P. Varnava Iankos : Domnul răstoarnă sistemul religios, care te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră, pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele și cu Dumnezeu. Oamenii sunt curbați de sisteme religioase idolatre, legaliste, virtuale, care prin frică îi țin legati într-un anume confort. Dar, cel ce poate să relaționeze cu Persoana, cu Adevărul-Hristos, devine un om liber și autentic. Părintele Varnava Iankos ne revelează aceste lucruri în lumina cuvântului evanghelic.

***

 

Domnul învăța în zi de sâmbătă în sinagogă. Și era acolo o femeie bolnavă, o femeie gârbovă, care de 18 ani purta această boală, fiind legată de Satana. Și Domnul, în sinagogă, în zi de sâmbătă, cu îndrăzneală a vindecat-o. Și cei din sinagogă s-au mâniat, pentru că Domnul a vindecat-o pe acea femeie într-o zi de sâmbătă.

Atunci, într-un mod frumos dar și adevărat, le-a spus: „Au nu trebuie vindecat omul în zi de sâmbătă? Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle, și nu îl duce să îl adape?”. Așa îi învață Domnul, și intră în esența problemei lor dărâmându-le idolatrizarea normelor legii, în spatele cărora se baricadau, pentru că nu puteau să dezvolte o relație esențială, personală, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Să insistăm asupra a trei elemente.

Întâi de toate, vedem că Domnul îi învață în sinagogă. Pe de-o parte îi înfruntă liniștit și discret, dar îi și provoacă în același timp. De ce mergi, Doamne, în zi de sâmbătă în sinagogă și le răstorni sistemul religios - în ceea ce privește gândurile și felul lor de a fi -, n-ai fi putut să-i abordezi într-un mod plăcut, să discuți cu ei? Sau să o vindeci discret, altă dată, și în alt loc, pe acea femeie? Domnul, adevăratul doctor și pedagog, știe când să tacă și când să vorbească, când să fie discret și când să provoace. Atunci când omul se baricadează și dezvoltă un fariseism și un egocentrism religios are nevoie de această provocare. Domnul recurge la această provocare, ca să dea o altfel de educație și un alt drum în viața duhovnicească.

Al doilea element constă în ceea ce se întâmplă cu oamenii sinagogii. Se spune că s-au mâniat. Dar, ce vă deranjează? Persoana pe care a vindecat-o? Sau fortificațiile voastre, legile și canoanele voastre? Și, dacă chiar vă interesează legile voastre, de ce vă mâniați? Atunci când cineva se mânie, înseamnă că nu se află în adevăr. Se simte plin de complexe de inferioritate, simte că viața sa e plină de lipsuri, și încearcă să se dea mare și tare prin faptul că se mânie și își iese din fire. Însă, cineva poate spune: „eu mă mânii deoarece apăr adevărul!”

Există o cunoaștere obiectivă a adevărului, care e o descriere a faptelor reale, însă, există și un alt adevăr mai profund: adevărul duhovnicesc! Poate că descriau o răsturnare a legilor lor și a faptelor lui Hristos, și poate că descriau evenimente reale, însă, care erau scopurile lor? Care era rațiunea lor duhovnicească? Există, așadar, adevărul duhovnicesc!

În principiu, în viața și în relațiile noastre ne revoltăm și ne mâniem deoarece se întâmplă o greșeală, o nedreptate, pentru că suntem ofensați și trebuie să susținem adevărul. Însă, adevărul nu e doar un fenomen exterior! Dacă adevărul nu conține iubirea lui Dumnezeu dacă nu are în noi motivații sănătoase, dacă nu are iubirea de Dumnezeu și de aproapele, oricât de real este sau ar părea, nu este autentic!

