Semnificaţia culorilor in iconografie. Culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să i se substituie

- Părinte director, care este semnificaţia culorilor din icoanele noastre?

În iconografie, culorile poartă un mesaj teologic cert. Acest mesaj poate fi intuit de persoanele care au o anumită educaţie spirituală şi poate fi înţeles şi explorat de acele persoane care doresc să cunoască limbajul icoanelor, prin desen, culoare, compoziţie etc. În general, paleta cromatică a iconarului este destul de simplă.

„Frescele care fac gloria artei bisericeşti, spune pictorul Sorin Dumitrescu, au fost zugrăvite, de obicei, dintr-un amestec de patru culori: ocru galben, siena - arsă, negru de viţă-de-vie şi alb de titan“. 

Totuşi, este cunoscut faptul că principalele culori ale icoanei sunt alb şi negru şi chiar dacă aceste culori nu domină, ele sunt mereu prezente prin alte culori. Culorile de bază sunt roşul, galbenul şi albastrul; uneori apare şi culoarea verde. 

 În icoană, Iisus Hristos este reprezentat în costum antic, în hyton roşu (tunică lungă şi strâmtă cu mâneci largi, purtată pe sub hymation, atât de femei, cât şi de bărbaţi), şi hymationul (mantie antică amplă, care se purta prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare albastră. În reprezentarea iconografică culoarea roşie a hytonului reprezintă viaţa şi jertfa prin care S-a preamărit. Prin culoarea roşie este zugrăvit Hristos-Omul, Cel care Se întrupează, Se jertfeşte pe Cruce, moare şi învie, Se înalţă la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Albastrul hymationului sugerează faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“ şi are o natură divină.

Negrul, culoarea teologiei apofatice

Maica Domnului reprezentare de Nicolae Balan

Maforionul Maicii Domnului (haină largă, ce se îmbracă pe deasupra, cu o tăietură rotundă destul de largă pe mijloc pentru a putea trece capul, delimitată prin galonul auriu sau deschis la culoare) este cafeniu-brun (maron) şi sugerează viaţa ascetică şi îngerească din templu. Această culoare este realizată din combinaţia de albastru (fecioria) şi roşu (simbol al sângelui). Pătrunsă de lumină, această culoare devine purpurie, culoarea împărătească prin excelenţă.

 Maica Domnului are pe cap o basma sau tunică de culoare albastră-verzuie, simbol al Duhului Sfânt, Care S-a pogorât asupra Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul zămislirii:

„Duhul Domnului S-a coborât peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). 

Acest acoperământ este oarecum bombat în zona superioară a capului, aluzie la cupola bisericii bizantine, Maica Domnului fiind considerată „Biserica în stare de rugăciune“, peste care Se coboară Duhul lui Dumnezeu.

Detaliu: blicuri aurii

În ambele icoane, ca de altfel şi în icoanele sfinţilor, se află culoarea aurie oferită de foiţa metalizată din aur. Auriul este culoarea veşniciei, a măreţiei, a desăvârşirii. Auriul este o culoare abstractă, nici rece, nici caldă, şi reprezintă lumea harică, a transfigurării, ce face din icoană „un spaţiu schimbat la faţă“.

Cele trei stele aurii de pe maforionul Maicii Domnului, reprezentate sub forma a trei sori, descoperă credinţa Bisericii în pururea fecioria Maicii Domnului, înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere.

Asistul (o substanţă cu proprietăţi adezive, care se aplică pe unele detalii ale icoanei, pentru a fi ulterior aurite) de pe veşmintele Mântuitorului, realizate de obicei cu blicuri aurii, reprezintă firea dumnezeiască şi atributul aseităţii, adică existenţa prin Sine a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Culoarea albă este chipul luminii de pe Tabor, ea reprezintă faptul că persoanele sfinte sunt pătrunse de prezenţa Duhului Sfânt, manifestare a puterii dumnezeieşti a energiilor necreate. Această culoare apare pe chip şi veşminte sub forma blicurilor luminoase, ce arată îndumnezeirea trupurilor prin harul Duhului Sfânt.

Prin contrast, culoarea neagră exprimă lipsa luminii, a vieţii sau imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, lumina fiind absorbită de adâncul tainei, pe care mintea omenească nu o poate pătrunde; aceasta este culoarea teologiei apofatice.

Prima icoană pe care trebuie să o realizeze iconarul este cea a Schimbării la Faţă

- Orice pictor poate picta icoane? E vreo diferenţă între icoanele pictate de un pictor trăitor şi cele pictate de unul oarecare, ambii avizaţi în tainele pictării icoanelor?

Există oameni credincioşi care pictează peisaje frumoase, dar nu pictează icoane. Pentru ei, aşa cum zice psalmistul, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Ps. 18, 1). Există diferenţe între cei doi. Pictorul de icoane sau iconarul nu este un simplu pictor. De aceea, prin tradiţie s-a lăsat acest obicei, ca prima icoană ce trebuie să o realizeze iconarul să fie cea a Schimbării la Faţă a Domnului. El trebuie să facă dovada faptului că şi-a însuşit, în parte, taina îndumnezeirii omului, ce trebuie exprimată prin desen şi culoare. Or, accesul la lumina harică de pe Tabor nu poate veni fară asceza celor cinci simţuri. Acest lucru înseamnă viaţă trăită şi nu doar trăirea vieţii. După exerciţiul de iniţiere în artă şi vieţuire curată, pictorul poate primi hirotesia, el devenind un om în slujba Bisericii. Nu poţi picta biserici sau icoane fără să fii o fiinţă eclezială, euharistică. Omul euharistic are rădăcinile în viitor, trăieşte eshatologic. De aceea, pictorul trebuie să picteze icoana Schimbării la Faţă, taina trupului îndumnezeit prin Învierea Mântuitorului. Icoana este şi o mărturie a întâlnirii omului cu Dumnezeu, subiectul fiecărei icoane fiind acela al transfigurării omului. Icoanele înfăţişează oameni îndumnezeiţi. De accea, sfinţii nu mai au aceleaşi trăsături anatomice în icoană, pentru că pictorul nu poate picta trupuri înduhovnicite, dacă el însuşi nu este înduhovnicit. Cred că principala calitate a icoanelor pictate cu evlavie constă în faptul că acestea te îndeamnă la rugăciune, contemplaţie, la nevoia de interiorizare şi introspecţie şi nu la admirarea tehnicii iconografice, spectacolului cromatic sau efectelor create pe foiţa de aur.

- De ce icoanele bizantine sunt cele mai iubite de cultul nostru? Despre cele realiste, neoclasice etc. ce ne puteţi spune?

Oamenii simt energia icoanelor bizantine. Prin maniera în care sunt pictate, icoanele bizantine arată faptul că Dumnezeu are două firi, una umană şi una dumnezeiască. Icoanele pictate în manieră realistă arată că Hristos a fost numai trup şi de aceea ele se aseamănă mai mult cu tablourile înrămate. „Icoana nu are ramă“, ea este „fereastră spre absolut“, şi prin icoană omul credincios se dezmărgineşte în adâncurile sale. Pe placul Bisericii sunt acele icoane care exprimă în modul cel mai limpede teologia şi gândirea Bisericii şi trebuie să se încadreze în viaţa liturgică, care susţine icoana şi pe iconar deopotrivă.

Sursa Doxologia,  Icoanele pictate cu evlavie te îndeamnă la rugăciune

***

Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina

Culoarea portocalie e semnul lucrării Duhului Sfânt într-o formă inteligibilă parțial pentru simțuri. În icoanele autentice ale Cinzecimii, limbile de foc prin care se manifestă Duhul Sfânt, sunt zugrăvite într-o nuanță de orange sângeriu, care ne spune că este o lucrare destinată îndumnezeirii omului, întrucât roșul acesta transmite, umanitatea îndumnezeită. Dacă nuanța e mai închisă, atunci icoana explorează latura tainică a evenimentului teologic pe care-l deschide înțelegerii noastre fără să-l epuizeze vreodată.

