Sfântul Nicolae Velimirovici: "În pilda Fiului Risipitor Domnul ne arată imaginea adevăratei iubiri, dumnezeiești"

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni se manifestă prin îndelunga Sa răbdare, prin nemăsurata Lui iertare, prin bucuria Lui nestăvilită. O asemenea iubire nu se poate compara pe pământ decât cu dragostea de mamă. Cine are mai multă răbdare decât o mamă? Cine iartă mai mult decât o mamă? Ce ochi pot plânge de atâta bucurie pentru întoarcerea unui păcătos, precum cei ai unei mame în faţa copilului care îşi cere iertare? De când există pământul, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului pentru neamul omenesc. Răbdarea Lui s-a întins până la teribila pătimire pe cruce. De acolo, iertarea Lui s-a revărsat din inima Sa și de pe buzele Lui. Bucuria pentru cei ce s-au pocăit, de-a lungul vieții Sale pe pământ, a fost  singura bucurie ce i-a luminat sufletul multpătimitor. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de mamă. Numai Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mama. Doar El are mai multă răbdare decât mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult decât ea când ne schimbăm în bine.

Cel ce nu are răbdare cu noi când păcătuim, acela nu ne iubește. Nu ne iu­beşte nici cel care nu ne iartă atunci când ne pocăim de greşelile noastre. Dar, cel mai puţin ne iubeşte cel  care nu se bucură de ridicarea noastră din păcat.

Răbdarea, iertarea şi bucuria sunt trei caracteristici fundamentale ale iubi­rii dumnezeieşti. Sunt, de asemeni, caracteristicile oricărei iubiri adevărate - dacă se poate vorbi de adevărată iubire în afară de iubirea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu e dragoste. Si dacă ar fi să numim altceva cu numele de dragoste, ar fi ca şi cum am numi capră sau purcel în loc de oaie.

În pilda Fiului Risipitor Domnul ne arată imaginea adevăratei iubiri, dumnezeiești, în culori atât de vii încât, această iubire, luminează înaintea noastră, precum în această lume după întunericul nopții răsare soarele. De mai bine de două mii de ani culorile acestei imagini nu s-au şters şi nu se vor ştege niciodată câtă vreme vor fi oameni pe pământ şi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât oamenii sunt mai păcătoşi, mai vii sunt culorile acestea, mai clare şi mai noi.

"Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea." (Luca 15, 11-12) Ce poate fi mai simplu decât începutul dramatic al acestei pilde? Dar ce adâncimi se ascund în această simplitate?! În identitatea "omului" din această pildă se ascunde Dumnezeu, iar în cea a celor „doi fii" găsim omul drept şi omul păcătos — sau toţi drepţii şi toţi păcătoşii. Omul drept e mai întâi decât cel pă­cătos, pentru că Dumnezeu, la început, l-a creat pe om drept, iar acesta, mai apoi, s-a transformat el singur în om păcătos. Cel păcătos caută despărțirea: atât de Dumnezeu cât şi de fratele său drept.

Prin acești „doi fii" se evocă, de asemenea, firea îndoită în lăuntrul aceluiași om: una însetată de Dumnezeu, iar cealaltă care înclină spre păcat. Firea cea dintâi îl îndeamnă pe om să trăiască după legea lui Dumne­zeu, cum  spune Apostolul Pavel (Rom; 7, 22), iar cealaltă "făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele" (Rom. 7, 23). Omul duhovnicesc şi omul tru­pesc sunt "doi oameni" într-un om. Omul duhovnicesc nu poate concepe să trăiască separat de Dumnezeu, pe când omul trupesc soco­teşte că viaţa lui începe abia după ce s-a despărţit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc e mai în vârstă, cel trupesc e mai tânăr. Încă de când a fost zidit, omul duhovnicesc a fost mai întâi, căci este scris că: "a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră" (Facere 1, 26), iar chipul lui Dumnezeu e de natură duhovnicească, nu trupească. Apoi "luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ"(Facere 2, 7) i-a suflat în faţă chipul Său pe care îl crease înainte — omul duhovnicesc. Bineînteles că omul trupesc, aşa cum L-a creat Dumnezeu din țărână, nu era păcătos. Dar omul trupesc a fost îndemnat să păcătuiască. De asemenea, Eva era mai tânără decât Adam. Ea a fost creată din trupul lui Adam şi, îndemnată de propria-i dorin­ţă trupească, a încălcat porunca lui Dumnezeu şi a căzut în ispită, despărţindu-se prin cădere de Dumnezeu şi mergând într-o ţară îndepărtată: în împărăţia Satanei.

"Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere". Iată cum îi vorbeşte lui Dumnezeu păcătosul. Dar, de fapt, ce are omul care să nu fie a lui Dumnezeu? Țărâna, atât, numai țărâna! Deşi Dumnezeu a făcut țărâna, țărâna nu face parte din fiinţa Lui. Aşa că omul nu poate să zică decât că a lui este țărâna; restul aparține lui Dumnezeu. Cât vreme omul nu este despărțit de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu este şi al lui. Aşa cum spune Dumnezeu: Fiule, toate ale mele sunt ale tale. (Luca 15, 31), asemenea poate să spună şi omul: "Toate câte are Tatăl ale mele sunt" (Ioan 16,15). Dar când omul vrea să se îndepărteze de Dumnezeu şi când cere partea lui de avere, Dumnezeu nu poate să nu-i dea nimic si să fie în același timp drept. Pentru că omul fără Dumnezeu e nimic, şi tot ce are el e nimic. Când Dumnezeu îi dă țărâna, adică doar trupul, fără duh, fără suflet şi fără nici un dar duhovnicesc, îi dă totuși ceva mai mult decât ceea ce aparține omului; şi îi dă nu pentru că i s-ar cuveni, ci din milă. Dar, cum mila lui Dumnezeu o întrece nemăsurat pe cea a mamei faţă de copil, Dumnezeu îi dă fiului Său păcăto­s ceva mai mult decât țărână. De fapt, în afară de trup îi lasă şi un suflet în trup, aşa cum au toate vieţuitoarele, adăugând şi nişte da­ruri: ceva înţelegere în conştiinţa căutătii binelui, o mică scânteioară, ca să nu fie abandonat precum un animal printre animale.

"Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări." (Luca 15, 12-13). "Şi nu după multe zile" - sub aceste cuvinte oare nu se ascunde taina scurtei petreceri a lui Adam în Rai? Si păcătuind, Adam a cerut şi a obținut în felul acesta, separarea de Dumnezeu. Îndepărtându-se de Dumnezeu, a văzut că este gol, adică a văzut că este nimic fără Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în milostivirea Lui, nu l-a abandonat aşa gol cum era, ci i-a făcut veşminte pe măsura lui redusă, l-a îmbrăcat şi l-a lăsat să plece (Facere, 3,21). "Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce."(Facere, 3,19) - aşa i-a spus Dumnezeu omului. Şi asta înseam­nă: La urma urmelor, atâta ai: pământul, care e al tău. Restul e al Meu. Ai cerut ce e al tău, ţi-am dat. Dar, ca să poţi trăi mai departe, şi să rămâi măcar umbra a ceea ce ai fost odinioară, îţi dau ceva pe deasupra: îţi dau o scânteie din demnitatea Mea dumnezeiască.

Ceea ce s-a întâmplat cu Adam se repetă de atunci încoace cu mulţimile de fii ai lui Adam care, despărţindu-se prin păcatele lor de Dumnezeu, îşi iau partea lor şi pleacă departe. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să rămână cu El, căci Dumnezeu l-a zidit pe om liber şi, fidel Lui-Însuși, nu vrea să-l îngrădească niciodată.

Dar, ce face păcătosul care nebuneşte s-a despărţit de Dumnezeu? S-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Si asta nu-i doar fapta unui singur păcătos, aceasta nu-i doar fapta acestui mezin. Aşa face fiecare om, fără nicio excepție, când se depărtează de Dumnezeu. Au mâncat şi s-au săturat foarte şi pofta lor şi-au împli­nit-o (Psalm 77, 33).

Trăind în desfrânări. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că își petrece zilele în tot felul de păcate: în beţii, în certuri, în mânie, în risipiri şi mai ales în desfrâu, prin care foarte repede se irosesc forţele vitale şi se stinge scânteia dumnezeiască. Când omul nu are dragoste se lasă cu totul în voia patimilor. Când omul abandonează calea lui Dumnezeu, se pomenește într-un hățiș de nenumărate căi, pe care umblă orbește dintr-una într-alta. Desfrânatul ține o secure în apropierea rădăcinii vieții sale, și în fiecare zi o retează până ce pomul începe să se usuce în durere.

Trăind la întâmplare, fiul risipitor irosește repede toată averea primită de la tatăl său. "Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă" (Luca 15, 14). In ţara aceea îndepărtată, departe de Dumnezeu, foametea împărățește mereu, căci pământul acela nu-l poate sătura pe omul înfometat, iar hrana lui nu poate decât să îi crească foamea. Pământul cu greu satisface foamea animalelor fără conștiință, dar în niciun caz  nu-l satură pe om. In ţara aceea îndepărtată, unde împărățește foametea, pentru păcăto­sul care a uitat cu totul de Dumnezeu şi și-a cheltuit toa­tă puterea vieții, pe care milostivirea dumnezeiască i-a dat-o înainte de separare, se instalează o foame groaznică, o foame pe care  pământul cu toate posibilitățile lui  nu o poate satisface nici măcar pentru o clipă. Aşa se întâmplă până astăzi cu orice păcătos care se dă pe sine cu totul ţărânii, trupescului, desfrânării. Dar vine ceasul când păcătosul este dezgustat de pământ, de trupesc, de toate plăcerile pământului și ale trupului. Toate acestea îi devin respingătoare, scârboase. Atunci începe să se plângă de lumea întreagă și să-și blesteme zilele. Cu puterea scursă din trupul şi sufletul lui, se simte ca un putregai uscat și găunos prin care suflă vântul rece al iernii. Totul îi pare închis, dezgustător, întunecat. Întro astfel de situație nu știe ce să mai facă cu sine însuși. A încetat să mai creadă în viața aceasta, și cu atât mai mult în cealaltă viață, pe care a uitat-o, nesocotind chiar viața aceasta. Ce poate să mai facă acum? Unde să se ducă? Tot universul îl strâmtorează și nu găsește nicio ieșire. Mormântul nu înseamnă o ieşire, ci o in­trare. Si, odată ajuns în culmea disperării, apare diavolul, care a fost tot timpul cu el, nevăzut, împingându-l din cădere în cădere, furișându-se și fără să prevină. Acum însă i se înfăţişează, îl tocmeşte în slujba sa și îl trimi­te pe moşiile sale să-i pască porcii, aşa cum scrie că "ducăndu-se s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să-i păzească porcii" (Luca 15, 15). Tot aşa păţeşte orice fiu neascultător care îşi pără­seşte părintele şi pleacă, crezând că toată lumea-i a lui: sfârşeşte ca slugă la unul mai rău decât sine, ajungând să crească porcii altcuiva.

Sub chipul "unuia dintre locuitorii acelei ţări" fără îndoială înțelegem că acesta nu e altul decât diavolul. Cu toate că aici apare ca un „om", locuitor al acelui tărâm - după cum şi tatăl este în chipul unui „om"-, el constituie imaginea cu totul în negativ a tatălui-om, al cărui fiu s-a depărtat. Este un om, dar nu un om al Împărătiei Cerurilor, nici al unei împărății pământești, ci cumva cel al unei a treia împărății - a întunericului şi a spaimei, a stricăciunii şi a focului: împărăția diavolului. La primul om, omul-tată, păcătosul e numit fiu, în schimb la acest al treilea om, omul-demon, omul este numit slugă. La „omul-tată" era binecuvântat cu îmbelşugare, iar la omul-demon este flămând, atât de flămând încât ar mânca până şi roşcovele care cresc în pământ, şi pe care le mâncau porcii. Dar chiar și aceasta îi este imposibil, căci "dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16).

