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Sfinţii Părinţi înţeleg cuvântul “pământ” în sens de “inimă”. Datorită blestemului ce l-a lovit, pământul nu încetează să producă, de la sine, din pricina firii sale căzute, spini şi pălămidă; la fel inima, înveninată de păcat, nu conteneşte să nască din ea însăşi, datorită firii sale corupte, simţăminte şi gânduri păcătoase.

La fel cum nimeni nu se îngrijeşte să semene sau să planteze neghină, ci firea pervertită o produce în mod spontan, la fel gândurile şi sentimentele păcătoase sunt concepute şi cresc de la sine în inima omului. Dacă pâinea materială se obţine prin sudoarea frunţii, la fel grâul ceresc care ne oferă viaţa veşnică cere o muncă obositoare a sufletului; apoi printr-un efort şi mai mare se seceră, se face propriu pentru consum şi se păstrează.

Grâul ceresc este Cuvântul lui Dumnezeu. Munca de semănare a Cuvântului lui Dumnezeu în inimă cere un asemenea efort încât este numit “nevoinţă ascetică”. Omul este sorocit să se hrănească cu osteneală din pământ şi să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei (Facere 3,18-l9). Aici prin cuvântul “pământ” trebuie înţeleasă înţelepciunea trupească prin care omul despărţit de Dumnezeu se conduce de obicei în timpul vieţii pământeşti; povăţuit de aceasta, este supus la nesfârşite îngrijorări şi frământări privind lucrurile trecătoare, la nesfârşite suferinţe şi decepţii, la o neîncetată tulburare. Doar slujitorul lui Hristos se hrăneşte în timpul vieţii pământene cu pâinea cerească prin sudoarea frunţii, luptându-se continuu împotriva înţelepciunii trupeşti şi muncind fără oprire la cultivarea virtuţilor.

Pentru cultivarea pământului este nevoie de diferite utilaje din fier - plug, groapă, hârleţ - cu ajutorul cărora solul este întors, afânat; la fel inima noastră, sălaşul simţămintelor şi înţelepciunii trupeşti, are nevoie de a fi lucrată prin post, prin priveghere, îngenuncheri şi alte nevoinţe trupeşti, pentru ca simţămintele trupeşti şi pătimaşe, ce o stăpânesc, să cedeze locul simţămintelor duhovniceşti, iar influenţa gândurilor trupeşti şi pătimaşe să-şi piardă puterea irezistibilă pe care o au asupra celor ce neglijează asceza.

Cine ar avea ideea să semene într-un pământ nelucrat? Pur şi simplu ţi-ai pierde sămânţa, fără nici un rost, ba chiar ar fi periculos. Asemenea este omul care, înainte de a-şi fi înfrânat pornirile trupeşti ale inimii sale, şi gândurile trupeşti ale minţii, printr-o nevoinţă trupească potrivită, s-ar apuca de rugăciunea minţii şi de cultivarea poruncilor lui Hristos în inimă. Nu numai că ar face un efort nefolositor, ci s-ar expune riscului de a suporta o tulburare psihică, de a cădea în orbirea duhovnicească şi în năluciri drăceşti, de a-şi atrage mânia dumnezeiască, ca omul ce s-a prezentat în cămara de nuntă fără îmbrăcămintea necesară (Matei 22, 12).

Un teren bine lucrat, afânat, dar lăsat nesemănat, va produce o cantitate de neghină dublă. Aşa o inimă lucrată prin nevoinţă trupească, dar care n-a asimilat poruncile evanghelice, va produce din abundenţă neghina mândriei, a orgoliului şi a desfrâului. Cu cât un teren este mai bine arat şi afânat, cu atât este mai capabil să producă neghină stufoasă şi plină de sevă. Cu cât mai intensă este nevoinţa trupească a călugărului care neglijează poruncile Evangheliei, cu atât va fi mai mare părerea de sine.