Portocaliul este jumătatea drumului dintre galbenul - mediul dezvăluirii limitate a înțelesurilor catafatice, și roșul prezenței ipostaziate a harului într-o persoană, apoi către vișiniul prună al Maicii Domnului ce ne pune față în față cu taina adâncă a maternității divine, ultima stație cromatică fiind negrul viță-de-vie al slavei negrăite a lui Dumnezeu, învăluită în tăcerea apofatică a necuprinsului imposibil de circumscris într-o reprezentare sau formulare omenească, oricât ar fi ea de densă simbolic. 

Doar culoarea, adică femeia (Teotokos - Sfânta Sfintelor) ne poate sugera și pune în legătură, ”ca prin oglindă, în ghicitură” cu Taina Tainelor, printr-o modalitate sensibilă, fiindcă în icoană desenul trimite la Hristos și culoarea la Maica Domnului, iar culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să I se substituie. Cu un etaj mai jos, dar pe același ax vertical, culoarea (femeia) se unește cu desenul (bărbatul) în taina cununiei, în care culoarea ascultă de desen amplificându-i înțelesurile, iar desenul umple de logos culoarea, canalizând-o spre rostul ei ipostatic cel mai înalt, expresia tocmită vizual într-o formă înțelegătoare și alcătuind împreună un singur trup.

Portocaliul este oricum o tranziție între ”Duhul Adevărului care pretutindenea este și toate le plinește” și ”vino și Te sălășluiește întru noi”, obligatoriu prin Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”, Logosul întrupat.

Un exemplu de portocaliu ca întâlnire între formă și fondul care inundă tot mediul iconic cosmic și supracosmic (imposibil de diferențiat), în ”Rugul aprins” de mai sus, o transcripție rusească din sec XVIII a unui model sinait mult vechi și mai valoros.

Rozul liliachiu în icoană este semnalul anastazei (învierii) în lucrare, ca proces ce se mișcă paradoxal între ”deja” și ”nu încă”. Din această cauză mormântul Domnului este roz în icoane, iar Hristos are veșminte roz în toate metopele care pun în relație momente liturgice de dinainte de Cruce și Înviere cu Penticostarul, întrucât cele cincizeci de zile dintre Paște și Rusalii inundă retrospectiv cu înviere toată istoria mântuirii.

Pe scurt: rozul e pesahul/paște/trecere de la moarte la viață, de la virtual la actual, este bucuria învierii însămânțate în natura umană alienată de păcat, bucurie din care se împărtășește întreg cosmosul, așa cum toată zidirea văzută a suferit avarii ontologice uriașe după căderea umanității din har.

Sursa: Forum CrestinOrtodox, Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina

***

Mihai Coman

Limbajul culorilor icoanelor

În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când acestea se împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii culorile au rolul esenţial. Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, spiritual, perceput prin inconştient.

Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare măsură semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu va putea să dea frâu liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în realizarea unei icoane, însă prin acestea nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea lua naştere în contextul lucrării. Dacă pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de undă, pentru iconari culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia, uneori, cuvintele rămân sărace.

Ce culori se folosesc în icoane

Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au fiecare în parte caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai utilizate culori în realizarea icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.

Ce „spun“ culorile

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu. Johannes Itten spunea că

„secretul cel mai adânc şi cel mai esenţial al acţiunii culorilor rămâne nevăzut chiar şi pentru ochi şi că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esenţialul scapă formulelor“.

Pornind de la studii de caz, semnificaţiile culorilor utilizate în realizarea icoanelor sunt numeroase. Eugen Trubeţkoi scria pe la 1916 că „paleta“ semnificaţiilor culorilor icoanei „este tot atât de infinită ca şi câmpul natural al culorilor care pot fi văzute pe cer“. Aflat în strânsă legătură cu celelalte simţuri, ochiul percepe tonuri calde sau reci, culori aspre sau catifelate, uscate sau delicate, sau fade, fiecare cu simbolistică proprie.

Albul are o semnificaţie aparte în creştinism. În primele secole, botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca semn al naşterii la o viaţă adevărată. Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de către Mântuitorul. Albul se foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan: „păcatele voastre se vor face albe ca zăpada“.

Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă, predominantă în vitraliile medievale, simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul abundă în iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi.

Simbol al iubirii, al jertfei şi al altruismului, roşul ocupă în creştinism un rol esenţial. Roşie este mantia lui Iisus în pretoriu, roşii sunt veşmintele martirilor, ca şi mantia Sfântului Arhanghel Mihail şi a serafimilor. Roşul poate să însemne deopotrivă egoism, ură, orgoliu luciferic şi, prin extensiune, focul iadului.

Purpura este culoarea rezervată celor mai înalte demnităţi, la bizantini aceasta fiind culoarea celei mai înalte demnităţi. Cu excepţia ceremoniilor religioase, când apărea în veşmânt alb, împăratul purta veşminte de purpură.

Deşi există un puternic contrast din punct de vedere spiritual între roşu şi albastru, aceste culori creează o armonie deplină. Putem vedea aceasta atunci când Maica Domnului este reprezentată având un veşmânt roşu (omenesc) peste mantia de culoare albastră (simbol al naturii divine, pentru că a purtat în ea pe Fiul lui Dumnezeu).

Verdele, simbol al regenerării spirituale, este în mod frecvent culoarea profeţilor şi a Evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului Sfânt.

La creştini, galbenul şi aurul simbolizează viaţa cea veşnică şi credinţa, dar înainte de toate, Îl simbolizează pe Hristos Însuşi: Soarele, Lumina, Răsăritul, „Lumina oamenilor“, aşa cum spunea Sfântul Evanghelist Ioan. Ca şi în cazul roşului, şi aurul prezintă o ambivalenţă: aurul-culoare, simbol al soarelui, se deosebeşte de aurul-monedă, simbol al corupţiei.
 
Aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel încât fondul aurit al icoanei creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor din peisaj sau de arhitectură, astfel că, eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate.

Cafeniul, culoare a solului, a gliei, rezultă din combinaţia roşului cu albastru, verde şi negru. Icoanele sunt pline de nuanţe de cafeniu - ocruri - simbol al smereniei, al sărăciei materiale. Este culoarea mantiei călugărilor care devin „pământul cel bun al lui Dumnezeu“.

Ca şi albul, negrul înseamnă absenţa sau suma tuturor culorilor. Biblia vede în culoarea neagră noaptea originilor care precede creaţia. Folosit în icoane, negrul veşmintelor călugărilor şi preoţilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii luminii dumnezeieşti. De asemenea o ambivalenţă: fiindcă viaţa se stinge fără lumină, pe icoanele judecăţii din urmă, cei osândiţi sunt zugrăviţi în negru. Diavolii, la rândul lor, sun zugrăviţi în negru. Peştera din icoana Naşterii este neagră, la fel este şi mormântul lui Lazăr, peştera de sub cruce şi iadul din icoana Învierii.

 „Alfabetul“ culorilor

Culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Ca imagine, ea exprimă aspectul colorat al corpurilor care poate fi de o manieră „caldă“ - culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre infraroşu) şi, „rece“ - culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre ultraviolet). Culorile fundamentale sunt cele care nu pot fi obţinute prin amestecul altor culori, respectiv fiecare dintre culorile roşu, galben şi albastru.

