Calendarul memoriei ni-l înfățișează astăzi pe Ioan Ianolide, mărturisitor și memorialist al temnițelor comuniste, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 31 de ani. Destinul martiric al lui Ioan Ianolide, închis pentru aproape 23 de ani, se confundă cu drama României din a doua jumătate a veacului trecut, pentru care experiența comunistă a însemnat transformarea țării într-un imens gulag.
Intitulată sugestiv, Întoarcerea la Hristos depășește granițele genului memorialistic și adresează publicului un îndemn profetic care izvorăște din propria experiență a autorului. Pentru Ioan Ianolide temnița este un spațiu al (re)întâlnirii cu Hristos, al convertirii luptei politice într-un efort duhovnicesc care zidește lăuntric un mărturisitor de neînfrânt în confruntarea spirituală cu noii prigonitori ai credinței.
Prin munca editorială a aceleiași obști monahale au văzut lumina tiparului alte două volume aparținând lui Ioan Ianolide Deținutul profet (Bonifaciu, 2009) și Testamentul unui nebun (Bonifaciu, 2015), care transmit mesajul mărturisitor al acestuia în două ipostaze distincte. În Deținutul profet îl descoperim pe Ioan Ianolide asemenea unui proroc, care trage un semnal de alarmă asupra umanității aflate în derivă, pentru care singura soluție salvatoare este întoarcerea la Hristos. În schimb, Testamentul unui nebun este o lucrare greu încadrabilă, la granița dintre literatură și memorialistică, în care autorul transpune sub forma nuvelei propriul destin martiric.
Pentru Ioan Ianolide efortul mărturisirii reprezintă o datorie de a împlini în primul rând voința testamentară a lui Valeriu Gafencu, iar apoi de a face cunoscută jertfa pentru Hristos în temnițele comuniste. Conștient de limitele demersului său, izvorâte din imposibilitatea consultării altor surse, Ianolide își asumă totuși scrisul ca pe un „act de adevărată nebunie”, mai ales în condițiile supravegherii permanente din partea Securității.
Radiografierea vieții lui Ioan Ianolide își propune să înțeleagă momentele cruciale ale destinului unui mărturisitor, care afirmă cu tărie, la finalul vieții, părtășia cu Hristos:
„La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină; Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!”
Capcanele dosarelor
„Veșmântul” ideologic al dosarelor Securității creează dificultăți în înțelegerea realităților carcerale, deoarece există riscul supralicitării dimensiunii politice a activității deținuților, amplificată de notele și rapoartele informative. Pe de altă parte, eliminarea totală a identității politice a celor închiși prejudiciază, de asemenea, onestitatea efortului analitic.
Depășirea barierei ideologice pe care limbajul dosarelor o ridică în fața realității, alături de evitarea generalizărilor și privilegierea persoanei, a experienței individuale, reprezintă un minim bagaj metodologic care trebuie să însoțească demersul istoric.
Aiudul și Grupul Misticilor
Născut în ianuarie 1919 în Dobrotești de Teleorman, Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce.
După un scurt periplu prin închisorile Jilava și Văcărești, ajunge în 1942 în temnița Aiudului, unde se alătură grupului pe atunci în formare al misticilor, condus de Traian Trifan și Traian Marian și din care mai făceau parte Anghel (Arsenie) Papacioc, Vasile Serghie, Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim, Iulian Bălan, Dumitru Uţă, Constantin Ţoţea, dar mai ales Valeriu Gafencu, cu care leagă o strânsă prietenie duhovnicească.