Prin "porci" se înțelege, după un rost mai adânc, duhurile rele care locuiesc în împărăția diavolului. Pentru că duhurile rele semnifică toată necurăţia, iar porcii sunt simbolul văzut al necurăţiei. Când Domnul a scos demonii din îndrăcitul din ţinutul Gadarenilor, i-a trimis în porci (Luca 8, 32-33). Tot aşa cum porcii râmă în pământ, şi dracii râmă în om, până găsesc ne­curăţia duhovnicească cu care să se hrănească. Prin „roşcove" trebuie să înţelegem toată necurăţia omului lăuntric: gânduri rele, dorințe perverse, intenții egoiste, vicii, păcate, patimi - în special patimi. Tot ce înfometează duhul omului hrănește şi îngraşă duhurile rele. Tot ceea ce creşte în întunericul sufletului omului, care nu este luminat de harul lui Dumnezeu, aşa cum cresc roşco­vele în întunericul pământului, constituie hrana necurată a dracilor. Dar chiar și această hrană, duhurile rele nu o dau slugilor lor! Nu o dau atâta timp cât omul nu a căzut deplin în stăpânirea lor ; însă, odată ce le-a căzut în gheare, e inutil să-l mai hrănească cu ceva. Hrana duhurilor necurate e otravă, iar omul e de-acum pe de-a întregul otrăvit. Otrava care e în om îi hrăneşte acum pe draci. Îi rod sufletul omului, aşteptând ca acesta să iasă din trup, să se poată desfăta pe deplin de chi­nurile cele mai mari în întunericul cel mai dinafară. Cum zice împăratul prooroc: "Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din groapă" (Psalm 142, 3). Fiul risipitor a fost ca și mort, chiar mai înainte de moartea sa trupească.

Dar, în ceasul celei mai mari disperări a fiului rătăcitor, al foametei cumplite și al groazei maxime, o scânteie s-a aprins într-însul; o scânteie neașteptată și uitată! De unde vine această scânteie într-un cărbune stins? De unde vine această scânteie de viaţă într-un leş? De acolo de unde, așa cum am vorbit la început, când tatăl i-a împărțit partea sa de avere fiului, i-a dat ceva pe deasupra. I-a dat, odată cu țărâna, o scânteie de conștiință și înțelepciune, adică ceva de care vroia de fapt să se separe.  Dar tatăl știa că o să aibe nevoie de acestea. Va pleca într-o țară rece și stăpânită de foame, și doar în momentul celor mai mari suferințe această luminiță îi va arăta calea de întoarcere ce duce spre casă. Nu-i nimic că va lua și acestea în plus, căci cu adevărat o să aibe nevoie, și această luminiță îl va salva. Si iată că scânteia s-a aprins în ceasul al doisprezecelea, când fiul rătăcitor a coborât în a treia împărăție și s-a dat pe sine diavolului să-i fie slugă. Ca o lampă fermecată, s-a aprins în el lumina de mult uitată a conştiinţei și a înțelepciunii. Şi, în această lumină, "şi-a ve­nit întru sine"(Luca 15, 17). Abia în această lumină a văzut prăpastia în care că­zuse, duhoarea pe care o respirase şi răutatea celor cu care se amestecase. In raza acestei tainice luminițe pe care mâna cea milostivă a tatălui o ținea  în sufletul său, s-a trezit din groaznica-i rătăcire şi a început să compare viaţa pe care o trăia altădată la tatăl său cu viaţa pe care o ducea acum.

"Şi, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său". (Luca 15, 17-20) De îndată ce i-a licărit în suflet acea luminiță întru care a văzut ce deosebire este între viaţa lângă tatăl său şi cea pe care o duce în­străinat, fiul risipitor s-a şi hotărât de îndată: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu". Am să mă scol, zice, pentru că a văzut adâncul în care căzuse. Nu există a treia cale: fie omul cade din ce în ce mai jos în abisurile demonice, fie se întoarce înapoi la tatăl său. Ori tatăl e foarte bogat, la el nimeni nu suferă de foame - argaţii săi au pâine din abundență pe când eu, fiul lui mor de foame. „Pâinea" reprezintă „viaţa", în timp ce „argaţii" sunt făpturi ale lui Dumnezeu aflate mai jos decât omul pe scara Zidirii, cum ar fi animalele sau alte viețuitoare. Fiul risipitor a căzut mai jos decât animalele, încât dorea acum să aibe o viață măcar cât au și ele. Animalele sunt făpturi care nu sunt înzestrate cu libertate și Dumnezeu le guvernează prin puterea şi prin voința Sa. Lor Dumnezeu le dă viață şi le poartă de grijă. Dar fi­ul risipitor şi-a irosit în desfrânări până si forța vitală pe care o dă Dumnezeu animalelor, şi de care animalele nu abuzează.

Am greşit la cer şi înaintea ta. Prin „cer" aici înţelegem în primul rând toată oştirea îngerească şi mai ales pe îngerii păzitori; apoi, da­rurile duhovniceşti pe care Dumnezeu le dă fiecăruia, şi care închi­puie cerul chiar şi pentru omul păcătos: "Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu" (Romani 7, 22). Iar că prin „cer" sunt arătaţi aici îngerii, o spune chiar Domnul, că "aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10). Aşadar, dacă se naște bucurie pentru un păcătos care se pocăieş­te, atunci e şi întristare pentru cel care nu se pocăieşte. Plini de dragoste și de fideli față de Dumnezeu, sfinții îngeri consideră că orice păcat ce este comis împotriva Creatorului, este împotriva lor.

Că „cer" mai înseamnă şi darurile duhovniceşti date de Dumne­zeu omului, se vede din cuvântul Apostolului Pavel: "nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?" (1 Cor, 6, 19). Şi încă, mai limpede, se vede din cuvintele Mântuitorului: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Deci cine păcătu­ieşte împotriva lui Dumnezeu păcătuieşte şi împotriva îngerilor, şi împotriva lui însuşi, a omului drept care e în sine, și care vine de la Dumnezeu, deci împotriva "cerului". De aceea spune fiul  când se întoarce: Am greşit la cer şi înaintea ta.

Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, aler­gând, a căzut pe grumazul lui şi la sărutat.(Lc. 15, 20) Astfel este dragostea nemărginită și dulce a Dumnezeului nostru! Pe cât de mare i-a fost răbdarea, pe atât de mari îi sunt acum iertarea şi bucuria. Atât de ne­sfârşită, atât de blândă este dragostea lui Dumnezeu! De îndată ce păcătosul se pocăieşte şi se întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu se şi grăbeşte în în­tâmpinarea lui, îl primeşte, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Mare e bucu­ria mamei văzându-și copilul îndreptându-se; mare e bucuria păstorului la aflarea oii pierdute; mare şi bucuria femeii sărmane care-şi găseşte banul pierdut; dar nimic din toate acestea nu se aseamănă cu bucuria lui Dumnezeu când un păcătos se întoarce la El! De îndată ce pocăința survine în ini­ma noastră, oricât am fi încă departe de Dumnezeu, Dumnezeu ne-a şi văzut şi, mai repede decât lumina soarelui care pătrunde într-un loc întunecos, aleargă în întâmpinarea noastră, în întâmpinarea omului nou care se naște prin pocăinţă. Doamne, îi strigă Atoateştiutorului profetul, Tu ai priceput gândurile mele de departe (Psalm 138, 2). Cerescul nostru Pă­rinte Se grăbeşte în ajutorul nostru, ne deschide braţele şi ne îmbrăţi­şează strâns, ca să nu mai cădem iarăşi in prăpastia diavolului, în câmpia porcilor, în ţinutul foametei. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi (Iacov 4, 8). O, Tu, cel mai grabnic ajutător! O, braţe preabinecuvântate! De nu s-a stins în noi ultima licărire de conştiinţă și înțelepciune, să ne ruşinăm în faţa unei iubiri atât de mari, să ne pocăim fără zăbavă, să alergăm cu ochii plecaţi şi cu inimile sus, în îmbrăţişarea Tatălui pe care L-am dispreţuit!

Ajungând la tatăl său, fiul risipitor îi spune ceea ce avea în min­te să-i spună: "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Dar nu apucă să zică tot ce avea de gând, căci, în continuare, urma: "Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi". Dar aici tatăl îl oprește. Tatăl nu vroia ca cel care s-a pocăit să fie umilit căutând să devină argat alături de el. De aceea, oprindu-i cuvântul l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, aşa zdrenţăros cum era, mur­dar şi sălbăticit, strigându-le servitorilor: Aduceţi degrabă hai­na lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mana lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 5, 22-24)

Haina cea dintâi închipuie bogăţia şi frumuseţea darurilor dumnezeieşti, straiul de sfinţenie şi curăție în care era Adam în­veşmântat înainte de a păcătui, înainte de a cădea şi a se duce de la Dumnezeu într-o ţară depărtată. Hristos însuşi e veşmântul acesta: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3,27). Sufle­tul despuiat de tot lucrul bun, dezgolit complet, e îmbrăcat iarăşi din cap până-n picioare: haina sa veche, murdară, zdrenţăroasă este aruncă şi i se dă un veşmânt nou. Această nouă haină a sufletului închipuie omul cel nou, pocăit, transfigurat, care a fost iertat şi primit de Dumnezeu. Fără acestă nouă haină nimeni nu poate fi în împărăția lui Dumnezeu, aşa cum se vede din pilda nunţii fiului de împărat, de care vorbește Hristos (Matei 22, 2-14). Acest veşmânt e cusut, după cuvântul Apostolului, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, iar peste toate acestea cu dragoste, care este legătura desăvârşirii (cf. Coloseni 3,12-14; cf. Efeseni 4, 24, Apocalipsa 7,14, Zaharia 3,4).

Inelul din deget semnifică logodna sufletului cu Hristos. Cel care se pocăieste leapădă de toate legăturile pătimașe cu lumea, își alipeşte sufletul de Hristos şi rămâne una cu El într-o legătură de nedesfăcut. Logod­na aceasta se înfăptuiește cu puterea şi harul Duhului Sfânt, care pecetluieşte toate darurile cereşti.

Daţi încălţăminte în picioarele lui, spune slugilor tatăl. Încălțămintea înseamnă tăria voinţei, cu care omul umblă neabătut în căile lui Dumnezeu, fără nicio ezitare şi fără să se uite înapoi.

Viţelul îngrăşat care s-a junghiat îl preînchipuie pe Hristos Însuși, care S-a dat pe Sine să jertfă pentru curățirea de păcate a oamenilor.

Prin slujitori înţelegem fie pe îngeri, fie pe preoţi. Dacă casa tatălui semnifică cerul, atunci prin slujitori înțelegem în­gerii; dacă considerăm însă casa tatălui ca fiind Biserica pe pământ, în slujitori vedem preoţii, care sunt che­maţi să săvârşească taina jertfei lui Hristos şi, prin ea, să-i hrăneas­că pe oameni întru viaţa veşnică. Iar că în primul rând se are în ve­dere aici Biserica, se înţelege din faptul că fiul risipitor nu era mort trupește, și atâta vreme  cât sufletul omului nu este despărțit de trup, aparține Împărăției lui Dumnezeu din punctul de vedere al Bisericii lui Dumnezeu în chipul ei pe pământ. Dar că slujitorii, închipuindu-i pe preoţi, îi închipuie la fel de bine şi pe îngeri, se vede mai întâi din faptul că îngerii sunt de faţă în biserică la Sfintele Taine, apoi din faptul că Dumnezeu îi trimite pe îngerii păzitori să-i călăuzească pe oameni la mântuire.

Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Cu trupul mai era încă viu, dar duhovnicește era mort. O scânteie de har dumnezeiesc mai era însă în el și, aceasta, aprinzându-se, i-a înviat sufletul. Pierdut era din clipa în care şi-a cerut partea sa de la tatăl, dar  mai apoi revine în sine. Asta înseamnă că a revenit în sine înainte de luminarea scânteii dumnezeieşti, căci până atunci era pierdut. Dumnezeu l-a cunoscut și  nu l-a pierdut din ochi până în ultima clipă, cea a pocăinţei.

"Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. (Luca 15, 24-30) Aşa i-a grăit fiul cel drept tatălui său.  Cu atâta mânie se exprimă mulți drepți față de Biserică, când Biserica îi primeş­te cu bucurie şi blândeţe pe cei ce se pocăiesc, şi-i conduce la Taina Sfântă a împărtăşaniei. Asemenea ar putea să grăiască mulţi drepţi ai Vechiului Testa­ment văzând că Dumnezeu Îl adu­ce pe singurul Său Fiu jertfă pentru generaţiile mai tinere şi mai păcătoase decât a lor: "Nouă nu ne-ai dat nici măcar un ied! Pe lân­gă uriaşa jertfă pe care ai făcut-o pentru aceşti urmaşi ai noştri, risi­pitori şi păcătoşi, nouă nu ne-ai jertfit nimic, nici cât de cât". Apoi, deoarece capra înseamnă de obicei păcatul, aceşti drepţi ar putea încă să mai spună: „Pe noi ne-ai oprit cu străşnicie până şi de la cel mai mic păcat - mic şi neînsemnat ca un ied - şi acum îi răsplăteşti pe aceşti păcătoşi cu cea mai mare bogăţie a Ta - cu Fiul Tău !"

Mergând mai departe, vom vedea că această pildă, care pare sim­plă, pătrunde drept la inima istoriei neamului omenesc, de la căde­rea lui Adam până la Dreptul drepţilor, Domnul nostru Iisus Hristos, care este pentru oameni, pentru Adam şi pentru toţi urmaşii acestuia asemeni Fiului cel Mare al Tatălui ceresc - deşi El este singurul născut, nu înfiat cum suntem noi. Dacă Domnul nostru ar fi vorbit şi El ca un om oarecare, ca un muritor, ar fi putut să-i spu­nă şi El Tatălui: „Adam a păcătuit şi a căzut de la Tine, el şi urmaşii lui au hulit numele Tău, si acum pregăteşti pentru el şi toti urmașii lui atâta slavă şi veselie câtă nu s-a închipuit nici de Mine, nici de cerul întreg!" Desigur că Domnul nostru nu poate fi niciodată supărat pe cerescul Său Tată, si nicicum să-I vorbească astfel; doar dacă ar spune-o spre învăţă­tura sau spre mustrarea noastră, ca să nu ne împăunăm că suntem drepţi şi să începem a ne uita de sus la păcătoşii care se căiesc. E ca şi cum ne-ar spune: dacă Eu, Cel veşnic Drept, Cel veşnic nedespăr­ţit de Tatăl, nu cârtesc a-l primi iarăşi pe Adam în împărăţia cereas­că, cum oare voi, drepţi doar de ieri-alaltăieri, păcătoşi încă de pe urmă celui dintâi păcat al lui Adam, vă împotriviţi iubirii pe care Dumnezeu o are pentru păcătoşii care se întorc la pocăinţă?

"Fiule, i-a spus tatăl, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat"(Luca 15, 31-32). Astfel îl linişteşte Dumne­zeu pe omul cel drept, pomenindu-i toate nemăsuratele avuţii pe care, împreună cu el, le stăpâneşte şi le chiverniseşte. Toate ale mele sunt ale Tale. Cu întoarcerea fratelui tău partea ta nu s-a îm­puţinat cu nimic, ci ţi s-a adăugat bucuria, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Aşa sfârşeşte pilda aceasta, care ea singură este o evanghelie în­treagă plină de tainice învăţături. Cu cât mai adânc pătrunde cineva prin rugăciune în miezul acestei pilde, cu atât i se dezvăluie mai mult taina şi învăţătura ei. Slavă Domnului nostru Iisus, care ne-a dăruit pilda aceasta, comoara aceasta din a cărei bogăţie nea­muri peste neamuri vor strânge cunoaşterea de Dumnezeu şi a oamenilor, învăţând din ea ce este dragostea prin îndelungă răbdare, iertarea prin dumnezeiască dragoste şi bucuria prin dragostea cu care Dumnezeu îi primeşte pe păcătoşii ce se întorc la El. Slavă Tatălui Său Cel fără de început, şi de viaţă-dătătorului Duh - Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Traducere de Român Ortodox în Franța după Omilii în perioada Triodului - "Omilie pentru Duminica Fiului Risipitor" de Nicolae Velimirovici, Ed. L'Age de L'homme