Dan Puric: ,,Să nu părăsiți crucea!" "Împărtășindu-ne din conștiința martircă, ne împărtășim de conștința lui Hristos"

Dan Puric: ,,Să nu părăsiți crucea!" 

Vineri 14 mai 2021, în Piața Revoluției, scuarul din jurul statuii lui Iuliu Maniu, a avut loc manifestarea memorială dedicată Zilei Naționale de Comemorare a Martirilor din Temnițele Comuniste (cf Legii 127/2017).

Evenimentul a fost organizat de Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu”, Frăția Ortodoxă, Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei, Noua Dreaptă, Fundația Redarea Istoriei – Târgoviște, Grupul NOI și alte organizații civice.

Aici este un tablou al lui Constantin Noica, care spunea că "suntem vinovați de două ori în fața lui Eminescu: o dată că nu-l cunoaștem îndeajuns, și, a doua oară, că nu-l facem cunoscut lumii". Iar eu mi-am permis să-l parafrazez și să spun că suntem vinovați a treia oară, pentru că nu ne lăsam contaminați de el. Același lucru îl putem spune față de martirii noștri: suntem vinovați că nu-i cunoaștem îndeajuns, că nu-i facem cunoscuți lumii și, mai ales, că nu ne contaminăm de la ei.

Eminescu a spus că istoria acestui neam este un șir neîntrerupt de martiri, martiri, martiri, neștiind că și el va ajunge martir și neștiind că o să treacă 60 de ani și o să fie cel mai cutremurător seism din istoria acestui popor, unde floarea țării a căzut. Dar nu a căzut ca să moară! Cel mai sfânt testament dat de Hristos este că în spatele oricărei cruci există înviere.

Cuvinte vii rostite de Părintele Arsenie Papacioc: "Biserica creștină nu învață mai întâi, ci sfințește! Pentru că se referă nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăția cerurilor"

Adevărul

Adevărul, Care este Hristos, este piatra de încercare; în jurul acestui Adevăr se învârte totul. Pentru a combate acest Adevăr au apărut tot felul de filozofii, curente, idei, care n-aduc nimic nou, decât un vocabular nou, cuvinte noi, dar nu clarifică nimic, fiindcă Adevărul lui Hristos este deplin și ei nu fac altceva decât să lovească în acest Adevăr.

Nu știu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile știu, toată Împărăția de Sus știe că tu ai aparat adevărul, și nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu îl dă la milogi, îl dă la eroi.  

Prezența continuă

Nu sunt întru totul pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoința în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă și smerită, prezența continuă a lui Dumnezeu în viața noastră.

Am văzut multe lucruri în viață, am văzut minunile lui Dumnezeu, am văzut cum am zice "pe Dumnezeu Cel nevăzut, L-am văzut!". Lumea însă vrea să vadă contur, vrea să vadă pe Dumnezeu în chip material.

Dacă trăiești bine prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul.

Avem nevoie de o stare de prezență interioară, nu doar de nevoință. Dacă faci nevoință începi să ai pretenții: "Eu am făcut, Doamne, dă-mi și Tu ceva..." Nu merge. Starea mea, de existență umană, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin lui Dumnezeu.

Deci nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenți. Nu meriți tu atâtea haruri decât dacă ești într-o smerită prezență.

Intelectualul

- Cum trebuie să participe un intelectual la viața Bisericii și care este slujirea lui?

Să participe ca un neintelectual, să participe cu smerenie la învățătura creștină, să ia parte la Liturghie de la început până la sfârșit, să fie spovedit și el ca orice creștin. Nu ne interesează că este intelectual sau neintelectual. Nu interesează atât de mult să cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacă n-am în inima mea pe Sfânta Treime. Si poate să fie un neintelectual și să aibă pe Dumnezeu în inima lui.

Există o singură cale: smerenia. Foarte frumos este să învețe ca să cunoască și să explice altora învățăturile creștine, dar i se cere cu orice chip smerenie și supunere. Nu eu spun lucrul acesta. E spus de inși cu mai mare trăire care au intuit: nu în îngrămădirea de știință stă valoarea unui om, ci - sunt silit să spun - în smerenie, fiindcă cu cât se smerește mai mult, cu atât rezolvă mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual să accepte o viață de rugăciune. Dar și intelectualului i se cere o stare  de prezență, pentru că nu putem desființa valorile și treptele. Chiar spune Sfântul Marcu Ascetu că rădăcina tuturor răutăților este neștiința. Si are dreptate; dar aici este vorba despre o știință a mântuirii, nu o știință teoretică, raționalistă - că poți chiar cu Hristos "în minte" să te osândești!

In Rai mai degrabă intră oameni simpli. Ei se țin de o singură învățătură și o pun în practică. Pe când cei care posedă multe cunoștințe nu le aplică în viața de zi cu zi. Ei afirma: "Cred că mă va mântui Dumnezeu că am fost sincer în filozofia mea!" Greșit! Ce folos ai tras din cunoștințele astea ca să te ajute la mântuire? Pentru că degeaba dogmatisești dacă nu ai smerenie.

Civilizația și progresul

Civilizația este una și trăirea creștină este alta. Insă un om civilizat poate mai ușor să se adapteze învățăturii creștine, care e prea justificată, are o prea mare ordine, e prea argumentată ca să nu o crezi.

Uite, se spune că poporul roman era foarte drept, creator: cucereau și zideau. Înainte de venirea Sa Mântuitorul le-a dat biruințe acestor romani, să zic așa, ca să pregătească oarecum lumea pentru o învățătură divină extraordinară, pentru că ei erau mai civilizați.

Deci civilizația joaca un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Si ea învață să nu furi, și ea învață să nu fie [nedreptate]..., dar totuși, în miezul civilizației acesteia au ajuns păcate așa de grave, pentru că nu au avut o înfrânare creștină. 

Vedeți dumneavoastră, Biserica creștină nu învață mai întâi, ci sfințește! Pentru că se referă nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăția cerurilor.

Modernismul nu este vinovat că ești tu leneș și nu știu ce. Poți să fii în pat cu puf și să te rogi lui Hristos, și ești la fel ca unul care doarme pe scândură. Prea mare modernism nu se recomandă, pentru că te poate duce la moleșeală, la lenevire, la scăderi. Să știți că suferința te subțiază mai mult și te aseamănă cu numele tău ca om mântuit, ca om veșnic.

Crucea

Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Când Iisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana.

Cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine.

Noi suntem niște inși fără valoare, dar unitatea noastră poate avea [valoare]. Noi ar trebui să ne bucuram că trăim niște vremuri ca acestea de cruce.

Cine fuge de Cruce, fuge de Dumnezeu.

Să iubim Crucea lui Iisus! Ea ne va ajuta să iubim crucile noastre. La început, primii călugări nu aveau altă bibliotecă decât o mare cruce, în jurulu căreia se adunau să se roage și să mediteze, apoi plecau la treburi mari. Ascultați, luând o cruce în mană, ce-ți spun spinii, cuiele, Sângele dumnezeiesc.