Deţinuţii, deşi închişi pentru motive politice, aduceau în temniţă propriile frământări spirituale. Eşecul şi inutilitatea luptei politice, alături de conştientizarea „războiului cu patimile”, au fost premisele efortului duhovnicesc, aspecte pe care Ioan Ianolide le menționează:
„În închisorile anilor 1941-1944, credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi de o guvernare creştină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţii creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a lui Dumnezeu”.Aceste căutări erau amplificate de contextul carceral, în care foamea, torturile și izolarea îndreptau ochii deținuților către Hristos și creau condițiile unei vieți spirituale intense, în care se împleteau lecturile teologice (lucrări ale Sfinților Părinți - Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, sau cărți precum Patericul, Mântuirea păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos, Pelerinul rus), viața liturgică, mărturisirea gândurilor, dar mai ales rugăciunea inimii, al cărei catalizator era Valeriu Gafencu.
După actul de la 23 august 1944, o parte a deținuților politici sunt transferaţi la colonia de muncă de la Galda de Jos. Beneficiind de un regim semideschis, în care deținuții se autogospodăreau, „misticii” își continuă lucrarea duhovnicească, iar prin legătura cu părintele Arsenie Boca, mediată de surorile lui Valeriu Gafencu, intră în posesia primelor trei volume ale Filocaliei.
Târgu-Ocna sau „trăirea mistico-religioasă”
Anul 1948 aduce odată cu instaurarea deplină a regimului comunist și transformarea României într-un imens gulag. Duhul de înnoire duhovnicească din temniţa Aiudului s-a transferat împreună cu membrii grupului în toate închisorile comuniste, oferind modelul de supravieţuire pentru deţinuţi în faţa presiunilor şi a torturilor venite din partea noilor prigonitori ai lui Hristos.
„Popularizarea misticismului religios revine total deţinutului Ianolide Ioan, care în orice ocazie caută să arate celorlalţi că e păcat să faci rău altcuiva, că e bine să înlături toate pornirile rele, că adevărata viaţă este viaţa viitoare şi alte lucruri de felul acesta prin care caută să menţină în această situaţie elementele tinere”.
Etichetat de către administrație ca „trăire mistico-religioasă”, efortul duhovnicesc impresionează prin conformitatea cu principiile filocalice. Un informator nota cu fidelitate:
„Ianolide Ioan spune că această trăire se realizează printr-o permanentă încordare a tuturor gândurilor omului la Dumnezeu. Acest exerciţiu trebuie făcut timp îndelungat şi că la un moment dat omul ajunge să simtă pe Dumnezeu care coboară deasupra capului său şi îl luminează, şi că din acel moment harul lui Dumnezeu intră în omul respectiv. De asemenea, Ianolide afirmă că, spunând în acest timp în mod permanent anumite rugăciuni scurte, ca de ex.: Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul, omul ajunge să spună apoi această rugăciune în mod automat. În urma acestui exerciţiu, omul ajunge să fie permanent însoţit de Dumnezeu şi să nu mai facă păcate, fiind deci un om perfect”.După un periplu prin închisorile Caransebeș, Văcărești și Gherla, Ioan Ianolide ajunge în 1957 în temnița Aiudului, unde reîntâlnește o parte a grupului misticilor, printre care se numără părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Dumitru Uță sau Virgil Maxim.
Procesul credinței
Pentru activitatea de la Târgu-Ocna, în iunie 1959 se deschide un nou proces în care sunt incriminaţi toţi membrii grupului Ianolide, considerat „grup infracţional organizat”. Rechizitoriul şi motivarea condamnărilor devoalează modul în care Securitatea a instrumentalizat şi condamnat dintr-o perspectivă politică viaţa religioasă a deţinuţilor. Astfel, pentru regimul comunist, solidaritatea, meditaţia, rugăciunile în comun și efortul isihast reprezintă manifestări contrarevoluţionare, iar aprofundarea disciplinelor teologice în vederea hirotoniei se transformă în pregătire legionară.
Procesul se constituie într-un exemplu concludent al represiunii împotriva credinţei camuflate în spatele acuzaţiilor politice. Se relevă astfel identitatea reală a martirilor, a căror suferinţă pentru Hristos era asimilată unei activităţi legionare. Regimul practică în mod conştient această manipulare pentru a conspira scopurile ultime ale represiunii - decreştinarea omului.