Un ţăran care are utilaje agricole bune şi diverse şi care este mândru de ele, dar nu le foloseşte pentru a-şi cultiva pământul, nu face decât să se amăgească, fără a trage vreun folos; la fel ascetul care posteşte, priveghează şi face şi alte nevoinţe, dar nu se conduce după lumina Evangheliei, se înşeală întemeindu-şi speranţele pe nevoinţele sale ascetice.

El nu va aduna nici un fruct, nu va secera nici o bogăţie duhovnicească. Omul care se apucă să-şi lucreze pământul fără a se folosi de utilaje agricole, va depune o muncă grea şi nu va avea rezultate. La fel păţeşte cel ce pretinde că poate dobândi virtuţile fără nevoinţe ascetice; el va lucra fară folos; îşi va pierde timpul care nu se mai întoarce, îşi va irosi puterile fizice şi psihice şi nu va câştiga nimic din toate acestea. Omul care-şi lucrează mereu pământul şi nu seamănă nimic, nu va secera nimic. Aşa şi cel ce se ocupă doar de asceza trupului pierde posibilitatea de a se ocupa de asceza sufletului, de a semăna în inima sa poruncile evanghelice care, la vremea lor, ar produce roade duhovniceşti.

Asceza trupească este necesară pentru a face ogorul inimii apt de a primi seminţele duhovniceşti şi de a produce roade de acelaşi fel. Abandonarea, sau neglijarea nevoinţelor ascetice, face ogorul impropriu pentru a fi semănat şi a rodi. A exagera, şi a-ţi pune toată nădejdea în nevoinţele tale este tot atât de periculoasă, dacă nu mai mult, ca şi abandonarea lor. Părăsirea nevoinţelor ascetice trupeşti îl face pe om asemănător cu un animal, dând frâu liber şi oferind câmp de acţiune patimilor trupeşti, dar exagerarea lor îl face asemenea dracilor, căci ele favorizează şi întăresc predispoziţia spre patimile sufleteşti. Cei care slăbesc asceza trupească ajung stăpâniţi de lăcomia pântecului, de desfrânare şi mânie în formele lor grosiere. Cei care practică o asceză trupească excesivă, cei ce n-au dreaptă judecată sau îşi pun în ea toate speranţele, cu gândul că-şi fac merite în faţa lui Dumnezeu, cad în mândrie, în părere de sine, în orgoliu, în împietrire, în dispreţ faţă de semeni, bârfindu-i şi judecându-i, în pizmă, în ură, în hulă, în schismă, în erezie, în orbire duhovnicească şi în năluciri drăceşti.

Cântărite la adevărata lor valoare, practicile ascetice sunt instrumente pentru obţinerea virtuţilor, în schimb trebuie să ne ferim de a socoti aceste instrumente drept virtuţi, pentru a nu cădea în orbire sufletească şi a nu ne păgubi de progresul duhovnicesc printr-o falsă apreciere a faptelor creştineşti.

Asceza trupească este necesară chiar şi sfinţilor, care au devenit temple ale Duhului Sfânt, pentru ca nu cumva trupurile lor scăpate din frâu să se întoarcă la mişcările pătimaşe, la sentimente şi gânduri urâte, atât de nepotrivite cu un templu duhovnicesc a lui Dumnezeu, templu “nefăcut de mână omenească”. Despre acest lucru mărturiseşte însuşi Sfântul Apostol Pavel:

 “îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor. 9, 27).

Sfântul Isaac Sirul spune că renunţarea la post, la priveghere, la liniştea singurătăţii şi la alte nevoinţe trupeşti - folositoare pentru viaţa duhovnicească - în favoarea plăcerii şi odihnei, îi întunecă chiar şi pe bătrâni şi pe îmbunătăţiţi.

*** 

Un călugăr trebuie cu desăvârşire să se păzească de râvna trupească şi psihică care dă aparenţa exterioară de evlavie, dar care, în realitate, nu-i altceva decât împietrirea şi întunecarea sufletului.

