Părintele Constantin Coman: "Lumina aurie - modul de a reprezenta împărtășirea reală a lumii create și a omului de Dumnezeu Însuși"."Crucea - semnul cel mai elocvent al Bisericii de a pune împreună contrariile"

Nici un lucru din ordinea creata, oricat ar fi de important, nu este absolut, dupa cum, de asemenea, nici un lucru sau realitate, oricat ar fi de neinsemnat, nu este lipsit de relevanta pentru viata noastra si pentru sensul ei.

Cuvantul Ortodox: Crucea si lumanarea in Ortodoxie vs. catolicism sau MICILE DETALII CARE MARTURISESC DUHUL: Cum sunt exprimate ENERGIILE NECREATE si INVIEREA continuta in Cruce?

Intrebarea pe care mi-o pun in randurile de mai jos este, daca faptul ca lumanarea pe care o folosim noi, ortodocsii, este preponderent galbena (aurie, de fapt) are vreo relevanta pentru specificul nostru doctrinar sau nu. Imi pun aceasta intrebare si datorita faptului ca in ultimul timp au patruns in bisericile noastre lumanarile albe – mai ales acele sub forma de candela, cu durata foarte lunga de ardere, care sunt specifice spatiului romano-catolic.

S-ar putea sa fiu aspru criticat pentru faptul ca pun in discutie un amanunt care pare a fi absolut neinsemnat. Intrebarea pe care mi-o pun priveste tocmai acest aspect: trebuie sau nu trebuie sa luam aminte la astfel de amanunte? Nu ma intreb daca exista vreo legatura intre Inviere si lumanare, pentru ca aceasta este de la sine inteleasa si evidenta tuturor. Ma intreb daca exista vreo legatura intre culoare, exclusiv din registrul galben-auriu, a lumanarii ortodoxe si felul in care intelegem noi, ortodocsii, Invierea sau lumina Invierii.

Un principiu in functie de care personal evaluez relevanta lucrurilor in general, mari sau mici, este urmatorul: Nici un lucru din ordinea creata, oricat ar fi de important, nu este absolut, dupa cum, de asemenea, nici un lucru sau realitate, oricat ar fi de neinsemnat, nu este lipsit de relevanta pentru viata noastra si pentru sensul ei. In consecinta, micile amanunte nu trebuie in nici un fel absolutizate, dar nici ignorate, deoarece, chiar daca – sau poate tocmai pentru ca – scapa deseori controlului riguros al ratiunii reveleaza adevaruri fundamentale, fiind de fapt reflexe sau ecouri in concretul vietii ale acestor adevaruri fundamentale.

Imi amintesc de un articol semnat de Mircea Vulcanescu, intitulat Barba lui Visarion, in care ilustra cu celebrul exemplu adevarul unei afirmatii a lui Nae Ionescu conform careia

“intre faptul ca Rasaritul ortodox refuza sa marturiseasca Filioque si faptul ca rasaritenii poarta barba este o corelatie atat de stransa, incat una implica cu necesitate pe cealalta”.

Visarion, un celebru ucenic al lui Pleton, participa la Sinodul de la Florenta, se leapada de ortodoxie, dar nu-si tunde barba. Devine cardinal si o mare personalitate catolica. Despre el s-a scris ca: “barba lunga pe care a tinut sa o pastreze l-a costat poate tronul apostolic – tronul papal” (vezi volumul Bunul Dumnezeu cotidian, Editura Humanitas, pag. 250).

Trebuie mai intai sa recunoastem ca in Bisericile Ortodoxe, poate cu mici exceptii, – oricum fara nici o indoiala in Biserica Ortodoxa Romana – se folosesc exclusiv lumanari de culoare galben-auriu, mai inchise sau mai deschise, in timp ce in bisericile romano-catolice se folosesc in general lumanarile albe. Am intrebat un mare duhovnic, la un moment dat, de ce ortodocsii folosesc lumanari galbene si mi-a raspuns fara ezitare: pentru faptul ca sunt facute din ceara de albine care este galbena! Si este facuta din ceara de albine pentru ca este cel mai curat si nestricacios produs, fiind datorat albinelor lucratoare-pururea fecioare (acesta este un alt aspect, care merita discutat mai pe larg).

Sigur, acum nu se mai fac lumanari numai din ceara de albine, – mai ales in marile ateliere de lumanari de pe langa centrele eparhiale – dar lumanarile sunt tot de culoare galben-aurie. Acest raspuns poate sa ne satisfaca numai intr-o oarecare masura pentru ca, daca extindem observatia si la alte obiecte din spatiul bisericesc ortodox vom vedea ca, la mai toate, culoarea dominanta este auriul. A se vedea Sfintele Vase – predominant din aur sau aurite, policandrele si sfesnicele care sunt din metal auriu – in general din alama, vesmintele preotesti si acoperamintele folosite pentru Sfanta Masa, Proscomidiar, analoage, Sfinte Vase etc. – sunt in cea mai mare parte dominate de galben-auriu, sau, oricum, indiferent de ce culoare ar fi, nu sunt lipsite de culoarea aurie, fie a galonului, fie a motivelor decorative, fie a fondului.

Putem sa adaugam culoarea dominanta a icoanelor ortodoxe si chiar a frescelor din bisericile ortodoxe, care este, de asemenea, auriul, regasit nu numai in aureolele sfintilor, ci si pe fetele lor, si in vesmintele lor si in obiectele care apar in diferitele reprezentari. Pentru a continua cu acelasi termen de comparatie – anume traditia Romano-Catolica – putem observa ca aici culoarea dominanta este albul pur: si la vesmintele preotesti, si la acoperamintele folosite in biserica, si la Sfintele Vase, la policandre, sfesnice si alte obiecte bisericesti s.a.m.d. Lucrurile sunt atat de evidente incat nu cred ca trebuie sa mai incercam vreo argumentare. Acceptand aceasta constatare – ca in spatiul ortodox culoarea dominanta este auriul, iar in spatiul romano-catolic este albul – apare mult mai legitima intrebarea privitoare la sensul si relevanta culorii aurii pentru specificul teologiei si spiritualitatii ortodoxe, ca, de altfel, si pentru cel al teologiei si spiritualitatii romano-catolice.

Un raspuns posibil ar fi acela conform caruia culoarea aurie ilustreaza modul in care noi, ortodocsii, percepem si reproducem sau reprezentam realitatea dumnezeiasca, realitatea cereasca, realitatea Imparatiei lui Dumnezeu. De fapt, nu este vorba despre perceptia dumnezeirii in Sine – pentru ca noi nu avem acces la cunoasterea lui Dumnezeu in Sine – ci a dumnezeirii in starea ei de impartasire catre lume, a ceea ce numim energiile dumnezeiesti necreate.

Aureolele, chipurile sfintilor inundate din interior de lumina aurie, obiectele aurii, vesmintele si acoperamintele aurii reprezinta chipul lumii create impartasite de lumina dumnezeiasca. A se vedea culoarea galbuie a Sfintelor Moaste! Teologia ortodoxa vorbeste despre impartasirea omului si a lumii de lumina dumnezeiasca, de slava si sfintenia dumnezeiasca, inca din acest veac trecator. Este vorba de ceea ce numim semnele evidente ale arvunei sau ale pregustarii din bunatatile fagaduite sfintilor in veacul eshatologic, in veacul viitor.

Lumina aurie este modul de a reprezenta impartasirea reala a lumii create si a omului de Dumnezeu Insusi, de Harul dumnezeiesc, de energiile dumnezeiesti necreate. Spatiul eclesial ortodox – dominat de culoarea aurie – reprezinta chipul sfintit, chipul ceresc, adica patruns de harul dumnezeiesc al lumii create. Modul in care este reprezentata prin culoarea aurie slava si lumina dumnezeiasca coplesind sau inundand lumea creata, arata cu evidenta adevarul impartasirii reale a lumii de Dumnezeu. Or, teologia dogmatica ortodoxa se diferentiaza tocmai pentru ca aseaza la temelia discursului sau si a dezvoltarii tuturor temelor dogmatice adevarul fundamental al posibilitatii impartasirii reale a omului si a lumii create de Dumnezeu, indreptatita de distinctia, la fel de fundamentala pentru teologia ortodoxa, intre fiinta lui Dumnezeu si energiile dumnezeiesti necreate.

Cred ca in aceasta directie trebuie cautat raspunsul la intrebarea pusa la inceputul acestui articol. Ceea ce ne-am propus noi a fost numai sublinierea semnificatiei adanci a unor detalii aparent neinsemnate din viata noastra bisericeasca. Apropo de barba lui Visarion: nu este greu de constatat nici astazi ca regula in spatiul ortodox este cea a preotului cu barba – in ultimul timp majoritatea preotilor recupereaza aceasta traditie – iar in spatiul romano-catolic, regula este a preotului fara barba. Se pune aceeasi intrebare, daca are vreo relevanta acest amanunt. M-as bucura sa incerce altcineva posibile raspunsuri. […]

***

Crucea ortodoxa sau Răstignire și înviere la un loc[2]

Crucea ortodoxa, ca obiect sau ca reprezentare grafica, apare in general impodobita cu elemente florale, sau cu raze, sau cu elemente grafice dintre cele mai diverse, in timp ce in traditia apuseana Crucea apare aproape intotdeauna simpla, reprezentata prin suprapunerea celor doua linii, una verticala si una orizontala, cel mai adesea cu Crist rastignit pe ea.

Pentru a nu da nastere, prin titlul de mai sus, unor eventuale acuzatii de confesionalism, am sa ma grabesc sa precizez dintru inceput faptul ca am in vedere un mod specific traditiei ortodoxe de a reprezenta crucea, diferit de cel al traditiei crestine apusene. Pe scurt, este usor de constatat pentru orice observator atent, ca in traditia noastra rasariteana crucea apare intotdeauna impodobita, in timp ce in traditia apuseana crucea apare aproape intotdeauna simpla.

Duminica a treia din Postul Mare, a Sfintei Cruci, este un bun prilej pentru a lua in discutie acest aspect, pe care-l aveam in minte de mai multa vreme. Am sa spun mai jos de ce. Este un aspect aparent minor, un detaliu pe care multi nu-l luam in seama, dar in care isi gaseste ecoul, ca in toate detaliile de altfel, o pozitionare si o exprimare teologica majora a Bisericii. Se verifica si in cazul acesta adevarul conform caruia detaliile mici sunt ecoul unor adevaruri mari.

Cand spun Crucea ortodoxa nu am in vedere diferentele specifice in ceea ce priveste reprezentarea Sfintei Cruci in diferitele Biserici ortodoxe locale: Crucea greaca, Crucea ruseasca, Crucea romaneasca sau brancoveneasca, desi este si acesta un subiect nu lipsit de relevanta, care ar trebui analizat. Ma refer la un element comun, care caracterizeaza reprezentarea Crucii in intreaga traditie rasariteana: acela al impodobirii ei. Crucea noastra, ca obiect sau ca reprezentare grafica, apare in general impodobita cu elemente florale, sau cu raze, sau cu elemente grafice dintre cele mai diverse, in timp ce in traditia apuseana Crucea apare aproape intotdeauna simpla, reprezentata prin suprapu­nerea celor doua linii, una verticala si una orizontala, cel mai adesea cu Crist rastignit pe ea.

Crucea de lemn

Sa revedem cu ochii mintii Crucile de pe bisericile sau casele noastre, din cimitirele romanesti vechi sau troitele de la rascrucile drumurilor, Crucile de binecuvantare pe care le tinem in Sfantul Altar sau semnul Crucii pe care-l regasim pe carti (Biblia, cartile de cult, cartile de rugaciuni) sau pe cele mai diverse obiecte din folosinta crestinului (Muzeul Taranului Roman sau Muzeul Satului din Bucuresti ofera o foarte graitoare imagine in acest sens). Ce vom spune despre Crucile de procesiune sau Crucile de binecuvantare din lemn, ferecate in aur sau argint, adevarate opere de arta, pe care le intalnim in muzeele bisericesti sau reproduse in albumele de arta crestina! Cata migala si pricepere si cata investitie de timp si de resurse pentru realizarea lor! Sculpturile in miniatura in lemn rar sau in fildes, bogatia si rafinamentul ferecaturilor, toate acestea pun in evidenta preocuparea continua si asidua pentru impodobirea Sfintei Cruci.

Care sa fie motivul care sta la baza acestei preocupari? El nu poate fi unul intamplator si neinsemnat din moment ce a creat o traditie atat de puternica, de bogata si de constanta. Nici nu poate fi vorba despre anumite tendinte sau stiluri artistice. Daca impodobirea sau infrumusetarea este semnul bucuriei, atunci motivul reiese foarte clar din aceasta. In Cruce nu vedem numai durerea Rastignirii, ci si bucuria Invierii. Impodobirea Crucii este semnul bucuriei Invierii. Pe cat de adanca si umilitoare este durerea Rastignirii, pe atat de mare si de inaltatoare este bucuria Invierii. Prin Invierea Mantuitorului Hristos, Crucea nu mai ramane instrumentul hulit si umilitor de tortura si moarte, ci devine altarul Jertfei mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Crucea impodobita din traditia rasariteana ortodoxa asociaza indestructibil Rastignirea si Invierea si ne arata ca acestea nu pot fi considerate separat. Aceasta reprezentare este in acord cu intreaga teologie si spiritualitate ortodoxa sau, mai bine zis, este ecoul fidel al acestora.