În momentul de faţă, se pot obţine aproximativ 16 milioane de tonuri de culori, acest lucru fiind astăzi facil de realizat cu ajutorul sistemelor digitale.

 Efectele culorii „speculate“ de medicină

Culoarea acţionează asupra trupului şi cu atât mai mult asupra sufletului. Medicina psihiatrică recurge de multă vreme la culori. În timp ce pacienţii cu stări depresive sunt aşezaţi în camere în care abundă culoarea roşie, bolnavii agitaţi stau într-un mediu ambiant vopsit în bleu şi violet. Şi aceasta deoarece culorile reci (albastrul, verdele) exprimă şi sugerează calm, blândeţe, repaus, contemplaţie, contrar excitaţiei, puterii, bucuriei, forţei, înflăcărării atribuite culorilor calde (roşul, galbenul). Încercări efectuate în acest domeniu în mai multe uzine au confirmat în mod clar efectele culorilor asupra randamentului salariaţilor. Un alt exemplu ar fi că discuţiile telefonice durează net mai puţin într-o cabină pictată în roşu decât într-una pictată în albastru. Cât priveşte expresia „a fi muncit de gânduri negre“, ea nu face altceva decât să explice efectul culorii negre asupra psihicului.

Cum devin veşmintele o haină duhovnicească

fresca de Georgios Kordis

Una dintre trăsăturile distinctive ale icoanelor de tradiţie bizantină, sunt veşmintele. Ele acoperă trupul în întregime, rareori apărând gol. Există două aspecte importante cu privire la veşminte: faldurile şi culorile folosite. În stilul bizantin descrierea veşmintelor nu este naturalistă, adică formele trupului sau faldurile nu au naturaleţe, ele parcurgând aceeaşi linie spre transcendenţă. Cu toate acestea, sunt proporţionale cu braţele şi picioarele, faldurile fiind reprezentate astfel prin forme geometrice: dreptunghiuri, triunghiuri, ovaluri sau linii paralele. Aceste forme fac ca faldurile să nu imite fidel formele pe care le iau veşmintele pe trup. Acest mod de reprezentare face parte din „strădania generală a artei iconografice tradiţionale de a fi artă duhovnicească, artă anagogică, înălţând gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului“, după cum spunea Constantine Cavarnos în „Ghid de iconografie bizantină“.

Veşmintele, mai ales cele ale lui Hristos, ale Pruncului Iisus, ale Maicii Domnului lasă adesea să se vadă fire de aur foarte fine, aplicate în mod paralel. De aici rezultă lumină şi bucurie. Acest procedeu, numit „assisto“, capătă o importanţă majoră. Prin calitatea sa de lumină pură, spre deosebire de culorile ce nu fac altceva decât să reflecte lumina, aurul simbolizează dumnezeirea care, ca un metal topit, curge prin trupurile transfigurate.

 Scrierea numelui pe o icoană

Scrierea numelor sfinţilor pe icoane este foarte importantă. Pr. Bulgakov, în lucrarea „Icoana şi cinstirea sf. icoane“ afirmă că

 „pentru icoana unui sfânt, denumirea are o însemnătate esenţială, căci prin nume se împlineşte reprezentarea... Această denumire, care în exterior se exprimă prin înscrierea numelui pe icoană, se săvârşeşte prin tainica acţiune a Bisericii, sfinţire a icoanei, prin care se rânduieşte o deosebită prezenţă a sfântului în icoana sa.“

Scrierea numelui investeşte astfel icoana cu o prezenţă. Legat fiinţial de persoana Sa, numele lui Hristos, spre exemplu, actualizează prezenţa Sa activă, care nu poate fi percepută prin simţul văzului. Numele se dovedeşte a fi o armă puternică împotriva răului şi însemnarea puterii lui pe icoană ce îi conferă acesteia caracterul sacru.

Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului poartă în greceşte abrevierea numelui Mântuitorului (ICXC â Ihsu“ cristos) şi al Maicii Domnului (MP - QY â Mhihr Qeon). Adesea, în funcţie de originea icoanei, lângă inscripţia iniţială se adaugă şi alte inscripţii în limba locului de unde provine icoana. Un manual de la Muntele Athos pentru folosirea iconografilor propune o întreagă serie de nume pentru Hristos: „Atotputernicul“, „Izvorul vieţii“, „Mântuitorul lumii“, „Milostivul“, „Emanuil“, „Regele Slavei“ etc. Aureola Mântuitorului poartă întotdeauna inscripţia oWn (Cel ce este) aşezată deasupra capului sau de-o parte şi de alta. La fel şi pentru Maica Domnului: „Odighitria“ (Cea care arată drumul), „Împărăteasa îngerilor“, „Fecioara dulce mângâietoare“ (Vladimir), „Bucuria tuturor“, Mângâietoarea celor în nevoi“ etc.

O teologie a numelui

O schiţă a teologiei numelui se profilează în lucrarea „Păstorul lui Herma“, scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea. În această lucrare se spune că

 „numele Fiului este mare şi minunat şi El este cel ce susţine lumea. Aşadar, dacă toată creaţia este ţinută de Fiul lui Dumnezeu, ce gândeşti de cei chemaţi de El, de cei care poartă numele Fiului lui Dumnezeu şi umblă în poruncile Lui? Vezi, dar, pe cine ţine? Pe cei care, cu toată inima, poartă numele Lui“.

Importanţa numelui la alte popoare

Puterea numelui este, într-adevăr, recunoscută în toate religiile teiste, mai ales în islam şi în numeroase culturi vechi, printre care este suficient să reţinem, spre exemplu, Egiptul, China şi lumea evreiască.

Vechii egipteni susţin că numele face parte integrantă din persoană. A-l scrie sau a-l rosti înseamnă a-i da viaţă sau a o prelungi. La chinezi, a da nume implică o luare în stăpânire a persoanei sau a obiectului în cauză. În fine, evreii au atribuit numelui lui Yahve (YHVH - „eu sunt cel ce este“, Ieşirea 3, 14), pe care numai arhiereul îl putea pronunţa, energii dincolo de orice putere de înţelegere a oamenilor. Dumnezeu este prezent şi activ în Numele Său, care trimite putere şi binecuvântarea Sa.

Se semnează autorul pe icoane?

Dincolo de „lumea“ unei simple opere de artă - artistul, creaţia sa şi privitorul -, în icoană există ceva mai mult, procesul de spiritualizare pe care icoana îl crează conduce omul spre transcendent. Dacă iconograful se dă de-o parte fără să-şi semneze numele pe lucrare, o face pentru că icoana depăşeşte atât pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte. Absenţa realismului, caracteristică acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare.

Sursa: Ziarul Lumina, Limbajul icoanelor

Georgios Kordis

***

Despre culorile icoanelor

Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea, o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare a căldurii, pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse împreună. Simbolic, albul reprezintă unitatea luminii, în timp ce negrul este negarea luminii. Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. La fel mormântul lui Lazăr cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă pogorârea la iad. 

Sursa: Vasile Calin Dragan, Despre culorile icoanelor

Reportaj despre "Iconari in Otopeni" si un interviu cu Mihai Coman, unul dintre participantii la acest eveniment

Mihai Coman, iconar: 

Toata invatatura de credinta a Bisericii se afla descrisa in icoana. Nu o punem noi, pictorii. Stiti, nu am aicea, intre culorile mele, un capacel in care tin un pic de sfintenie, sau e Duhul Sfant pe care il amestec in culori si pun sfintenia. Persoana vine, cu intreg ipostatul ei, respectiv si cu sfintenia. Noi nu adaugam sfintenia la lucrare. Noi pictam portretul, dar pictand portretul si asemanarea fizica a celui reprezentat, aducem prezenta lui in deplinatatea ei.  