Noi ne pierdem vremea și la spovedanii, să descriem evenimente din viața și din relațiile noastre: cât de mult ne-au nedreptățit, care e adevărul, să căutăm unde e adevărul.  Dar, ce este adevărul, în final? E un adevăr obiectiv sau o Persoană? Adevărul este, așadar, Persoană. Și cine poate să relaționeze cu Persoana este un om autentic! De multe ori, sub pretextul adevărului negăm Adevărul, pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu și de om! Pentru că nu putem să relaționăm!

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele. Cineva se baricadează în spatele adevărului. Altcineva în spatele unei moralități, altcineva în spatele unei religii. Alții în spatele unor legi, norme și canoane religioase. Însă, această fortificație te închide în sine și nu poți relaționa cu aproapele. 

Și Domnul vine să descopere un adevăr de temelie al vieții duhovnicești. Tipic, sau esență? Virtual, sau adevărat? Relație, sau litera legii? Asumarea responsabilității, sau siguranța prin lipsa mea de asumare a responsabilității vieții mele, deoarece sunt baricadat în spatele respectării unor legi? Vine, așadar, Domnul să facă această răsturnare de situație. 

Nouă ne e frică să ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru că nu știm ce fel de Dumnezeu ni se va descoperi. Pentru că poate fi un Dumnezeu Care nu ne susține voile și imaginația noastră. Ne temem să ne întâlnim cu noi înșine deoarece nu știm care e adevărul nostru - și asta ne sperie cumplit! Nu vrem să ne întâlnim cu adevărat cu celălalt pentru că se poate să ne riscăm siguranța. Și, datorită acestei nesiguranțe, fiecare își găsește un zid de apărare. Și, cel mai bun zid de apărare, cea mai bună fortificație, poate că este ținerea literei legii din Biserică. Cea mai bună fortificație este tipicul și acest „ așa cum trebuie” social, ca să ne susținem puterea noastră. Însă, toate acestea ne îndepărtează de aproapele, pentru că simțim o profundă nesiguranță existențială, și nu știm unde ne va duce o relație adevărată. 

Și ce te interesează unde te va duce „Păi, voi pierde!”,„Dar câștigul înseamnă, în Biserică, să te pierzi pe sine însuți.” Credem sau nu acest lucru? „Câștig e pentru mine să nu [mă] pierd.” De aceea, observăm că cea mai mare înșelare la spovedanie este că fiecare își susține părerea individuală, nu vrea să piardă. Și toți cârtesc, că au fost nedreptățiți. Însă, Biserica spune că a câștiga înseamnă a pierde. Ce înseamnă, deci, pentru mine câștigul? Să pierd de dragul altuia, ca să pot relaționa cu el. Să-mi pierd drepturile și siguranța, de dragul altuia! Însă, acest lucru e înfricoșător, căci îmi pricinuiește o incertitudine! Unde voi ajunge? Dar poată să simtă așa ceva cineva care-L iubește pe Dumnezeu? Poate simți cineva nesiguranță, când crede în iubirea lui Dumnezeu? În sfârșit, să avem incertitudini, acestea sunt începutul relației!

Deci, vine Domnul să răstoarne acest sistem religios, care este o cangrenă imensă în Biserică, pentru că te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele.

Noi credem că relația înseamnă o legătură socială, să ne ținem companie. Relația înseamnă să pricep rațiunea adâncă existențială a fiecăruia, pentru ce trăiește fiecare cu adevărat, și să ne întâlnim în persoana și în cuvântul lui Hristos! 

Însă acest lucru necesită muncă. Și pentru că ni se pare înfricoșător, imposibil de realizat, vrem să ne simțim comozi și baricadați în spatele unui fenomen oarecare. Ținem cu acrivie litera legii, avem sistemul de norme social, avem drepturile noastre individuale. Și fiecare încearcă să se simtă cumva puternic. Cine vrea să facă acest lucru? Fricosul, complexatul. Omul liber se simte eliberat de fricile sale și de incertitudinile sale pentru că a gustat iubirea lui Hristos. Nu are nevoie de aceste formalități! Nu se teme să fie șifonat! Nu se teme să fie nedreptățit! Pentru că cea mai mare nedreptate este să fii închis în spatele zidurilor tale de apărare!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Predica IPS Teofan in Duminica tamaduirii femeii garbove. Ramaneti in picioare luand asupra voastra armele lui Dumnezeu

Apostolul (Efeseni 6, 10-17)

În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.