Alexandru cel Mare a întrebat odată un înțelept: "Cum poate deveni omul asemenea lui Dumnezeu?". Înțeleptul a răspuns: "Atunci când omul face ce poate face numai Dumnezeu". "Si, ce poate face numai Dumnezeu?". "Să iubească pe dușmanul său". Iată crucea care împacă toate vrăjmășiile! Că cine-și ține limba să nu înjure, mâna să nu lovească și inima să nu urască, acela știe să poarte crucea asemenea Domnului Iisus; și acela se consideră că mântuiește lumea asemenea Domnului răstignit.

Sursa: Ochii prin care vedeam cerul - In memoria părintelui Arsenie Papacioc, Ed. Corgal Press Bacau, 2015

Mitropolitul Antonie de Suroj: "Suferința este mântuitoare numai dacă se află în strânsă legătură cu dragostea"

Mitropolitul Antonie de Suroj, despre suferință

Interviu dat la postul de televiziune CBC, pe 5 martie 1973

Pentru subtitrare în limba română setați, folosind butonul integrat în filmul de pe youtube

Unul dintre cele mai uluitoare concepte din credința creștină, pentru necreștini, este viziunea creștină asupra suferinței: ideea că suferința este salvatoare și cale spre mântuire. Chiar și pentru mulți creștini, credința că suferința poate fi bună pentru tine, este greu de acceptat.

Pentru a obține o înțelegere mai clară asupra rolului suferinței în viața spirituală a creștinilor, l-am vizitat pe Mitropolitul Antonie, al Bisericii Ortodoxe Ruse din Anglia. 

De fiecare dată când ne mutăm preocupările noastre de la om la lucruri, transformăm aceste lucruri - ce pot fi idealuri, ideologii...-, în niște idoli. Si nu este idol care să nu revendice sânge. Si sângele este întotdeauna sânge uman! Întotdeauna vor fi bărbați, și femei, și copii care vor trebui să plătească prețul lui.

Mitropolitul Antonie, un convertit la creștinism, și-a început viața profesională ca medic în Franța. A slujit alături de armata franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și nu este un om nefamiliar cu suferința.

- Faptul că suferința este mântuitoare, este unic credinței creștine? 

- În ea însăși suferința nu este mântuitoare. Suferința este mântuitoare numai dacă se află în strânsă legătură cu dragostea, și când suferința este rezultatul unei jertfe pentru viața cuiva, sau când cineva jertfește ceva din el însuși. In ea însăși suferința este asemenea unui blestem, asemenea unui iad, fără nici o scăpare din el. Acestea fiind spuse, cred că este adevărat că, atunci când suferința este răbdată în numele iubirii, de dragul iubirii, și culminând cu dragostea de Dumnezeu și de om, este mântuitoare într-un mod personal. Si cred că doar creștinismul îi oferă această deplinătate pentru că numai în creștinism, în istoria și lumea sa, capătă o semnificație completă.  

- Credeți că Biserica a făcut să se înțeleagă întotdeauna clar acest lucru? 

-  Ei, bine, Sfântul Pavel cred că a transmis extrem de clar lucrul acesta, când a spus că dacă nu suferim așa cum trebuie, suferim în zadar. Si, de asemenea, în Corinteni, când vorbește despre dragoste, și spune: "de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 13, 3) Cred că dragostea este cea care dă o semnificație suferinței, altfel suferința este doar un eveniment pur fizic. 

Arhim. Varnava Iankos: "Biserica există ca să ne dea această condu­ită a Crucii şi această gustare a vieţii, gusta­re a Învierii"

• Cuvântul Ortodox: SĂPTĂMÂNA MARE – hotarul judecăţii noastre. SCANDALUL CRUCII ÎN VIAŢA NOASTRĂ şi ALTOIREA NOASTRĂ LA TAINA PĂTIMIRII DOMNULUI: “Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răstignit”

Arhim. Varnava Iankos:

Deznădejdea şi împietrirea inimii

De mâine începe Săptămâna Mare (Ioan 12,1-18). Poporul îl slăveşte pe Hristos deoarece crede că este atotputernic, deoarece crede că poate să-i îndeplinească cererile. Popo­rul Îl slăveşte pe Hristos, deoarece crede că poa­te să-l facă atotputernic, deoarece crede că poate să-l facă să stăpânească, astfel încât să se desfăteze de cinstirile şi de slava acestei lumi.

Cu toţii, într-adevăr, ne minunăm de un ast­fel de Dumnezeu. Un Dumnezeu care poate să ne facă puternici astfel încât să putem să contro­lăm viaţa noastră precum şi pe a celorlalţi. Pe un astfel de Dumnezeu Îl adorăm. Un Dumnezeu care poate să întărească voia noastră şi dreptu­rile noastre. Intrarea noastră şi şederea noastră de multe ori în Biserică constă în faptul că există această aşteptare. Că, de vreme ce pot să am un Dumnezeu puternic, pot să devin şi eu puter­nic. Poporul iudeu, în ignoranţa lui, un astfel de Dumnezeu aştepta, iar astăzi cei mai mulţi din­tre oameni pe un astfel de Dumnezeu îl slăvesc. Din acest motiv nu este înţeleasă Crucea din Marea Joi, Sfântul Epitaf din Vinerea Mare.

De aceea devine Crucea scandal, de aceea este părăsit Hristos.

Existenţa lui Hristos în lume nu este un eveniment istoric care s-a întâmplat cândva, ci este un eveniment duhovnicesc veşnic. Însă, atâta vreme cât omul rămâne la puterea lui omenească, nu-L poate slăvi pe Dumnezeul cel adevărat. Numai dacă omul îşi tăgăduieşte puterea lui şi primeşte dragostea şi împăcarea, poate să recunoască în per­soana lui Hristos cel Răstignit atotputernicia Lui.

Acesta nu este un artificiu intelectual, ci o chestiune de viaţă, o conduită de viaţă. Proble­ma nu este aceea dacă facem fapte bune sau urâ­te, ci ce fel de conduită şi ce fel de ethos al vieţii s-a format înlăuntrul nostru. Conduita Crucii sau conduita atotputerniciei noastre? Conduita relaţiei şi a unităţii, sau conduita legii şi a stăpâ­nirii peste ceilalţi?

Părintele Constantin Coman: "Lumina aurie - modul de a reprezenta împărtășirea reală a lumii create și a omului de Dumnezeu Însuși"."Crucea - semnul cel mai elocvent al Bisericii de a pune împreună contrariile"

Nici un lucru din ordinea creata, oricat ar fi de important, nu este absolut, dupa cum, de asemenea, nici un lucru sau realitate, oricat ar fi de neinsemnat, nu este lipsit de relevanta pentru viata noastra si pentru sensul ei.

Protos. Hrisostom de la Putna: "Întâmpinarea Domnului este starea sufletului doritor de Dumnezeu"

Întâmpinarea Domnului este starea sufletului doritor de Dumnezeu. Să ni-L dorim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să-L primim și să-L păstrăm ca Stăpân și Împărat al inimii, al voinței și cugetului nostru și să-i cerem Lui: "Doamne, primește-mă întru odihna Ta!"

 Preacuvioși Părinți și frați credincioși,

Suntem martori astăzi unui moment crucial în istoria mântuirii oamenilor, în care cele vechi se fac noi toate, în care Dumnezeu este Cel Care vine la rob, Dumnezeu ia chip de rob  și îmbrăcat astfel, în chipul acesta, vine înaintea lui, vine să-l întâmpine.

Trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament se întâmplă acum. Dacă în Vechiul Testament oamenii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, nu-I știau care este Numele Lui - nici măcar Iacob, după ce s-a luptat cu Dumnezeu și a biruit. Atunci când a vrut să afle Numele lui Dumnezeu, Dumnezeu nu i l-a spus. I-a spus doar atât: "De ce vrei să știi care este Numele meu? Acesta este minunat." (Facerea 32, 29), Moise, după ce a primit Tablele Legii în Sinai, când a întrebat, iarăși, pe Dumnezeu: "Care este numele Tău, să știu să le spun oamenilor", și a vrut să vadă fața Lui, Dumnezeu i-a spus: "Eu sunt Cel ce Sunt"(Iesirea 3, 14). Si i-a mai spus: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi "(Ieșirea 33, 20), "numai spatele meu îl vei vedea". (Ieșirea 33, 23). Sfinții Părinti văd aici o invitație din partea lui Dumnezeu spre contemplare. Dumnezeu i-a spus omului, cu alte cuvinte, "tu încă nu Mă poți vedea față către față, însă, prin contemplație, ridicându-ți mintea deasupra celor pământești, mă vei urma". "Spatele meu vei vedea" înseamnă "tu Mă vei urma pe Mine".

Marius Iordăchioaia - lasă viața ta Iubirii...

Dragostea în care cred:  ce este Poezia

Poezia

este 

o mână de cuvinte

care ne lipește

la loc

urechile

de inimi...

Dragostea în care cred:  crez artistic

poezia
e vorbirea noastră obișnuită
cotidiană...

dar
așa cum sună în noi
după ce
Numele lui IISUS

a golit-o
de gânduri
și-a umplut-o

cu dragoste...

Dragostea în care cred: troițe

poemele

care mi se dau să le scriu

sunt troițe

așezate la intersecția

dintre

gândirea discursivă

și

rugăciune...

dintre

umbra și lumina

vieții...

Din "Glasul Domnului": "Tot ceea ce face prietenul (lui Dumnezeu) este o roadă a iubirii altruiste"." Omul este liber pe cât de sincer iubește"."Lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun"

Glasul Domnului (1)

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) 

Numărul 177 (2017), 

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Evanghelia Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“.  Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.

Pr. Ioannis Romanides: Desăvârşirea şi Taina Crucii

(...) crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu prin care ajunge la îndumnezeire.

Mântuirea fiinţelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele şi în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinţelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligaţie, ci din propria voinţă, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o fiinţă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.

Protos. Hrisostom de la Putna: "Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi"

Protos Hrisostom de la Putna:

"brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr"

 "Doar crucea, aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu."

"In aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Si, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea"

Protos. Hrisostom, predică la praznicul Înălțării Sfintei Cruci

 Crucea, semnul iubirii dintre Dumnezeu și om

Zis-a Mântuitorul un cuvânt, și anume, că: "nimeni nu are dragoste mai mare decât să-și pună sufletul pentru aproapele său"(cf. Ioan 15, 13). Acest cuvânt poate explica acea piatră de poticneală în înțelegerea sfintei cruci care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să spună că "crucea pentru elini este nebunie și pentru iudei sminteală". Însă, "pentru cei chemați, și dintre elini și dinte iudei: este Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu"(cf. 1 Cor. 1, 23-24).

Nici în ziua de azi nu găsim adevărată înțelegere, o înțelegere care să poată să pună laolaltă și să explice de ce un instrument de tortură - cum fusese crucea atunci când Hristos venea spre răstignire-, este atât de mult slăvit. Cum se pot împăca aceste două lucruri, chinul de ocară, moartea de ocară și slava lui Dumnezeu? Elinii socoteau aceasta că este nebunie, deși ei, filozofii fiind, puteau înțelege că pot să-și dea viața pentru o idee nobilă, pentru un principiu, însă nu înțelegeau ca moartea să fie de ocară. Principiul acela putea fi susținut și apărat cu prețul vieții, pentru ca acela să creadă în acel principiu, însă, dacă era moarte de ocară, nu mai era nimic nobil aici, nega însăși lucrul în sine.

Iudeii, pe de alta parte, socoteau crucea sminteală, pentru că Dumnezeu nu avea cum să se smerească până într-acolo încât să sufere fără vină o astfel de moarte, tot de ocară. Nu înțelegeau că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul să se răstignească pentru oameni, cum le spusese Hristos, și era sminteală: "Acesta nu este Dumnezeul nostru, un astfel de Dumnezeu nu este împărat. Împăratul împăraților când va veni ne va pune pe noi peste toată lumea". Nu pricepeau cuvântul lui Hristos, nu putea să încapă în ei cuvântul lui Hristos, care spunea: "cel care vrea să fie mai mare dintre voi să se facă mai mic decât ceilalți"(cf. Marcu 10, 43). Paradox de la început până la sfârșit era cuvântul lui Hristos. Pentru iudei, sminteală era această credință propovăduită de Apostoli, însă, pentru cei chemați era Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea: semnul iubirii fără margini. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să-și pună sufletul pentru aproapele său (cf. Ioan 15, 13). Încă noi, acum, creștinii de astăzi înțelegem și suntem de foarte multe ori gata să ne dăm viața pentru cineva, însă câți dintre noi sunt gata să-și dea copilul la moarte pentru cineva? Toți preferă să moară ei în locul copiilor lor. Dumnezeu Tatăl nu a făcut așa. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat să se răstignească pentru ca cei care cred în El să aibă viață veșnică.(Cf. Ioan 3, 16) Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl pe noi, încât pe unicul Său Fiu, adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi. Cine poate răsplăti aceasta iubire?

Marius Iordăchioaia despre pacea unei lumi care și-a dat Duhul...

Dragostea in care cred: Al doilea strigăt

[...] Cred, simt, știu: că un om strigă după Mântuitorul Hristos și strigătul lui e real, adevărat, în măsura în care se simte și se vede scufundându-se în Marea Patimilor, adică ”lumea” așa cum o definește Sf. Isaac Sirul. Cu cât un suflet se vede mai clar pe sine, cu atât strigă mai tare la Domnul Iisus să-l salveze!

Știu că sunt suflete nobile, care merg spre Cer, atrase de frumusețea Domnului. Dar, nu e cazul meu; eu am venit la Hristos, din spaima de moartea veșnică, pe care am simțit-o din fragedă copilărie. În colonia de muncă în care am copilărit, demonii erau o prezență familiară...

Sunt și acum. Dar nu mai vin cu înfricoșări, ci cu plăceri și dezmierdări, care amorțesc sufletul... Baza acestei sedări e trufia....

Iar în această situație, trebuie nevoință, zbatere, luptă: trebuie să te scuturi din somnul inimii, să-și dai palme, să te tragi de urechi, să urli, CHIAR DACĂ EVLAVIA TA ÎȚI SPUNE CĂ TOTUL E, DACĂ NU BINE, CEL PUȚIN BINIȘOR!

La început, strigi după Hristos din iad. Pe urmă, din FALSUL tău mic RAI ”creștin”, de aici, de pe pământ....

Primul strigăt vine din apariția Mântuitorului pe Marea furtunoasă a Patimilor.

Al doilea, din amintirea faptului, că Marea aceasta călduță și liniștită, cu miros de tămâie și cu sirene care cântă muzică bizantină, e totuși, dincolo de up-datări, același vechi ocean de demoni....

Dacă primul strigăt cere mântuirea din furtună, al doilea cere izbăvirea din falsa isihie....

Dacă prima mântuire înseamnă să te agăți de Adevăr, a doua presupune să ți-L înfingi în inimă, ca o Sabie, la nesfâșit...

Pentru că sufletul rămâne treaz doar cât îl doare Adevărul....

Durerea patimilor străpunse de Adevăr....

"În loc să-mi iau crucea, am înfipt-o la căpătâiul patului meu și l-am transformat în biserică de rit răsăritean a Eu-lui meu"

Dragostea în care cred : OARE CU NOI CE VA FI?

Pentru cei care au lăsat toate și I-au urmat Mântuitorului, asemenea lui Petru Apostolul care a pus această întrebare, răspunsul e foarte direct și exact, cu un aspect aproape matematic. Apostolii, creștini adevărați, au lăsat case, familii, prieteni, rude, ocupațiile profesionale, toată viața lor din lume. Apoi, au lăsat din lăuntrul lor, toată viața lor sufletească, toată voința, gândirea și simțirea lor, pe care le-au înlocuit cu cele ale Domnului....

Dar pentru cei care nu au lăsat toate și nu I-au urmat...

Eu unul sunt, în mod limpede pentru mine, un creștin paralitic, unul incapabil de a mă ridica din ”patul” meu, adică neputincios în a-mi desprinde inima de ”lumea mea”, de lumea ”eu-lui”meu. Mă foiesc, chiar mă foiesc artistic și ”duhovnicește” dar, nu mă ridic. Fac din patul meu amvon, dar nu mă desprind de el ca să și lucrez ce spun. Da, lumea mea e mobilată ”creștinește”, cu multă informație creștină, cu un CV ”duhovnicesc” poate mai bogat decât al altora, burdușit cu activități și cărți scrise, etc. Dar toate acestea sunt rodul vicleniei cea plină de slavă deșartă: căci în loc să mă lepăd de mine însumi, de lumea mea sufletească și să-mi iau crucea, am făcut invers: m-am lepădat de urmarea lui Hristos, am înfipt crucea la căpătâiul patului meu și l-am transformat în biserică de rit răsăritean a Eu-lui meu!

Dar, pentru cine vrea, este scăpare, este nădejde!

Emisiunea "Oamenii sunt lumina". Cuvinte pline de lumină, aduse pe cărarea nevoinței de Părintele Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru

Cine sa-L biruie taicutele pe Hristos daca eu fac biserica din mine? Daca eu, asa, neputincios si ticalaos, aspir la lucrul asta?!

 Emisiunea "Oamenii sunt lumina" din 16 aprilie 2017

Transcrierea integrala a emisiunii:

OAMENII SUNT LUMINA, partea I. 

E Duminica Invierii si, ca in fiecare an, acum va aducem in case oameni si locuri speciale. Am batut muntii Builei de la un capat la altul si am aflat oameni care traiesc invierea lui Dumnezeu clipa de clipa.

De 26 de ani, fostul actor Dragos Paslaru a renuntat la tot si s-a calugarit. Acum e Parintele Valerian, un om care vorbeste cu credinta despre intalnirea cu Hristos. A trait si in pustie, in grotele din muntii Builei. Ne-a avertizat insa ca pe calugar nu trebuie sa-l lauzi niciodata pentru alegerile lui. Urmeaza o adevarata marturie de credinta.

Răstignirea Părintelui între cei doi tâlhari: egoismul lumesc și egoismul duhovnicesc. Biserica și lumea religioasă. "Cei care au Adevărul în lăuntrul lor, sunt neîncetat schimbați și apărați de Adevăr"

Icoana de Mihai Coman

Oameni și demoni: EU-L RISIPITOR (o simțire a Evangheliei de azi)

Nu știu voi cu ce ați rămas din Evanghelia de azi, dar mie mi s-a părut că-L văd, în tatăl din Pildă, pe Hristos răstignit între cei doi tâlhari...

Căci cei doi fii ai Tatălui sunt, evident, doi tâlhari.

Fiul Risipitor vrea partea lui: frate-su, mai bolnav, vrea toată averea. De aceea, îl doare partea cheltuită de fratele său, nu plecarea și nici decăderea fizică și morală a acestuia. Și nu se îndură, pentru a nu-și diminua moștenirea, să taie un miel ca să petreacă împreună cu prietenii săi, altă dovadă că nu iubea pe nimeni.

Avem un fiu care pleacă să-și facă pofta. Și altul, care pentru același lucru, rămâne. Amândoi sunt niște egoiști. Nici unul nu-și iubește părintele. Amândoi se iubesc, cu pasiune, doar pe ei înșiși.

Iar egoismul este cea mai gravă boală a sufletului, pentru că risipește esența vieții, sămânța vieții veșnice din noi: capacitatea de a iubi.

Toți oamenii se nasc cu bobul de grâu al iubirii în ei: dar cei care nu-l îngroapă în pământul dragostei de Dumnezeu și aproapele, adică în pământul Bisericii, ci îl păstrează pentru ei înșiși, îl fac să nu dea rod, să se usuce și să moară. Și odată cu el, moare sufletul...

În cei doi frați din pildă, avem două feluri de egoism, ilustrat în istorie de neamuri și Israel: egoismul trupesc și egoismul duhovnicesc, Sau, altfel formulat, egoismul lumesc și cel religios.

Egoismul lumesc reprezentat de Fiul Risipitor: vrea un loc plăcut în lume, vrea un loc în Rai dar a greșit direcția și metoda, pentru că și-a greșit învățătorul. Dar când va înțelege asta, se va întoarce și se va corecta.

Egoismul duhovnicesc este cel care nu vrea, ca fratele său risipitor, un loc în Rai, ”o parte din averea Tatălui”: ci vrea tot Raiul doar pentru sine. Vrea, și acesta e întunecatul secret pe care încearcă să-l ascundă sub asceza și ascultarea lui, locul Tatălui. Dacă egoismul Fiului Risipitor este omenesc, cel al fratelui său este demonic.

În Pilda Fiului Risipitor Îl văd pe Dumnezeu răstignit, cu mâinile întinse către cei doi tâlhari de lângă El: ca să-i apuce și să-i ducă, în Rai, pe amândoi. Dar, din nefericire, doar unul singur a vrut asta... Doar cel care și-a dat seama că adevărata iubire nu era cea ”predicată” de pofta sa, nici de femeile sau prietenii cu care își mâncase averea, ci iubirea Tatălui, iubirea plină de înțelegere și iertare, care îmbrățișează necondiționat....

De pe Cruce Viața veșnică ne întinde, zi și noapte, mâinile Sale. Dar noi vrem, cu o încăpățânare tragică, mereu hrănită de această lume, să ne trăim viețile noastre.

Iar viața mea nu e decât drumul meu către moarte... Privită atent și de aproape, viața mea nu înseamnă de fapt decât păcatele mele și moartea mea...

Există o singură Viață pentru noi toți. Vă rog, nu încercați să vă luați partea sau să o luați toată pentru voi: nu veți face decât să vă risipiți și să vă pierdeți. Și să lăsăm această Viață mai rănită și mai slăbită următoarei generații, copiilor noștri...

Cred că morala acestei pilde poate fi formulată și așa:

Haideți să ne oprim! Haideți să ne dezintoxicăm de această otravă, de acestă cultură, de această școală a morții veșnice care este egoismul.

Haideți să învățăm iubirea Tatălui de la Domnul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt.

Haideți la Biserică. Haideți să învățăm, împreună, să fim fii și frați.

Oameni și demoni: BISERICA și LUMEA RELIGIOASĂ

Într-una din întâlnirile sale cu obștile monahale din Rusia, schiarhimandritul Ioachim Parr spunea:

”Rusia moare, înghițită de lumesc. Și nimeni nu-i întinde o mână de ajutor de care ar putea să se sprijine. Iată, noi, cei ce ne-am adunat aici, suntem gata să ne aducem jertfa?”

Citind aceste cuvinte, mi s-a părut că aud, în sfârșit, strigătul Bisericii dintr-o țară, expresia patriotismului ei specific: Patria noastră moare, înghițită de lumesc!! 

Nu de imoralitate sau interese politice oculte; nu de consumerism sau epidemii; nu de globalizare și jaf economic organizat; nu de corupție sau dependențe. Nu. De toate acestea se ocupă sau ar trebui să se ocupe alte instituții. Ale acestei lumi. Lumești.

Biserica este în lume, dar nelumească. Și este aici, în lume, cu misiunea izbăvirea oamenilor, de lumesc.

Adică, de fapt, Biserica nu se ocupă de morală sau cultură, economie ori sănătate. Desigur, poate face gesturi care pot fi catalogate de un ochi profan ca economice sau culturale. Dar, dacă ele nu sunt făcute ca să scoată oamenii din lumesc, nu sunt ale Bisericii, ci ale lumii religioase. Iar lumea religioasă nu este Biserica.

Dacă e greu să înțelegem cele scrise mai sus e în primul rând pentru că Ortodoxia românească, de pildă, constă dintr-o covârșitor de multă lume religioasă și, foarte puțină Biserică.

Diferența dintre lumea religioasă și Biserică e simplă, extrem de vizibilă, pentru cei care vor să vadă: lumea religioasă e acel segment al populației care a ales religia pentru a-și atinge scopurile din lume, pentru a ocupa locul dorit în lume. Biserica, e adunarea celor care vor să învingă lumea, să răzbească, nu la sfârșitul vieții, ci în tot ce fac, din lume.

De exemplu, filantropia lumii religioase, rezolvă o problemă economică neacoperită de instituțiile lumești abilitate. Pe când milostenia Bisericii, este o parte din Liturghie, folosește materia și ritualul milosteniei, pentru ca omul să simtă harul, lumina și aerul Împărăției nelumești pe care o reprezintă.

Altfel spus, milostenia lumii religioase este o parte din faptele prin care să răzbești în viață, o parte a schimbului cu Dumnezeu: eu fac milostenie cu un flămând, iar Dumnezeu îmi va da ceea ce Îi cer din lume. De aceea, milostenia lumii religioase este, în realitate, desacralizată. Adică, lumească. De aici.

Pe când cea a Bisericii este făcută tocmai în scopul sacralizării vieții, mărturiei nelumești a sfințeniei, a prezenței lui Dumnezeu; și prin acesta, a ieșirii din lume, care la nivelul persoanei este o ieșire din sine....

Ieșirea din lumesc nu înseamnă ieșirea din viața cotidiană, din aspectele ei formale, economice, culturale, civice sau politice. Ci toate acestea trăite cu altă intenție fundamentală. Cu intenția, mereu prezentă ca fundament și vector tainic, ca, indiferent de activitatea în care suntem prinși, ea să continue Liturghia, lucrarea Liturghiei, de a scoate lumea din lumesc, de a o înălța permanent din tenebrele egoismului, în care a prăbușit-o păcatul, spre lumina nepieritoare a iubirii curate, pe care a răsărit-o în lume, Crucea.  De exemplu, pot merge la serviciu doar ca să câștig bani și să mă perfecționez în meseria mea. Omul religios rămâne la aceste scopuri, singura deosebire față de omul profan, de omul care se bazează pe puterile proprii, este că omul religios cere și ajutorul lui Dumnezeu pentru împlinirea acestor deziderate. Pe când omul Bisericii, vine la serviciu ca, în primul rând, să se desăvârșească (și acolo) în practicarea iubirii creștine, care e nelumească.

Ca să spun așa, Biserica învinge lumescul, pe când lumea religioasă, doar îl administrează religios.

Dar Dumnezeu nu s-a întrupat ca să creeze o lume religioasă. Tocmai lumea religioasă L-a răstignit.

Israelul din vremea Mântuitorului era o lume religioasă preocupată de locul său în lume. Și L-a ucis pe Dumnezeu pentru că nu Se întrupase pentru asta, pentru așezarea Israelului pe locul său măreț din lume, ci pentru scoaterea Israelului din lume. Iar pentru omul religios, ca și pentru omul profan, ieșirea din lume este echivalentă cu moartea. O acceptă ca inevitabilă la sfârșitul vieții; dar, acum și aici, ca intenție și lucrare permanentă a Adevărului în lume, nu.

Ca să luăm un exemplu recent și dureros:, atât Sinodul din Creta, cât și contestarea lui, sunt evenimente ale lumii religioase, nu ale Bisericii. Acest Sinod nu s-a făcut pentru că Duhul Sfânt a vrut să comunice ceva Bisericii prin el; ci la comandă politică. Iar reacția la Sinod, nu e nici ea a Duhului Sfânt, ci a lumii religioase, pentru că a fost morală, nu duhovnicească.

Atât pentru a schimba, cât și pentru a apăra Adevărul, trebuie să te situezi în afara Lui.

Cei care au Adevărul în lăuntrul lor, sunt neîncetat schimbați și apărați de Adevăr. Si astfel sunt purtați de lucrarea Adevărului tot mai departe de lume: sunt oameni tot mai nelumești... 

Și sunt oamenii care nu lasă o țară să piară în lumesc. Sunt acei puțini pentru care Dumnezeu ține o țară, așa cum ar fi ținut Sodoma și Gomora dacă ar fi fost acolo 5 drepți.. 
Sunt Biserica.

"Credința se trăiește, se mărturisește și se apără doar prin iubire"

Oameni și demoni: CALVARUL IUBIRII

”Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate.”(I Petru 4, 8)

Așa spunea Apostolul Petru. Asta era credința apostolică. Iubirea lui Hristos era, în vremea apostolilor, dogma cea mai presus de toate. Așa spunea cel repus în treapta de apostol, nu în urma unui examen la dreptul canonic, ci pentru că Îl iubea pe Hristos... Și de aceea strălucea dumnezeiește Biserica Primară, pentru că dragostea dintâi nu era decât dragostea dintre frați pusă mai presus de toate...

Azi, dragostea a ajuns mai prejos de toate. Darul lui Hristos, darul pentru care S-a întrupat și S-a răstignit ca să ni-l dea, darul de a putea iubi nelimitat, dumnezeiește, nu mai interesează aproape pe nimeni în creștinismul de azi. ”Din pricina înmulțirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulți se va răci.”(Matei 24, 12). Citind argumentele celor care vor să rupă azi Biserica n-am putut să le analizez pertinența pentru că mi-a degerat mintea....

Ce au făcut evreii de acum două milenii cu Hristos, asta facem noi, majoritatea creștinilor, de aproape două milenii, cu iubirea lui Hristos. Am acuzat-o de blasfemie, pentru că susține că ea este creștinismul, așa cum Hristos afirma că El e Dumnezeu. Am urât-o pentru că, așa cum Hristos ”scotea sufletul” din evrei cu învățătura Lui, așa scoate dragostea ”sufletul” din creștini cu cerințele ei de a ne lărgi inimile, nu capetele...

I-am legat mâinile ca nu cumva să ne atingă cu nebunia ei luminoasă și caldă și să ne vindece, accidental, de nebunia noastră calculată și rece. Am dezbrăcat-o de virtuțile ei și le jucăm, de două milenii, la zarurile speculației teologice. Apoi am dat-o Rațiunii ”încreștinate” s-o răstignească pe crucea egoismului botezat, miruns, spovedit și împărtășit.

Și iată-ne ajunși pe Via Crucis a iubirii la stația: Sinodul din Creta.

Scandalul legat de Sinod arată ceva ce puțini vor sau îndrăznesc să vadă: că aproape nimeni nu mai știe să iubească în Biserică, că suntem analfabeți în iubire. Că ne lipsește  o elementară cultură și educație a iubirii lui Hristos. Cultură pe care numai Biserica o poate avea și da unei țări. Fără de care ora de religie devine cea mai plictisitoare și fără de sens din orar.... Și Ortodoxia, preocuparea cea mai străină vieții...

Am ajuns să apărăm credința, pentru că nu am apărat iubirea. Am ajuns să apărăm slovele, pentru că am părăsit Duhul. Am ajuns să apărăm credința într-un mod care vădește limpede absența unui minim drag de oameni...

Credința se trăiește, se mărturisește și se apără doar prin iubire.

Altfel, părinților și fraților, nimeni nu va crede vreodată că Adevărul e o Persoană!

Fraților, se lucrează continuu la ruperea și sfărâmarea acestei țări! Iar temelia acestei țări a fost, este și va fi Biserica. Și cei ce ne vor pieirea ca neam, știu că dacă vor să rupă țara pentru totdeauna, trebuie să rupă Biserica. Iar ruperea Bisericii nu se poate face decât cu mâinile creștinilor. Și creștinii nu vor face aceasta decât dacă va avea aspectul celei mai mari virtuți a momentului, al celei mai duhovnicești, ortodoxe și, mai ales, urgente, misiuni!

Nepomenirea ierarhilor nu este rezultatul unui silogism teologic, ci al unei ierni lăuntrice, a cărei temperatură a ajuns să înghețe în noi și ultima scânteie de iubire... Toate argumentele ”nepomenitorilor” sunt pline de promoroacă...

Din această iarnă menită a ne îngheța ca neam ca să putem fi sparți în bucăți transportabile, nu putem ieși decât mărind flacăra iubirii din altarul neamului, din Biserică.

Nu putem ieși decât punând mai presus de toate unitatea noastră, dată numai de iubirea lui Hristos, singura care, în fața căderilor noastre nu micșorează, ci mărește harul.

Nu respinge, ci iubește cu și mai multă durere....

Azi, ori începem să iubim și să punem iubirea dintre noi, românii ortodocși, mai presus de toate, ori pierim...

Și apărându-ne prin dezbinare credința, nu vom face altceva, decât să-i ajutăm pe străini să ne îngroape neamul, în cel mai ortodox dintre sicrie...

Are Sinodul din Creta păcatele lui. Dar unde e dragostea dintre noi care poate să le acopere, așa cum acoperă focul, gunoaiele? Căci dragostea e foc mistuitor și, de aceea, numai ea ne poate ține curată credința...

LEGATURI:

• ROF: Si eu semnez!!!

Sensul şi şcoala suferinţei

Trebuie să înțelegem că la Dumnezeu toate sunt dozate perfect, şi suferinţa prin care noi trecem este perfect dozată pentru boala pe care o avem, pentru boala noastră sufletească, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât avem nevoie.

Dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu suferind, și nu înțelegi de ce suferi, și nu primești suferinţa, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu, te duci la doctori ca să-ți aline suferința – la doctori care nu mai găsesc ce calmante să-ți dea! –, atunci suferinţa se amplifică.

Sensul profund nu este însă altul decât a căuta şi primi alinarea unui alt om, de a experimenta compătimirea şi dragostea aproapelui şi, mai mult decât toate, a câştiga ajutorul şi mângâierea de la Dumnezeu.

Marius Iordachioaia despre "Tanarul in fata crucii" - intalnire de suflet de la Seminarul din Galati

"TANARUL IN FATA CRUCII"

  - spicuiri din cuvantul tinut -

Generatiile care vin - am sesizat asta chair generatie dupa generatie - zabovesc din ce in ce mai putin la cruce.

*

Intalnirea de la cruce este intalnirea in care Dumnezeu se darueiste desavarsit omului, iar omul nu-si poate insusi acest dar decat daruindu-se integral lui Dumnezeu.

* 

Crucea este o borna de hotar categorica - la modul dumnezeiesc categorica-, intre lume si Imparatia lui Dumnezeu, intre omul vechi si omul nou, cel al vietii vesnice.

* 

Nu va puteti face in mod realist planuri de viitor. Crucea este locul de unde incepe singurul viitor garantat, cel al lui Iisus Hristos.

* 

De ce nu suntem toti misionari in Biserica? - Eu nu cred intr-o Biserica nemisionara, nemarturisitoare - Pentru ca nu am trecut granita aia launtrica, pentru ca nu ne-am lepadat de noi insine. Omul care viaza pentru Hristos, care traieste pentru El, tot timpul marturiseste, simte nevoia sa marturiseasca, pentru ca Hristos este in mod concret, real, viata lui.

* 

Da, impartasire continua pentru ca asa e viata, e impartasire continua, dar la cine? La cine da dezlegare duhovnicul sa se impartaseasca continuu? La cel care a intrat prin cruce in Biserica. Este hrana celor rastigniti!

* 

Crucea este coloana vertebrala a demnitatii omenesti. Eu nu am gasit demnitate umana autentica neclatinata, decat la cei rastigniti.

* 

Practic crucea a stat in poporul asta intre doua neamuri, intre neamul compromisului si neamul martirajului.

* 

Voi sunteti sarea parmntului, daca aveti cerul in voi.

* 

Suntem unii cu altii, intr-adevar daca suntem rastigniti si ne ajutam unii pe altii sa ramanem in starea de rastignire, ca sa mergem, sa fim curatiti, sa devenim translucizi; pentru ca scopul vietii crestine este ce s-a vazut pe Tabor.

* 

Unde este putere? Unde este cruce! Crucea este destinul crestinului in lume.

* 

Pe cruce suferinta si moartea au inceput sa lucreze pentru mine, nu impotriva mea.

* 

Nu pot sa cred intr-un crestinism fara cruce. Nu va poate mantui un crestinism in care n-ati intrat si nu ramaneti prin cruce. 

* 

Eu nu am vazut mai mari razvratiti impotriva lui Hristos ca intelectualii! Mai ales a celor care vorbesc despre Hristos, intelectual, cultural. Aia daca ii apropii de cruce, urla. Dar la zece metri de cruce vorbesc angeologic, vorbesc frumos.

* 

Orice crestin este responsabil pentru lumea din jurul lui, pentru toti aproape, pentru vecinii lui, pentru rudele lui, pentru prietenii lui, daca L-am marturisti pe Hristos.

* 

In tot ce faceti, intrebati-va daca chiar faceti. In orice loc sunteti, intrebati-va daca chair sunteti cu inima, si cu sufletul, si cu constiinta acolo. Cand va rugati intrebati-va, de fapt, care sunt rugaciunile voastre? Ce cereti de fapt? V-am zis ca multe dintre ele sunt hule. Dar, mai ales, intrebati-va pentru cine traiti. Pentru cine traiti zi de zi? Pentru ca asta e intrebarea pe care ne-o pune crucea.

Arhim. Zaharia Zaharou despre zidirea inimii prin rastignirea mintii

Zidirea inimii prin rastignirea mintii

Potrivit Sfantului Apostol Pavel, intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume (cf. 1 Cor. 1, 18). Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om.

Hristos a murit pe Cruce in ascultare fata de Tatal Ceresc, iar credinciosul isi ia crucea sa in ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Omul nu se poate mantui daca fuge de cruce si de moarte, caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. Hristos a murit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor si cei ce voiesc sa urmeze caii Sale, calea ce duce la viata, trebuie sa-si ia crucea de bunavoie, implinind astfel porunca dumnezeiasca. Pazind poruncile, el va face voia Domnului, iar mintea ii va fi rastignita ca sa se nasca in el un cuget nou - cugetul lui Hristos. De voieste cineva sa devina intelept, acela trebuie mai intai sa se faca nebun, precum zice Apostolul (1 Cor. 3, 18). El trebuie sa-si robeasca mintea voii lui Dumnezeu printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite. Astfel mintea va ramane in biecuvantata robie a lui Hristos. Mult folos aduce si cercetarea Sfintelor Scripturi, caci ea smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.

Calea lui Hristos si prezenta Lui in lume rastoarna criteriile si valorile omenesti, de aceea Scriptura pare straina lumii. Domnul insusi zice: "Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi." (Ioan 9, 39). Lumina pe care Hristos a adus-o in lume este de asa natura incat cei ce cred ca vad si ca sunt intelepti "cu de la sine putere" raman pe veci orbi, iar cei ce nu vad si inteleg ca sunt orbi, aceia vad cu adevarat.

Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la "innoirea vietii" (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa. 

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, exista doua etape in rastignirea omului. In prima etapa, omul se departeaza de lume si de patimi, iar in cea de-a doua, care este mai inalta, patimile si alipirile de cele lumesti sunt dezradacinate din insasi inima lui. Daca in prima perioada credinciosul dobandeste o oarecare libertate, el devine cu adevarat liber abia in cea de-a doua. In prima etapa, credinciosul biruieste dorinta de stapanirea asupra aproapelui. In cea de-a doua, el insusi nu se mai afla sub stapanirea nimanui, caci acum este rastignit pentru toti: "Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume" (Gal. 6, 14).

Daca ne lasam ispititi de lumea vazuta, ajungem sa fim dusmani ai Crucii pentru ca ne facem robi lumii. Dar daca singura noastra dorire este paza poruncilor, cautarea si plinira voii lui Dumnezeu si savarsirea doar a ceea ce este bineplacut Lui, chiar daca aceasta este impotriva firii noastre cazute, atunci suntem "prieteni" ai Crucii, caci stim ca "Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate" (1 Ioan 3, 20). Stim ca dumnezeiasca si desavarsita dragoste, de care sufletul se simte atras, ne-a fost data ca porunca. Insa sufletul se chinuie amarnic fiindca nu poate sa o implineasca si de aceea petrece toti anii vietii lui pe pamant ca un rastignit. 

Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos. Atunci cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca pe intelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Atunci ii este cu putinta sa petreaca in inima in stare de trezvie, chemand Numele Domnului. De aceea in traditia isihasta se pune accentul pe pocainta ca temelie a urcusului duhovnicesc al omului. Urcusul acesta este de fapt un drum al pogorarii, cu neputinta de parcurs fara credinta in Dumnezeirea lui Hristos si constiinta pacatoseniei si saraciei noastre duhovnicesti. Pocainta este un dar insemnat al Duhului Sfant, care poate in asa masura sa sporeasca in om simtamantul saraciei sale duhovnicesti, incat el ajunge sa traiasca in lume asemeni unui nebun.

Dar rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare - o virtute de capatai in monahism, care duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste in noi smerenia care, la randul ei, ne intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest dar inseamna, mai presus de orice, iertarea pacatelor. Primind aceasta iertare, inima este sloboda sa cheme Numele Domnului spre mantuire. Astfel ascultarea il inalta pe om in planul vietii si libertatii dumnezeiesti.

Ascultarea nu este totuna cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, insa "ce este nascut din trup, trup este" si "nu foloseste la nimic" (cf. Ioan 3, 36; 6, 63). De aceea omul trebuie sa faca un "salt" de credinta si sa patrunda in taina ascultarii. Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. Cuvantul lui Dumnezeu poate atunci sa se nasca in inima smerita a celui care ii primeste pe oameni ca un parinte, precum si in inima celui care asculta. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii, insa acest proces al "selectiei naturale" nu are cum sa reflecte adevarata biruinta a Crucii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de "neinsemnat", sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. Si nu trebuie decat sa-si puna toata nadejdea in Crucea Domnului pentru ca inima lui sa dobandeasca plinatatea harului. 

Tot omul, fie el slab sau puternic, trebuie sa-si rastigneasca mintea daca voieste sa se faca madular care sa vietuiasca armonios inlauntrul Trupului lui Hristos. Sa nu uitam ca Hristos, Capul Trupului, poarta cununa de spini si ca in aceasta lume El patimeste. Prin urmare, orice madular care va fugi de durere se va afla in afara Trupului si despartit de Capul lui. Insa de va imbratisa crucea ascultarii din iubire, inima lui va fi taiata imprejur si va purta inlauntrul ei Numele Domnului.

Nevointa tinerii mintii in inima il conduce pe om la starea de feciorie duhovniceasca. Simturile noastre pot fi puse in slujba acestei feciorii, ceea ce constituie o rastignire in plan duhovniceasc, fecioria fiind rodul unei vieti rastignite. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, adevaratul crestin nu este preocupat de aspectele exterioare ale vietii sale, ci de paza poruncilor (cf. 1 Cor. 7, 19).

Insa rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Din punctul de vedere al logicii independentei, a-l accepta pe celalalt, ba mai mult, a te supune in duh de ascultare voii celuilalt este curata nebunie. Dar aceasta logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o "fundatura" atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan. 

Coborarea mintii in inima

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Caci numai atunci ii este cu putinta omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata fiinta sa si pe aproapele sau ca pe sine insusi, potrivit indoitei porunci a dragostei. Aceasta era starea omului in rai, in sufletul lui el nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, iar desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini. Insa acum omul este o faptura cazuta, cu mintea risipita in lumea zidita; el trebuie sa se intoarca in inima si sa-si regaseasca unitata fiintei. 

Insa iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai. Mintea ii este ingreuiata de instrainarea de tainicele si vastele intinderi ale adancului inimii. Omul se vadeste incapabil de lucrarea ziditoare a rugaciunii. Vaduvit de mangaierea rugaciunii si instrainat de Dumnezeu, omul se inaspreste si se salbaticeste. 

Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Strapungera inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii pe care o resimte din pricina ca L-a tradat si L-a manitat pe Dumnezeu, Mantuitorul si Binefacatorul sau, ii alunga din minte toate gandurile rele. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii. Sfintii obisnuiau sa se impotriveasca duhurilor necurate cu o rugaciune de osandire de sine, mai degraba decat cu un cuvant din Scriptura, osandirea de sine fiind un act de smerenie si, prin urmare, unul mai sigur. Fireste, Hristos, fiind fara de pacat, a certat duhul vrajmas cu autoritate, invocand Scriptura. Insa omul ranit de pacat este chinuit de slabiciuni ascunse, de care duhul rautatii se poate lesne folosi pentru a-l birui. De aceea ii va fi mai usor sa alunge energia diavoleasca daca va cauta adapost in rugaciunea smerita a osandirii de sine, considerandu-se vrednic de toata suferinta, chiar si de iad.

Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Inima lui va deveni o fortareata duhovnicasca si atunci omul va primi putere de la Domnul ca sa-l izgoneasca pe vrajmas cu rugaciunea. El va izbuti sa alunge gandurile rele printr-o singura chemare a Numelui lui Hristos, printr-o singura miscare a duhului. Insa unirea mintii cu inima este mai cu seama rodul pocaintei. Cu cat este mai adanca pocainta, cu atat mai mare este ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima. Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima. 

Nenumaratele suferinte ale omului sunt urmarea necontenitei lui instrainari de bunul Dumnezeu. Din pricina caderii omului in pacat, intregul univers geme de durere si necaz, si Duhul cel smerit al Domnului nu Se mai odihneste in el. Primind sa patimeasca moartea (Evr. 2, 9), Hristos a slobozit lumea din lantul tragic, fara de noima si fara de sfarsit, al suferintei. Insa suferinta lui Hristos, care I-a insotit desertarea de Sine din momentul in care a luat asupra-Si firea noastra omeneasca si pana in clipa jertfei Sale in infricosatul loc al Capatanii (cf. Matei 27, 33), nu poate fi descrisa in cuvinte, ea e de neinteles si de neatins pentru om. Ba mai mult, suferinta aceasta nu poate fi niciodata intrecuta pentru ca Domnul este Iubire mai inainte de veci. Desi a fost urat si respins de oameni, Hristos a fost pus de Dumnezeu sa fie piatra din capul unghiului a vietii celei nepieritoare si Incepatorul mantuirii vesnice.

Desi suferinta Domnului e mai presus de orice inchipuire, in ea nu este nicio urma de tragism. Tragedia este caracteristica suferintei omului cazut, insa Hristos nu S-a despartit nicio clipa de Tatal si, prin jertfa Sa de bunavoie, a implinit in chip desavarsit indoita porunca a dragsotei, fara a fi pacatuit vreodata. El a luat asupra-Si tragedia intregii omeniri si, prin patimile Sale, Si-a aratat dragostea "pana in sfarsit" si asa a mantuit lumea. Din acel moment noi am cunoscut care este calea, care este vietuirea ce atrage Duhul slavei lui Dumnezeu sa-Si afle odihna in chip minunat in inima indurerata a omului (cf. 1 Petru 4, 14).

Dumnezeu "ne-a iubit Cel dintai" (1 Ioan 4, 19) si "pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti" (Rom. 8, 32), iar credinciosul raspunde chemarii dumnezeiesti prin imbratisara suferintei in pocainta sa, dovedindu-si astfel masura iubirii care I-o poarta lui Dumnezeu, Mantuitorului si binefacatorului sau. Omul, care se pocaieste se cufunda intr-o "mare de suferinte", si potrivit marturiei Sfantului Siluan "cel ce mai mult iubeste, mai mult si sufera". Dar aceste suferinte nu sunt de natura sufleteasca. Ele nu sunt urmarea unor tulburari psihice, a unor furstrari sau esecuri. Omul le ia asupra-si de bunavoie, in stradania sa de a pazi poruncile dumnezeiesti.

Omul sufera pentru ca s-a desfatat de suflarea nemuritoare a Duhului Sfant Care i-a aprins sufletul de dorirea lui Dumnezeu. Si pentru ca acum tanjeste dupa iubirea nemarginita a lui Hristos, viata pamanteasca devine pentru el o temnita stramta si inima lui plange "cu suspine negraite" (Rom. 8, 26) pentru ca nu poate ajunge la desavarsirea dumnezeiasca a iubirii, care i-a fost poruncita (vezi Matei 5, 48). E posibil ca el sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii.

Asemenea suferinte nu fac decat sa adeverasca libertatea duhovniceasca a omului, pe care el, o dobandeste prin ascultarea de porunca dumnezeiasca, aratandu-si astfel iubirea pentru mara jertfa a Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Ele mai au si o alta calitate care surprinde: sunt insotite de bucuria care biruieste patimile si aboleste "legea pacatului" (Rom. 8, 26) din madularele omului. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu (vezi Luca 16, 10-11; Ioan 14, 23). Si credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute. Desi nu poate sa cuprinda in sine darul dumnezeiesc, caci "Dumnezeu este mai mare decat inima noastra" (1 Ioan 3, 20), totusi inima lui se deschide deplin spre a primi "stralucirea cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos" (cf. 2 Cor. 4, 6).

Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca "patimirile vremii de acum" (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate. Caderi tragice se dovedesc folositoare atunci cand sunt intelese din perspectiva pocaintei, caci ele vadesc pustiirea sufletului si il ranesc cu tanjirea dupa Dumnezeu, îi incalzesc inima impietrita si inlesnesc coborarea mintii in inima.

Intoarcerea mintii in inima constituie cea de-a doua miscare a mintii. Prima miscare este aceea a iesirii in afara si a imprastierii in cele zidite ale inimii, in vreme ce a treia miscare se infaptuieste atunci cand mintea, inatarita de harul dumnezeiesc, indreapta intreaga fiinta a omului spre Dumnezeu.

Odata salasluita in inima, mintea trebuie sa ramana inchisa inlauntrul ei si sa se inarmeze cu Numele lui Hristos. Puterea acestui Nume ii ingaduie omului sa devina stapan pe firea sa si pe toate facultatile sale. Astfel, harul principiului ipostatic incepe sa se arate lucrator, desavrasindu-se in cele din urma prin luminarea Luminii nezidite.

Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. ["El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc"] Luca 3, 16; ["Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!"]12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii.

Sursa: Omul cel tainic al inimii, Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Basilica

 

Vedeti si : 

• Cuvantul Ortodox, PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele

• Revista Ortodoxa: Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (1 Petru 3, 4). Traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Ed. Basilica, Bucureşti, 2014, 255 pp.

•  Doxologia, Omul cel tainic al inimii

Arhim. Zaharia (stanga) la Man. Bussy en Othe (Fr.)