Cosmina Chituc, P.R. "Iconari in Otopeni":

"Iconari in Otopeni" a pornit, in primavara aceasta, la o initiativa a domnului Ioan Popa, pictor si locuitor al orasului Otopeni. Si mi se pare important de subliniat faptul ca intr-o comunitate mica, intr-un mic orasel, aflat langa un mare oras, in care totul se dilueaza, si nimic nu ajunge de fapt la toata lumea, a existat acesta initiativa de a face o intalnire deschisa, de a vedea cum se naste o icoana, si de a lucra "pe viu" - cum s-ar spune. 

Madalina Mirea, istoric de arta:

La noi a ajuns prin profesorul Georgios Kordis, din Universitatea din Atena, care a  adunat in jurul domniei sale un grup de iconari tineri, in general universitari - deci formator de spirite tinere -, si care a oferit acest prilej. Deci, in primul rand profesorul Kordis a pictat de fata cu publicul o icoana, explicand toate etapele, si apoi a adus din tot spatiul ortodox, daca dorit, acest tip de raportare a iconarului catre public.  

Ioan Popa, coordonator "Iconari in Otopeni":

Aceasta provocare de a picta in public incercam sa ne-o asumam si sa o prezentam ca o marturisire, ca o misiune pe care o facem in mijlocul oamenilor, la fel cum un preot propovaduieste, sau, prin intermediul cuvantului, transmitem mesaje, acelasi lucru il comunicam prin actul pictarii. Evident, exista o intimitate si o pregatire, o atmosfera in care trebuie sa faci aceasta icoana, insa lucrurile trebuiesc depasite si la intervale, speram cat mai dese - de astfel de evenimente-, sa putem afirma si icoana de buna calitate si icoana marturisitoare, si temele inedite pe care le poate oferi celorlalti.  

Simion Pop, sociolog:

Si acuma revin, la icoanele voastre, la cele pe care le-ati vazut si voi, cei care ati vizitat aceasta expozitie ad-hoc de pana acum, pentru ca va fi maine vernisajul expozitiei. Ati vazut ca foarte multe dintre ele reprezinta martiraje. Tema e a sfintilor romani. Multi dintre ei au fost martiri. In aceasta directie, vreau sa va arunc o provocare, voua, iconarilor, - intr-un fel -, si sa va spun ca, chiar daca nu sunteti constienti, chiar daca nu o faceti explicit, chiar daca nu v-ati gandit neaparat la asta, in fond a crea icoana, a reproduce imagine iconica, va inscrie intr-o batalie politica.

Mi-am propus sa le spun cateva lucruri despre felul in care statutul  icoanei a evoluat in traditia ortodoxa, felul in care icoana presupunea si de multe ori transfigura si un act politic, cum a devenit o emblema a bizantului si a identitatii crestine, si cum dupa aceea, dupa caderea Bizantului, dupa nationalizarea Bisericilor ortodoxe, cum icoana a reusit sa configureze intr-un fel sau altul identitatea religioasa.

Dorin Stefan Adam, arhitect:

Nu se stie ce rol are arhitectul si cu "ce se manaca meseria". Se crede ca acesta este un constructor, ca este un inginer. Suprema apreciere pe care poti sa o primesti pe un santier de constructii este: "sa traiti domnul inginer!", "cum facem domnul inginer aici?".

E laudabil ca se construieste mult, e laudabil ca se depun multe eforturi si incercari de a face rost de bani pentru a zidi. Nu intotdeauna cele mai bune intentii sunt si cele mai fructuoase si bune urme lasate in zidirea bisericilor. Cred ca ar trebui o ierarhie si o abtinere de la a construi "nu conteaza ce, nu conteaza cum". Cred ca ar trebui sa fie comisii de specialisti, mai pricepute in a distinge calitatea unor opere de arhitectura si, de asemenea, de a se raporta la locurile unde urmeaza a fi facute. Dar, apreciez ca se face! Conteaza masura cui care se face ceva si scara la care se face ceva. Fiindca nu cred ca poti sa fi autist, sa nu tii cont de nevoia unor oameni sau de banii unor oameni care cotizeaza la ridicarea unei biserici. Nu trebuie sa se piarda masura lucrului. 

Lect. dr. Sabin Preda, Fac. de teologie ortodoxa:

Atat muzica, cat si icoana, cat si arhitectura, cat si tot ceea ce e implicat in acest proces al spatiului sacru, nu sunt realitati de sine statatoare, ci, ele intervin in relatia omului cu Dumnezeu. Asta este ceea ce le defineste.    

Cosmina Chituc, P.R. "Iconari in Otopeni": 

Imi revine mie sarcina sa concluzionez, desi intotdeauna concluziile trebuie sa deschida pe mai departe. Buna seara, va multumim frumos ca ati venit intr-un numar atat de mare, domnule consilier, doamna Madalina Mirea, curator al acestui eveniment.  Si ma uitam cu bucurie ca s-a constiuit un cerc, care se inchide cu dumneavoastra, vizitatorii evenimentului - ceea ce e foarte important. Suntem cu totii parte a acestui eveniment, in egala masura, cei care au sustinut atelierul timp de patru zile aici, cei care au sustinut conferintele aseara, cei care sunteti astazi printre noi, cu atat mai mult cei care vor fi de maine incolo. Evenimentul va ramane deschis pana in luna decembrie, si va fi dublat de o publicatie, pe care speram sa o putem duce la bun sfarsit. 

Reportaj realizat in cadrul emisiunii "Universul Credintei"/ TVR1 si TVRi/ 3 noiembrie 2013/ Director de imagine Ion Cristodulo/ Reporter Rafael Udriste/

Interviu cu Mihai Coman, pictor de icoane

- As vrea sa trecem acuma la dumneavoastra, la ceea ce faceti si, saptamana trecuta, la "Universul credintei" v-am vazut intr-un interviu pe care colegii mei vi l-au luat. Erati la "Iconari in Otopeni" si spuneati ca "iconarul nu are in borcanelele sale har", ci doar culori pe care le aseaza intr-o anumita randuiala pe lemn. As vrea sa va intreb: cum este procedura? Dumneavoastra faceti portretul si apoi se adauga harul, sau cum se intampla?  

Cum am spus si un pic mai devreme, "a iconarului este arta". Noi intiparim in materie, pe suprafata lemnului, sau pe perete, chipul sfantului, asemanarea exterioara a sfantului. Cam atat. Cam la asta se reduce lucrul nostru, ceea ce avem de facut. Restul, incarcatura dogmatica, teologia Bisericii, care se sintetizeaza in intregul ei in fiecare icoana, si, de asemenea, lucrarea harului, care se impartaseste omului prin intermediul sfantului, se aseaza in icoana odata cu chipul sfantului. Legatura dintre chipul pictat si Prototip este tainica. Spunea Parintele Dumitru Staniloae, foarte frumos: "nu putem explica aceasta legatura", insa ea exista, si, odata chipul intiparit in materie aduce odata cu sine prezenta in har, dupa har, a sfantului respectiv. Si prin intermediul persoanei lui se impartaseste harul, nu prin lemn si nici prin culori. De aceea, nu ne inchinam la lemn si la culori, ci ne inchinam sfantului.

- Am citit zilele trecute pe site-ul Doxologia, o stire potrivit careia in dimineata zilei de 26 octombrie, asadar de ziua Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir, in Rodos, in Grecia, o icoana a Arhanghelului Mihail, aflata intr-o biserica dintr-un cimitir, a izvorat mir. Este vorba de o icoana de la 1896, si Mitropolitul Chiril al Rodosului a cercetat aceasta icoana, si a spus ca intr-adevar este vorba de o minune.

As vrea sa va intreb: cu ce ochi priveste un pictor de icoane, un iconar un astfel de eveniment, o astfel de minune? Sa simti, sa stii ca din icoana pe care tu o pictezi, la un moment dat, poate, prin buna randuiala divina, va izvori mir si va aduce la credinta mult mai multi oameni. 

Pai ar fi doua lucruri de spus aici. Eu as privi-o cu multa bucurie, ca orice credincios, pentru ca este semn al prezentei si al lucrari lui Dumnezeu printre noi si cu noi. Iar, in al doilea rand, daca s-ar intampla o minune impreuna, sau prin una din icoanele lucrate de mine, n-as putea decat sa ma smeresc foarte tare, ma gandesc, pentru ca nu are nici o legatura cu mine. Sfantul, sau Hristos, ar lucra minunea si ar fi prilej - sa speram- si de pocainta pentru mine.

- Simtiti, cand pictati, ca in anumite momente mana, penelul, este condus de altceva, de altcineva decat de dumneavoastra? Si poate fi confundat acest altcineva cu muza pictorului din lume?

Nu, nu! Aceasta confuzie credca e un mit inventat de pictori. Cred ca sinergia dintre om si Dumnezeu este ceva foarte sensibil si delicat. Eu va spun din experienta mea ca n-am simtit o forta exterioara care imi impingea mana mai la stanga sau mai la dreapta. Insa, am constat, uneori, ca dupa ce am ispravit de pictat o icoana, ca imaginea se schimba. E foarte greu de asezat in cuvinte. Imaginea parca e un pic diferita fata de momentul cand atunci eram in fata ei, desi nu se mai schimba dupa ce luam pensula. Cu siguranta ca Dumnezeu lucreaza, insa felul in care lucreaza e unul foarte delicat si e undeva ceva tainic.

- Cand ati lucrat icoana aceasta? Trebuie sa le spunem telespectatorilor ca este lucrarea dumneavoastra, si pe noi ne-a impresionat ca ne-ati adus-o, si ne bucuram, si va multumim ca ne-ati adus-o aici, sa o prezentam tuturor.

Am lucrat-o acum doi sau trei ani, nu retin foarte bine, insa e o icoana foarte draga mie, printre putinele  care mi-a ramas.

De obicei nu pictam asa, generic icoane. Implinim cererile oamenilor. Icoana e un obiect necesar, un obiect care face parte din viata oricarui credincios, si atunci oamenii au nevoie de ea. Atunci cer, comanda icoane: "Am nevoie de o icoana cu Sfantul Nectarie", sau cu alt sfant. Si atunci, noi pictam icoana respectiva. Foarte rar se intampla, neavand de lucru, sa pictam pur si simplu, fara un sens anume. Ca si in Sfanta Liturghie trebuie ca cineva sa se impartaseasca, sa foloseasca respectivul obiect. Eu uneori am inteles, am simtit ca exista o legatura pe care nu o pot exprima foarte bine, intre cel care ii este destinata si icoana pe care o fac. Uneori felul in care icoana se scrie e mai usor, sau mai greu, desi, noi stim, evolutia noastra nu este asa de spectaculoasa. Scriem cu la fel de multa usurinta, sau cu la fel de multa greutate icoane. Uneori icoanele parca se scriu singure, adica merge foarte usor, alteori intampinam foarte multe greutati.  

- Tocmai pentru ca sunt randuite anumitor persoane, si Dumnezeu stie nevoia sufleteasca a respectivei persoane.

 Da, sau poate pentru asezarea lor duhovncieasca, pentru rugaciunea lor, pentru nevoia si dragul cu care asteapta icoana respectiva.  

- Ingenunchiati in fata icoanelor pe care le pictati?

 Pai v-am spus, eu nu ingenunchiez in fata picturii mele, ingenunchez in fata sfintilor. Am pictat o biserica si merg cu multa bucurie acolo, insa intru-catva, desi poate vi se pare ciudat, pictura mi se pare oarecum straina, oarecum straina mie. Nu o mai simt ca si cum ar apartine mie. Da, nu e un sentiment de apartenenta. 

- Ati ajuns, si voiam sa ajungem la acest subiect: ati pictat o biserica, este vorba despre biserica "Sfantul Grigorie Palama", biserica studenteasca de la Politehnica. Ati si primit o distincite din partea Patriarhului Romaniei pentru aceasta pictura, pe care o gasesc a fi extraordinara. Ce inseamna trecerea de la icoana la pictarea unei biserici? E ca si cum am trece de la o rugaciune, la Liturghie? Putem face asemenea comparatii?

Nu stiu sa va spun daca comparatia este potrivita pentru ca nu sunt asa un mare rugator, ca sa pot judeca aceasta comparatie. Insa legatura, sau diferenta intre icoana pe panou de lemn, icoana portabila, si icoana in fresca, icoana din biserica, nu exista decat la nivel plastic. Peretele avand o complexitate mult mai mare, o randuire iconografica, siruri de icoane, presupune o problematica plastica mult mai complexa, mult mai avansata. Si atunci, sigur ca e mai greu de abordat. Sunt si probleme de alta natura, sunt si piedici duhovnicesti, sunt si greutati aparent inexplicabile, pe care le explicam cand terminam. 

- Iconarul, pictorul de biserici, de icoane, trebuie sa fie insoti in lucrarea pe care o face, permanent de rugaciune, inteleg din ce-mi spuneti.

Asta ar fi situarea ideala. Din pacate, e destul de greu. Ne concentram destul de mult pe partea tehnica, pe parte plastica, si deseori - va spun despre mine lucrul acesta, poate ceilalti colegi ai mei sunt mai putinciosi, sunt mai capabili - foarte greu ma adun si ma concentrez si pe partea tehnica, si pe partea manuala, si pe partea spirituala.

- E un exercitiu.

Cu siguranta!

- Un urcus duhovnicesc in cariera, in aceasta lucrare pe care o faceti. Foarte pe scur, care ar fi planurile de viitor?

Planurile de viitor sunt de fapt unul singur: imi doresc cat mai multa liniste sa pot lucra si sper ca Dumnezeu sa randuiasca cele de folos pentru mine.

- Va multumim din suflet ca ati fost cu noi. Va mai asteptam la "Universul credintei".

Cu mult drag.  

                                        

 PAGINI WEB:

ROF:

# Retrospectiva atelierului "Iconari in Otopeni". Lucrari ale iconarilor romani ce sunt prezente in expozitie.                         

# Pasii pelerinului la Manastirea Diaconesti

Retrospectiva atelierului "Iconari in Otopeni". Lucrari ale iconarilor romani ce sunt prezente in expozitie.

Există o anume taină în felul în care acum, la începutul acestui al treilea mileniu creştin, icoana comunică, deschide, adună, cheamă la împreună-lucrare pe semeni. Din această perspectivă, proiectul „Iconari în Otopeni“, desfăşurat în zilele în care pe Colina Patriarhiei mii de pelerini urcau spre a se închina într-o impresionantă procesiune moaştelor Sfinţilor Dimitrie cel Nou şi Artemie, precum şi icoanelor făcătoare de minuni ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena aduse din Grecia, capătă valenţele unei la fel de grăitoare mărturisiri de credinţă.

Puţine sunt evenimentele culturale din zilele noastre care „se deschid“ pentru a mărturisi, comunicând un mesaj ziditor printr-o împreună-lucrare. De aceea, termenul de „atelier“, folosit de organizatorii proiectului „Iconari în Otopeni“, desfăşurat în luna octombrie anul acesta cu sprijinul Primăriei oraşului Otopeni şi al Centrului Cultural „Ion Manu“, revelează în conţinutul lui adânc taina mesajului dialogic, pe care sfântul zugrăvit în icoană îl transmite credinciosului prin mâna „zugravului de subţire“. Adică prin mâna pictorului. Astfel, manifestarea nu se prezervă, ci se dăruieşte, împlinindu-se în sine prin toţi participanţii.

Rolul formatorilor de spiritualitate

Mădălina Mirea, curatorul evenimentului „Iconari în Otopeni“, aflat anul acesta la prima ediţie, ne-a dezvăluit câteva laturi ale modului în care acest „atelier deschis“ a devenit comunicativ şi împreună-mărturisitor în lucrare:

„Toţi participanţii sunt iconari tineri, autentici, care în acest moment au ajuns la o maturitate a expresiei artistice. Ceea ce îi uneşte este faptul că ei sunt formatori de spiritualitate. Scopul este, în primul rând, apropierea publicului de acest gen de manifestări, de icoană. Apoi, «deschiderea» iconarului, care iese din atelierul lui către public, pentru o împreună-lucrare, care înseamnă, în primul rând, un îndemn de apropiere a trăitorului acestui mileniu de sacru, apoi educarea publicului, semnalarea şi radiografierea prezentului în arta bisericească. Omul modern are nevoie în foarte mare măsură de această apropiere. Pe lângă publicul de specialitate, omul simplu intră aici, pune întrebări, în nevoia lui de a descoperi sau redescoperi icoana, şi de a o aşeza în centrul vieţii lui duhovniceşti“, ne-a spus aceasta.

Dimensiunea verticală a icoanei

 

Mihai Coman

 La rându-i, iconarul Mihai Coman, asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, ne-a mărturisit:

„Poporul s-a raportat la icoană într-un mod firesc dintotdeauna, pentru că icoana aduce în faţa omului prezenţa sfântului, dialogul cu el, cu Hristos Însuşi.

Noi încercăm să dezvelim un pic «misterul» care se află aşezat în jurul icoanei. Dezvelirea actului de creare a unei icoane poate să-l facă pe cel care se află în faţa ei să vadă că naşterea ei este un firesc realizat după anumite reguli. Că icoana nu este un obiect blocat în Antichitatea timpurie sau mai târzie, nu este un fel de fosilă, ci ceva viu şi prezent, aparţinător civilizaţiei noastre de acum“. 

Daniel Codrescu

Daniel Codrescu, pictor bisericesc din Bucureşti, membru al unei echipe care a realizat mai multe mozaicuri în Catedrala şi Reşedinţa patriarhală, completează: 

„Un sfânt se naşte în icoană când el este deja recunoscut ca atare, canonic, de Biserică. Nu este o creaţie pe care o imaginăm, ci pur şi simplu un dat. Apoi fiecare iconar vine cu propria lui trăire, cu propria lui viziune, în aşa fel încât să-i aducă un plus de valoare, să poată transmite un mesaj rugătorului, ca să-i fie spre folos. Pe noi, Biserica ne învaţă să trăim o viaţă cât mai curată, în aşa fel încât trupul nostru să fie umplut de har şi să devină instrument al lui Dumnezeu, prin care să reuşim să redăm chipul sfinţilor“. 

Sorin Efros

 Sorin Efros, zugrav de frescă din Basarabia, ne spune că 

„harul te ajută dacă ai înclinaţie pentru pictură. În momentul în care te rogi, se vede lucrul acesta în lucrarea pe care o realizezi. Se transmite harul. Când lipseşte Dumnezeu din mintea pictorului, lipseşte şi harul. Şi atunci icoana este «nevorbitoare». Eu încep ziua de muncă cu rugăciunea de dimineaţă şi o închei cu cea de seară. În timpul zilei, cât stau pe schelă, rostesc în gând «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Spun aceasta, deşi Îl am pe Dumnezeu în faţa ochilor. Când eşti concentrat şi adunat în interiorul tău, spre Hristos, El este acolo, în inimă“.

Razvan Badescu

Răzvan Bădescu, iconar din Galaţi, ne defineşte dimensiunea verticală a icoanei, completând în acest mod felul în care se percepe, se revelează în atelierul deschis împreună-mărturisirea:

„Când se realizează o icoană, lucrarea lui Dumnezeu se termină la cel care se închină la ea. Şi tot atunci începe. Scopul icoanei este de a ajunge la sufletul omului, de a aduce mântuire celui ce se roagă la ea. Contribuţia mâinii iconarului este doar o mărturisire de credinţă“. 

Iată de ce a vorbi despre proiectul „Iconari în Otopeni“, cercetat cu bucurie şi interes şi de Preasfinţitul Episcop Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, înseamnă până la urmă părtăşie la taina icoanei, chemare şi, la fel, împreună-mărturisire. Ceea ce pentru acest început de mileniu continuă să însemne dialogare cu veşnicia. Adică cu Hristos, Mântuitorul lumii.

Sursa: Ziarul Lumina, O formă de transmitere a credinţei prin mâna „zugravului de subţire“ Atelier deschis sau cum se naşte o icoană

***

File de jurnal notate de Madalina Mirea, curatorul evenimentului "Iconari in Otopeni" 

(http://iconariotopeni.blogspot.fr/)

Cu susținerea Primăriei orașului Otopeni și a Centrului Cultural “Ion Manu”, un grup de tineri iconari și istorici de artă din București și din țară, au realizat un eveniment dedicat iconografiei românești contemporane în forma unui atelier deschis și a unei expoziții.

Atelierul a funcționat pe de o parte ca întâlnire între iconarii invitați în sensul depășirii spațiului intim al fiecăruia, iar pe de altă parte ca întâlnire între aceștia și publicul doritor. Astfel, lucrările ce vor fi expuse până în luna decembrie se constituie pe de-o parte din icoane deja realizate, aduse de participanți și expuse, și pe de alta parte din lucrările ce au fost realizate în cadrul atelierului, pe o durată de patru zile, între 21 și 24 octombrie.

Atelierul s-a finalizat vineri, 25 octombrie, cu o masă rotundă de discuții pe tema de anul acesta: Sfiniți trăiori în spațiul românesc, precum si alte subiecte conexe, invitati fiind vorbitori din zone variate (sociologie, arhitectură, muzică psaltică, istoria artei). Sâmbătă, 26 octombrie, vernisajul expoziției a fost prefațat de un concert al Grupului Nectarie Protopsaltul.

Expoziția va rămîne deschisă pînă în luna decembrie, fiind însoțită și de lansarea unei publicații destinate să reflecte întregul proiect la nivel de texte, mărturii și reproduceri de cea mai bună calitate din cadrul atelierului. 

Centrul Cultural "Ion Manu" Otopeni
deschis publicului larg
program de vizitare expoziție: 

L-V 9.00-17.00 și S-D 9.00-13.00

*

Participanti la atelier:

diacon Nicolae Balan, Alba-Iulia (fresca)
Alexandru Nicolau, Bucuresti (fresca)
Andrei Nicolae Raileanu, Cluj-Napoca (sculptura religioasa)
Daniel Codrescu, Bucuresti (mozaic)
Daniela Musat Toma, Cluj-Napoca (fresca)
Gabriel Toma Chituc, Bucuresti (icoana)
Ioan Popa, Otopeni (fresca)
Marius Ghinescu, Iasi (icoana)
Mihai Coman, Bucuresti (icoana)
Razvan Badescu, Galati (icoana)
Razvan Gasca, Piatra Neamt (icoana)
Sorin Efros, Bucuresti (fresca) 

Dorin Stefan Adam, Bucuresti, atelier Manadelucru (arhitectura religioasa)

***

In prima zi s-au schitat desenele, s-au asternut proplasmele, am inceput organizarea expozitiei cu icoanele aduse de participanti, am bricolat etichete. Cu profunda surpriza si bucurie am descoperit fiecare lucrare in parte. Intr-adevar, iconarii au adus cu ei ce-au avut mai bun, mai reprezentativ. Sunt lucrari trudite, din care lumina se desprinde si-l invaluie pe privitor, icoane in care harul si mestesugul sunt impreuna lucratoare.