Am sa reproduc numai imnul care se canta in zilele de pomenire a Sfintei Cruci, la inchinarea credinciosilor: “Crucii Tale ne inchinam Hristoase si Sfanta Invierea Ta o laudam si o marim”! Inchinandu-ne Crucii slavim si laudam Invierea. Sau, in timp ce ne inchinam Crucii, in acelasi timp, slavim si laudam Invierea.

Pomenirea Sfintei Cruci in zi de Duminica, suprapunerea Vinerii (ziua Crucii prin excelenta) cu Duminica (ziua Invierii prin excelenta), in aceasta a treia Duminica din Postul Mare, este relevanta pentru modul in care se raporteaza teologia si spiritualitatea ortodoxa la Sfanta Cruce. Impodobirea Sfintei Cruci cu flori in toate bisericile si scoaterea ei spre inchinare in mijlocul bisericii denota acelasi lucru.

Cat ar fi de stilizata, reprezentarea grafica a Sfintei Cruci ramane fidela traditiei rasaritene si suportului teologic al acesteia daca marcheaza cat de putin impodobirea Crucii, fie si numai printr-un cerc, sau printr-o raza sau prin formatul trilobat in care sfarsesc, de obicei, bratele Crucii. Reprezentarea grafica simpla, prin doua linii suprapuse, una verticala si una orizontala, pare a fi straina de duhul traditiei rasaritene, tocmai pentru ca risca disocierea Rastignirii de Inviere, prin uitarea Invierii, care nu este in niciun fel indicata sau amintita intr-o astfel de reprezentare.

Sursa

Impodobirea Crucii cu elemente vegetale are ca temei Viata ce izvoraste din lemnul Crucii lui Hristos, asa cum arata cantarile bisericesti: “Bisericii, celei mai inainte neroditoare, acum a inflorit lemnul Crucii, spre putere si spre intarire” (cantarea a 3-a din Canonul Inaltarii Sfintei Cruci); “Bucura-­te, Cruce purtatoare de viata, raiul cel frumos al Bisericii, pomul nestricaciunii, care ne-ai inflorit desfatarea slavei celei vesnice” (stihira la Vecernia Duminicii Crucii).

Discursul teologic pornind de la aceasta tema poate fi continuat. Implicatiile teologice ale acestui mic detaliu sunt mai mult decat evidente. Cu riscul pe care-l presupune orice simplificare sau schematizare, am sa spun numai atat: disocierea intre Rastignire si Inviere si pastrarea Crucii numai ca semn al Rastignirii a condus, presupun, la pasul dureros pe care l-a facut Reforma protestanta si multiplele confesiuni, care s-au nascut din ea pana astazi, anume la renuntarea la Cruce, la respingerea Crucii.

Vederea integratoare, holistica, cuprinzatoare si unificatoare pare sa fie o componenta esentiala a traditiei rasaritene ortodoxe, sau, mai concret spus, a ceea ce am putea numi hermeneutica ortodoxa (perspectiva sau intelegerea specifica a lucrurilor). Aceasta sondeaza mai curand resorturile unificatoare ale lucrurilor, urmarind ratiunile ultime de a fi ale acestora care se regasesc nu in ele insele, ci in raportarea lor la intreg si la ratiunea primordiala si ultima de a fi a Creatiei intregi, care este Dumnezeu Insusi.

Crucea, in reprezentarea ei ortodoxa, este semnul cel mai elocvent al capacitatii Bisericii de a pune impreuna contrariile – moartea si invierea – nu in mod arbitrar, ci intemeindu-se in cele mai adanci intelesuri ale acestora. Este uimitor de constatat cat de linistita si netulburata este constiinta crestinului simplu, care recepteaza si exprima in viata sa, cu simplitate si credinta, adevarurile teologice cele mai adanci ale Bisericii reflectate in astfel de semne simbol, cum este Crucea impodobita, pe care o asaza la capataiul mortilor nu ca semn al mortii, ci ca semn al mortii spre Inviere, ca semn al nadejdii in Inviere. Doar ca semn al mortii, Crucea nu ne-ar fi atat de draga!

(dupa un gand al arhitectei Liliana Elisabeta Chiaburu)

[1] Publicat in Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 374 (2006)
[2] Publicat in Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 397 (2007)

(din: Preot Prof. Univ. dr. CONSTANTIN COMAN, “Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii”, Editura Bizantina, 2007)