Misticism și reeducare
În noul val represiv al anilor 1958/1959 se integrează şi debutul reeducării de la Aiud. Având ca scop imediat neutralizarea Mișcării Legionare și desolidarizarea celor închişi de propriul trecut politic, regimul și-a propus prin această acţiune şi anihilarea totală a credinţei - ca fundament al rezistenţei deţinuţilor.
Procesul reeducării a confirmat superioritatea rezistenței spirituale a misticilor, Ioan Ianolide având un rol fundamental în definirea acestei poziții caracterizate de centralitatea trăirii lui Hristos în dauna activismului politic.
Încă din debutul reeducării, un informator nota atitudinea „mistică” a lui Ioan Ianolide, care spunea că
„nu vorbeşte ca un legionar […] şi că el se manifestă (sic!) prin aceia că lumea nu va trăi în linişte, dacă nu va pleca de la popor dragostea şi mila aproapelui, adică în mod conştient trebuie să treacă la încetarea urii şi vrajbei între oameni (s.n.). […] Cu alte cuvinte, Ianolide Ioan propagă o aşa-zisă dragoste de aproapele şi milă după biblie”.Notele și rapoartele din finalul reeducării, primăvara lui 1964, ni-l prezintă pe Ioan Ianolide ca
„mare apărător al dreptei credinței ortodoxe, […] mentor și patriarh al luptei Bisericii și nației contra reprezentanților răului”,în jurul căruia se adună deținuți de toate categoriile pentru a-i asculta cuvântul de folos.
La eliberarea din detenție (31 iulie 1964), Ioan Ianolide primește un fel de „certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării făcute de comandantul penitenciarului, colonelul Gheorghe Crăciun:
„El a creat aşa-numita grupare mistică, unde educaţia legionară se făcea în special pe linia mistico-religioasă. Tot timpul cât a fost în detenţie s-a ocupat de recrutarea de elemente, cărora să le facă educaţie mistică. dresaj mistic (tăietura și adnotarea se regăsesc în documentul original și aparțin colonelului Crăciun). La Penitenciarul Aiud a refuzat să participe la acţiunea cultural-educativă, declarând că aceasta contravine credinţei lui. A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său prezintă pericol de propagare a misticismului”.
Anonimatul sfințeniei
După o lungă perioadă de spitalizare, Ioan Ianolide se căsătorește în 1965 cu Constanța Buzavelcă și reușește să se angajeze, cu mari greutăți, la o cooperativă meșteșugărească. Urmărit de Securitate, care îi montează microfoane la domiciliu, Ioan Ianolide menține legături discrete cu foști colegi de detenție (Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu, Octavian Voinea, Florin Nicolae) și chiar cu membri ai Rugului Aprins, precum Alexandru Mironescu sau părintele Benedict Ghiuș.
Anchetat și hărțuit permanent, Ioan Ianolide impresionează prin conformitatea trăirii sale mistice cu moștenirea filocalică a Bisericii, un informator notând în aprilie 1974:
„Ianolide în discuții considera că doctrina legionară a ajuns la un stadiu depășit și este înlocuită ca trăire cu înalta linie creștină, manifestând un misticism pronunțat, care se concretiza la el printr-o stare de rugăciune permanentă. Pretinde că o rugăciune scurtă de 10 cuvinte poate să o spună în 24 de ore de cca 20000 de ori” (sublinierea ofițerului).Ioan Ianolide oferă răspunsul deplin la încercarea comunismului, împlinind în destinul său tradiția mistică și vocația martirică a Bisericii. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a credinței reprezintă premisele unui model de sfințenie în care jertfa martirică pentru Hristos în temnițele comuniste se transfigurează prin trăirea filocalică a rugăciunii inimii.