Evanghelia (Luca 13, 10-17)

Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

***

IPS Teofan – Predică la Duminica a XXVII-a după Rusalii 

Ramaneti in picioare doar luand armele lui Dumnezeu asupra voastra

 (Transcriere dupa fisierul audio)

Prea cuvioase Parinte staret, iubita fratime a Manastirii Trei Ierarhi, iubiti credinciosi obisnuiti a veni la dumnezeiasca Liturghie, la aceasta sfanta manastire, iubiti pelerini,

Am ascultat cuvantul Sfantului Apostol Pavel din Epistola sa catre Efeseni, cap. 6, in care ne-a spus: ramaneti fratilor in picoare, luand asupra voastra armele lui Dumnezeu. Am ascultat, de asemenea, un cuvant al Sfantului Apostol si Evanghelist Luca, din Evanghelia sa, cap. 13, relatandu-ne minunea vindecarii savarsita de Domnul Hristos, fata de o femeie garbova, aflata in suferinta de 18 ani. Ni se relateaza, de asemenea, despre interventia mai-marelui sinagogii, care afland, sau vazand, savarsita minunea vindecarii in zi de sambata, este nemultumit, socotind ca a fost calcata in picioare sarbatoarea zilei de odihna a Vechiului Testament, si primeste raspunsul adecvat al Mantuitorului Hristos, care striga cu tarie catre el: fatarnice. 

Acestea sunt cele doua texte din dumnezeiasca Scriptura, randuite de Biserica astazi, pentru a ne oferi hrana pentru inca o saptamana, hrana cu care sa ne adapam, sa ne hranim sufletul nostru care, fara hrana Scripturii, fara hrana Liturghiei, fara hrana cerului este un suflet mort.

In Evanghelia de astazi, asadar, ni se aminteste despre o femeie care de 18 ani era garbova. Cuvantul, sau numarul 18 apare, de asemenea in Scriptura cu putin inaite de relatarea acestui eveniment, amintindu-ne de caderea unui turn din cetatea Ierusalimului, cadere care a cauzat moartea a 18 persoane. Numarul 18 este format din 3 de 6. Sase in acceptiunea Scripturii si a constiintei Bisericii, find un numar problematic care aduce dupa sine reflectii asupra raului din noi si din lume. Cei trei de sase apar si ca semn al puterii intunericului, pecetea satanei, semnul prezent in Apocalipsa care defineste pe cei care au pierdut legatura cu cerul, sunt legati de puterea intunericului, si prin aceasta aflandu-se intr-o grava, si fara de pocainta, de netamaduit, garbovire a sufletului si a fiintei intregi.

Cand vorbim despre o persoana cuprinsa de garbovie, cum este descrisa si femeia din Evanghelia de astazi, aceasta garbovie, il apleaca pe om spre pamant, el neputand a se ridica nicidecum, cum spune Evanghelia. Este omul aplecat doar spre pamant, care nu vede decat cele ale pamantului. Pamantul il inspira, iar privirea inimii sale este dependenta de locul unde se taraste sarpele, semnul celui viclean, semnul puterii intunericului, care il impiedica pe om sa aibe privirea inaltata asupra cerului. Cum sarpele, dupa cuvantul Scripturii se hraneste si cu praful pamantului, asa si garboval in sufletul sau da, prin pacatul pe care il savarseste, hrana puterii intunericului. Dupa spusele unui Parinte mai aproape de vremurile noastre, Sfantul Luca al Crimeei, "pacatul este hrana a demonilor". 

Garbovul este cel care nu are capacitatea sa priveasca la inaltimea cerului. Pamantul este ambianta in care el traieste in permanenta, si tarana lui mormantul si intunecimea lui. Ii este foarte greu, imposibil chiar, sa priveasca, sa gandeasca, si sa simta puterile cerului, Heruvimii, Serafimii Arhanghelii, Incepatoriile, Puterile, sanul lui Avraam, Imparatia Cerurilor, raiul cel binecuvantat al Imparatiei Preasfintei Treimi.

Cea mai de jos treapta a garboviei, dintre multe trepte si stari sufletesti prin care se manifesta aceasta, este starea de fatarnicie, despre care aminteste Mantuitorul Hristos, in Evanghleia de astazi, adresandu-se mai-marelui sinagogii cu acest cuvant, atat de ferm, de dur si de aspru: fatarnice. 

Sunt cateva cuvinte grele pronuntate de Mantuitorul Hristos in Scriptura, si ele nu se adreseaza nici talharilor, nici hotilor, nici desfranatilor, nici necredinciosilor, nici ereticilor, -in manifestarea ereziei din acea vreme-, cuvinte precum: sarpe, pui de naparca, mormant varuit sau vulpe. Cu aceste cuvinte defineste Mantuitorul Hristos, cea mai grava garbovie, care adesea se intalneste si in tinda si ograda Bisericii, si anume fatarnicia. Despre aceasta spune acelasi binecuvantat Parinte al veacului trecut, Sfantul Luca [al Crimeei] ca este definita in aceste trei chipuri in mod principal:

 Fatarnicul este cel care poarta masca evlaviei, dar dincolo de aceasta evlavie nu se afla nimic duhovnicesc intr-insa. Fatarnicul este cel care poarta masca dragostei si a loialitatii, a atasamentului sincer fata de celalalt, dar dincolo de aceasta masca nu se afla decat starea de ura si capacitatea continua de tradare. Fatarnicul este cel care poarta masca curatiei, dar dincolo de aceasta se afla multa nuanta necurata, multa necuratie si putere a intunericului. 

De aceea in fata unei asemenea stari, Hristos Domnul spune fatarnice, sarpe, pui de naparca, mormant varuit sau vulpe, cum il defineste Iisus Hristos pe Irod, stapanul acelor vremuri, care incerca printr-o falsa credinta, printr-un fals atasament fata de oameni, incerca sa-i convinga pe acestia sa ramana sub ascultarea lui, dar dincolo de aceasta masca se afla omul violent, desfranat, betiv, pacatos in toate manifestarile pacatului. 

Nu exista parca, decat un singur cuvant mai dur decat acestea, rostit de Mantuitorul Hristos, si anume "mergi inapoia Mea satano", atunci cand este indemnat de unul din apropiatii Sai sa nu mearga spre rastignirte, sa nu moara, sa nu-si asume pe umerii sufletului si trupului Sau greutatea pacatelor lumii, sa se pazeasca de suferinta, sa o ocoleasca pe aceasta, si prin aceasta ocolire sa traiasca, sa domine si sa se inalte. "Mergi inapoia mea Satano" - simtind dorinta ucenicului Sau, cel iubit, de fapt, Sfantul Apostol Petru, care prin multa pocainta, datorita actului lepadarii sale, devine unul din cei mai puternici barbati ai Bisericii, Apostol al Mantuitorului.

Pentru aceasta stare de garbovie manifestata in chip de fatarnicie, sau in multe alte chipuri, prin care pacatul se revarsa asupra noastra si asupra lumii, la aceasta situatie de fapt, Sfantul Apostol Pavel, in cuvantul citi astazi la dumnezeiasca Liturghie, ne spune ramaneti fratilor in picioare, adica negarbovi, luand asupra voastra armele lui Dumnezeu. Si arata Sfantul Apostol Pavel care sunt armele lui Dumnezeu prin care omul este chemat sa ramana in picioare.