*

“Ziua a doua a adus pentru Iconarii din Otopeni limpezirea desenului, si diverse stadii ale culorii asezate pe panouri, cu migala si sarg.

In pauza am vorbit despre diferitele tipuri de aur, despre faptul ca e util ca pe o icoana sursa de lumina sa fie una indirecta si ca lumina optima care potenteaza icoana este cea discreta. De aceea icoanele sunt mai frumoase la vecernie.

Aurul in diferitele lui stadii, fie ca este asternut in foita simpla sau dubla, pus cu bol, sau slefuit cu agat, este jertfa iconarului care aduce in lucrarea sa ce are el mai bun, mai pretios. Smirna si tamaia, sub forma de rasina, de damar, fac parte din aceasta ofranda. 

In cazul mozaicului, lumina este descompusa, teserele vibreaza suprafata si lumina se reflecta modulat, nu ca dintr-o oglinda si compozitia se poate citi.

Contrastul dintre culoare si aur, dintre aureola si chip, face, de asemenea, sa poata fi citita mai bine compozitia.

Aurul, se stie, este lumina harului, lumina necreata. Este lumina Raiului, cea neinserata, cea pe care ochiul o percepe ca pe o lumina calda si placuta. Asa spun Sfintii Parinti si avem motive serioase sa ii credem.”

*

Ziua a treia

In prima parte a zilei am primit vizita clasei a II-a de la Scoala ARC-EN-CIEL, clasa Dariei Coman, al carui tata se afla aici, intre iconari. Copiii au fost foarte curiosi, cuminti si receptivi, si ne-au pus si intrebari incuietoare de genul cine L-a facut pe Dumnezeu. Invatatoarea, un om care stie bine despre ce este vorba in propozitie, i-a indrumat si le-a raspuns cu rabdare.

Razvan Gasca

Si pentru ca unele intrebari ale copiilor au dus discutia de la pranz in jurul potopului de imagini cu care suntem zilnic asediati, Razvan Gasca a spus ca de imagine trebuie sa tina post iconarul, asta-i asceza lui. Pentru ca intrata in ochi (portile sufletului), o imagine iese greu.

Am marturisit cu totii faptul ca dependenta nu trece nici cu renuntarea totala la televizor, de vreme ce ramanem cu privirea lipita ori de cate ori acesta ne intra in campul vizual.

Gabriel Toma Chituc a explicat fenomenul mesajelor subliminale pe care le transmit anumite emisiuni, precum si faptul ca densitatea prea mare a imaginilor pe minut, fenomen specific desenelor animate actuale, face ca mesajele lor sa nu poata fi decodate, procesate de creier. De aici frustrarea si agresiunea pe care acestea le produc copiilor nostri.

Si pentru ca maine este o sarbatoare straina spatiului si spiritului nostru, iar la scoala ni s-a cerut sa ne trimitem copiii costumati, fiul meu cel mare vrea sa mearga costumat in inger, ca sa ii sperie pe monstri si pe zombie.

As incheia, totusi, intr-o nota mai optimista, spunand ca aici pluteste un duh bun, oamenii avanseaza cu lucrarile, reporterii incearca sa deranjeze cat mai putin lucrul lor.

*

A patra zi

PS Macarie si diac. Nicoale Balan

Dupa masa de pranz, eram bucuroasa ca va pot scrie azi ceva mai consistent, pentru ca s-a alaturat grupului de iconari domnul sociolog Simion Pop. N-am apucat, insa, pentru ca am primit vizita Preasfintitului Macarie, Episcop al Europei de Nord.

A petrecut cu noi mai bine de doua ore, oprindu-se la fiecare artist in parte, pe indelete, intreband unde a mai pictat, din ce ansambluri fac parte lucrarile aduse, in ce proiecte sunt implicati etc. Ne-a uimit pe toti cat de la curent era cu tot ce s-a pictat in ultimii ani, in spatiul romanesc, dar si in cel mai larg, european. La cele mai multe ansambluri se oprea cu bucurie: am fost aici! Si a repetat de nenumarate ori: foarte frumos, excelent, excelent! Cu o parte dintre iconari se cunostea din alte drumuri si revederea a fost cu drag. A indreptat ici, colo cate un fald care nu cadea cum se cuvine pe o icoana sau pe o fresca, cu pricepere si blandete, binecuvantand in stanga si in dreapta, cu urarea: voie buna si sanatate! Au fost momente lungi de har si de zabava. Linistea si voia buna se imprastiau in jur.

Si ne-am bucurat cu totii ca exista in clerul nostru inalt oameni tineri, culti, si la zi cu informatia, oameni calzi, pentru care acasa ramane totusi Romania, chiar daca sunt trimisi la misiune in cele patru colturi ale lumii.

Ne-a povestit despre comunitatile de romani din Suedia si din Norvegia, despre cele patru biserici, doua de lemn si doua de zid, care sunt in lucru acolo si se vor a fi impodobite. 

Am dat slava lui Dumnezeu pentru acest moment binecuvantat si stim ca vom mai auzi, cu siguranta, unii de altii.

*

A cincea zi

Cum artistii se apropiau de finalul lucrarilor, in a doua parte a zilei au inceput conferintele.

Participanti la conferinta:

Simion Pop (sociolog), ”Ucenicia – Cadru antropologic”
Dorin Ștefan Adam (arhitect), ”Arhitectura Contemporană eclezială. Formă și loc”
Sabin Preda (protopsalt), ”Muzica și icoana. O perspectivă teologică”
Vlad Bedros (istoric de artă), ”Particularități stilistice în arta de tradiție bizantină din România”
Primul vorbitor, Simion Pop, sociolog care se ocupa cu studii de antropologie crestina, a adus cateva provocari. Le enunt, doar, fara a le detalia:

PS Macarie si Marius Ghinescu

- Lumea occidentala devine foarte receptiva la icoana

- Exista metodisti trecuti in masa la ortodoxie, cuceriti de imaginea pe care o propune icoana

- De la Rembrandt la publicitate, corpul nostru este prins intr-un sistem de relatii senzoriale

- Problema imaginii si a efectului sau asupra definirii identititatii noastre este un subcapitol al studiilor de antropologie a senzorialitatii, care au mare cautare acum in occident

- Icoana - cea care a fost plasata intr-un sublim inaccesibil. Ea trebuie readusa in spatiul public, inclusiv pentru consumul vizual al omului contemporan, asaltat senzorial cu mii de alte imagini care ii fac mai mult rau decat bine

- Este mai mult decat necesar un astfel de demers, precum cel propus de Iconari in Otopeni pentru ca, traim intr-o lume plurala, cu oroare de vid.

- Fiecare iconar care asuma serios aceasta profesie face loc in viata sa unui proiect etic: miza este a ramane iconar in aceasta lume contemporana in care trupul nostru a devenit un loc in care forte disjuncte incearca sa isi impuna hegemonia

- Pe cont propriu, generatia tanara a incercat sa reinoade firul traditiei, incercand sa construiasca spatiul din jurul sau altfel decat incearca alte politici

- Originea secularizarii este efectul unui trup neinvatat, care nu mai este prins intr-un ritm liturgic. In biserica, vazul, gustul, mirosul, auzul ne sunt captate intr-un altfel de paradigma a senzorialitatii, una care contribuie, pe termen lung la definirea noastra identitara drept crestini practicanti.

Domnul Dorin Stefan Adam ne-a lamurit, fara sa se planga, care sunt provocarile unui arhitect care nu are niciun fel de specializare in domeniul arhitecturii religioase. Pe langa conditionarile cu care se confrunta si in cazul unui edificiu laic, legate de planul urbanistic zonal, limite de vecinatate etc, in cazul unei biserici, dialogul dintre arhitect si cler este marcat de o lipsa de tact si rabdare din partea unora si de dorinta de a impune un model, un sablon, din partea celuilalt. Si din prea mult entuziasm se pot face biserici urate. Este necesar ca ambele parti sa-si cunoasca nevoile. 

Ioan Popa

In desenarea unui proiect trebuie sa tii cont de forma, dar si de loc, caci, daca vrei mai mult, trebuie sa iei seama si la contextul geografic. O forma apriori buna, poate suferi de inadecvare. 

Dupa ce ne-a prezentat cateva spete prin care a reusit sa ne convinga de utilitatea unei abordari moderniste a arhitecturii ecleziale, conculzia a fost aceea ca un astfel de spatiu trebuie calibrat dupa chipul si mai ales intru implinirea multiplelor nevoi ale unei comunitati: curte larga pentru slujbele mari, spatii de petrecere a timpului de dupa liturghie, spatiu pentru activitati diverse, de la mese comunitare la cercuri pentru copii etc.

Astazi, cand tehnic vorbind poti face orice forma vrei, doua provocari raman valabile. Prima, aceea de a te abtine, de a te infrana sa faci ce forme iti trec prin cap si a doua, la fel de necesara, educarea comanditarului. (Similar in cazul icoanei, imi permit sa adaug)

A fost randul lui Sabin Preda, biblist, la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti. El ne-a adus in atentie termenul de ESHATOLOGIE, ceea ce uzul comun defineste ca fiind vremurile din urma. Vremurile din urma incep de la Pogorarea Duhului Sfant. Este o istorie unitara, chiar daca noi o percepem subiectiv, asa cum un martor al vietii noastre va relata diferit de noi aceleasi evenimente. Relatia este de tipul DEJA SI NU INCA, insa nu la un nivel temporal, ci la unul calitativ.

Andrei Nicolae Raileanu

Aducand discutia in zona eshatologiei functionale (in limba greaca functional se spune liturgikos), Sabin Preda a precizat faptul ca artele din aceasta zona sunt cele care exprima relatia omului cu Dumnezeu.

Important pentru abordarea unui domeniu artistic din sfera liturgicului, ar fi capacitatea mestesugarului de a se scoate pe sine din ecuatie, si anume de a nu se propune pe sine ca mester, ci mai curand de a transmite, de a asigura legatura cu Dumnezeu. Iconarului, ca si imnografului, ii este propus un efort ascetic de kenoza, de lepadare de sine, pentru a facilita o abordare istorica, menita sa te transporte in alt spatiu si timp.

Cu adevarat, in biserica simturile noastre sunt bombardate, insa cu altfel de stimuli, provocate la maximum, insa cu alt tip de materie. Formula liturgica Da-ne noua, mai adevarat a ne impartasi, rezolva problema lui Deja si nu inca, intru predispunerea inimilor noastre.

Colegul nostru, istoricul de arta Vlad Bedros, a venit cu un discurs foarte consistent, despre optiunea de stil (aproape o moda) si despre capacitatea artei bizantine de a varia, ramanand egala cu ea insasi.

Premisa a fost că nu putem vorbi despre școli naționale de pictură în balcani, pentru că în secolele XV- XVI ideea de stat national era încă în curs de limpezire în spațiul balcanic. În plus, meșterii din acest areal au sintetizat momente diferite ale experienței picturii bizantine târzii, care a avut, la randul său, prima limpezire programatică în Renașterea Paleologă. Ceea ce derivă din această experiență, pictura post-bizantină, își găsește diferite formule stilistice mai mult sau mai puțin tributare acestui model.

Un material ilustrativ foarte bogat a ajutat la precizarea diferitelor influențe pe care arta bizantina le-a exercitat asupra picturii bisericesti din Tara Romaneasca și Moldova.

Vlad a inceput in forta, cu Curtea de Arges, monumentum princeps. Renasterii Paleologe îi datorăm aici câteva elemente specifice picturii bizantine tarzii:

- iesirea din cadru a personajelor, care calcă pe fașă

- personajul martor, care vine din Antichitatea târzie, din scena vestirii morții Fecioarei de către Arhanghelul Gavriil (fără rol iconografic precis)

- îngerii în grisaille, care vin să contemple chipul Maicii Domnului

- accentele de sens si perspectivă simbolică aplicate foarte eficient

- experimentele pe care meșteri curajoși îndrăznesc să le propună, mai cu seamă în detalii, în aspectele mai puțin importante, cum ar fi ostașul gardă a lui Irod

- pensulația fluidă, laviul generos, economia registrului cromatic, jocul cald-rece, ca și cel dintre lumină și umbră.

În pandant, imaginile de la Bolnița Coziei aduc în prim plan influența școlii cretane care perpetuează stilul bizantin târziu:

- detaliile portretelor fine

- multitudinea de gesturi ale personajelor secundare

- caligrafia detaliilor din scena Răstignirii

Bolnița Coziei aduce o modificare esențială spiritului fluent și liber de la Curtea de Argeș. Aici stilul este mai stăpânit, mai analitic și caligrafic, pune accent pe desăvârșirea formei. Pierderea monumentalității este compensată de sporirea eleganței și a expresivității.

Daniela Musat Toma

Prezentarea a adus în prim plan și discuția despre o evoluție a artei medievale românești și despre reflectarea acestui parcurs în istoriografia de artă. Bizantinologul Andre Grabar, încheie recenzia sa la amplul studiu al lui Paul Henry despre pictura medievală românească cu o întrebare retorică: se poate vorbi în cazul acestei picturi despre un fenomen cu etapele cunoscute, naștere, creștere, apogeu, descreștere stingere, sau tot ceea ce ne propune pictura bizantină românească este un raport de forțe statice. Evident, conferinta nu și-a propus să răspundă acestei întrebări, ci doar să semnaleze faptul că dacă se poate vorbi despre o școală macedoneană, o școală sârbească și mai târziu despre școală rusească în pictura post-bizantină, aceasta se datorează în primul rând istoricilor de artă din spațiile respective și a programelor desfășurate pe termen lung de inventariere și repertoriere a tuturor edficiilor reprezentative. Anii 20-50 ai secolului trecut au adus în spațiul balcanic noi precizari și clarificări în acest domeniu, în timp ce la noi, pioneratul istoricului de artă Vasile Drăguț din anii 70 și încercările lui I.D. Ștefănescu au rămas fără continuitate.

Discuțiile cu audiența s-au prelungit până târziu și sperăm că fiecare participant a plecat cu ceva în plus de la această densă confruntare de idei. Este un dialog necesar, în stadiul definirii termenilor și al acordării discursurilor care nu sunt disjuncte, ci, dimpotrivă, cumulative, chiar dacă sunt exprimate în termeni specifici de sociologie, arhitectură, iconografie sau istoria artei. Suntem toti de aceeași parte a baricadei. 

Madalina Mirea, curatorul evenimentului

***

Lucrari realizate in timpul saptamanii

Alexandru Nicolau:

Andrei Nicolae Raileanu: 

Daniela Musat Toma:

Daniel Codrescu:

diacon Nicolae Balan:

Gabriel Toma Chituc:

Ioan Popa:

Marius Ghinescu:

Mihai Coman:

Razvan Badescu:

Razvan Gasca:

Sorin Efros: