Se afișează postările cu eticheta Sf. Nicolae Velimirovici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sf. Nicolae Velimirovici. Afișați toate postările

duminică, 15 noiembrie 2020

Sfântul Nicolae Velimirovici : "Mila este criteriul cel nou de înrudire pe care l-a aşezat Hristos între oameni"


Apostol: Efeseni 4, 1-7

Fraților, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. 
Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 

 

Evanghelia: Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.

Mântuitorul Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsă. Au măsurat sufletul şi trupul, şi măsura su­fletului s-a micşorat la o câtime de nimic. Au măsurat pe Dumne­zeu şi L-au găsit mai mic ca omul. Au măsurat virtutea cu măsura succesului şi virtutea s-a ieftinit. S-au măsurat oamenii cu ani­malele împăunându-se pentru progresele lor. Cerul a dispreţuit această laudă de sine, iar animalele nici n-au ştiut de ea. Apoi au început oamenii a-şi măsura între ei treptele de în­rudire şi afinitate; au măsurat depărtările între sate şi între case, între dialecte şi limbi, şi între o sută de alte semne. Dar toate aceste măsurători nu i-au apropiat cu nimic întreolaltă.

Toate măsurile omeneşti au fost cu lipsă, toate judecăţile ome­neşti au fost greşite. Hristos a venit să-i scape pe oameni de neştiinţă şi de minciună, a venit să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Şi le-a schimbat. Cei ce şi-au însuşit măsurile şi judecăţile Lui s-au mântuit prin adevăr şi dreptate, dar cei ce şi-au păstrat măsurile și judecăţile lor vechi măsoară până azi în întuneric şi sunt înşelaţi. 

Natura nu se măsoară doar cu măsura ei proprie, pentru că a fost dată omului în folosinţă şi de aceea omul este măsura ei, nu ea măsura omului. Sufletul nu se măsoară după trup, pentru că tru­pul este dat spre slujba sufletului, nu sufletul spre slujba trupului. Sufletul deci e măsura pentru trup. Dumnezeu nu se măsoară cu omul, aşa cum olarul nu se măsoară cu vasele sale. Dumnezeu nu se măsoară cu nimeni şi cu nimic, pentru că Dumnezeu este mă­sura tuturor şi Judecătorul tuturor. Virtutea nu se măsoară cu măsura succesului; roata trasă repede din noroi cade la fel de repede la loc. Virtutea se măsoară după Legea lui Dumnezeu. Creşterea omului nu se măsoară după animale, ci după scurtarea depărtării între Dumnezeu şi om. Adevărata măsură a înrudirii, care îi leagă cu adevărat pe oa­meni, ca şi pe neamuri, nu este atât sângele, cât mila. Ananghia unui om şi milostivirea altuia îi apropie mai mult decât rudenia de sânge. Toate legăturile de sânge sunt trecătoare şi înseamnă ceva numai în viaţa aceasta, slujind drept chip legăturilor nepieritoare, veşnice, ale rudeniei duhovniceşti, înrudirea după duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru fra­ţii de un sânge, Dumnezeu este numai Ziditorul, dar pentru fraţii în duh, născuţi din milă, Dumnezeu este Tată. 

luni, 24 februarie 2020

Sfântul Nicolae Velimirovici: "În pilda Fiului Risipitor Domnul ne arată imaginea adevăratei iubiri, dumnezeiești"


Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni se manifestă prin îndelunga Sa răbdare, prin nemăsurata Lui iertare, prin bucuria Lui nestăvilită. O asemenea iubire nu se poate compara pe pământ decât cu dragostea de mamă. Cine are mai multă răbdare decât o mamă? Cine iartă mai mult decât o mamă? Ce ochi pot plânge de atâta bucurie pentru întoarcerea unui păcătos, precum cei ai unei mame în faţa copilului care îşi cere iertare? De când există pământul, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului pentru neamul omenesc. Răbdarea Lui s-a întins până la teribila pătimire pe cruce. De acolo, iertarea Lui s-a revărsat din inima Sa și de pe buzele Lui. Bucuria pentru cei ce s-au pocăit, de-a lungul vieții Sale pe pământ, a fost  singura bucurie ce i-a luminat sufletul multpătimitor. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de mamă. Numai Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mama. Doar El are mai multă răbdare decât mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult decât ea când ne schimbăm în bine.

Cel ce nu are răbdare cu noi când păcătuim, acela nu ne iubește. Nu ne iu­beşte nici cel care nu ne iartă atunci când ne pocăim de greşelile noastre. Dar, cel mai puţin ne iubeşte cel  care nu se bucură de ridicarea noastră din păcat.

Răbdarea, iertarea şi bucuria sunt trei caracteristici fundamentale ale iubi­rii dumnezeieşti. Sunt, de asemeni, caracteristicile oricărei iubiri adevărate - dacă se poate vorbi de adevărată iubire în afară de iubirea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu e dragoste. Si dacă ar fi să numim altceva cu numele de dragoste, ar fi ca şi cum am numi capră sau purcel în loc de oaie.

miercuri, 25 decembrie 2019

Pogorâtu-Te-ai din ceruri din iubire, dintru eterna lumină întru al răului întuneric, Doamne, Binevenit eşti Tu, al Mântuirii Stăpân!


Pogorâtu-Te-ai din ceruri din iubire,
Întru tărâmul durerii, din frumuseţea eternă;
Dintru eterna lumină, întru al răului întuneric,
Tu mâna Ta întins-ai la cei sugrumaţi de păcat.


Uimitu-s-a cerul, cutremuratu-s-a pământul.
Binevenit eşti, Doamne, popoarelor, cântaţi!

Din dragostea fierbinte cu care ai creat lumea,
Ca rob Tu Te-ai smerit, să-i mântuieşti pe robi;
Să rezideşti locaşul ce Adam dărâmat-a,
Să luminezi rătăciţii, pe păcătoşi să dezlegi.

Tu eşti Iubirea Căreia de umilinţi nu-i e teamă,
Doamne, Binevenit eşti Tu, al Mântuirii Stăpân!

marți, 15 noiembrie 2016

Exemplu de dialog între ortodocși și catolici. Sfințenia Sfântului Nicolae Velimirovici pusă la îndoială de către Arhiepiscopul romano-catolic, Stanislav Hocevar

Arhiepiscopul romano-catolic Stanislav Hocevar

Comunicatul Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe cu privire la declarațiile Arhiepiscopul romano-catolic de Belgrad, Stanislav Hočevar


"Împărțind cu tot poporul sârb ortodox, precum și cu alți ortodocși și, de asemenea, cu mulți creștini non-ortodocși din întreaga lume, închinarea în rugăciune către personalitatea Sfântului episcop de Žica și Ohrid, Nicolae Velimirovici, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe simte datoria de a-și exprima în mod public indignarea prilejuită de declarațiile nepotrivite și răuvoitoare ale Arhiepiscopului [romano-catolic, n. tr.fr.] de Belgrad, Monsenior Stanislav Hocevar, date ziarului belgrădean "Politika", pe 28 octombrie, anul acesta, prin care, acesta din urmă și-a luat libertatea după criterii de el cunoscute, de a pune la îndoială sfințenia noului Gură de Aur [a Sf. Nicolae Velimirovici, n. tr. fr.], mergând până să-l compare cu cardinalul Stepinac [beatificat de Papa Ioan-Paul al II-lea în oct. 1998 n.tr.], sau chiar să-l proclame echivalentul sârb al acestuia. 

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Theodoros Zisis în cadrul Simpozionului "Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, fără rezultate" despre vechiul și noul calendar și prăznuirea comuna a Paștelui


VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR

ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI

De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător?


de Protopresviterul Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic
Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate organizat de Sfintele Mitropolii ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”, Sala „Melina Mercuri” Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

  1. Schimbarea calendarului care a avut loc în anul 1924 a rupt unitatea liturgică și a provocat diviziuni
Unul dintre subiectele arzătoare și urgente, pe care era chemat să le abordeze Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, era și cel al reformei calendaristice, al schimbării calendarului, pe care, fără o hotărâre panortodoxă, unilateral și fără nici o avertizare, au impus-o în 1924 Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei. Reforma a fost acceptată și de Biserica Ciprului, câtă vreme celelalte Biserici Ortodoxe s-au împotrivit și au respins-o, anume cele trei Patriarhii vechi, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ierusalimului, celelalte Biserici și Sfântul Munte.

Acest demers antisinodal, anticanonic și, neîndoielnic, eronat, care nu corespundea nici unei necesități pastorale, a vătămat unitatea Bisericii din punct de vedere al calendarului sărbătorilor și liturgic – unitate care de 16 veacuri rămăsese netulburată, mai exact de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (315) care a stabilit prăznuirea comună a Paștelui.

Unitatea a fost lezată la două niveluri. Mai întâi la nivelul Bisericilor Locale Autocefale, dintre care multe nu au acceptat reforma și continuă până azi să prăznuiască sărbătorile și pomenirile Sfinților după Calendarul Iulian, cel strămoșesc, care este caracterizat azi ca ”vechi”. Alte Biserici au procedat treptat la reformă și au acceptat ceea ce se numește Noul Calendar, pe care unii îl numesc Calendarul Iulian ”îndreptat”, în timp ce, în fapt, este vorba de Calendarul Gregorian papistaș, ce și-a luat numele de la Papa Grigorie al XIII-lea, care în 1582 a schimbat calendarul și Pascalia în Apus, unde, și acolo, la început au existat împotriviri, treptat însă a fost adoptat de către toți și este valabil până azi, fiind calendarul european comun.

Diferența de 13 zile dintre cele două calendare, pentru corectarea căreia a și avut loc această schimbare, face ca astăzi să avem pe o arie extinsă o ruptură în unitatea calendaristică ce exista încă de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pentru că atunci exista o diferență doar în prăznuirea Paștelui, câtă vreme acum diferența vizează toate praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și pomenirile Sfinților. Unul dintre motivele fundamentale pentru care a fost convocat Sinodul I Ecumenic, în afară de condamnarea ereziei lui Arie, a fost acela de a reface unitatea prăznuirii Paștelui și de a stabili și timpul prăznuirii acestuia prin date astronomice (echinocțiul de primăvară, luna plină), așa încât să nu coincidă prăznuirea Paștelui creștin cu Paștele evreiesc. Hotărârea aceasta i-a pus în dificultate pe reformatori în a proceda și la schimbarea Pascaliei, pentru că ar fi încălcat în mod evident canoane și hotărâri ale unui Sinod Ecumenic. Din acest motiv au lăsat Paștele neatins, să se prăznuiască după Vechiul Calendar, și așa se explică faptul că prăznuim Paștele în comun, toți ortodocșii. Astfel, există multe inconsecvențe: am adoptat Noul Calendar, dar îl avem și pe cel vechi în prăznuirea Paștelui. Toate Bisericile Ortodoxe prăznuim în comun Învierea lui Hristos, dar prăznuim separat, cu o diferență de 13 zile, Crăciunul, Boboteaza, Adormirea Maicii Domnului și toate pomenirile Sfinților, adică toate sărbătorile neschimbătoare din cele 12 luni ale anului. Și acest lucru apare pentru prima oară în istoria Bisericii, ce are printre însușirile ei fundamentale unitatea de cult, dimpreună cu unitatea credinței și administrativă.

Mai dureroasă este ruperea unității la nivel local. Pentru că schimbarea calendarului nu corespundea unei nevoie pastorale, nu a venit, cu alte cuvinte, dinspre turmă, ci a fost impusă de cei de sus, pentru a servi unor interese extrabisericești, și reacția de împotrivire a pliromei bisericești, a multor arhierei, preoți, monahi și mireni, a fost puternică și justitificată, cu urmarea că s-au format dezbinări și rupturi și în interiorul Sfântului Sinod, între episcopi, apoi, între preoți și episcopi, între mănăstiri și episcopi, între preoți și mireni la nivelul parohiei, chiar și între membrii aceleiași familii.

Ce minte malefică a propus prin sofisme această schimbarea și a distrus în mare măsură unitatea calendarului de sărbători al Bisericii, și la nivel local, și la nivel supralocal? Sinodul I Ecumenic de la Niceeea a restaurat unitatea prin serbarea în comun a Paștelui, iar acum de ce unii au distrus antisinodal și anticanonic, pe o arie extinsă, această unitate? Nu va mai exista un alt Sinod care să readucă unitatea și pacea, să tămăduiască rănile pe care le-a pricinuit reforma calendaristică unilaterală, antisinodală, fără o hotărâre panortodoxă, din 1924? Nu mai e mult și se împlinește un veac de când există această ruptură a unității în Biserică.

Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință.

luni, 12 octombrie 2015

Cand il asculta Dumnezeu pe om



Avva Moise a zis: 
"Daca omul nu se convinge in inima lui ca este un pacatos, Dumnezeu nu-l asculta“. 
Fratele a intrebat: 
"Ce inseamna: sa fie convins in inima lui ca este pacatos?". 
Batranul a zis: 
"Cand cineva isi duce pacatele sale, nu se uita la ale aproapelui".
Sursa: Crestin Ortodox,  Cand il asculta Dumnezeu pe om

***
Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre.(Marcu 11, 22-26)

***

Sfântul Nicolae Velimirovici:


Te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile. În multe restrişti te-ai rugat lui Dumnezeu şi niciodată nu te-a izbăvit! Cum nu te-a izbăvit, mă mir, când, iată, tu ai supravieţuit restriştilor, nu ele ţie?

Îngăduie-mi însă o întrebare: tu Îl asculţi pe Dumnezeu? În amândouă Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci când cauţi ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Împlineşti tu legile Lui Dumnezeu şi ţii tu rânduielile Lui? De nu faci asta, e de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te asculte.

Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi a spălat picioarele celor ce Îl iubesc. Mult se bucură Ziditorul nostru să-i asculte pe copiii Săi cei ascultători. Pe Moise, pe Avraam şi pe Iacov, Ziditorul i-a ascultat în toate câte L-au rugat. Şi prin lucrări fireşti şi mai presus de fire, El Şi-a revărsat mila asupra celor care împlineau legea Lui. Dacă nu a vrut să asculte rugăciunile mele şi ale tale, asta se întâmplă ori fiindcă nu am vrut să ascultăm poruncile din legea Lui, ori rugăciunile noastre nu au fost aşa cum trebuie. Domnul a grăit prin Isaia poporului neascultător: „De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta”, şi puţin mai încolo: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca” (Isaia l, 15,19). Aşadar, Dumnezeu ne ascultă când suntem ascultători şi nu ne ascultă când suntem neascultători. Nu ascultă nici când cerem ceva păgubitor şi lipsit de noimă. Apostolii Iacov şi Ioan L-au rugat odată pe Domnul să pogoare foc din cer asupra satului unde nu voiseră să le dea găzduire. „Iar El, întorcându-Se, i-a certat” (Luca 9, 55). Nu numai că nu le-a ascultat rugăciunea, ci i-a şi certat. Gândeşte-te şi tu dacă rugăciunile tale au fost vrednice de un om şi vrednice de Dumnezeu.

Încă ceva. De ce te rogi lui Dumnezeu numai în restrişte? Prin aceasta pe tine te înjoseşti, iar pe Dumnezeu Îl jigneşti. Ziditorul nostru cere de la noi să simţim neîncetat că suntem în faţa Lui şi să avem neîncetat împărtăşire cu El prin rugăciune. Neîncetat rugaţi-vă! Rugându-te lui Dumnezeu numai atunci când dă peste tine nenorocirea, faci din tine un cerşetor oarecare, iar pe Dumnezeu Îl ruşinezi, fiindcă Îl chemi ca pe un pompier, numai atunci când îţi arde casa. Hristos ne-a dat dreptul să Îl numim pe Tatăl Lui Tată al nostru. Ce e mai dulce decât asta? Şi ce este mai dulce pentru copii decât a fi în faţa părinţilor? Să ne străduim neîncetat şi noi, deci, să fim în faţa Tatălui nostru Ceresc cu inima şi gândurile şi rugăciunile. Rugăciunea noastră în vreme de propăşire şi bucurie e ca un capital duhovnicesc care ne foloseşte la vreme de nevoie şi suferinţă mai mult ca rugăciunea de o clipă făcută când vin zilele de restrişte. Pace ţie de la Domnul!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, volumul I, ediția a doua, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2008, pp. 115-116)

Sursa: Ganduri din Ierusalim, Când ne ascultă Dumnezeu rugăciunile?

*


Sfantul Siluan Athonitul:


Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui. Dacă este în tine o ne­dumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi: 
„Mi­lostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doam­ne”.
Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se îndoieste, începe să se scufunde în gândurile cele rele.
„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!”.
[...]
Scriu şi îmi este uşor să scriu, pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul. Dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, pentru că rugăciunea e mai de preţ decât orice. Dar sufletul n-are putere să se roage necontenit cu aceeaşi aprindere, şi de aceea trebuie să i se dea răgaz de odihnă de la osteneala rugăciunii; atunci putem citi, sau cugeta, sau scrie despre Dumnezeu – după cum ne insuflă Domnul.

Bun lucru este a cugeta la legea Domnului ziua şi noap­tea. Prin aceasta sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi Domnul îmbrăţişează tot sufletul, şi atunci pentru el nu mai e nimic altceva afară de Dumnezeu.

Când sufletul este în Dumnezeu, el uită cu totul lumea şi atunci sufletul vede pe Dumnezeu. Alteori însă, Domnul mişcă prin harul Său sufletul să se roage pentru toată lumea, şi uneori chiar şi pentru un singur om. Când şi cum vrea Domnul.

Dar ca să vedem tainele lui Dumnezeu, trebuie să ce­rem necontenit de la Domnul să ne dea duh smerit, şi atunci le vom cunoaşte prin Duhul Sfânt.

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.


joi, 29 septembrie 2011

Sfantul Nicolae Velimirovici: "Lumea materiala este chipul vazut al lumii duhovnicesti"

Multi dintre oamenii pe deplin maturi sunt asemenea elevilor din clasa intai, desi ei, uneori, se chiama filosofi ori ucenici.  Muncind cu sudoarea fruntii lor, abia reusesc sa citeasca pe silabe cartea naturii, insa sensul si insemnatatea literelor abecedarului naturii nu le inteleg nicidecum. Omul invatat citeste literele chiar negandind la ele, si intr-o clipa intelege sensusl cuvantului. Invatatorul este dator sa aplice constrangeri serioase ca sa-l invete pe ucenic sa citeasca nu pe silabe, ci "dupa sens". Cele valabile in cazul citirii cartilor sunt valabile si in ceea ce priveste citirea "cartii naturii". 

Prin urmare se poat spune: oamenii care nu cunosc alfabetul se inchina unui idol, iar cei invatati se inchina duhului. Pentru primii, fenomenele naturale sunt materiale, si realitatea lor este exprimata exterior, dupa marime, culoare, denumire si diferite alte raportari. Pentru cea de-a doua categorie, obiectele si fenomenele naturale sunt simboluri, semne conventionale creionand lumea spirituala; iar realitatea spirituala este sens, viata si justificare fiintiala a acestor simboluri.

Despre aceasta in chip minunat a vorbit Sfantul Simeon Noul Teolog: "Acela, care are partasie cu Duhul Sfant, intru totul se innoieste, primeste ochi si urechi noi. Un astfel de om nu mai priveste precum omul simplu, ci se face asemenea celui cu intelegere simtita atunci cand ia aminte asupra oamenilor, si vede in chip simtit creatia trupeasca; plin de duhovnicie, ia aminte la simbolurile fapturii celei nevazute". Acesta este omul care simte duhovniceste. Un astfel de om citeste cartea naturii nu silabisind, precum incepe sa invete elevul din clasa intai, ci dupa sens, patrunzand intelesul, semnificatia. 

Sfantul Maxim Marturisitorul exprima aceste lucruri prin analogie, spunand: "Intreaga lume gandita (spirituala) in chip tainic se prezinta prin tabloul simbolurilor in lumea supusa simturilor, pentru aceia care au ochi ca sa vada! Intreaga lume supusa simturilor este ascunsa in lumea spirituala". Cei care au ochi de vazut sa vada. Inseamna ca cei invatati pot sa citeasca "dupa inteles" sau, cu alte cuvinte, acela care stapaneste vederea duhovncieasca poate sa vada cu ochi duhovnicesti, si nu doar cu ochii trupesti. 

Si Apostolul Pavel vorbeste despre aceasta in urmatorul chip: "Litera ucide, iar duhul face viu" (II Cor. 3, 6) ori: "Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata" (I Cor. 13,12). Si mai departe, din nou, si mai expresiv: "Neprivind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad, fiindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice" (II Cor. 4, 18). 

Putem spune ca Hristos cu larghete a folosit simboluri din natura, pentru explicarea realitatii duhovnicesti pe care a aratat-o lumii. Cand in jurul Sau s-a adunat multime de norod, "Domnul Si-a deschis gura Sa in pilde". Cuvantul slav "pilda", ori cuvantul grecesc "parabola" inseamna povestire morala alegorica, invatatura prin exemplificarea unor fapte obisnuite, care au un inteles vadit de receptare in lumea supusa simturilor, insa sensul principal al acestei povestiri se afla in domeniul realitatii duhovnciesti, in imparatia duhovniceasca. "De aceea le vorbesc in pilde - a spus Domnul - ca, vaznd, nu vad si, auzind, nu aud, nici nu inteleg. Caci inima acestui popor s-a invartosat" (Mt. 13, 11-15). Deci invartosarea inimii inseamna ca vederea duhovniceasca s-a inchis ori ca inima este oarba duhovniceste. Insa vederea duhovncieasca a inimii cuprinde tot ceea ce stiinta, in chip neclar, numeste subconstient, intuitie, etc.
***

Dumnezeu fiind Duh, tot adevarul trebuie sa fie duhovnicesc, caci Dumnezeu si Adevarul este unul si acelasi. 

Cand cugetam asupra lucrurilor care cad sub simturi, despre insusirile lor si despre cele in legatura cu aceasta si spunem: este adevarat - in acest caz nu avem in vedere Adevarul in sens absolut si vesnic, ci doar in sesns relativ, practic, caci in sens absolut doar Dumnezeu este vesnicul si de necuprins Adevar. 

Inseamna oare aceasta ca natura creata este iluzorie? Doamne fereste! Insa ea poate sa se arate ca iluzie filosofica de doua tipuri: europeanului materialist si indianului nihilist. Cand materialistul spune: natura pe care o vedem si o percepem sub toate aspectele ei relative si expresive isi prezinta tot adevarul sau, intreaga realitate, tot ceea ce in general poate sa fiinteze - atunci natura lucrului in sine isi arata iluzoriul. Dupa cum natura poate sa para iluzie pentru nihilist atunci cand el isi marturiseste punctul de vedere, anume ca natura cu toate caracteristicile si insusirile ei este amagire, vis, neant.

De aceea si cel care afirma ca natura, care cade sub simturi, este realitate desarta, si acela care spune ca ea este manifestare a minciunii, vis si iluzie - amandoi se inseala. 

Natura este simbol al adevarului. Lumea materiala este chipul vazut al lumii duhovnicesti. De aceea lumea fizica este un simbol al lumii duhovnicesti, un inteles-simbol, duh si realitate. 

Odinioara, marele poet crestin Sfantul Ioan Damaschin, a spus: "[...] cu adevarat totul este desertaciune, iar viata este umbra si vis". El, desigur, nu a impartasit vreuna din parerile budistilor. Pur si simplu, a observat doar, cu vedere duhovniceasca, deosebirea dintre viata reala si vesnica si viata trupeasca de pe pamant, care cu adevarat este "umbra si vis". El numeste desarte toate acelea pentru care se lupta oamenii cei neduhovnicesti in aceasta lume, nazuind catre adevar si fericire. Lumea noastra intru sine nu poate fi amagire, caci Creatorul ei a fost Dumnezeu adevarat. Si din izvorul cel adevarat ar fi putut, oare, sa izvorasca amagirea, putea ea sa fie din acelasi izvor? Insa lumea poate sa para amagire doar aceluia care cauta in ea ceea ce nu exista, incercand sa prinda luna care e reflecta in oglinda unei ape. 

Pamantul, Soarele si stelele ca simboluri

Este spus: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac. 1, 1). Prin "cer" se intelege imparatia realitatilor duhovnicesti, nevazute, nemateriale. Prin "pamant" se intelge multimea celor vazute si trupesti, adica semnele lucrurilor conventionale, desemand realitati duhovnciesti. 

*

Toate puterile fizice pamantesti, care se atrag si se resping, caldura, electricitatea, radiatiile si altele, sunt simboluri ale puterii spirituale a Imaparatiei cerurilor. In mod autonom, aceste puteri fizice nu ar fi puteri si nu ar putea sa fiinteze, daca ele nu ar descinde din uriasele izvoare duhovnicesti cele nemarginite. Si daca deasupra puterilor fizice nu ar fi controlul si puterea vesnicelor forte rationale, puterile fizice s-ar cutremura si ar intoarce intreaga lume in haos, cum este scris despre Domnul si fapturile Lui: "Dar intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor si se vor sfarsi" (Ps. 103, 30).

*

Soarele este simbol al Domnului Dumnezeu. Sfantul Grigorie Teologul a scris: "Cea ce pentru oamenii trupesti este soarele, pentru cei duhovnicesti este Dumnezeu". Asemenea lui, dupa cum soarele straluceste si lumina sa lumineaza si incalzeste toate fapturile vii de pe pamant, tot astfel si Dumnezeu lumineaza sufletele cu intelepciunea Sa si le incalzeste cu dragostea Sa. Fara soare, vine moartea trupeasca; fara Dumnezeu cea sufleteasca. Prorocul Moise a grait catre poporul lui Israel: "viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti" (Deut. 30, 19). Cu alte cuvinte, cunoaste pe Dumnezeul Cel Unul si Viu, nevazut, si doar Lui, Unuia, sa te inchini, si sa nu te inchini inaintea simbolurilor vazute, primindu-le pe ele ca dumnezei, ca sa nu devii inchinator la idoli. Primul lucru inseamna viata, al doilea este moarte.

*

Prorocul Daniel spune despre cei drepti ca stralucesc ca "stelele in vecii vecilor" (Dan. 12, 3). Alti proroci, de asemenea, fac comparatie cu lumina stelelor stralucind pe bolta cereasca si luminand pretutindeni. Ei intotdeauna au socotit stelele ca simboluri ale ingerilor, dreptilor si placutilor lui Dumnezeu, iar soarele l-au socotit ca simbol al Imapartului insusi, al Domnului Celui Preainalt. 


Mineralele ca simboluri

Piatra inainte de toate, simbolizeaza pe Insusi Hristos. Despre aceasta au vorbit prorocii inca din Vechiul Testament. A patra imparatie pe care imparatul Nabucodonosor a vazut-o in vis, in chip de idol din fier si pamant, preinchipuia imparatia romana. Piatra pravalita de sus, care a sfaramat acest idol, prefacandu-l in praf, preinchipuia venirea lui Hristos, Imparatul Imparatilor, intemeietorul unei noi imparatii, "care nu va fi nimicita niciodata" (Dan. 2, 44), dupa cum a prorocit in cartea sa Daniel.

*

Piatra, care-L simbolizeaza pe Hristos, simbolizeaza in acelasi timp si credinta cea tare intru El. Cand Apostolul Petru a recunoscut credinta sa intru Domnul, spunand: "Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu!", Domnul i-a raspuns: "Iar tu esti Petru (numele Petru inseamna piatra), si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea", adica pe credinta pe care el o marturisea. In acelasi fel Petru (piatra), in Epistola sa, ii numeste pe credinciosi pietre vii: "Apropiati-va de El, piatra cea vie, de oameni intr-adevar neluata in seama, dar la Dumnezeu aleasa si de pret. Si voi insiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca" (I Petr. 2, 4-5), caci toti aceia care se boteaza in numele lui Hristos se imbraca in Hristos si se aseamana lui Hristos. Pentru aceasta Apostolul Petru ii numeste pe crestini dupa cum si Hristos: pietre vii. Multimea pietrelor de pe pamant simbolizeaza multimea credinciosilor din toate timpurile, de la inceputul lumii panala sfarsitul ei. Luati aminte: Domnul a fagaduit lui Avraam ca semintia sa intru dreapta credinta se va inmulti fara seaman, "ca nisipul de pe tarmul marii" (Fac.  22,17). 

*

Acei oameni care-si zidesc viata pe credinta in Hristos ca pe o piatra, sunt numiti in Evanghelie intelepti, iar aceia care si-o zidesc pe nisip, neintlepti. Zidirea celor intelepti va ramane in veac, iar zidirea celor neintelepti se va sfarama sub suflarea vanturilor si se va prabusi. In vechime au fost oameni lepadati de Dumnezeu, care s-au gandit sa ridice un turn pana la cer. Ei chiar au inceput sa zideasca acest turn din caramida, insa Domnul a nimitnicit zidirea lor, pentru ca nu avea temelia pe piata, pe piatra credintei, ci era asezata pe nisipul miscator al necredintei. Altfel vorbind, ea era intemeiata nu pe credinta in Dumnezeu, ci pe credinta in om. O astfel de lucrare s-a surpat atunci si intotdeauna se va surpa, daca nu este inceputa in numele adevaratului Dumnezeu si pe temelia credintei intru El. Nisipul, in acest caz, este simbol al netrainciei, al slabiciunii.

***
Aurul este simbolul adevarului. Magii de la Rasarit au adus Imparatului nou-nascut in dar aur, smirna si tamaie. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste aceste daruri drept cunoasterea adevarului, ascultarea si dragostea. Aurul nu se schimba, nu-si pierde stralucirea. Dupa cum este in coroana imparateasca, tot astfel si in pamant, si in apa, si in foc - peste tot acelasi. De acea, teologii crestini si prorocii intotdeauna au socotit aurul ca simbol al adevarului; nu al adevarului intru sine, ci  o zugravire, un inteles al acestuia. 

Aurul nu a fost ales "piatra din capul unghiului", caci fundamentul trebuia sa fie durabil si tare, iar aurul nu este dur. Temelia mantuirii noastre este credinta. Aurul simbolizeaza zidirea cea trainica pe piatra credintei, adica pe acela care are credinta in Hristos tare precum piatra, acela care mai apoi descopera adevarul credintei, luminos, in curatie si in delicatetea milosteniei, precum aurul. Milostenia nu este despartita de adevar. Adevarul este stralucire si gingasie; asemenea lui, aurul are stralucire, si gingasie. De aceea, Sfantul Apostol Pavel afirma ca "aurul sta pe piatra", adica adevarul este asezat pe credinta. 

Creditna este temelia vietii aici, pe pamant; in ceruri credinta nu este de trebuinta. Acolo se vietuieste mai degraba prin contemplare (vedere) decat prin credinta. Tocmai pentru aceasta in ceruri vedeniile Sfantului Ioan Teologul nu pomenesc in nici un fel de pietrele obisnuite, care sunt simbol al credintei. El a vazut cetatea cea cereasca, ale carei ziduri nu erau din pietre obisnuite, ci din pietre scumpe. Sfantul pomeneste de 12 culori diferite: iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint si ametist. Aceste pietre scumpe sunt simboluri ale virtutilor, care fiecare straluceste in felul ei. Cele 12 porti ale cetatii sunt 12 margaritare, iar "piata cetatii este de aur curat si stravezie ca sticla" (Apoc. 21, 21).  Prin aceasta Apostolul vrea sa spuna ca in lumea cealalta aurul isi pierde scumpatatea sa; acolo el paveaza ulitele si este calcat in picioare, pentru ca in Imparatia cereasca se vede limpede doar adevarul, iar simbolul acesta, aurul, nu mai este de trebuinta in nici un fel. 

Sarea este simbolul crestinilor de acum, care ii indreapta si pe altii. Sufletul, sarat bine cu invatatura lui Hristos, nu se da stricaciunii, si de aceea ajuta si aproapelui sau, sa se impotriveasca alterarii. "Voi sunteti sarea pamantului", a spus Domnul nostru cel Preasfant. Aceasta se refera nu doar la Apostoli si la preoti, ci la toti crestinii in genral. Daca crestinatatea isi pierde puterea, facandu-se lipsita de sare, cu ce se va mai "sara" neamul omenesc? Cu ce se va mai salva atunci omenirea de la alterare? Daca sufletul nu are intru sine adevarul lui Hristos, el se face lipsit de sare si devine fara de gust. Pentru aceasta oamenii de pe pamant putrezesc, trupurile lor prefacandu-se in tarana. Sarea inseamna, de asemenea, si har ceresc. Despre acest lucru vorbeste Fericitul Teofilact: "Despre faptul ca harul este sare citeste la Sfantul Pavel: "cuvantul vostru sa fie cu har, presarat cu sare"." Prin urmare sarea este simbolul crestinului din lume si a harului dintru acesta.


Lumea vegetala ca simbol

Ca un pom sa poata creste, are nevoie da aiba infipte radacinile in pamant. Tot astfel si sufletul: trebuie sa fie sadit in Imparatia cea duhovniceasca, cereasca, caci aceasta este temelia lui, care il hraneste si din care el creste.

Ca un pom sa se poata dezvolta, are nevoie sa fie udat. Tot astfel si sufletul: trebuie sa fie stropit din belsug cu harul Duhului Sfant, pentru a fi sanatos si puternic. Sfantul Antonie spune: "Precum un pom nu poate sa creasca daca nu este stropit cu apa curata, tot astfel si sufletul nu poate sa creasca daca nu se hraneste cu sevele cele ceresti. Numai acele suflete cresc, care primesc pe Duhul Sfant si sunt udate din belsug din cerestile izvoare". 

Ca un pom sa poata dea roada, are nevoie de lumina si de caldura soarelui. Tot astfel si sufletul: are nevoie sa fie luminat si incalzit de Domnul, Soarele vesnicei dreptati, caci sufletul poate sa vieze, sa creasca si sa aduca roada numai in razele si in caldura lui Dumnezeu Celui viu si Celui de viata facator. 

***

Crinul este simbolul neingrijorarii. "Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc" (Mt. 6, 28). Ei isi tes astfel de odajdii, ca nici imparatul Solomon nu a fost imbracat in asemenea vesminte intru toata slava sa. Sfantul Nil Sinaitul, in lucrarea sa "Despre iubitorii de argint", scrie despre insemnatatea crinului ca simbol: "Sufletul desavarsit este asemenea crinului intre maracini, iar aceasta insemneaza sufletul care traieste fara griji desarte in mijlocul celor care se ingrijesc de multe". 

***

Maslinul este semnul alegerii celei binecuvantate. Domnul a ales pe poporul lui Israel ca pe pom aducator de roada in mijlocul pomilor maracinati si l-a asemanat cu un maslin: "Maslin verde, impodobit cu roade frumoase, te-a numit Domnul" (Ier. 11, 16). In afara de aceasta, maslini au fost numiti si prorocii Ilie si Enoh, cei doi marturisitori ai Domnului, care se vor arata ca inainte-mergatori ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. In Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul se spune ca "acestia sunt cei doi maslini [...] care stau inaintea Domnului pamantului" (Apoc. 11, 4). In chip de doi maslini ce stau la pristolul slavei celei ceresti au fost vazuti si de prorocul Zaharia. Maslinul, ca pom da untdelemn si prin aceasta, asemenea celor care au trait mult dintre cei de odinioara, simbolizeaza dragostea de virtute a omului, stralucind prin milostenie si adevar, de la Duhul Sfant, care prin credinta lor sunt ca niste radacini infipte in viata vesnica. Si Psalmistul, la randul sau, da marturie: "Dar eu, ca un maslin roditor in casa lui Dumnezeu...Slavi-Te-voi in veac" (Ps. 51, 7-8).

Busuiocul si isopul (mai ales busuiocul) - cele mai de seama plante la popoarele ortodoxe din Balcani, sunt simboluri ale sufletului celui drept, care, odata cu imbatranirea si vestejirea trupului, dau o mireasma puternica, pentru ca aceste doua plante au  o mai mare si mai placuta mireasma cand se usuca decat atunci cand sunt verzi. Busuiocul se foloseste si la sfintirea apei. In acest caz el simbolizeaza buna mireasma harica a lumii celei de Sus, care prin puterea Crucii fereste apa de alterare.

Animalele ca simboluri

Porumbelul este simbol al Duhului Sfant. Duhul Sfant S-a aratat in chip de porumbel. Astfel, cand Domnul S-a botezat la Iordan, Ioan a vazut Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El (Mt. 3, 6). Porumbelul, pasare blanda, fara niciun fel de rautate, simbolizeaza Duhul Sfant, caci porumbelul este una dintre rarele pasari iubitoare de pace. Si, multumita acestor calitati ale sale, el simbolizeaza pe Dumnezeu- Duhul, in Care nu aflam nicio rautate.

Sarpele este simbolul satanei. El a slujit ca unealta a celui rau cand acesta a amagit-o pe Eva si a ademenit-o pe ea catre pacatul neascultarii de Ziditor. Sarpele este singura vietate de pe pamant pe care Domnul a blestemat-o "intre toate animalele si intre toate fiarele campului" (Fac. 3, 16). Iata de unde izvoraste aceasta infricosatoare vrajba care exista intre serpi si celelalte animale minunate de pe pamant. Cand Domnul a spus ucenicilor: "Fiti intelepti ca serpii", El a avut in vedere bagarea de seama cu care se misca sarpele, insa a adaugat totodata aici: "si blanzi ca porumbeii". Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca nu e nici un fel de folos din intelepciune daca aceasta nu este unita cu nerautatea. Dimpotriva, daca avem intelepciunea sarpelui, aceasta este un mare pericol  pentru om. Sfantul Isidor Pelusiotul lamureste ca "este de trebuinta sa ne pastram credinta noastra asa dupa cum sarpele isi fereste capul sau si sa ne lepadam de omul cel vechi, la fel cum sarpele isi leapada pielea lui cea veche".

Porcii si cainii sunt simboluri ale ateilor celor indarjiti, plini de incapatanare si inradacinati intru rau, de aceea cainii desemneaza pe cei razvratiti, iar porcii pe cei plini de lacomie. Pentru aceasta si Mantuitorul a spus: " Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare" (Mt. 7, 6).

Calul este simbol al slugii celei credincioase. Sfantul Dionisie Areopagitul scrie ca simbolul "cal" desemneaza ascultarea. Apostolii se aseamana cu caii de trap in acest inteles, pentru ca ei au slujit cu credinta Domnului Dumnezeu si cu iutime au purtat Evanghelia Lui in toata lumea.

Omul, leul, boul si vulturul - sunt patru realitati simbolice. Prorocul Iezechiel si Sfantul Ioan Teologul au vazut in vedeniile lor cum aceste fiinte stau langa tronul Celui Preainalt. Dupa proroci, simbolizeaza cele patru virtuti de temelie: intelepciunea, indrazneala, dreptatea si curatia. "Omul" simbolizeaza intelepciunea, "leul" - indrazneala, este limpede; "boul" simbolizeaza dreptatea, pentru ca aceste animale s-au adus intotdeauna ca jertfa pentru ispasirea pacatelor facute impotriva adevarului. "Vulturul in zbor" semnifica curatia, pentru ca acesta ajunge pana in inaltimile cele de sub cer, iar acolo pretutindeni aflam curatia duhului, intreaga curatie. In afara de aceasta, toate cele patru fiinte simbolice intruchipeaza diferite Puteri ceresti, care ziua si noaptea inalta laude in jurul tronului Domnului: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot!"

Lacustele cu care Domnul a napadit vechiul Egipt, semnifica feluritele pacate omenesti savarsite cu cuvantul ori cu fapta. La fel, microbii si bacteriile nevazute de ochii nostri, pacatele cele omenesti facute cu gandul; care nu se vad. Daca omul nu se grabeste sa-si inabuse gandurile cele rele, aceastea se vor inmulti si vor prinde putere in suflet, asemenea microbilor din corp, si vor da sufletului boli grele, uneori chiar aducatoare de moarte.

Intamplarile ca semne

In vremea vietii pamantesti a Mantuitorului au avut loc doua evenimente privitoare la pieirea unor oameni, pe care Insusi Mantuitorul le-a talcuit ca semne. Atunci cand Pilat  s-a rafuit cu cativa locuitori ai Galileii si a amestecat sangele lor cu jertfele, Iisus a spus despre acest fapt: "Credeti, oare, ca acesti galileieni au fost ei mai pacatosi decat toti galileienii, fiindca au suferit aceasta? Nu! zic voua; dar daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel" (Lc. 13, 2-3). Adica ei au fost pacatosi, de aceea au si fost pedepsiti. Insa ei nu au fost mai pacatosi decat voi. Inseamna ca moartea lor este un semn de la Domnul Dumnezeu ca voi aveti nevoie cat se poate de repede de pocainta. Daca insa nu veti primi acest semn si nu veti intelege importanta lui, cu totii veti pieri asemenea lor. 

O alta intamplare cu oameni care pier, insa nu de maini omenesti, s-a petrecut la caderea Turnului Siloamului. Turnul s-a prabusit si sub daramaturile sale au pierit 18 locuitori ai Ierusalimului. Nedrept ar fi sa se creada ca ei au fost mai vinovati decat locuitorii din Ierusalim. "Nu! zic voua; dar daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel" (Lc. 13, 5). Inseamna ca acesta a fost din nou un semn pentru oameni. Dupa cuvintele Sfantului Teofilact al Bulgariei, ei "au fost pedepsiti nu pentru faptul ca noi am fost mai buni, insa daca nu ne vom face mai buni, vom fi mult mairau pedepsiti".

Adeseori noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, intalnim un om care izgoneste intunericul adunat in sufletul nostru, rezolvand pe nepusa masa vreo problema cu care ne confruntam. Nu arareori se intampla sa auzim de la vreun alt om un cuvant care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvant de imbarbatare. Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci cand ne este de trebuinta. Ori, incurcati in problemele vietii, cu deznadejde incercam sa gasim o rezolvare cu putinele noaste puteri, cautand iesire dintr-un impas; cand deodata ni se intampla ceva care schimba radical situatia. Prin urmare si intalnirea neobisnuita, si cuvantul, si scrisoarea, si intamplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie ca inteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.

Gandurile si presimtirile ca semne

Cand noi incepem dintr-odata sa gandim neincetat la un anume om care este departe de noi, acesta este un semn ca el se nelinisteste, ori vorbeste despre noi, ori face ceva pentru noi (sau impotriva noastra), ori se apropie el insusi de noi, ori primim scrisoare de la el. Cand Hristos a vindecat pe paraliticul din Capernaum, carturarii prezenti gandeau intru sine: Huleste! Domnul a cunoscut atunci gandurile lor si le-a spus: "Pentru ce cugetati rele in inimile voastre?" (Mt. 9, 4).

Foarte multi oameni si-au presimtit moartea. Unii ofiteri si soldati, in vremea razboiului, au avut un puternic sentiment ca vor pieri in chiar acea zi. Insa putini dintre ei exclamau: "Astazi voi muri!" - acest simtamant al prevestirii mortii nu au cum sa-l cunoasca cei care nu il au. Insa aceasta presimtire au cunoscut-o destui, in nenumarate randuri, ca incredintare. Presimtind apropierea mortii fizice, ei reuseau la timp sa se pocaiasca inaitea lui Dumnezeu, prin rugaciune si iertarea pacatelor; sa se pregateasa astfel pentru plecarea din aceasta lume. 

Presimtirea apropierii de Hristos a avut-o si Cleopa impreuna cu cel care calatoreste pe cale. In drumul lor spre Emaus, S-a apropiat de ei Hristos cel inviat, Care a vorbit cu ei, insa Luca si Cleopa nu L-au cunoscut. Dar cand El S-a facut nevazut de la fata lor, au recunoscut unul catre altul: "Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32).

Simtirea unei deznadejdi cumplite, gandurile care il imping pe om catre sinucidere - acestea sunt semne clare ca duhul cel rau, duhul deznadejdii, stapaneste acel suflet omenesc.

Bucuria este, de asemenea, un semn. Toti marii sfinti ai crestinatatii au afirmat ca, atunci cand omul se caieste cu adevarat si se roaga fierbinte Domnului, el simte in inima o mare bucurie si in suflet multa caldura. Unii talcuiesc aceasta ca un semn ca Domnul a iestat acel pacat pentru care omul s-a cait in rugaciunea sa. 

Razboiul, foametea si ciuma ca semne

Razboaiele, foametea si epidemiile au fost intotdeauna biciuri pentru omenie. Aceste trei nenorociri pot fi private cel mai adesea ca semne, caci prin aceste intamplari exterioare se exprima starea launtrica a sufletelor oamenilor si a duhului omenirii. Apostolul Iacov s-a intrebat: "De unde vin razboaiele si de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se lupta in madularele voastre?" (Iac. 4, 1). Lupta launtrica impotriva lui Dumnezeu se sfarseste in lupta exterioara impotriva Lui; razboiul launtric - in razboi fatis. Aceasta este taina si vesnicul simbol al tuturor razboaielor. Insa razboaiele, ca vremelnice evenimente ale unei oarecare epoci sau genratii, se arata ca semn al lui Dumnezeu pentru acea vreme si pentru acea generatie.

Semnele sfarsitului lumii

La fel ca si inainte de deluviul universal, cand toate gandurile oamenilor erau indreptate catre rau, tot asa va fi si inaintea sfarsitului lumii. Inainte de potop, gandurile multor oameni erau pline de pacat si de rautate. Simtamintele lor catre aproapele se racisera, iar dragostea pentru Dumnezeu se stinsese. Tot astfel si in vremurile de pe urma, "dragostea multora se va raci". Se vor arata multime de inselatori si proroci mincinosi. Doar drept-credinciosii vor crede intr-Unul adevarat Mesia, Iisus Hristos, si nu se vor lepada de El, chair cu pretul vietii lor pamantesti. De aceea ii vor ura pe ei cei fara de Dumenzeu si inselatori, ii vor urmari si ii vor chinui. Insa "cel c va rabda pana la sfarsrit se va mantui".

Apostolii lui Hristos dau putin la o parte perdeaua tainelor incredintate lor de Domnul. Apostolul Petru ne avertizeaza: "Intai trebuie sa stiti ca, in zilele cele de apoi, vor veni cu batjocura, batjocoritori care vor umbla dupa poftele lor" (II Petr. 3, 3). Apostolul Pavel scrie in Epistola sa catre Timotei: "Caci va veni o vreme cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci - dornici sa-si desfateze auzul - isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor, si isi vor intoarce auzul de la adevar, si se vor abate catre basme " (II Tim. 4, 3-4). Inca si mai limpede dezvaluie Apostolul Pavel oamenilor generatiei care va locui pe pamant in vremurile din urma: "In zilele din urma, vor veni vremuri grele; ca vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei" (II Tim. 3, 1-5). Toate acestea sunt asemenea cuvintelor lui Hristos despre prorocii cei mincinosi si racirea dragostei.

Alte semne vor fi razboaiele, cand un popor se va ridica asupra altui popor si  o "imparatie impotriva altei imparatii", cand vor fi rascoale si razboaie, felurite neintelegeri si ciocniri, inmultirea smintelilor si nelegiuirilor, cand vor avea loc tradari si lepadari de Dumnezeu. Aceastea si alte legaturi nefratesti si neomenesti intre oameni vor fi semne ale vremurilor de pe urma.

In intreaga lume va fi foamete, vor fi boli, cutremure nemaiauzite si nemaivazute pana atunci, dupa cum est spus: caci vor fi dureri mari, care nu au fost "nici chiar de la facerea lumii". Foametea va fi si din pricina secetei, care va fi pretutindeni, si din pricina  faptului ca Domnul ridica intelepciunea de la oamenii lepadati de El si acestia nu mai pot, dupa randuiala, sa cultive cele trebuitoare hranei pentru popor, ca, atunci cand oamenii sunt lipsiti de mila lui Dumnezeu, ei se lipsesc si de minte. Bolile vor secera atat de mult pe oameni, incat multi se vor ingriji de sanatatea lor si vor cutreiera pamantul dupa ierburi de leac. Cutremurele vor fi insotite de revarsarea raurilor, secarea izvoarelor, infricosatoare furtuni pe uscat si pe mare. Si, intrucat cutremurele vor fi in toate partile, oamenii vor trai intr-o necontenita teama.

 Insa, netinandu-se seama de aceste fenomene naturale infricosatoare, va fi propavaduita cu putere la toate popoarele Evanghelia despre Imparatia cerurilor. Apostoleasca ravna a adevartilor misionari nicicum nu va putea fi infricosata ori infranata. Placutii lui Dumnezeu, purtand in sine pecetea Duhului Sfant, vor raspandi invatatura lui Hristos in intreaga lume, in ciuda falsilor mesia si a prorocilor celor mincinosi, neuitandu-se la lucrarea tuturor smintelilor, prigonitorilor si chinuitorilor.

Un semn al venirii vremurilor de pe urma va fi si aratarea lui Antihrist. Avertizandu-ne, Sfantul Apostol Pavel spune: "Si [...] se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu [...] dandu-se pe sine drept dumnezeu" (II Tes. 2, 3-4). Domnul Iisus Hristos va nimici duhul lui cu gura Sa, insa acesta va fi semn al venirii vremurilor de pe urma. Fericiti aceia care nu ingaduie sa fie amagiti si nu vor crede in minciunile si minunile lui intunecate!

Cu cat se va apropia mai mult sfarsitul lumii, cu atat mai mult vor fi semne. Mersul luminatorilor celor ceresti, de asemenea, va prevesti sfarsitul. Soarele si luna se vor intuneca, stelele se vor cutremura si vor cadea din cer. Va fi un intuneric infricosator peste tot. Se va da mare razboi intre stelele cazute si strigatele inabusite ale oamenilor deznadajduiti. 

Apoi se va arata un nou semn - in intuneric se va ridica si va straluci cinstita Cruce, semn al Fiului lui Dumnezeu rastignit pentru pacatele oamenilor. Cinstinta Cruce va straluci in locul soarelui, luminand in intreaga lume de la un capat la altul. Si vor plange atunci toate popoarele, si cei credinciosi, si cei necredinciosi, caci acest semn va fi semnul sfarsitului, al biruintei lui Hristos Cel rastignit. Credinciosii vor plange de bucurie, iar necredinciosii pentru constiinta lor murdara, insa si unii, si altii se vor cutremura de frica inaintea celor care vor veni.

Toate acestea vor urma indata una dupa alta, caci venire fiului Omului va fi ca un fulger, ce va cuprinde intr-o clipita cerul de la Rasarit pana la Apus. A doua Venire a Imparatului si Domnului nostru va fi navalnica si El se va arata pe norii cerului, intru putere si slava mare, de nespus si de nezugravit, intru maretia Sa. 

Ultimul semn, nu acela al Venirii Lui, ci semnul ca El a venit deja, va fi sunetul de biruinta al trambitelor ingeresti. La acest semn vor sta inaintea Domnului ingerii, alesii Sai, din cele patru Vanturi, de la un capat la altul al cerului, si dreptii vor veni cu bucurie la Domnul lor si vor fi cu El in veac.


 Extrase din Simboluri si Semne de Sfantul Nicolae Velimirovici, Ed. Sophia, buc.

PAGINI WEB:
Sf. Nicolae Velimirovici "Simboluri si semne" -Recenzie de Jean Claude Larchet

luni, 18 aprilie 2011

Ce alegem: jugul si povara lui Hristos, sau jugul si povara lumii?




Pentru ce îngăduie Dumnezeu sa vina pedeapsa asupra oamenilor? Pentru a-i feri pe oameni de pierzanie, asa cum și tatăl își bate fiul care a luat-o pe o cale greșită, ca sa-l păzească la vreme de pierzania ce așteaptă la capătul acesteia. 

Pentru ce a îngăduit Dumnezeu sa se abata asupra lumii acesteia nenorocirea cumplitului razboi care, precum o vijelie aducatoare de moarte, a trecut peste intregul pamant? Ca sa împiedice o nenorocire mult mai mare către care se îndreptau oamenii, ce ar fi însemnat o desăvârșită înăbușire a duhului și o deplină moarte a sufletului.

Toti oamenii isi doresc fericirea, dar putini sunt cei care nu lucreaza cu toată puterea lor la nenorocirea lor.

Într-adevăr, toți oamenii își doresc fericirea, dar putini sunt cei ce nu își pun grumazul sub un jug aspru pe care nu il pot purta si iau in spate o povara grea pe care nu o pot duce. 

Mantuitorul lumii vorbeste despre jugul Sau si povara Sa, si spune ca "jugul Meu e bun si povara mea este usoara" (Matei. 11:30). El, din mila, si dragoste, ii cheamă pe oameni la Sine, ca intru Dansul sa se invete si sa se odihneasca.
 "Veniti, spune, catre mine toti cei osteniti si impovarati, si eu va voi odihni pe voi. Luati jugul meu asupra voastra si va invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11:28-29). 
Si Isi incheie chemarea cu aceste cuvinte:
"Ca jugul Meu este bun si povara mea este ușoară". 

Oare ati cugetat vreodata adanc la cuvintele lui Hristos mai inainte-pomenite? La deosebirea dintre jugul si povara cu care oamenii se impovareaza singuri, si jugul si povara lui Hristos? Deosebirea este, cu adevarat, nespus de mare. 

Jugul oamenilor lumesti este ca acestia cred ca pot implini orice cu puterea lor, fara ajutorul dumnezeiesc. Jugul lui Hristos este însă neîncetata încredere în Tatăl ceresc cel atotputernic. De aceea unul este aspru, iar celalalt bun.
 
Si inca: sfadirea este povara lumeasca, povara cea grea; impacarea este povara cea usoara a lui Hristos. Si inca: razbunarea este povara omeneasca cea grea; iertarea este povara cea usoara a lui Hristos. Povara lui Hristos este dragoste, iar ura - povara nefericita. Povara lui Hristos este adevarul, iar  minciuna povara diavoleasca. Povara lui Hristos este dragoste frateasca, iar iubirea de sine povara pacatoasa. Jugul lui Hristos este intrajutorarea si jertfelnicia, iar talharia si rapirea jug pacatos. Jugul lui Hristos este trainic pentru Impartia cereasca, iar truda pentru imparatia pamanteasca - jug pierzator. Jugul lui Hristos este calea cea stramta ce duce la Imparatia lui Dumnezeu, iar  calea cea larga ce duce la pierzanie este jug nenorocit. Povara lui Hristos este sfintenia si milostenia intru toate, iar calea pacatosilor este uraciune intru toate. Povara lui Hristos este intreaga-cugetare si cinstea, iar cea a pacatosilor este necinstea si curvia. Povara lui Hristos este rabdarea, ce duce la biruinta din urma, iar cea a pacatosilor nerabdarea, ce duce la deznadejde. Povara lui Hristos se poarta cu ochii atintiti catre viata vesnica din imparatia dumnezeiasca, iar  cea lumeasca se poarta cu ochii atintiti catre mormant.

Care jug este mai bun si care povara?

Fără îndoială, cele ale lui Hristos. 

Cu toate acestea, chiar dacă au auzit chemarea lui Hristos de a primi jugul și sarcina Sa, oamenii s-au împovărat pe sine cu grijile de neindurat ale lumii acesteia, pentru lumea aceasta s-au încărcat și s-au preaincarcat cu egoism, cu rautate, cu viclenie, cu iubire de sine, cu îngâmfare, cu necinste, cu nemilostivire, cu curvie, cu ateism, încât satana i-a mânat cu biciul sau ca pe niște animale de povara.

Neamul omenesc se cuvine a fi izbăvit. Oare satana va putea izbăvi? Neamul omenesc se cuvenea fi întors din calea greșită. Oare omul va putea face aceasta?


Acum Atotputernicul și de-oameni-iubitorul Hristos a sărit în ajutorul popoarelor lumii, pentru care, din dragoste, și-a dat viata. A îngăduit nenorocirea cea mai mica pentru a o împiedica pe cea mai mare, asa cum doctorul taie degetele cangrenate pentru a tine întregul trup in viata.
Va pun acum în fata fericirea și nenorocirea, deci alegeți: fericirea este în sarcina lui Hristos, iar nenorocirea în sarcina orbilor și nebunilor. Amin.

Din Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin Fereastra Temnitei, Ed. Predania

vineri, 18 martie 2011

Sfantul Nicolae Velimirovici - Florilegiu din "Ganduri despre bine si rau"

ADEVARUL SI BINELE

Adevarul nu poate fiinta fara bine, nici binele fara adevar, nici amandoua fara roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiasca cu care se pecetluieste tot lucrul si toata fiinta, din toate lumile.
Pana ce nu se deschide toata pecetea, nu este cu putinta a intelege nici o faptura si nici o fiinta, de la cea mai mica la cea mai mare.
Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decat a treia parte din pecetea cea tainica. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul.
Ingrijeste-te neincetat de curatia inimii, ca sa ti se deschida pecetea oricarei taine din lume. Caci adevarul oricarui lucru este ca si oglinda care niciodata nu se incetoseaza si in care omul isi poate vedea furmusetea cea cereasca.

IZBANDA DEPLINA A BINELUI

Toate morile macina in folosul lui Dumnezeu. Pacatul, dintr-o parte trezeste facerea de bine in cealalta parte. De o parte furtul ascuns, de cealalta, jertifirea deplina. Intr-o parte inchipuirea bolnavicioasa, in cealalta patrunderea dumnezeiasca. Dumnezeu nu face din rau bine, ci prin raul trezit scoala binele adormit. Nu poti savarsi nici un rau care sa nu deschida ochii, fie pe ai tai, fie pe ai altora, pentru binele potrivit masurii lor. Cum drama acestei lumi a inceput cu pacatul si cum inaintea oricarui bine merge raul, inseamna ca drama lumii se va sfarsi cu bine. Cand raul va arunca si cea din urma carte (de joc), binele va tine inca o carte in maini. Binele va aduna tot castigul, iar raul va ramane gol si dator.

SUFLETUL NU STIE DE OBOSEALA

- Da-mi odihna trupului!
Dupa o dreapta intelegere, aceasta inseamna: da-mi somnul!
- Da-mi odihna sufletului!

Dupa o dreapta intelegere, aceasta inseamna: da-mi-L pe Dumnezeu! Vrednic de ras este chiar si gandul ca sufletul, care ii imprumuta trupului din puterea sa, poate obosi asa de repede precum trupul si are nevoie sa se odihneasca asa de mult.

Noaptea, sufletul lucreaza ca si ziua; noaptea, el rezuma si-si mistuie lectia sa de peste zi. Noaptea, sufletul isi rosteste asupra omului infricosata sa judecata pentru toata lucrarea din ziua ce a trecut.

Pustnicii din Sfantul Munte, si indeobste pustnicii din Rasarit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea si-o petrec in cugetare si rugaciune. Acest lucru este de capatai pentru sufletul lor. In linistea si-n intunericul noptii, cand inceteaza lucrarea simturilor, sufletul lucreaza nestingherit si mai cu spor. Dar si ziua, prin somn si rugaciune, lucrarea simturilor omului este marginita, ceea ce ajuta iarasi la lucrarea mai libera si mai vioaie a sufletului.

Neintrerupta partasie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevazuta si nematerialnica face, de buna seama, ca si visele sale sa se deosebeasca de cele ale oamenilor trupesti.

Marii rugatori cunosc din cercare ca sufletul nu oboseste.

Iar oamenii care nu au invatat sau care s-au dezobisnuit sa stea in partasie cu Dumnezeu, prin cugetare si rugaciune, vorbesc neicetat despre "oboseala sufleteasca". Insa acea "oboseala sufleteasca" a lor nu este nimic altceva decat tirania hiperactivitatii simturilor asupra sufletului nelucrator si ingradit.

SUFLETELE TARI

Nu ajunge ca omul sa aibe numai taria vointei, nici numai taria simtirii, nici numai taria cugetarii. Nici toate acestea impreuna nu sunt de ajuns, fara un tel luminat.
La ce-i folosesc atletului iuteala picioarelor si taria plamanilor, daca de teama lui toti il ocolesc si nimeni nu-i vrea ajutorul? 
Invesmantate in bezna noptii, toate stihiile puternice si involburate ale naturii il umplu pe calator de frica; dar cand sunt luminate si soarele diminetii, calatorul se imprieteneste cu ele.

Asemenea sunt si asa-zisele suflete tari. Imbracate in intunericul iubirii de sine si al desertaciunii, ele ajung de temut pentru oameni si natura din jur. Invesmantate insa in lumina dumnezeiasca, ele se fac izvor de bucurie pentru toti cei din jur.
Grindina este mai tare decat ploaia; cu toate acestea, grindina nu are nici un prieten pe pamant.

SUFLETUL VEDE

Ochii nostri, prin ei insisi, vad atat cat vad si ochelarii nostri. Urechile noastre, prin ele insele, aud tot atat cat aude si receptorul metalic. Limba nostra, prin ea insasi, vorbeste tot atat de lamurit pe cat si limba clopotului. De aceea, ce vede sufletul nostru vad si ochii nostri. De aceea, ce aude sufletul nostru aud si urechile noastre. De aceea - pentru ca sufletul poarta intelegerea si limba vorbeste cu inteles. Daca ochii nostri ar fi ca lacul, fara suflet, ei ar vedea precum vede lacul. Daca urechile noastre ar fi ca pesterile, fara suflet, ele ar auzi tot atat cat aud si pesterile. Daca limba noastra ar fi rasunatoare precum limba fara suflet a clopotului, ea ar vorbi tot atat cat vorbeste si limba clopotului.

TACERE

Despre trei lucruri nu te grabi sa vorbesti: despre Dumnezeu, pana ce nu-ti intaresti credinta in El; despre pacatul altuia, pana ce nu-l cunosti pe al tau; si despre ziua de maine, pana ce nu se lumineaza de ziua.

NU TE MANDRI CU INTELEPCIUNEA

Nu te mandri cu intelepciunea. Nici a altuia, caci nu este a ta. Nici cu a ta, caci daca te mandresti cu ea, inseamna ca nu ai indeajuns. Nici o lampa de gaz nu arde pana ce nu i se pune gaz. Toate lampile pot fi umplute, dar lampa intelepciunii - niciodata.


PEDEAPSA

Cine greseste impotriva lumii fizice este pedepsit material. Cine greseste impotriva lumii morale este pedepsit material si moral. Cine greseste impotriva lumii duhovnicesti este pedepsit material, moral si duhovniceste. Astfel, celui ce arunca praful impotriva vantului, praful i se va intoarce in ochi.

Cel ce jura stramb, va patimi cu inchisoarea si va fi dispretuit de fii sai. Iar cel ce isi bate joc de Dumnezeu si de sfintii Sai ingeri, va fi biciuit cu cele mai ascutite bice, materiale si morale, si-si va incheia viata ori in vreo faradelege, ori in intunecarea mintii.[Cei mai incrancenati atei, precum Maupassant si Nietzsche au sfarsit prin a innebuni]

Singurele lucruri care-l poate izbavi pe om de la pedepsele de neinlaturat pentru gresale sunt pocainta si prihanirea de sine.

ADEVARUL SE DESCOPERA DRAGOSTEI

A cauta adevarul inseamna a cauta obiectul dragostei.
A cauta insa adevarul ca arma sau a cauta adevarul pentru folosirea lui, inseamna a cauta adevarul pentru curvie. Celui ce cauta adevarul astfel, adevarul ii arunca oasele pe care le cauta, dar in fapt se ascunde de el in spatele zidurilor a trei lumi - asculta, suflete, in spatele zidurilor a trei lumi!

ADEVARUL ESTE RUDA CEA MAI APROPIATA

De cauti Adevarul cu dragoste si pentru dragoste, el ti se va arata cu atata stralucire a fetei lui pe cat esti in stare sa rabzi fara sa te arzi. Si-ti va aduce ca zestre tot ce-ti este de trebuinta. Dar tu le vei da pe toate la o parte, deoarece vei simti ca nimic nu-ti trebuie, afara de stralucita si dulcea fata a Adevarului. Si cand, in valtoarea lumii, vei pierde din vedere numai o clipa fata Adevarului, te vei simti trist, chiar si printre cele mai apropiate rude, chiar si printre cei mai buni prieteni - intocmai ca un copil in camera plina cu frati si surori din care lipseste mama! Copilului ii est mai apropiata mama care lipseste decat toti fratii si surorile de fata. La fel vei simti si tu - mai apropiata rudenie iti este Adevarul dincolo de trei lumi, decat fratii si prietenii cu care stai la aceeasi masa.

LAUDA SI DEFAIMAREA

In lumea aceasta suntem ca marfa scoasa la vanzare. Unii negutatori ridica pretul nostru pana la cer, altii il coboara pana la nimic. Intotdeauna lauda sau defaimarea care vin de la oameni impart sufletul nostru in doua: cu o jumatate de suflet ne bucuram de lauda, iar cu cealalta ne intristam; cu o jumatate de suflet ne mahnim din pricina defaimarii, iar cu cealalta ne bucuram - caci simtim in adancurile tainice ale cugetului nostru ca nici lauda si nici defaimarea n-au spus totul despre noi. 
Fii cu luare aminte la laude umflate, ca si la defaimarile peste masura, si socoteste-te mai mic decat cele dintai si mai mare decat zic cele din urma - ca sa nu zbori fara aripi, si sa nu te pierzi fara nadejde.

PRIVIRE

"Ochii sunt locul in care se intalnesc sufletele", a spus un intelept. Prin privire, sufletul se adanceste in suflet. Privirea este ca o lampa cu care patrunde in alt suflet pentru a-l cerceta si pentru a-l cunoaste. 

Cand cautam la chipul unui orb, zadarnic umblam dupa un loc de intalnire si simtim in acea clipa o taina care ne chinuieste - ca si cum am auzi murmurul raului ce se prabuseste in adanc sub picioarele noastre sau ca si cand am vedea o casa fara ferestre.
Privirea este o sfoara foarte tare, cu care natura il leaga pe om de ea. Omului calauzit de simturi i se infatiseaza toata natura doar in forme. El se opreste la fiecare lucru si mirarea lui cade asupra fiecarei forme. Omul duhovnicesc, insa, topeste cu focul mintii sale toate formele intr-un element de inceput si se mira de acest singur element. Insa si aceasta este numai inceputul duhovniciei.

ALCATUIREA ACESTEI VIETI

Viata aceasta nu ar putea fi inchipuita fara de acestea trei: fericirea, nefericirea si moartea. Putina fericire, putina nefericire si moartea, fac cu putinta aceasta viata. Chimia morala a acestei lumi este mult mai uimitoare decat chimia fizica. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea - ingaduinta lui Dumnezeu, iar moartea - biruinta lui Dumnezeu. Fericirea neintrerupta, fara amestecul nefericirii, ar ajunge sa fie lipsita de culoare si plictisitoare. Nefericrea nesfarsita, fara moarte, ar preschimba aceasta viata intr-un iad fara scapare. In fericire, oamenii nu vor sa-si aminteasca de Dumnezeu; chiar si in nefericire nu vor sa-si aminteasca de Dumnezeu; la moarte, insa, sunt siliti sa o faca.

DESERTACIUNE

Precum ciresul nu aduce rod inainte de a-si scutura floarea, tot asa nici omul nu poate aduce rod duhovnicesc pana cand nu-si scutura desertaciunea trupeasca si impodobirea din afara.

TESUT SI DESIRAT

Daca ziua tesi, iar noaptea desiri, niciodata nu vei ispravi de tesut. Daca peste ziua zidesti, iar noaptea darami, niciodata nu vei ispravi de zidit. Astfel, daca te rogi lui Dumnezeu, si apoi faci cele ce nu sunt placute lui Dumnezeu, niciodata nu-ti vei putea ispravi nici de tesut, nici de zidit sufletul tau.

NU TE INCREDE IN FERICIRE

Cand ai bogatie, cugeta cum sa rabzi cu vrednicie saracia. 
Cand esti fericit, cugeta cum sa rabzi cu vrednicie nefericirea. 
Cand te lauda oamenii, cugeta cum sa rabzi cu vrednicie defaimarile lor.
Si toata viata ta cugeta cum sa mori cu vrednicie.

COPILUL SI FILOSOFUL

Copilul traieste in anotimpul de acum, filosoful traieste in cel ce va sa vina. O fetiscana rumena atrage cu frumusetea ei si privirea copilului si cea a filosofului. Copilul o priveste si se bucura de ceea ce vede ochiul. Filosoful o cantareste cu gandurile adancite in alt anotimp si, in locul fetiscanei frumoase, vede cu tristete un schelet uscat, in jurul caruia nu se aude zumzetul albinelor de primavara, ci vantul de toamna. Cine ar putea risipi norul de pe fruntea filosofului? Nimic, in afara de intinderea cugetului inapoia tuturor anotimpurilor cunoscute, departe, in anotimpul vesnicei primaveri. 


INCREDERE

Increderea valoreaza mai mult decat capitalul, spune negustorul. Increderea in steaua polara valoreaza mai mult decat cunoasterea drumului, spune corabierul.
Cu incredere si tu, pretene, imi intinzi mana, iar eu, oarecum, te conduc. Insa, intr-o clipa, omul poate sa moara, si negustorul sa fie pagubit. Steaua polara poate, intr-o clipa, sa se ascunda in dosul unui nor negru, si corabierul sa se rataceasca. Iar eu, prietene, sunt un pumn de praf, pe care, intr-o clipa, vantul mortii il poate imprastia. Oare cine te va conduce de la mormantul meu mai departe? Carei calauze te vei incredinta atunci? Daruieste-ti increderea atunci, ca si acum, lui Iisus Hristos, Cel ce a risipit moartea ca pe-un pumn de praf. El este prietenul care nu moare si deasupra caruia nu se poate aseza nici un nor negru.

MINTEA SI INIMA

Cand mintea singura face socoteala, atunci inima se preschimba intr-un burete plangator si sterge. Cand inima singura face socoteala, atunci mintea se preschimba intr-un burete plangator si sterge. Iar tabla cea neagra a sufletului asteapta cu nesat o scriere noua, mereu noua, de teama ca nu cumva sa plece in cealalta lume cu socoteala nefacuta.

VIATA SI POEZIE

Pune-ti viata in versuri. Si iarasi isi spun: pune-ti viata in versuri, daca vrei sa simti viata a-toata-lumea si sa fii in legatura si intelegere cu ea. Poti critica un cantec, insa niciodata nu uita sa canti. Criticii de poezie traiesc si mor, pe cand poetii doar traiesc. Analiza ucide, poezia da viata. Numai poezia poate da viata prozei, caci poezia a rasarit din pomul vietii, iar proza din pomul cunoasterii. Toti spunem ca minciuna e vremelnica, pe cand adevarul e vesnic. Pentru ce altceva traieste poezia mai mult decat proza, daca nu pentru ca este mai aproape de adevar si mai aproape de viata? Si astfel, daca iti pui viata in versuri, vei fi mai aproape de adevar, mai aproape de viata.

SLUJIREA LUI DUMNEZEU SI A OAMENILOR

Slujirea lui Dumnezeu este in acelasi timp slujirea oamenilor; slujirea oamenilor este in acelasi timp slujirea lui Dumnezeu. Noi nu putem sa slujim cu adevarat lui Dumnezeu fara ca prin aceasta sa slujim oamenilor; nici nu putem sluji cu adevarat oamenilor fara ca prin aceasta sa slujim lui Dumnezeu. Cand ardem inaintea lui Dumnezeu ca o lumanare de jertfa, noi si atunci luminam oamenilor; iar cand ardem in temnita si luminam celor inchisi ca o lumanare de ceara, noi si atunci suntem lumina de jertfa inaintea lui Dumnezeu.

NATURA, OGLINDA OMULUI

[Guvernatorul Tokyo, Shintaro Ishihara, a spus că tsunami a fost "pedeapsa divină pentru egoismul japonezilor"]
Teoriile despre egoism  nu se pot indreptati prin natura. Oamenii se grabesc foarte sa arunce vina asupra altuia pentru raul lor. Natrua se calauzeste dupa oameni. Natura isi randuieste firea dupa starile sufletesti ale omului. Cata vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, si natura i s-a supus. Insa cand el s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu, si natura s-a razvratit impotriva omului.
Asa cum anumite ganduri, dorinte sau patimi puternice lucreaza asupra intregului organism si asupra nervilor omului pana la varf, tot asa si firea, starea sufleteasca, credinta si moralitatea omului lucreaza asupra intregii naturi de la un capat la altul.
Rautatea omului poate umple intreaga natura de rautate, iar mila omului poate preschimba intreaga natura prin milostivenie. La noi, in Balcani, si astazi poporul crede ca ploaia, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sanatatea si molimele tin de curatia morala a poporului. Aceasta este cea mai veche si cea mai trainica credinta a tuturor popoarelor de pe pamant.
Pentru sfinti, natura este milostiva; pentru cei nesfintiti si necurati, e razbunatoare. Natura este, asadar, oglinda omului. Asa cum este omul, asa si natura il infatiseaza in sinesi. 
Nu este nicio lege a egoismului in natura. Dar oamenii egoisti, cand ajung la culmea egoismului, isi privesc fata uratita in oglinda naturii si pun uratenia lor pe seama oglinzii. Dar cand a dat socoteala oglinda de fata uratita, pe care trebuie s-o arate asa cum este?

NATURA ESTE JERTFA

Natura este jertfa omului. Cati oameni s-au jertfit pentru natura? Iar indeobste natura se jertfeste toata pentru om.

Natura este facuta sa-l invete pe om, sa-l destepte, sa-l arate in toate amanuntele, sa-l aduca in fire, si apoi sa se piarda. Natura se afla toata in om, intreaga, fara cusur. Ea se afla in om ca o cantare intreaga, iar in afara omului, ca parti, cuvinte, sunete si litere ale acestei cantari. Ea se afla in om ca plinatate a vietii, iar in afara omului ca strigat si simbol al vietii.

OMUL ESTE CHIP PENTRU OM

Oamenii pe care ii intalnesti sa fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau raului din tine.

Tine-ti neincetat gandurile si dragostea asupra chipurilor bune, ca si tu sa ajungi astfel chip al binelui, pentru fratii tai.


DUMNEZEU ALUNGA NESTIINTA

Cu cat se largeste cercul stiintei, cu atat se largeste si cercul nestiintei. Cu cant se inmulteste numarul dorintelor implinite, cu atat creste si numarul dorintelor neimplinite. Singur Dumnezeu, dupa masura bunatatii si a curatiei noastre, poate margini cercul nestiintei si poate micsora numarul dorintelor neimplinite. Nenumarati oameni sfinti au strigat: din clipa in care Te-am cunoscut, Doamne, a pierit intunericul nestiintei mele si s-a stins flacara dorintei mele!

MINCIUNA INDEPARTEAZA DE DUMNEZEU

De Dumnezeu nu ne indeparteaza adevarul, ci minciuna si numai minciuna. A spune ca adevarul ne indeparteaza de Dumnezeu este totuna cu a spune ca Dumnezeu ne-ar indeparta de Dumnezeu. Gandurile mincinoase si cuvintele mincinoase, simturile mincinoase si dorintele mincinoase - toate acestea alcatuiesc suma minciunilor care ne duc la nefiinta, la inselare si la tagaduirea lui Dumnezeu. De pe aceasta cale, de la aceasta raspantie de drumuri, nu mai este intoarcere, fara un cutremur cumplit in viata omului; atunci omul cade orbit la pamant ca si Saul, iar Dumnezeu il ridica din praf si neputinta, si-i deschide ochii si-i arata cealalta cale.

STAPANIREA DE SINE

Oamenii care nu-si pot stapani inima, cu atat mai putin isi pot stapani limba. Oamenii care nu pot aduce pacea in inima lor, cu atat mai putin pot aduce pacea in lume. Oamenii care nu pot vedea lumea in ei, cu atat mai putin se pot vedea pe ei insisi in lume. Oamenii care nu pot fi partasi la durerea altuia, cu atat mai putin pot fi partasi la bucuria altuia.

LIBERTATEA

Daca doresti libertatea, incearca mai intai sa te dezrobesti de tine insuti. Daca pentru cunoastere, legea de capatai era "cunoaste-te pe tine insuti", atunci pentru morala, legea de capatai este "dezrobeste-te de tine insuti!".

Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, porneste mai intai o revolutie impotriva ta insuti, si te vei incredinta ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai intai razboi impotriva ta insuti; si, daca vei duce acest razboi la bun sfarsit, te vei incredinta ca toate celelalte razboaie sunt de prisos. 

Zici, nu-i asa, ca doresti libertatea? Atunci trebuie sa stai alaturi de Dumnezeu, impotriva ta insuti si impotriva lumii. Mai intai impotriva ta, de vreme ce in tine se afla cel mai insemnat camp de lupta impotriva lumii. Daca vei birui lumea aici, in tine insuti, pe cel mai insemnat camp de lupta, atunci ai biruit-o pe toate fronturile. Iar daca o biruiesti pe toate fronturile fara sa o biruiesti si in tine insuti, ea va ramane neinfranta in cea mai insemnata cetate a sa!

Daca nu te biruiesti pe tine insuti, cu toate celelalte straduinte ale tale, nu vei reusi decat sa sari dintr-o temnita in alta, dintr-o colivie in alta. Nici libertatea sociala, nici libertatea nationala, nici libertatea statala, nici libertatea internationala, fara libertatea de sine, nu sunt nimic altceva decat numele amagitoare si mincinoase ale feluritelor temnite, ale feluritelor colivii.

Dezrobeste-te de tine insuti si vei fi afara din toate temnitele si coliviile. Cand cel inchis vrea sa fuga din temnita, nu se trudeste sa darame mai intai zidurile din jurul inchisorii, ci zidul proprei sale celule.

EGALITATEA 

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalitatii, ci al dragostei. Egalitatea ar inlatura toata dreptatea si toata dragostea, ar inlatura toata moralitatea.
Oare sotul isi iubeste sotia din pricina egalitatii? Mama isi iubeste copilul din pricina egalitatii? Prietenul isi iubeste oare prietenul din pricina egalitatii? Inegalitatea este temelia dreptatii si reazamul (sprijinul) dragostei. Cata vreme dainuieste dragostea, nimeni ne se gandeste la egalitate.

Cata vreme domneste dreptatea, nimeni nu vorbeste despre egalitate. Cand se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate si gandesc la egalitate. Cand, odata, cu dragostea, piere si dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate si se gandesc la imoralitate. Adica, cand morala piere, imoralitatea ii ia locul.

Din mormantul dragostei rasare dreptatea, din mormantul dreptatii rasare egalitatea.

DRAGOSTEA SI CELELALTE

Cand dragostea oboseste, datoria o inlocuieste. Cand datoria oboseste, legea o inlocuieste. [...] Dragostea vine de la Dumnezeu prin suflet. Datoria vine de la suflet prin minte. Legea vine de la minte prin cuvinte. Cine socoteste legea drept suma a intregii morale, acela cunoaste numai scoarta cartii despre morala. Cine socoteste datoria drept suma a moralei, acela vede si citeste numai slovele din carte despre morala. Insa cine socoteste dragsotea drept suma a moralei, acela vede, citeste si cunoaste duhul si viata moralei. La fel se intampla si in imparatia cea mare a lumii: cine socoteste legile firesti ca cea dintai pricina a lumii, acela cunoaste numai coperta cartii despre lume. Cine socoteste sufletul ca intaia pricina a lumii, acela vede si citeste numai slovele din cartea despre lume. Iar cine-l socoteste pe Dumnezeu Cel Viu ca intaia pricina a lumii, acela vede, citeste si cunoaste duhul si viata lumii.

Dragostea este sloboda de toate legile omenesti si firesti, si mai inalta decat toate datoriile. Necunoscand cerintele legii, nici numirile datoriilor, dragostea le implineste, ba le si intrece, asa cum stralucirea soarelui intrece stralucirea rasfranta a pietrelor si stelelor.

CREDINTA - TEMELIA DRAGOSTEI

Credinta este temelia dragostei. Vegheaza neincetat sa tii credinta, vegheaza neincetat ca samanta dragostei pe care credinta o poarta in sine sa creasca si sa-ti aduca bucurie! Deoarece credinta singura, fara dragoste, ar ramane rece si trista. Cand dragostea se raceste in tine si nu mai creste, si nu aduce rodul bucuriei, tine-ti credinta si asteapta! Tine-ti credinta cu orice pret! Si asteapta, chiar si mai multi ani, pana ce dragostea ca rasari din credinta. Daca pierzi dragostea, ai pierdut mult, dar daca pierzi si credinta ai pierdut totul. Daca pierzi dragostea, ai pierdut rodul pomului, insa daca pierzi si credinta ai taiat pomul. Daca intr-un an tarina nu rodeste, stapanul rabdator isi lucreaza tarina cu indoita truda, ca sa rodeasca anul viitor. Vecinii il indeamna sa vanda tarina, dar el tace si lucreaza. Cand nici anul viitor tarina nu rodeste, stapanul rabdator o lucreaza cu intreita truda. Vecinii il indeamna si mai mult sa o vanda, dar el tace si lucreaza. Iar cand in al treilea an tarina ii rodeste din belsug, bucuria stapanului este intreita. Atunci vecinii tac, iar el se bucura! Dar daca ar fi vandut tarina in cel dintai an, cum s-ar mai fi bucurat?


CUVANTUL DRAGOSTE

Dumnezeu a dat oamenilor cuvantul dragoste, ca sa numeasca cu acet cuvant legatura lor cu El. Cand oamenii intrebuinteaza rau acest cuvant si ii schimba menirea, si incep sa numeasca cu el legatura lor cu pamantul, atunci acest cuvant slabeste in legatura cu Dumnezeu. Cuvintele isi pierd puterea tainica si dumnezeiasca daca sunt rau intrebuintate, si ajung ca si moarte. Caun pom din miazazi sadit la miazanoapte, care se vestejeste si se usuca.

PRIETENUL CEL MAI SUPARATOR

Prietenia dintre un om duhovnicesc si un om trupesc este doar un pic mai placuta si mai trainica decat prietenia dintre-o oaie si-un lup. Daca esti un om duhovnicesc, nimeni nu-ti poate fi prieten mai suparator decat omul caruia ii place cel mai mult sa vorbeasca despre castigarea bogatiei si despre desfatarile trupesti.

Daca esti un om bogat si-ti place cel mai mult sa vorbesti despre bogatie si despre desfatari trupesti, nimeni nu-ti poate fi prieten mai suparator decat omul duhovnicesc, care vorbeste despre Dumnezeu si despre suflet.

Omul duhovnicesc niciodata, nici in timpul vietii si nici pe patul de moarte, nu va dori prietenia omului trupesc si nici nu se va cai vreodata ca n-a urmat sfaturile acestuia. Iar omul trupesc va dori, daca nu mai devreme, negresit pe patul de moarte, prietenia omului duhovnicesc; pe patul mortii, fara indoiala, se va pocai ca n-a urmat sfaturile acestuia.

FARA DUMNEZEU CA FARA AER

Precum pasarea care, atunci cand ar da de locurile fara aer, s-ar intoarce repede la aer, asa si tu, intoarce-te repede si fugi din mijlocul necredinciosilor; deoarece intre ei nu te vei putea tine cu aripile, ci negresit vei cadea. Acest lucru ti-l spun inca o data: precum pasarea care cand da de locurile fara aer, se intoarce repede la aer, asa si tu intoarce-te repede si fugi din mijlocul necredinciosilor; deoarece intre ei nu te poti tine pe aripi (nu vei putea zbura), ci negresit vei cadea.

Dumnezeu este aerul sufletului tau. Fara acest aer, sufletul tau negresit va sa cada in praf si, intocmai ca sarpele, va sa se tarasca in praf.

MERITUL NU ESTE ACELASI

Doi oameni nu pot avea niciodata acelasi merit pentru aceeasi fapta. Doi oameni nu pot fi niciodata la fel de raspunzatori pentru acelasi pacat. Cand un invatacel al legii lui Dumnezeu si un invatator al legii lui Dumnezeu savarsesc aceeasi fapta buna, cel dintai are un merit mai mare decat cel de-al doilea. Iar cand un invatacel al legii lui Dumnezeu si un invatator al legii lui Dumnezeu savarsesc acelasi pacat, al doilea este mai raspunzatori decat cel dintai. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu cunoaste mai bine decat oamenii si judeca mai drept decat oamenii. Moisi a ucis un om cu mana sa, iar Iuda n-a ucis cu mana sa vreu om, ci numai L-a tradat. Si, cu toate acestea, cat este mai inspaimantator pacatul si mai grozava pedeapsa celui de-al doilea!