Testamentul lui Ioan Ianolide
15 mai 1985
Doresc să plec gol din lumea aceasta, precum gol am și venit în ea, și gol am trăit toată viața. Deci, trupul să-mi fie învelit într-un giulgiu alb. Având însă în vedere mentalitatea societății, spre a nu provoca scandal, să fiu înmormântat cu costumul negru cel vechi. Totul să fie foarte simplu. Chiar și serviciul religios să fie fără fast. Consider că nu e cazul să mi se facă pomeni conform datinilor, căci mi-am dăruit toată viața. Dar să se respecte acele obiceiuri care au devenit tradiționale.
Nu am de lăsat decât sufletul meu și exemplul vieții mele. Sufletul l-am dorit desăvârșit, dar năzuința aceasta numai Domnul o va împlini. Viața mi-am dorit-o exemplară, dar n-a fost lipsită de erori, pe care le-am corectat cu severitate. Am căutat adevărul și l-am mărturisit cu sinceritate. De s-au strecurat erori în mărturisirile mele și în cercetările mele, le regret și doresc să fie corectate. Adevărul e Hristos, e spiritul Adevărului. Adevărul e unic, deși în lume El se prezintă într-o infinitate de unicități, căci în fiecare situație trebuie căutat unicul adevăr specific. Infinitatea adevărului lumii (existențial) dovedește unitatea adevărului unic divin (creaționist).
Nu port pică celor ce m-au chinuit și m-au nedreptățit toată viața, dar urăsc faptele răului ce bântuie lumea și cred că ele vor fi arse fără cruțare de Iisus Biruitorul.
Pentru a afla și bunii mei prieteni, pe care nu-i pot vedea, rog să se dea două zile anunț la „România Liberă”. Mor îmbrățișându-i pe toți cu toată dragostea.
 |
| Constanta Ianolide la mormântul lui Ioan Ianolide - 5 februarie 2017 |
***
Ziarul Lumina: 21 de ani de căsnicie alături de Ioan Ianolide
„Încercăm să-L vestim pe Hristos Cel
răstignit în secolul XX. Aici s-au petrecut minuni, aici au renăscut
sfinţenia şi martiriul, aici mărturisitorii şi-au dăruit viaţa pentru
credinţă.” Sunt cuvintele lui Ioan Ianolide. Un mărturisitor al
credinţei noastre străbune, închis pe nedrept în temniţele comuniste şi
supus umilinţei dincolo de imaginaţie. Despre personalitatea acestui
mare român şi despre timpul petrecut împreună, mai bine de două decenii,
ne-a vorbit soţia, doamna Constanţa Ianolide, cuceritoare la cei 92 de
ani, cu spiritul său jovial, senin, nealterat de vreme.
Cum l-aţi întâlnit pe domnul Ioan Ianolide?
Ne-am întâlnit la ieşirea lui din
închisoare, în 2 august 1964, după ce a ispăşit 23 de ani de carceră
grea. Împlinise 45 de ani şi era grav bolnav. Un coleg de detenţie,
Jenică Popescu, l-a adus în Bucureşti, la o mătuşă. Nu mai ştia nimic
despre familia sa. Mătuşa respectivă l-a condus la fratele lui, de la
care a aflat că mama lor murise în urmă cu trei ani, iar Valentina, sora
cea mare a lui Valeriu Gafencu, cu care se logodise la preot, s-a
măritat la insistenţele familiei, nemaiştiind nimic de el. L-a aşteptat
mai bine de 20 de ani.
Aceste două veşti l-au decepţionat
profund. A căutat să-şi vadă de sănătate pe la diverse spitale şi aşa a
ajuns la Spitalul 9, unde a fost îngrijit de o vecină a mea. Prin dânsa
am ajuns să-l cunosc pe Ionel. Eu eram la serviciu când a venit prima
dată la noi în casă. După acea vizită, mama mi l-a prezentat în nuanţe
pozitive. A venit şi a doua zi. Iar în a treia zi, m-a luat de la
serviciu şi ne-am plimbat în parcul Herăstrău. Atunci mi-a spus că vrea
să se căsătorească cu mine, mărturisindu-mi: „În clipa în care te-am
văzut, am auzit o voce în spatele meu care mi-a spus:
În luna iulie, Ionel s-a angajat ca
operator chimist la Institutul Geologic. După ce secţia şi-a mutat
sediul la o distanţă foarte mare de casă, a renunţat la acel post şi a
intrat la o cooperativă de arte plastice. Făcea diverse obiecte după
nişte matriţe. Nu a lucrat prea mult la asociaţie, din cauza sănătăţii.
Starea lui fizică s-a înrăutăţit tot mai mult. Doar vreo cinci ani de
zile, imediat după ce a ieşit din închisoare, s-a simţit mai bine.
Vorbea despre anii detenţiei?
Nu l-am întrebat niciodată despre acea
perioadă. Nu voiam să-l răscolesc. Abia după ce au apărut cărţile am
aflat cât de greu i-a fost. Nici despre scrierile lui nu ne spunea
nimic. Nu-l vedeam când scria. Şi niciodată nu l-am auzit să-i hulească
pe cei care l-au torturat. Dacă se întâmpla să vorbească despre anii
petrecuţi în puşcărie, întotdeauna făcea referire la Valeriu Gafencu. O
singură dată i-a mărturisit mamei mele că a fost băgat într-un salon cu
nebuni. Din fericire, a ieşit cu minţile întregi de acolo. Îl îngrijeam
cu multă atenţie, deoarece avea o sănătate fragilă. Într-una din zile
mi-a spus cu recunoştinţă în glas: „Tu îmi tai unghiile, iar ei mi le
smulgeau”. Când a ieşit din închisoare, dorinţa lui a fost să se
călugărească, dar nu s-a putut în acele vremuri. După ce ne-am
căsătorit, i-a venit iarăşi gândul să meargă la mănăstire. I-am dat
consimţământul, deşi aveam inima ruptă în două, pentru că l-am adorat,
însă nu a fost acceptat, aşa că am rămas împreună.
Cum a fost omul Ioan Ianolide alături de care v-aţi petrecut două decenii din viaţă?
Era un om de o bunătate şi de o blândeţe
ieşite din comun. Era liniştit, cumpătat în toate şi vorbea foarte
frumos. Toată lumea îl aprecia, fiindcă avea o fire deosebită. După ce
şi-a încheiat activitatea la cooperativă, a mers la diverse mănăstiri
să-i înveţe pe monahi şi pe călugări să facă rucodelii, adică diverse
obiecte din răşini sintetice. Mai întâi, a fost la Mănăstirea Govora,
apoi la Cozia, după care au urmat Sihăstria, Putna şi Râmeţ.
Cât eram în Bucureşti, mergeam din când
în când la teatru sau la expoziţii de pictură. Cel mai mult îi plăcea la
operă. Ne vizitam cu o seamă de prieteni, precum dr. Aristide Lefa,
Aurel Dragodan, Alexandru Virgil Ioanid, oameni cu care am păstrat
legătura şi după moartea lui Ioan. Astăzi, nici unul dintre ei nu mai
trăieşte.
Ionel mergea des la biserică. Avea o
relaţie specială cu părintele Constantin Galeriu. Se ruga şi acasă, în
camera lui. Pe noi, cei din familie, nu ne obliga să fim prezenţi la
Sfânta Liturghie ori să ne rugăm. El era încredinţat că Dumnezeu există
şi modul lui de a se comporta era o mărturie pentru cei din jurul lui.
Am fost împreună 21 de ani. Au fost ani senini. Foarte frumoşi. De
neuitat.
Cum a survenit sfârşitul acestui mare om al neamului românesc?
Starea de sănătate începuse să se
agraveze tot mai mult. S-a internat în nenumărate rânduri la Spitalul
Fundeni, din cauza unei hepatite care a recidivat în ciroză. La ultimul
control, o doctoriţă i-a identificat o tumoră în spatele ficatului. I-a
recomandat să se opereze, dar Ionel a refuzat, spunând că îşi doreşte să
moară pe perna lui, nu pe masa de operaţie. În preajma Crăciunului, a
intrat în comă, două zile şi două nopţi. După ce şi-a revenit, i-a spus
fiicei mele: „De ce nu m-aţi lăsat voi să mor, când eram deja trecut
dincolo şi m-am întâlnit cu Dumnezeu?” Apoi, iar a căzut în comă şi a
decedat în dimineaţa zilei de 5 februarie 1986. Anul acesta s-au
împlinit 31 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.
Înainte de a-şi da sufletul, Ionel mi-a
împărtăşit ultima lui dorinţă: „Dacă nu am ajuns viu în mănăstire, măcar
mort să ajung acolo”. Drept urmare, am concesionat două locuri de veci
la Mănăstirea Cernica, unde îşi doarme somnul de veci.
NapocaNews: Interviu cu Constanța Ianolide, soția mucenicului Ioan Ianolide: ”Era un om frumos și bun ca un sfânt”. Ianolide: ”Eu sunt pregătit pentru viața de dincolo, dar îmi pare rău că vă las pe voi” (Video: 17 noiembire 2016)
 |
| Constanta Ianolide si Ruxandra David |
Întâlnirea cu Constanța Ianolide a fost emoționantă. Am simțit că mă întâlnesc cu Istoria. O femeie de 94 de ani, lucidă, demnă și cu spiritul viu ce aluneca spre ludic, m-a întâmpinat în ușă după moda veche a perioadei interbelice. A fost bucuroasă să primească acasă pe un tânăr istoric cu propensiune și empatie pentru sfinții închisorilor. M-a invitat în camera sa tapetată cu tablouri de familie, alături de Ioan Ianolide și cea mai dragă nepoțică, azi o distinsă doamnă în lumea finanțelor, și cu multe cărți și reviste creștine, unele primate prin poștă de la Mănăstirea ”Petru Vodă”.
Constanța Ianolide vorbea frumos și cursiv cu acea demnitate și cu timbru vocal venit din vechiul timp de dinainte de război, dintr-o Românie așezată și creștină. Era la curent cu mersul lucrurilor în țara și cultura noastră iar interviul a decurs firesc ca o poveste despre ”un om frumos și bun ca un sfânt”, care în ultima clipă în fața întâlnirii cu Hristos a fost senin, dar cu o ușoară undă de regret, spunându-i soției: ”Eu sunt pregătit pentru viața de dincolo, dar îmi pare rău că vă las pe voi”. [...]
În timpul vieții, Ioan Ianolide, deși lucra la ”munca la domiciliu” pentru a-și asigura un venit de subzistență, el nu s-a izolat de problemele societății în care trăia. Citea absolut tot ce scriau și tipăreau scriitorii români, fiind un fervent admirator al scriitorului Valeriu Anania și al poetului Nichita Stănescu, pe care îl considera un mărturisitor liric creștin. Avea acasă o frumoasă bibliotecă și îi plăcea să se întâlnească cu cei câțiva scriitori pe care îi cunoștea personal.
 |
| Constanta Ianolide si Ioan Ianolide |
Ioan Ianolide a dorit să fie înmormântat în cimitirul mănăstiresc de la Cernica.
Am plecat din apartamentul Constanței Ianolide cu lacrimi în ochi și cu glasul tremurând de emoția despărțirii care nu se închide, cu sentimentul că am atins și eu acea aripă de înger, care s-a lăsat cu dragoste hristică peste casa mucenicului Ioan Ianolide. Nu știu dacă o voi mai întâlni pe lumea aceasta pe Constanța Ianolide, dar sunt sigur că revederea va fi acolo sus, cu siguranță, ca în tabloul din camera blocului comunist, la brat cu mucenicul Ioan Ianolide, și cu mare dragoste creștină pentru neamul omenesc și românesc.
Ionuț Țene
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu