Mesaj din tabara de la Nemtisor: "Sa fii prieten inseamna sa traiesti viata celuilalt". Maica Siluana Vlad "Despre prietenie sau cum sa nu calatorim singuri"

Ochiul cu care ne vedem prietenii este inima.

Prieteniile in care nu ramanem singuri este prietenia de la egal la egal, prietenia in care nu-l vedem pe celalalt ca un obiect, nu cautam niciun folos, nu cautam nici o placere ci, pur si simplu descoperim ca prezenta lui, prezenta ei imi da bucurie.

Sunt persoane - nu toti oamenii ne ofera asta-, dar sunt persoane care ne ofera aceasta uimitoare posibilitate de a descoperi ca suntem si ca ne putem bucura ca suntem impreuna. Prietenia aceasta se naste intre oameni buni si frumosi la suflet. 

Maica Siluana Vlad indemnandu-ne liturgic ca "pe noi insine, unii pe altii, si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam"

 - Femeia tace in Biserica Ortodoxa, dar eu sunt o femeie care a primit porunca de la Dumnezeu sa spun: "Du-te, si spune-le ce ti-a facut tie Dumnezeu"

-  Eu cautam sa inteleg ce sens are viata si sa gasesc un raspuns valabil pentru mine. Durerea mea crestea din ce in ce mai mult, si intr-o zi am simtit ca o sa mor daca o sa mai indur acea durere. Dar de fapt ma durea impotrivirea la durere. Si cand am spus ca daca mai dureaza am sa explodez, am sa crap, vocea mea din adanc a spus: crapa. Si s-a facut lumina. Atunci m-am intalnit cu Dumnezeu si am cautat o forma sa ma inchin Lui.

- Prietenii mei mi-au spus: "Ai nevoie de un duhovnic". "De ce?". "Ca sa-ti spovedesti pacatele". "Eu n-am pacate! Eu am facut numai bine, altii au facut pacate asupra mea, eu n-am!". "Totusi hai sa mergem". Si m-au dus, din vre-o patru directii, la Parintele Galeriu. L-am recunoscut ca este cel care m-ar fi dus mai departe, ca-l visasem odata.  Dumnezeu stia cat sunt de mandra, si mi-a dat un semn sa nu ma impotriviesc. Si cand am inceput sa vorbim i-am spus ca "eu sunt filozof, si va rog sa-mi explicati ca unui filozof, si sa nu ma luati cu d-astea cu matanii si cu coliva". Si Parintele a zis: "O, cata suferinta e in inima filozofilor!" Si m-am uitat asa, sa vad de unde stie. Si mi-a zis: "Si eu sunt un fel de filozof!". Si asa a inceput mersul meu spre credinta. Mi-a dat canon sa zic: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!" si sa citesc volumele 7 si 8 din Filocalie. Si, cand aveam vre-o intrebare, el imi spunea mereu: "Rugaciunea este cea care te invata!". O rugaciune atat de scurta sa iti raspunda la asa de multe intrebari si asa de complicate?! 

Eu eram intr-o localitate, Parintele la Bucuresti, si l-am rugat sa ma trimita la cineva care sa ma ajute sa inteleg, totusi, mai multe despre ce inseamna sa fi ortodox practicant. Si mi-a dat numele unui Parinte din orasul meu, si m-am dus acolo. I-am spus ca m-a trimis Parintele Galeriu, ca sunt incepatoare. S-a uitat la mine [si m-a intrebat]: "esti maritata?". "Nu". "Bine, da-mi patruzeci de lei, ne rugam patruzeci de zile si te mariti. Dar sa nu lipsesti de la biserica". "Dar eu nu vreau sa ma marit!". "Ei, nu vrei!". N-am avut ce sa fac. M-am dus 40 de zile la biserica si m-am rugat: "Doamne, fa ceva, dar sa nu ma marit!". Si atunci am invatat pe unde se intra in biserica, unde se sta. Foarte multe femei misionare imi spuneau: "nu sta acolo, stai jos, ridica-te, nu pune mana, acopera-te, descopera-te". Si ma miscam de colo-colo tot timpul, si am descoperit ca aceste miscari sunt un adevarat ritual si ca au sens si ca e bine sa sti cum sa te porti. Le port o mare recunostinta acelor misionare, si Dumnezeu a facut ca acuma eu sa fiu misionara lor, si sa le spun sa nu mai fosneasca pungile si sa nu mai tortureze tineretul. Si suntem chit.

Cuvinte de la Parintele Calciu despre sensul suferintei

- Reusisem sa traiesc cu Dumnezeu durerea mea, nu ma mai impotriveam. Am trait minunea ca fusesem scoasa din durere cu durere cu tot. Durerea era chiar viata mea care invata sa devina bucurie, pentru ca la capatul acestei dureri era si este Dumnezeu. Dar acum incepuse sa ma doara durerea lumii. Si, vorba prietenei noastre Sara care a zis ca eu credeam ca o sa ma ia in brate si o sa ma mangaie, acuma mi-a dat mai multa durere. 

Si intr-o zi, cand traversam o strada cu trei benzi incolo si trei incolo, si in mijloc un mare spatiu cu trandafiri, i-am vazut pe oameni, le-am vazut fata asta ranita si stiam, vazusem ca dincolo de fata asta, e chipul lui Dumnezeu pe care eu l-am vazut cu ochii astia, si m-a coplesit o durere si m-am oprit. Si am vrut sa-i spun: "Doamne, cine ne scapa de durerea asta?". Atunci am simtit ca este durerea Lui pentru oameni, durerea Lui pentru noi. Am simtit ca Dumnezeu a luat trupul nostru ca sa ridice durerea noastra in trupul Lui, si ca atata timp cat eu sunt in carnea in care El intra cu carnea Lui indumnezeita, durerea Lui este si durerea mea si durerea mea este si durerea Lui.  In cuvinte este imposibil de spus ce s-a intamplat. Raspunsul pana la urma a fost - eu va spun in cuvinte, eu l-am primit atuncea ca un altfel de inteles - nu putem sa scapam de durerea aceasta, decat scapand de trupul acesta. Si daca nu mai am acest corp, nu mai sunt eu. Si ce vom face, ce e de facut? Si raspunsul a fost: "lasa-te mangaiata si mangaie". Si cand am ajuns de partea cealalta [a drumului] eram misionara.

- Mi-am dat seama ca singura cale de vindecare este calea filocalica, calea isihasta,  pentru ca Mantuitorul nostru este Vindecatorul nostru, El ne da harul vindecator, care patrunde in carnea noastra care e ranita de pacat si de nestiinta, si ca noi, acuma, trebuie sa invatam cum sa lucram cu aceasta noua realitate, cu acest nou trup din noi, si sa nu o mai luam pe calea cea veche. Am invatat "pe mine" ca nu ajunge Liturghia. Ajunsesem sa doresc sa ma impartasesc mereu, la fiecare Liturghie pentru ca simteam ca sunt bolnava, ca mor, si ca am nevoie de Dumnezeu in carnea mea. Si realitatea nu se schimba fundamental, pentru ca nu stiam cum sa folosesc harul si biruia obisnuinta sau puterea raului din mine. Si atunci m-a ajutat Dumnezeu, si am descoperit ceea ce numesc "liturghia dupa Liturghie". Parintii spuneau ca "liturghie dupa Liturghie" este sacramentul fratelui. Eu am descoperit-o ca fiind sacramentul sinelui, acea liturghie permananta a omului care intrupeaza harul in viata lui, in gesturile lui, in orice simtire si in orice atitudine. 

Asa a inceput lucrarea noastra de terapie [vindecare], care cuprinde trei etape, sa punem in practica ceea ce am fagaduit la Sfanta Liturghie: "pe noi insine, unii pe altii, si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".

"Pe noi insine" ne dam prin pocainta si invatand ce este pocainta. Cei care vin la noi, la cursuri, invata ce este pocainta ca metanoia, si nu pocainta ca "Uf, ce-am facut!".

Al doilea pas: "unii pe altii" - prin iertare. Aici am avut mult de lucru pentru ca noi confundam ierarea cu o bunavointa psihologica, sufleteasca, sentimentala de a spune: "te iert". Si Parintele o sa spuna: "ti se pare". Si cea mai mare piedica este intelegerea iertarii ca uitare. As muri de frica daca as sti ca Dumnezeu ar uita ce am facut. Mi-as zice: si daca o sa-si aminteasca. Ori, iertarea este acel zambet iubitor al lui Dumnezeu care spune: "ti-aduci aminte ce traznaie ai facut atunci, si atunci, si atunci?". Si confirmarea este viata si atitudinea Sfintei Maria Egipteanca, care la intalnirea cu Parintele Zosima, i-a povestit toata viata ei, nu ca sa se spovedeasca - Dumnezeu o simtise, si ea se spovedise cand a trecut Iordanul - ci ca sa ne arate noua, prin parintele Zosima ce face Dumnezeu cu pacatosii. Totul devine spre slava lui Dumnezeu, care se revarsa si in mine. Asta ma ajuta foarte mult in lucrarea noastra cu cei care vin la noi cu suferintele lor. Foarte multi viata lor este un roman tragic, o telenovela, de cele mai multe ori, si de multe ori le cer sa transforme aceasta poveste in viata unui sfant. Si sa vedeti ca se poate face o capodopera dintr-o telenovela.

Pe masura ce invatam sa iertam descoperim cand ajungem la un anumit stadiu al ietarii ca ne vindecam de invinovatirea celuilalt; de a acuza Partidul Comunist, tata, mama, bunicul. Pentru ca iertarea este o lucrare divino-umana, si tot ce facem noi il duce pe cel care lucreaza sa traiasca asta. Si atunci intelegem neputinta celui care m-a ranit. Atunci Dumnezeu ne ajuta sa patrundem si mai adanc in tiparele acestea cu care traim, si care ne formateaza, si descoperim ca noi am intrupat nu doar propia existenta ci si a intregului nostru neam: parinti, bunici, pana la Adam. Mai mult decat atat, intrupam manierea in care lumea din jurul nostru traieste. In acest moment imi privesc marea de pacate, oceanul de pacate pe care l-am facut. De fapt este o intrupare, o traire, o aducere la nivelul vazut al vietii pe care am primit-o. Si daca devin constient mai devreme, si invat sa-i dau lui Dumnezeu asta, cu atat procesul este mai putin dureros si de mai scurta durata. Si aici ma despart de psihoterapiile seculare, care vor sa patrunda in suferinta omului pana la memoria celulara, sau pana la incostientul omului, pentru ca Dumnezeul nostru foloseste niste stratageme, niste mici trucuri, si iti aduce la nivelul constiintei un pacat mic, ca sa nu te sperii, si iti da darul pocaintei, daca tu primesti, si se vindeca tot sufletul.

Rugaciunea isihasta, si rugaciunea, cum ne vorbesc Sfintii Parinti, curata adancul inimii. Pe masura ce implinim poruncile descoperim in ce masura inima noastra este bolnava, si primim noi, si noi, puteri ca sa lucram, sa mergem mai departe. 

Noi suntem oamenii de pe urma, de la sfarsitul vremurilor. Si eu sunt un calugar, dar daca ma compar cu Sfantul Siluan, sau [un alt calugari] de la inceputul monahismului, deznadejdea e toatal. Dar un Parinte, care s-a gandit la mine, mi-a zis ca: daca ea o sa faca putinul pe care eu, daca nu-l implinesc nu ma mantuiesc, se va mantui. Am incercat dar nu prea a mers. Si atunci ce-i de facut? Cum sa ma prezint eu in acelasi loc cu Sfantul Siluan, al carui nume il port? Facand tot ce pot in miicimea mea, si sa contam pe interventia lui. In Rai se intra cu pile.

Am inteles si am vazut asta cand Parintele meu mi-a spus ca o sa predice la Patriarhie, si sa ma duc acolo sa ma impartasesc. M-am dus, am fost fascinata de ce frumos era. Si nu vazusem niciodata toate ornamentele cu care erau impodobiti episcopii, nu vazusem niciodata Patriarhul in persoana. Si cand ne-a chemat la Sfantul Potir nu mai era nimeni. Aveam emotii, lumanarea mea se indoise de caldura, nu puteam sa-mi misc picioarele. Parintele se uita pe langa Patriarh si striga: "Eugenia unde esti?". Patriarhul intra in Sfantul Altar cu Potirul, si Parintele meu ii spune: "nu plecati, o sa soseasca". Un diacon a venit langa mine cu un sfesnic cu trei lumanari, m-am impartasit si am ramas asa. Si am zis: "aha, deci asa o sa intru in Rai. Trebuie sa raman mereu, aici in biserica, si daca cineva va intreba unde sunt, sa zic: aicea sunt".

Apoi, etapa urmatore, dupa iertare, este sa invatam sa traim aceasta liturghie permanenta, sa invatam sa traim adancul acesta din noi, si care eu o numesc liturghia launtrica - care consta intr-o etapa de pregatire: rugaciunile incepatoare, Psalmul 50, asezarea in fata lui Dumnezeu, ca intr-o intalnire de dragoste. Cineva mi-a zis: "dar eu nu simt ca ma iubeste [Dumnezeu]". Si am zis: "te rog sa-i spui: A zis Maica Siluana ca ma iubesti. Ajuta-ma sa simt". Dupa o luna a simtit ca il iubeste, deci a practicat asta timp de o luna. Apoi multumim lui Dumnezeu pentru ce am trait in acea zi, iertam pe cei care ne-au intristat, cerem iertare pentru greselile noastre. Apoi stam si oferim lui Dumnezeu ceea ce simtim in trup.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca sfintii si-au desprins sensibilitatea de pofta si de imaginatie, si le-o dau lui Dumnezeu. Si simtirea devine organ de cunoasterea a iubirii lui Dumnezeu in loc sa devina un organ de cunoastere rationala, care e foarte buna dar nu atunci. Asta ne ajuta sa unim mintea cu inima, ocolind partea inflamata a sufletului, a inimii, unde traim cu entuziasm, cu sentimente - o mare piedica in calea celor care vor sa creasca. Majoritatea oamenilor cauta inima acolo unde sunt sentimentele sufletesti pozitive. Or acestea sunt impulsurile inimii prelucrate deja de tiparele prin care noi privim lumea: imi place - nu-mi place. Va dau un exemplu: daca va place fotbalul, si aveti o echipa preferata, veti avea sentimente pozitiva cand echipa dumneavoastra baga gol, si negative cand pierde, dar la fel de frumos a fost si colo si colo.

 Atata timp cat noi traim viata duhovniceasca la acest nivel afectiv, sufletesc, nu putem inainta, pentru ca mereu apare cineva care sa faca altfel de cat imi place mie. Ai vazut cum canta acolo? Deci nu mai aud rugaciunea pentru ca de fapt, cu aceste sentimente pozitive, eu de fapt imi hranesc egoul. Ori egoul are deja tipare, are trei axe prin care el priveste: imi place, nu-mi place, nu ma intereseaza. Si constiinta noastra lucreaza doar cu 40 de impulsuri de informatie pe secunda - partea constienta- iar subconstientul meu percepe 40 de milioane de informatii pe secunda. Deci ma intereseaza doar 40 de impulsuri, din care unele imi plac, si altele nu-mi plac, si aleg ce-mi place, si celelalte nu ma intereseaza. De aceea acceptam cuvantul lui Dumnezeu ca placerea este dusmanul nostru, si care ne separa de Dumnezeu. Nu e vorba de placerea pe care o simt prin papilele gustative, ci placerea care ma face sa zic: "Oh,carnati!". Deci placerea imi ingusteaza privirea. Iar o anumita placere ma orbeste toatal. Cine ghiceste care este aceasta placere? E pentru barbati intrebarea :-) Ramane valabila si pentru calugari - care poate ca au visat ceva si tot stiu. Placerea plecarii semintei barbatesti in trupul femeii este placerea culminata care-l desfiinteaza pe om, se uita pe sine - partenera a uitat-o de la inceput, putem sa o schimbam ca el nu stie ca e alta :-) ; ma iertati, de la dumneavoastra stiu asta, ca eu nu am de unde-, si unii merg pana acolo ca o numesc extaz mistic. Este vorba doar de placerea barbatului. Chiar daca femeia participa cu placere la imbratisarea dinte barbat si femeie, ea nu-si pierde mintile, constiinta; ratiunea si-o mai pierde dar nu-si pierde constiinta. Asa suntem dupa cadere. Deci pacatul este uitarea lui Dumnezeu, si nu placerea [resimtita]. Cei care au luptat impotriva placerii ne recomanda sa mancam tarana, cenuse, ... mai ales cand e vorba de placerea intima dintre barbat si femeie. Dar Dumnezeu nu cere asta, ci dimpotriva, ne cere la Cununie sa ne veselim unul cu altul: "sa te veselesti ca Abraham cu Sara". Un om m-a intrebat: "adica sa ne asteptam la un film de comedie? Adica, daca Biserica nu imi cere sa ma veselesc cand ne imbratisam, ce sa fac, sa ma uit la filme ca sa ne veselim impreuna?". Si atunci am invatat eu sa ma gandesc la sexualitate, si la placere, ca sa pot raspunde. Si cand am inteles ca pacatul este uitarea lui Dumnezeu, am descoperit ca multe placeri ne fac sa-L uitam pe Dumnezeu si ca asceza, postul, gerarea placerii, nu este decat o pregatire ca sa traim deplinatatea placerii, asa cum a gandit-o Dumnezeu in noi. Placerea este calea prin care omul poate sa se sinucida si pentru care ucide. Intr-o experienta de laborator i s-a implementat unui sobolan un cip in centrul placerii, si cand sobolanul apasa pe o pedeala se activa cipul, si el simtea placere. A invatat sa fac asta, si apoi a renuntat sa manace, sa-si uite consoarta si puii, si a ajuns la epuizare. Daca nu se oprea experimentul murea. Cam asa facem si noi cand devenim dependeti de placere. E mai complicat, dar tot asa. De aceea Dumnezeu a coborat la noi si ne-a invatat sa postim. 


Semnul ca Mirele este cu noi este prezenta Duhului Sfant si prezenta luminii necreate. Pana atunci sa postim serios, pentru ca ajungem sa ne schimbam carnea rugaciunii. Rugaciunea, spun Sfintii Parinti, trebuie sa fie in carne, incarnata, sa aibe propia ei carne. Sfantul Vasile de la Poiana Marului are cateva cuvinte foarte lamuritoare in aceasta privinta. Sfintii Parinti filocalici vorbeau despre carnea rugaciunii ca foamea postului, ce simte carnea mea cand flamanzeste. Si, Sfantul Vasile de la Poiana Marului adauga ca putem folosi orice simtire a trupului pentru a  face carne a rugaciunii. Sa zicem ca eu sunt un baiat de 25 de ani si ca vad o fata de 18 ani foarte frumoasa, si intreaga mea fiinta tresare. Zic: Doamne ce frumoasa e! Sufletul suspina, inima bate si trupul reactioneaza ca atare. El poate sa zica: ma duc dupa ea, o prind si o pup. Sau zice: ah, ce-as imbratisa-o daca nu e un pacat. Si duhovniceste sa ia aceasta miscare dinlauntrul fiintei sale si sa-L cheme pe Dumnezeu in aceasta miscare: Doamne, miluieste-ma, vindeca-ma, imbunatateste-ma, fa tot ce vrei cu aceasta miscare. Asta este viata mea, ti-o dau Tie. Eu nu sunt vinovat ca simt asta, eu sunt viu si vreau sa traiesc asta cu Tine, in Duhul Sfant. Si sa vedeti ce se intampla. Nu am experienta asta, dar o am pe cea cu furia. Maicutele mele nu vor sa faca ce le spun eu, si ce le spun eu le ajuta sa se indumnezeiasca. Si intr-o zi am zis: "le omor, le duc in Rai, eu ma duc in Iad, dar macar le-am bagat acolo". Ele m-au anuntat ca ma iubesc atat de mult ca or sa vina cu mine. Atunci m-am hotarat: Doamne ce sa fac cu furia asta? Si mi-a zis: in niciun caz sa nu te stapanesti, da-mi-o Mie. Si nu exprimarea furiei, ci presiunea furiei.

Daca facem liturghia aceasta de care vorbesc, dimineata si seara, toata ziua putem sa-i dam lui Dumnezeu orice senzatie, orice simtire, orice impuls. Daca imi place ceva si spun: "Doamne ce bun e, iti multumesc!", si ii ofer aceasta vibratie a vietii mele, care apare cand imi place si cand e bine; cand e ceva rau, ma rog sa ma apere, daca ma inhata vrajmasul ma rog sa ma scape, si daca n-am scapat, si am facut raul pe care nu-l vreu, atunci cer iertare si, oricum ar fi, tot cu Dumnezeu suntem si nu deznadajduim. Iadul e inlauntrul meu.

Am uitat sa va spun: Imparatia Cerurilor este in interiorul meu. Am pornit intr-acolo si am ajuns in iad, si acolo L-am intalnit pe Hristos cel viu pentru mine. Pentru ca El S-a intrupat luand tot ce e in trupul meu, tot ce am mostenit, tot ce am facut, tot ce e in trupul meu de la Adam incoace. Acesta este Adam ipostatic de care vorbeste Parintele Sofronie. Ce este important, este ca sa nu intram in iad ca sa ramanem acolo. Cineva spuneaca iadul este un loc de trecere. Pentru mine este un loc de intalnire. Si am avut o mare bucuire cand Parintele Rafail Noica a spus ca "omul, Adam l-a pierdut pe Dumnezeu in Rai, si L-a regasit in iad". Orice alta intalnire cu Dumnezeu este acolo unde mi-a zis mie Parintele ca: mi se pare ca sunt. Putem medita, putem sa cultivam bucuria, si pacea, si virtutile, atat cat e posibil omului - pentru ca este posibil, caci omul este dupa chipul lui Dumnezeu - dar pana nu coboram in iadul din noi, ca sa ne asumam omenitatea, nu ma intalnesc cu Hristos care a coborat sa se intrupeze. Nu a venit sa-mi dea sentimente si nici sa ne spuna ideologi.

In cursurile noastre folosim ideologii ale psihologiei contemporane, ca sa-l ajutam pe cel care vine la noi sa vada cat este de bolnav. Aceste instrumente sunt ca un ecograf, care iti arata cat esti de bolnav, dar nu te vindeca. Eu pot sa ma duc la doctor si sa-i spun: "ma doare aici", dar pot sa nu ma mai duc si sa zic: "ei, poate nu ma mai doare maine, poate inghit ceva si lasa, ca-mi trece". "Uite, pe ea o doare mai tare si nu ma duc". Dar daca ma duc la ecografi si-mi spune: aveti o tumora asa de mare, ma duc repede la doctor. Aceasta este misiunea pe care o facem noi: ajutam pe cei bolnavi sa vada cat de grav bolnavi sunt, le spunem cine-i vindeca, si de ce maniera ne vindeca, si apoi il trimitem la infirmierii Vindecatorului. 

Astazi am fost invidioasa pe Parintele Philippe [Dautais] pentru ca este barbat :-) Si barbatul are privilegiul de a fi preot, de a fi duhovnic, si nu trebuie sa caute un preot pentru cei pe care i-a descoperit si i-a hranit. Dar, apoi, mi-am dat seama ca tot eu stau mai bine. Cel care mi se plange, sau care intra in relatie cu mine intra in carnea mea, in sangele meu. Ma doare casa vietii mele, si inteleg ce inseamna mila lui Dumnezeu din maruntaiele Lui. Si va spun eu, noi femeile semanam mai mult cu Dumnezeu decat barbatii, ( :-) ) pentru ca noi ne dam pe noi insene de mancare. Intai sangele in burtica, apoi laptele, apoi zilele. "Mi-a mancat zilele" [spun femeile]. Barbatii spun: "oh, mi-a mancat banii".

Mi se reproseaza uneori, in tara, ca fac prea multa psihologie, si ca omul n-are nevoie de psihologie. Si am zis ca daca eliminam psihologia si psihismul o sa ramaneti singuri in biserica. Toti suntem oameni sufletesti, toti ne ducem cu viata noastra care functioneaza doar pana la nivelul psihismului. Inca nu ne-am nascut in duh toti, si avem treaba cu acest vas in care intra Duhul Sfant. [Omul vine in Biserica cu sufletul lui, si trebuie sa ascultam acest om psihic, interior, care vine la Dumnezeu, caci mai are mult de lucru pentru a se naste in duh. Nota IPS Iosif]. Si Duhul vine in vasul acesta psihic, in viata omului sufletesc si tot ce este in mine se converteste, se induhovniceste, nu dispare, se transforma.

Apoi, un alt repros care mi se face este ca ma ocup prea mult de sexualitate. Unul mi-a zis ca sunt profesoara in sexualitate. Da, pentru ca este partea cea mai ranita din sufletul omului, si cea mai atacata de satana, pentru ca pe acolo vine viata, pe acolo venim la viata, si vrasmasul uraste viata. Cand ne vindecam aceasta energie, cand primim harul sa ne vindecam, abia atunci suntem asezati in relatie sanatoasa cu Dumnezeu. Astazi exista mult desfrau si placerea trupeasca a devenit metoda de consum si de a-l inrobi pe om. Astazi tot mai multi copii sunt dependenti de placerea erotica inca de la nastere. Ei se masturbeaza inca din primele luni de viata si psihologii de astazi spun ca este normal, dar nu este normal. Avem multe lucruri din punctul asta de vedere, dar sa nu deznadajduim daca asta este realitatea. Dumnezeu ne-a spus ca o sa fie cu noi pana la sfarsitul lumii si a stiut ca a va fi asa. Singurul pacat este de a refuza vindecarea Lui si maniera in care ne-o ofera.

Transcriere partiala dupa fisierul audio, al conferintei "Propovaduirea Evangheliei astazi" de la Sainte Croix en Dordogne,30 august 2013
de la Centrul de Formare si Consiliere Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Marius Iordachioaia cu Maica Siluana Vlad si Parintele Constantin Sturzu la "Serile de la Talpalari", la Iasi

zidul şi fereastra

sunt un zid al Bisericii....

pe faţa mea interioară
atârnă o icoană
pe cea exterioară
afişul unei conferinţe...

ah, dacă aş fi o fereastră
n-ar mai fi nevoie nici de afiş
nici de icoană... căci cei
care trec pe stradă
L-ar vedea prin ea în Biserică
pe Hristos înviat
iar
cei care se roagă înăuntru
prin ea l-ar vedea cu durere afară
pe Hristos răstignit...

ah, dacă aş fi o fereastră
nu un zid
eu n-aş mai avea două feţe
nici Dumnezeu
două vieţi...

şi vestea cea ameţitor de bună
care curmă împietrirea acesta înnebunitoare
a inimii
opacitatea de mormânt al Adevărului
care am ajuns să fiu

e auzirea glasului de mamă
care cheamă
la Masa unde
cu fiecare cină
în fiinţa mea se revarsă
tot mai mult din lumina ce face toate
străveziii...

ah, veste îmbătătoare
ca un vin nou din Cer!
ah, glas ce ne atingi în urechi precum
raza ce cade pe obrazul unui muribund
trezindu-l la viaţă!

slavă Ţie Atotmilostive Tată
Care nu ne-ai lăsat
şi iarăşi ne-ai strâns la pieptul Tău
la Cina Ta

la Taina prefacerii pietrelor
în inimi
şi a zidurilor
în ferestre...

Sursa: "Oameni si demoni"

Extrase din cuvantul tinut la Iasi, in cadrul "Serilor de la Talpalari"

[...]
Maica Siluana Vlad: - As vrea sa-ti pun o intrebare mai intima. Din poezie eu aud in primul rand rugaciunea. Rugaciunea te-a gasit sau ai gasit-o? Ai putea sa ne spui ce te-ajuta sa te rogi? Ai putea sa ne spui putin din experienta ta?

Pr. Constantin Sturzu: - Asta e partea cea mai delicata. Iata maica a spus o intrebare intima, dar este cea mai intima. 

Marius Iordachioaia: - Sa vorbim despre rugaciune nu cunosc ceva mai intim, si atat. Ia, sa vedem cum o facem....

Maica Siluana Vlad: - Gandeste-te ca eu as vrea sa ma rog si nu stiu cum. Si citindu-ti poeziile mi-am dat seama ca te rogi. Ai putea sa ma ajuti, sa ma inveti?

Pr. Constantin Sturzu: - Hai sa citim [poezia] "ce este rugaciunea"?

Marius Iordachioaia: -"ce este rugaciunea". "a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i imbraca sufletul cu carnea ta/ a-i incalzi inima cu suflarea ta/ a-i hrani fiinta cu viata ta/ a-l vizita in temnita sa launtrica/ a-l gazdui peste noapte in inima ta.../ a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i oferi lui Dumnezeu trupul/ cu care/ sa-l poata iubi..."

Maica Siluana Vlad: - Acuma intrebarea care se naste - iarta-ma ca te intrerup-: exista doua feluri de rugaciune: a ne ruga pentru altii si a ne ruga pentru noi?

Marius Iordachioaia: - La un anumit nivel nu, nu mai este o diferenta. Dintr-un punct nu mai este.

In poezia asta -eu mi-am dat seama mai tarziu- este vorba si despre impartasanie, si despre legatura intre rugaciune si impartasanie. In ultima vreme impartasania este subiectul pentru mine. Si am sa va spun de ce, si am sa ajung si la rugaciune. Pentru ca eu nu L-am cunoscut pe Hristos din Evanghelie, si mi-am dat seama, de curand, ca m-a condus asa Dumnezeu de la Hristos din Evanghelie la Hristos euharistic, si ca era- Doamne, Doamne! - tot ce-mi doream. Si ca a-I oferi lui Dumnezeu trupul cu care sa-l iubeasca pe altcineva e ceea ce El insusi a facut inaintea nostra, ca El este inceput si implinirea la toate.

Si acuma rugaciunea mea este mai putin concentrata pe mine, ca sa zic asa. Din pricina euharistiei am inceput sa simt mai puternic Liturghia, rugaciunea de comuniune. Si le-am zis si Parintilor de la Pangarati ca traiesc niste Liturghii la mine in oras, acolo unde zici ca duhovniceste e "ca la oras"; femeile vin cum vin, stiti, chestiunile de recuzita, si alte lucruri care pe unii ii smintesc. Dar am vazut la femeile cu tinuta neprotrivita niste gesturi pe care nu le-am vazut poate la cei corect imbracati, [fiind] de o bunatate si o grija.... Asa, am facut o paranteza. Deci acuma eu sunt prins launtric in rugaciunea comunitara, in rugaciunea liturgica. N-am cerut eu asta, dar am tanjit dupa ea. Si merg la o biserica de parohie unde ma rog asa, in felul meu, cu voce tare. Mie imi place sa cante toata lumea, sa se roage toata lumea. Cand mergeam la biserica si eram foarte sfios, ca sa nu zic "evlavios", si incercam sa ma adancesc in rugaciune aveam niste chinuri grozave si eram pe langa. Acuma ma duc ca un copil, ca un copil ma duc la Liturghie, si cant din toata inima, nu doar cu vocea, ci ma rog acolo. Si stiti, cand m-am dus acuma ultima oara la acea parohie, parintele cand slujea - cand am ajuns cu grupul cu care eram, de aceeasi, sa zicem atitudine - era saracu, stiti cum se spune "ca dupa o noapte de chef", cu ochii umflati, obosit, si se ruga acolo, asa mai timid. Dar a inceput si a zis: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh" si am inceput sa dam niste raspunsuri asa din toata inima. Si dupa aia a iesit din Altar cu un alt ton, si  cu o fata luminoasa si dupa aceea la sfarsti ne-a spus ca: "mai, cand ati venit si ati inceput sa cantati, si sa va rugati m-am umplut asa de viata". Si stiti, cand slujea Liturghia plutea, mergea pe apa. Deci Liturghia este dupa cum o facem noi. Si el era frant de oboseala, venise de pe drum, asa...  Si la urma iradia. Si la urma m-am dus la Altar si i-am spus: "Parinte, sarutmana, blagosloviti, mi-era dor de dumneavoastra!". "-Si mie, si mie, si mie!". Si i-am pupat mana. Si stiti cum era? Iradia, plutea. Preotul daca e iubit, pluteste. Daca te rogi la Liturghie, ca si tu slujesti acolo, il vezi, capata putere, e fericit sa slujeasca. Un staret spunea ca "preotul cand slujeste e imparat. Noi il facem imparat". Adica ajutam si noi acolo daca ne rugam, si cu o bucurie, cu o credinta, as spune asa, cu un optimism evanghelic. Si la Liturghie ai intrat, inviezi. Daca incepi sa te rogi nu cu pretentii, nu cu fite, -asme, -isme, -trisme, ci asa copilareste, cu toata fiinta. Mai ziceam ca trupul asta nu...  Lasa ca trupul asta trebuie pus la rugaciune. Sa vezi ce tremura si el de bucurie.

Inainte mai "dadeam cu ata", si a fost buna si perioada aia pentru ca te ajuta sa te cunosti pe tine. Rugaciunea este cunoastere. Deci cunoastere de Dumnezeu, si Hristos este lumina. Avem lumina launtrica deci ne cunoastem si pe noi.

Asta ma entuziazmeaza pe mine acuma: Liturghia, impartasania.

[...]

Ma suna un prieten de-al meu care chiar se roaga, si vorbim de rugaciune. Are rugaciune si de noapte, si de zi, privegheri. Si il mai suna parintele duhovnic la unu, la doua, la trei: "Ce mai faci?". "Am inteles parinte! O sa incerc...". Niciodata nu zice: "Mai...!", ci "Ce mai faci, cum o duci?". La doua noaptea, la doua dimineata, e cea mai potrivita intrebare. Si se roaga. Si daca te rogi, pregateste-te de razboi. Si sunt razboaie, sunt. Nu mi se cade mie sa vorbesc despre asta. Cititi acolo la Pateric, si in alte carti, dar sunt! Numai ca tare e frumoasa primavara dupa iarna asta!

Si ma suna acest prieten si spune: "Mai, tu cum esti ca eu sunt ingrozit, nu mai stiu pe unde sa scot camasa". "Eu? Rece ca marea, piatra". "Si nu te plangi, nu suni pe nimeni?". "Pai de ce?". "Pai daca asa...". "Astept. Uite vrea Dumnezeu, ca piatra sa fiu azi. Piatra". Pentru mine nu conteaza ce simt eu. Nu e vorba de simtire aicea. E vorba de credinta. Si e vorba de credinta Lui, nu a mea. "M-am rugat pentru tine ca sa nu se piarda credinta ta". Noi suntem cu Hristos tot timpul, fie ca eu simt, ca nu simt, ca nu stiu ce... A ma ruga inseamna a cobora la El acolo. Ca Parintele Sofronie zice ca el e in punctul de jos al piramidei. Poate ca eu sunt ca un bolovan ca nu am inceput sa urc si m-am racit. Ca poate ca..., ca poate nu... Nu disper. Deci sa nu creada lumea ca e vorba de o bucurie d-asta asa: hahaaa, hahaaa. E o bucuria a lui Hristos, care si cand esti ca bolovanul, si cand n-ai nicio simtire duhovncieasca, cand iti vine sa... "Parinte, am deznadajduit de mine, am deznadajduit de viata mea". Asa suna o spovedanie, sa stiti. "Imi venea sa...". Sunt momente, omeneste vorbind, de noapte. "Si era noapte". A iesit Petru si era noapte. Ce noapte?! E noapte. Dar... asa creste credinta. Si sa nu uitam ca credinta e o taina. Fiind ea o taina si noi fiind oameni, e bine sa stim ca ea lucreaza, fie ca omul doarme, fie ca omul e treaz, fie ca se roaga, fie ca nu. Trebuie sa aibe credinta in Hristos care locuieste in inima lui si care se roaga neincetat, si pe care el il cauta chiar si cu raceala lui, chiar si cu deznadejdea lui, chiar si cu frica lui. Ca daca vine demonul si ma sperie,  eu la Cine sar in brate, la cine strig, la Cine ma duc? Si daca vine sa ma sperie inseamna ca sunt o oaie capie care a luat-o haha pe camp, si nu mi-am dat seama, si dau vina pe toata lumea, ca uite ce stare am. Pentru ca este ispita asta cand ti-e rau, si-ti este rau. Dar e ceva ce nu stii inca. Asa percepi tu ceva care este fabulos de fapt, care este extraordinar. D-aia nu poti sa te bazezi pe simtire. Rugaciunea nu tine de asta. Acuma eu nu stiu ce trebuie sa va spun dumneavoastra ca e greu de spus. As putea sa va spun: citesc rugaciunea aia, spun Rugaciunea lui Iisus, sau...

Vreau sa va vorbesc despre rugaciunea care e si in poezie, care exista, ea este, si cand noi nu ne rugam, cand noi nu suntem in ea prezenti. Si a te ruga inseamna a intra in rugaciunea lui Dumnezeu. A intra cum intri in biserica, intri la Liturghie. Liturghia ce-i? E rugaciunea lui Dumnezeu, e rugaciuea intregii Lui zidiri, si tu intri in ea, te impartasesti de ea. Taina impartasaniei: toata viata duhovncieasca e taina impartasirii, toata e euharistie. Asta e necazul cu euharistia: ca am izolat euharistia de restul vietii bisericesti. Toata viata bisercieasca e euhariste. Cand te rogi, cand spui rugaciunea te impartasesti de Duhul Sfant. Si atunci te impratasesti, si toata viata crestia e impartasanie. Iertati!

Intrebare: - Ce inseamna sa fi om, asa cum ne face Dumnezeu? Ce inseamna sa traiesti? De ce nu simt ca traiesc? Si ce inseamna impartasanie pentru dumneavoastra?

Marius Iordachioaia: - Mergeam odata pe strada cu un elev, dintre cei care va spuneam, si care acuma este frate de manastire. Si este o mare bucurie pentru mine intotdeauna cand ma gandesc la dansul, si-l pomenesc, si stiu ca ma pomeneste, si ne iubim - pot s-o spun. Stiti, oamenii in general spun: "Ah, o iubesc pe Geta, Geta ma iubeste la nebunie". In general avem asa o pudoare, sau..., de a spune ca fratele sau sora ma iubeste si eu il iubesc. Nu este iubirea mea, este iubirea lui Hristos care curge prin noi, de la unul la altul, prin unul prin altul. O simti, ca El e acolo, El!

Mergeam odata cu o fata, si ne-am intalnit la gara sa vorbim despre lucruri din astea. Si tot imi poveste despre baiatul pe care ea il iubeste si el n-o iubeste, si despre dragoste. Si, nu stiu, asa mi-a venit dintr-o data, si i-am spus: "Mai, dar Iubirea este o Persoana, nu-i un sentiment!". Si-a ramas: "Aa". Si eu am ramas si eu "aa"... ca asta inseamna: "hop, am scos o pasarica". Deci nu ca eu stiam, eram citit, destept, si i-am tras citatul. Nu! Ci pur si simplu ma durea inima de ea si ma rugam acolo inlauntrul meu: "Doamne, da-i ceva, da-i ceva ca i-e foame, i-e sete". [Tot] asa si Parintele, iese cu Sfantul Potir, sa dea de mancare la sufletele astea infometate. Si cand vine un om, si tu esti in preotia ta imparateasca - da, vine la tine, si ti se plange tie. Asta e, te-a pus Dumnezeu acolo. Asta e situatia - tu trebuie sa-i dai si n-ai. Si te chinuiesti inlauntrul tau acolo, si urli: "Doamne, da-i ceva, da-i ceva, ca eu n-am, si-si da seama asta cat sunt de calic, si de lipsit, si de netrebnic, si-ti fac firma de ras, ca eu zic ca-s crestin. Deci pe Tine cade. Si... da-i Doamne, da-i". Si am zis: "Iubirea e o Persoana, nu-i un sentiment". Si m-am dus eu fuguta la parintele duhovnic si i-am zis: "Parinte uite ce am zis". "Pai ai zis bine". "Ah" - am rasuflat ursurat.

Asa, si cand ma plimbam asa cu baiatul acela, care acuma este Frate de manastire, eu tot asa o pasarica i-am zis: "Mai, pentru mine Hristos e singurul Om normal". E singurul Om normal din lume. Toti sunt bolnavi, toti. Bolnavi cu capul, bolnavi psihic, toti is dusi, numai El e normal. Asta e concluzia mea de baiat de cartier. Si d-aia, ce inseamna sa fi om inseamna sa fi ca El. Sa fi ca El, sa reactionezi ca El. Eu mi-am dorit sa reactionez ca El. Pai eu de ce ma impartasesc cu Hristos? Ca ma impartasesc si cand respir, si cu gandul si cu suflarea, si cu tot. El este viata, de El vreau sa ma impartasec cu toate, ca si asta sa iasa din mine. Din mine sa iasa Hristos. Iata Omul. A zis-o Pilat din Pont: "iata Omul". El este omul. Asta inseamna sa fi om.

Maica Siluana Vlad: - Nefericirea vine cand tu vrei sa devi ca Hristos, dar noi habar n-avem ce-nseamna sa fi om, habar n-avem ce-nseamna sa fi cu Hristos si avem dorul asta de a deveni om, si zic: "Doamne, fa-ma",  ca asta este.

Marius Iordachioaia: - Pai va dati seama ca nu am epuizat. Cand am zis ca sa fiu ca Hristos, ce-am zis? Am zis ceva... Pai ramane o taina. Ramane o taina, da! Dar e o taina asemenea impartasaniei, deci se traieste, se lucreaza, participam la ea.

Ce-nseamna sa fi om? Vino la biserica si ai sa vezi. In tine, ai sa vezi ce inseamna sa devii om. Asa!

Ce inseamna sa traiesti? De ce nu simt ca traiesc? Asta da intrebare! De ce nu simt ca traiesc? Am pus pe "Oameni si demoni" un fragment din Jurnalul Parintelui Schmemann. El spune asa: viata e asemenea unei pungi de plastic in care pui diverse lucruri. Si noi cand vorbim de viata zicem: biscuiti, salam, sarmale - ce-i in plasa. Dar viata este plasa pe care noi o umplem, nu umplutura, ci plasa. Noi n-avem simtul de a sesiza plasa, adica viata. Noi o confundam cu biografia, cu ce bagam noi in ea. Nu simtim viata pentru ca am facut un zid intre noi si viata din tot ce ne-am dorti, si tot ce am facut si am dres. Si zicem: "Pai cine esti dumneata?". "Pai eu sunt profesorul cutare care am facut aia, care am dres aia, care am masina Mercedes, care am nu stiu ce...". Oamenii sunt niste inventare interioare, sunt plin de lucruri. Cred ca raspunsul parintelui Schememann, mult mai bine formulat decat mine acum, e raspunsul la acesta intrebare. De ce n-o simti? Pai ai o gramada de lucruri intre tine si viata. Si spovedania trebuie sa rezolve lucrul acesta. Spovedeste lucrurile care stau intre tine si viata. Una e sa te duci si sa te spovedesti ca sa fi un om rezonabil dupa care: "Gata, acuma pot sa ies in oras", si alta e sa te duci ca sa simti ca traiesti. Deci trebuie sa dai la o parte lucrurile dintre tine si viata. Ca asta este diferenta intre moralism si ortodoxie, nu?! Unul e care vrea sa se spovedeasca ca dupa aia sa fie socotit un om corect, sa faca numai lucruri bune, sa se debaraseze de ale rele si sa fie un om respectabil si altul vrea sa afle viata. Unul se duce ca un tip manjit asa, si vrea sa se curateasca, si altul se duce ca o mortaciune, se duce ca un mort care vrea sa invieze la spovedit.

Ce inseamna impartasania pentru dumneavoastra? Clar ca asta trebuie sa fie o experienta personala. Adica o regasesti la Sfintii Parinti, o regasesti cand citesti despre asta. Pentru mine este insa o descoperire recenta.

Maica Siluana Vlad: - Cat de recenta?

Marius Iordachioaia: - Hai sa zic ca am intrat in normal, asa, de un an de zile. Am vorbit cu un ieromonah acum vre-o doi-trei ani in urma, si i-am transmis dorinta mea de a ma impartasi mai des. Nu citisem, nu invatasem despre asta. Pur si simplu a venit asa in mine o foame si-o sete. Si am primit un raspuns pe care nu vi-l spun; poate n-o s-aveti nevoie de el. Am primit insa si alt raspuns cand am vrut sa ma duc la impartasanie normal, firesc, pentru ortodoxie. Mi s-a spus: "Ce, impartasania e compot? Ce vin astia asa?". Si vreau sa va spun ca asta mi s-a spus in noaptea de Inviere, dupa Postul Mare, dupa ce ma spovedisem si ma impartasisem si inainte, si eram, daca vreti, macar formal de bine pregatit, dar mai bine pregatit nu se putea sa fie. Si m-am dus la slujba si am stat la Sfanta Liturghie, si cand a iesti [preotul inspre] dimineata cu Sfintele Daruri, a iesit cu ele acoperite. In genral ies cu ele acoperite acolo. Dar noi stiam povestea cum sta acolo cu Sfintele Daruri, - eram cu fratele de care v-am spus mai inainte. Si el s-a dus si i-a spus mai dinaite parintelui ca noi vrem sa ne imprtasim, ca altfel eram tot asa, ca la figurile de la ceasuri, stiti, cand se da ora exacta ies si danseaza figurile. Pac-pac. Ora exacta, se da ora la... Altar. Iertati-ma dar eu chair am fost partas la treaba aceasta si sunt de vina. Prin ce? Prin lipsa mea de implicare. Pentru ca tu trebuie sa te duci, sa spui: mi-e foame. Ai ceva si pentru mine? Bun, dar n-am dat niciodata de preoti, va rog sa intelegeti. Este vorba de responsabilitatea nostra. Daca e vorba de responsabilitatea nostra noi trebuie sa ne ducem si sa cerem. Nu zice Hristos? Cer! Da! Si mi s-a spus: "da' ce este compot?" Au si parintii ispite. Poate asa artam. Artam ca niste derbedei. Asta este. Nu ne spovedeam la dansul, desi il cunostea pe parintele nostru duhovnic, dar zic: sunt ispite, sunt ispite mari.

Ce inseamna pentru mine impartasania? Acesta este drumul meu. Al cui? Al Vietii. Ce poate sa fie atunci Impartasania?! 

Acum cateva duminici m-am dus la mine acolo, la o biserica unde ma cunoaste preotul, unde nu te impartaseste daca nu te stie, daca nu te spovedesti acolo. Si-i vina mea daca nu ma stie. Si stiam ca nu ma impartaseste, si la sfarsitul Liturghiei, pentru ca nu m-am impratasit, am plans. Am simtit ca mor, am simtit ca am tradat. Asta ca un alt raspuns la ce este pentru mine impratasania: nu fac diferenta intre Liturghie si Impartasanie. Dar va spun, repet, cu pregatire prealabila, cu dezlegare de la duhovnic. Si eu am fost dezlegat de duhovnic, am fost intrebat de duhovnic la Pangarati. Va zic: duhovnicul traieste trei sferturi din viata mea si un sfert mi-o lasa mie. Deci ma stie.  Nu in sensul ca: "A, tu esti Marius". Ma stie pe dinauntru. Si il simt intotdeauna ca ma pomeneste, il simt intotdeauna ca la Liturghie ma pomeneste la Proscomidie, ma pomeneste la Altar. Simt, si aia e simtirea. Cine cauta simtirea la aia trebuie sa ajunga. Iertati-ma ca m-am lungit.

[...]

Intrebare: - Acum de catva timp am cunoscut un mediu frumos, ASCOR, in care la fel, am intalnit oameni infometati de Hristos, insa la fel, imi sunt dragi cei din mediul in care am trait in camin in liceu. Ce am simtit acum, si de ceva timp, e un blocaj de comunicare cu ei, si este o frica in a le spune ca si eu am trecut cu ei prin ce am trecut, si ca este ceva mult mai mult, ceva de nedescris. Si nu stiu acum cum as putea sa ma reintorc si sa depasesc acest blocaj fata de mediul din care am evadat si in care am radacini. Cum as putea cu cei care imi sunt dragi sa depasesc aceasta?

Marius Iordachioaia: - Pai mie acuma imi sunt mai dragi. Si nu fac o figura de stil. In sensul ca: iubirea lui Hristos e altfel decat iubirea mea. In sensul ca iubirea mea e: "te iubesc, te iubesc.." dar daca m-ai jignit, gata, sau "te iubesc, te iubesc.." dar pana intr-un punct. Ei la Hristos, nu mai e niciun punct, nu mai e niciun "pana aici". Deci problema mea este: sa-L las pe Hristos - e greu de spus, dar te invata Biserica, te invata impartasania - cum sa-L lasi pe El sa traiasca in tine, si  chiar il aduci, chiar traiaste in tine. Si eu imi amintesc cu drag, si cand ma intalnesc acuma cu oameni care m-au batut cand eram mic, si ii strang in brate si ii pup si sunt parte din viata mea, si o parte calada asa...

Asta spuneam si de satanisti. Hai sa-ti povestesc. Prietenul meu [care este profesor intr-un liceu] imi spunea: "ei, dac-ai sti tu ce e in liceul asta!". Si o data ma duc sa-i duc o carte in timpul orelor si ne-am zis sa ne intalnim in pauza la poarta liceului. Si el profita de moment si zice: "hai, te-am prins, vino sa vezi ce e in liceu aicea, sa vezi care-i atmosfera". Si zic "Bine" - sa fac ascultare. Si am intrat, si era din punctul lui de vedere, sau din punctul nostru - nu stiu daca e corect - dom'le muzica data la maxim pe holuri, toti se imbranceau, urlau. Era acolo ceva.. Trebuia tot timpul sa te feresti cand mergeai pe holuri sa nu te calce. Parca erau niste oameni fascinati fiecare de universul lui. Nu auzeau, nu se vedeau unul pe celalalt. O senzatie de iad. Fiecare era izolat in lumea lui si urla acolo si facea..., dar nu pentru celalalt. Asta acuma, amintindu-mi, rememorand, dar eu cand am intrat am parcurs liceul, toate holurile alea, am trecut si prin grupul satanistilor - ca ei stau separarat undeva-, o stare de beatitudine, pluteam. La un moment dat ma uitam unde calc, ca nu simteam podeaua sub picior. Eram purtat printre ei, pentru ca din mila lui Dumnezeu am intrat fara nicio prejudecata, fara nicio imagine, fara niciun gand, fara nimic. Am intrat ca am fost chemat.  Oricine vine la Hristos cand aude chemarea, sti cum? Marge pe apa, pluteste, face ca un copil. Vummm. "Ionica!". "Da, acuma vin, vuum!". E cea mai intensa traire, e cea mai grozava. Singuri ne taiem craca asta de sub picioare cand [zicem]: "mai stau oleaca", "ei, lasa ca vin mai tarziu", ei, nu stiu de ce.. Singuri ne omoram bucuria aia, ne facem tare rau si dupa aia zicem ca Hristos e de vina ca El nu ne-a chemat asa cum trebuia sa o faca, sa intelegem noi si sa o zbughim. Si am trecut prin liceu si i-am spus: "dar e extraordinar la tine in liceu". Asta sa cada din picioare, sa lesine. Pai cum umbli in liceul ala? Te intalnesti cu cineva. Si zici ca nu ai ajuns la nu stiu ce masura. Pai, mai traiesc eu, [ori] mai traieste [Hristos in mine]? Iertati-ma, pai m-am impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos si zic: mai traiesc eu? Pai d-aia am scris poezia aia (poate doar... ) Cand ai ajuns la capat cu trupul si sangele tau poate intelegi ce nevoie ai de Trupul si Sangele lui Hristos. Eu ajunsesem sa fiu epuizat de felul meu de a trai, ajunsesem intr-un punct mort, desi mi se spunea: ai putea fi un mare poet, bla, bla, bla. Asa imi suna mie: bla, bla, bla" - arama sunatoare. Ca poti sa fi aia, poti sa fi aia... Pot sa fiu, nu sunt!

Daca mai avem prejudecati, daca mai avem amintiri urate. Ca de ce? Care e problema? Exista cumva in noi senzatia ca suntem crestini, ca mergem la ASCOR, la biserica nu stiu ce, suntem oameni la casa noastra, iar astilalti...

- Nu este prejudecata asta, dar eu o simt ca ar fi...

Marius Iordachioaia: - Poate nu am inteles eu bine. Hai sa o luam asa: ai o persoana din anturajul tau, dinainte de convertirea ta, care nu merge la biserica sau cum se intampla? Si cand te intalnesti cu ea existao distanta?

- Vorbim, dar simt un gol. Un gol pentru ca discutiile pe care le avem il evita pe Hristos. Si daca abordez, deja se raceste...

Marius Iordachioaia: - Da nu poate! Nu poate! Eu am avut tacaneala asta - si parintele meu duhovnic rade de mine, zice: "ei, cu buldozerul, cu buldozerul. Mai da-te jos de pe buldozer", - sa ma duc la om asa, sa: "mai converteste-te ca daca nu... praf. Ori te convertesti, ori te fac praf, ca tu nu stii si nu stiu ce...". Si e catastrofal. Si dupa aia devenim mai civilizati in crestinismul nostru, n-o mai facem asa de trasnit, da' in launtrul nostru se mai petrece - deci eu zic de mine. Ma duc si spovedesc treaba asta si dupa aia ma lupt cu ea si huit, afara! Ca nu e de la Dumnezeu.

M-am intalnit odata cu niste oameni care nu erau ca noi, cum vorbim noi. Si m-am intalnit cu ei si am vorbit despre mancare, vreme, tralala. Si m-am intalnit cu el ulterior si imi zice: "da' nu te superi". "Nu ma supar". Si zice: "mai, cand m-am intalnit cu tine..." - si nevasta-sa era mai departe, si o fiinta nevrotica asa, si cu dificultati, si ei doi in conflict si o casnicie grea asa, si cu probleme de comunicare, si totusi ea ii spune lui: "ai vazut ce-i stralucea fata lu' ala, ca parca era un inger?". Ea lui. Si el zice: "mi-a fost frica sa-ti spun eu asta". Si ei vin si-mi spun mie asta. Eu care ma simteam bine, ma duceam la servici si am vorbit: "Salut! Ce mai faci?" si nu stiu ce. Dar L-am simtit pe Hristos in mine arzand, L-am simtit. Si cand simti asta nu prea stai sa te gandesti, sa analizezi, sa nu stiu ce. Simti ca ai intrat in levitaite. Pai ei au vazut, au simtit, nu le-am zis nimic de Hristos. Pai eu daca sunt plin de Hristos, pot sa vorbesc despre vreme, despre... si el o sa zica: "Tare ne este bine noua aicea".

- Spunea Sfantul Serafim de Sarov la un moment dat: " dobandeste pacea si mii de oameni in jurul tau se vor mantui". Nu spune "ia-l si sa-l cu capu de perete"...

Marius Iordachioaia: - Sau: "tine-le o predica"... Da, deci solutia asta este: sa ne umplem mai tare de Hristos. Spunea un crestin asa: "Cum e cu Hristos? E ca si cum mergi cu barca pe un rau si apar bolovani in rau, ca e adancimea mica. Si apar tot felul de stanci. Hristos nu te invata sa cum sa navighezi cu barca printre stanci. Nu! El mareste nivelul apei, si barca trece pe deasupra, si tu poti sa dormi ."Deci mareste nivelul apei. Problema e in mine, ca nivelul apei e prea mic. Si ala moare de sete acolo in fata mea, ca e o comunicare tainica la nivelul inimii, pe care de multe ori cu asta [capul] o stricam. Si rugaciunea, ca asta te invata sa traiesti. Omul ascuns al inimii, si acolo, zice Parintelul meu iubit: "Ei, daca da Dumnezeu unuia sa intre in inima acolo ii gaseste pe toti". Ei sunt in launtrul tau si daca vrei sa-i iubesti coboara-te acolo. Deci ii gasesti infinit mai aproape, chiar daca i-ai imbratisa fizic. Asta am simtit eu si asta se naste din felul in care Hristos vine in noi, ca El ti-l descopera inlauntrul tau si viata launtrica incepe cu El si se plineste cu El.

[...]

Cateva poezii ale lui Marius Iordachioaia

har

zăceam în răscrucea din inima lumii
o curvă a demonilor cu sufletul sleit
când braţele harului m-au prins de mână
şi la Cina Iubirii degrab m-au silit...

pline de dragoste erau toate mesele
şi-n capul lor stătea Iisus...
intrau nuntaşii sfioşi ca miresele
în cămăşi cusute dintr-un singur plâns...

eu m-am ghemuit ruşinat lângă uşi
cu sufletul amarnic de murdar şi gol
şi din toată cina sfinţilor nuntaşi
mie mi-era sete doar de plânsul lor...

cu un glas de tunet m-a chemat Stăpânul!
şi m-am dus la Dânsul greu şi tremurând
iar când să se-audă detunând osânda
ca tâlharu-n Rai m-am trezit plângând...

cerşetorii

stau cerşetorii în zdrenţe
pe treptele bisericii
şi cei bine îmbrăcaţi
în lăuntru
şi liturghia se revarsă printre ei...

i-ar îmbrăţişa ca o mare de dragoste
i-ar cufunda într-un abis de mângâiere

i-ar cuprinde cu lumina unui pântec de Fecioară
şi i-ar naşte ca fii ai Slavei

i-ar goli de toată sărăcia inimii
şi i-ar face bogaţi ca Dumnezeu

dar

marea harului se loveşte de
mâinile lor întinse
ca de stânci
de mâinile care cerşind
s-au încleştat de lume
de palmele deschise ca să ceară bani
sănătate şi succes
nu să prindă mână întinsă
a lui Hristos.... 

Trupul

mă uit la icoane şi mi se face foame
de trupul vieţii Tale Doamne
caut spre Tine precum din mormânt
din zarca trupului meu de pământ

trup făcut pentru moarte şi-atât
trup de întors iarăşi lutul în lut
trup de ţărână tot mai grea şi amară
tot numai umbră nălucă şi seară

trupul acesta n-a fost de iubit
tot ce-a atins a rănit şi-a zdrobit
sărutările lui au pătat şi-au vândut
ah,trupul meu lacom de fiu pierdut

trupul acesta n-a fost de umblat
nici de văzut de auzit de-nvăţat
ci doar spre-a-ngropa pe vecie într-însul
frica moartea nebunia şi plânsul...

din zarca trupului meu de pământ
privesc Potirul ca din mormânt
mă uit la Tine şi mi-e foame
de trupul meu ce umblă prin icoane...

poate doar...

poate doar

când îţi pierzi

cu totul credinţa 

în trupul şi sângele tău

poate doar

când vezi că prin ele

poţi numai să cazi

mereu şi mereu

poate numai atunci

poţi să-nţelegi
cât de mult şi de des

ai nevoie

de Trupul şi Sângele

lui Dumnezeu...

PAGINI WEB:
 # Ganduri de la Maica Siluana Vlad: Oameni si Demoni - Serile Talpalari cu Marius Iordachioaia (ASCULTATI CONFERINTA INTEGRAL AICI: 06 sep 2012 Oameni si demoni Marius Iordachioaia Talpalari, Iasi from Cristina Sturzu on Vimeo.)

# Ziarul de Iasi: "Fericit baiatul care n-a umblat/ in sfatul baietilor de la bloc"
# Femeia crestina: Serile Talpalari din 6 septembrie...
# Serafim Pantea: Despre „Oameni și demoni”