Si anume: imbracati-va mijlocul vostru cu arma adevarului, adevarul facandu-va pe voi liberi, adica fii ai Domnului Hristos, marturisind dumnezeirea Fiului si aflandu-va sub adumbiriea Duhului Sfant. Acesta este adevarul, adica Sfanta si dumnezeiasca Treime. 

Imbracati-va apoi cu platosa dreptatii. Dreptatea, in acceptiunea Scripturii, in mod special a Sfantului Apostol Pavel, dreptatea lui Dumnezeu, totalmente diferita de dreptatea oamenilor, aratandu-se de fapt ca omul pacatuieste si Dumnezeu, Hristos Domnul, se rastigneste pentru dansul, aratand prin aceasta ca dreptatea dumnezeiasca asezata intre oameni este aceia care marturiseste ca: eu am dreptul sa binecuvintez, tu ai dreptul sa nu ma binecuvintezi; eu am dreptul doar sa te vorbesc de bine, tu ai dreptul sa ma vorbesti de rau. Si toate cele care sunt legate de dreptatea lui Dumnezeu, fara de care, daca omul nu tinde spre aceasta, veninul puterii intunericului se strecoara si curge prin venele fiintei noastre cele mai adanci. 

Continua Sfantul Apostol Pavel. Luati asadar arma adevarul, luati asadar arma dreptatii, luati, in al treilea rand, Evanghelia pacii, fiind binevestitori ai pacii pe care Dumnezeu a oferit-o in Biserica Sa cea sfanta spunand: Pacea Mea dau voua" fiind crestini binevestitori al pacii lui Hristos din inimi, si dintre oameni. 

In al patrulea rand, spune Sfantul Apostol Pavel, luati pavaza credintei, cu tot ceea ce inseamna aceasta ca lupta, pentru dobandirea Imparatiei Cerurilor. Fara credinta adevarata, fara tindere prin rugaciunea omului sa primeasca darul credintei cel putin cat un graunte de mustar, cetatea cea sfanta a Imparatiei Cerurilor nu poate fi cucerita.

Luati, apoi, coiful mantuirii, cea de-a cincea arma. Adica tendinta omului, dorinta omului, oful omului, dorul omului de a-si mantui sufletul. Acest dor care sa defineasca omul in tot ceea ce face el pe pamant, stiind ca el este chemat sa vietuiasca frumos si crestinteste in aceasta lume, dar, mai presus de toate, avand dorinta inimii sale sa dobandeasca vesnicia sufletului in Imparatia lui Dumnezeu.

Luati, in cele din urma, sabia duhului, spune Sfantul Apostol Pavel, care este cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumenzeu in mod special, aratat, manifestat, si marturisit prin puterea rugaciunii care este sabia duhului, care il ajuta pe om sa lupte impotrva puterilor intunericului, care se aseaza cu greutate asupra sufletului omului, si il face pe acesta garbov. Sabia duhului adica rugaciunea, este in realitate starea sufleteasca si duhovniceasca in mod special, prin care omul poate sa ramana in picioare, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: ramaneti asadar in picioare, sau dupa cuvantul unui binecuvantat ganditor mai aproape de vremea noastra: "omul care sta in picioare este omul care sade in genunchi la rugaciune".

Sa ne ajute Dumnezeu sa avem pe de o parte constiinta propiei garboviri, care ne tot indeamna sa privim spre cele ale pamantului. Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa constatam aceasta, si luand armele lui Dumnezeu asupra noastra, si mai presus de toate, ascultand la dumnezeiasca Liturghie indemnul: sus sa avem inimile. Dumnezeu cu harul, cu iubirea, si cu tamaduirea milostivirii Sale, vine in viata noastra, ne ridica din garbovia sufletului spre Sine, spre Tronul Sfintei Treimi, spre Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Caruia i se cuvine slava, cinste si inchinare in veci de veci. Amin.