Oamenii din lume, ba chiar şi mulţi călugări, elogiază o asemenea râvnă, fără să-şi dea seama că ea provine din părere de sine şi din mândrie. O laudă ca zel pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Această râvnă constă în tendinţa, mai mult sau mai puţin manifestată, de a-i judeca şi condamna pe alţii pentru greşelile lor de natură morală sau pentru abaterea de la disciplina şi rânduiala bisericească. Inşelaţi printr-o concepţie falsă ce o au despre râvnă, aceşti oameni imprudenţi cred că aşa îi imită pe Sfinţii Părinţi şi mucenici, uitând că ei nu sunt nişte sfinţi, ci nişte păcătoşi.

Dacă sfinţii îi mustrau pe cei ce trăiau în păcate şi-n impietate, o făceau la porunca lui Dumnezeu, cu mandat şi inspiraţie de la Sfântul Duh, şi nu după pornirea lor sau după provocarea dracilor. Cel ce se hotărăşte cu de la sine putere să-l blameze pe fratele său, sau să-i facă reproşuri, arată limpede că se consideră mai înţelept şi mai virtuos decât acela, şi că acţionează sub impulsul unei patimi şi într-o stare de orbire sufletească, provocată de gândurile drăceşti. Trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: 

“De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este in ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).

Ce înseamnă bârna din acest citat? Inseamnă înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă, şi care înlătură de tot puterea de pătrundere dată de Dumnezeu minţii şi inimii omului. Omul călăuzit de către înţelepciunea trupească nu poate în nici un chip să judece nici propria sa stare lăuntrică, nici a altora. Judecata pe care şi-o face sieşi, sau altora, este întemeiată pe cea care o are el despre sine şi despre alţii, văzuţi din exterior prin prisma deformată a înţelepciunii trupeşti. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe bună dreptate “om cu judecată strâmbă”.

După ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfântul Duh, un creştin capătă o viziune corectă a stării sale duhovniceşti, precum şi a aproapelui. Inţelepciunea trupească, arătându-i semenului “bârna” din ochi, îl tulbură, adesea îl distruge, nu-i poate da nici un ajutor şi n-are nici cel mai mic efect asupra păcatului. Dimpotrivă, înţelepciunea duhovnicească acţionează exclusiv asupra bolii sufletului aproapelui având milă de el, tămăduindu-l şi salvându-l.

Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile semenului încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul, şi uşor de tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Este evident că fiind ea însăşi o “bârnă” le-a acordat o importanţă atât de mare. Inţelepciunea trupească vede în semeni păcate care de fapt nu există; din acest motiv cei care se lasă cuprinşi de un zel exagerat cad adesea în păcatul bârfirii aproapelui şi devin un instrument de joacă pentru spiritele căzute.

Sfântul Pimen cel Mare povesteşte că un călugăr oarecare, cuprins de zelul său, a fost supus ispitei următoare: a văzut pe un alt călugăr culcat peste o femeie. Mult timp s-a luptat cu gândul de a-l opri de la păcat; în sfârşit s-a decis şi i-a lovit cu piciorul zicând: opriţi-vă! Abia atunci şi-a dat seama că erau doi snopi.

Avva Dorotei povesteşte că atunci când el era în mănăstirea Sfântului Sava, un frate a fost cuprins de o râvnă fără discernământ (aceasta aduce întotdeauna suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi predispoziţie înspre fabulaţie) şi l-a bârfit pe un alt frate, îl acuza pe acela că, toată, dimineaţa, a furat smochine din grădină şi le-a mâncat. Egumenul făcând o cercetare a aflat că cel acuzat nici n-a fost dimineaţa în mănăstire, ci a fost trimis de către econom în satul vecin, şi nu s-a întors în mănăstire decât spre sfârşitul Sfintei Liturghii.

Dacă vrei să fii un fiu râvnitor al Bisericii Ortodoxe, să realizezi acest lucru prin împlinirea statornică a poruncilor Evangheliei faţă de semenii tăi. Nu-ţi îngădui să-i bârfeşti. Nu-ţi permite să-i înveţi. Nu-ţi îngădui să-i judeci şi să le faci reproşuri. Toate acestea nu sunt izvorâte din credinţă, ci dintr-o râvnă exagerată, din părerea de sine şi din mândrie. Avva Pimen a fost întrebat: Ce este credinţa? Şi a răspuns: credinţa constă în umilinţă şi în milostivire, adică a te smeri în faţa aproapelui şi a-i ierta toate calomniile şi batjocurile; toate păcatele. Cum pot spune “zeloşii” lipsiţi de înţelepciune că raţiunea zelului lor stă în credinţă, când ştiu bine că adevărata credinţă, şi prin urmare zelul autentic, trebuie să se manifeste prin smerenie şi milostenie faţă de semeni? Să lăsăm judecata şi purtarea de grijă de alţii, pe seama celor ce trebuie s-o facă.

Cel ce este cuprins de o râvnă falsă, a spus Sfântul Isaac Sirul, suferă de o boală grea. Tu, care crezi că te foloseşti de zel pentru a tămădui infirmităţile altora, ai renunţat la sănătatea propriului tău suflet! Ocupă-te mai bine cu grija de sănătate a propriului tău suflet. Şi dacă vrei să tămăduieşti bolnavii, să ştii că ei au mai întâi nevoie de grijă, decât de vorbe dure. Dar tu, fără a-i ajuta pe alţii, te arunci într-o gravă şi dureroasă boală. Acest fel de zel nu este dovadă de înţelepciune, ci este dovadă de boală sufletească, este semn de micime sufletească şi de ignoranţă, începutul înţelepciunii, celei după Dumnezeu, este blândeţea şi bunătatea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor. 

“Datori suntem noi cei tari, zice Scriptura, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1);

şi încă:

“chiar de va cădea un om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1).

Intr-altă cuvântare a sa, Sfântul Isaac zice:

 Nu-l urâţi deloc pe păcătos, căci noi toţi suntem păcătoşi. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el. De ce să-l urăşti? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, căci aşa te vei asemăna cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Şi noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-şi bate joc diavolul ca şi de noi? De ce omule îl urăşti pe păcătos? Pentru că nu este aşa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste? De ce în loc de a-l condamna nu plângi pentru el? Când un om oarecare îşi închipuie că face o judecată dreaptă asupra faptelor păcătoşilor, sub acest pretext ajunge să se mânie pe ei şi să acţioneze în necunoştinţă de cauză.

Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru un călugăr predispoziţia de a-i învăţa pe alţii, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când eşti solicitat să dai un sfat, sau să-ţi exprimi opinia, ori refuză, ca şi cum n-ai şti nimic, sau, în caz de mare necesitate, vorbeşte cu o extremă precauţie şi modestie, ca să nu devii victima mândriei şi orgoliului, nici să-l răneşti pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.

Dacă, si ca răsplată pentru truda ta în grădina poruncilor lui Dumnezeu, vei simţi în sufletul tău un zel dumnezeiesc, acesta te va determina să fii tăcut şi smerit în prezenţa altora, să-i iubeşti, să le arăţi afecţiune şi compasiune, cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la o stare de linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o invazie de gânduri şi de imagini. Consecinţele unui zel orb şi ignorant, dacă aproapele i se împotriveşte, sunt în mod obişnuit ura împotriva acestuia şi dorinţa de răzbunare sub diferite forme; şi dacă ne supunem acestui zel, ni se umple inima de o mândră autosatisfacţie şi de o amplificare a mândriei şi a părerii de sine.

 Sursa: Sfantul Ignatie Briancianinov, Faramiturile Ospatului, XXXVI. RÂVNA FIREASCĂ ŞI RÂVNA DUHOVNICEASCĂ si XXV. DESPRE FOLOSUL ŞI PERICOLELE NEVOINŢEI TRUPEŞTI