Tâlcuire la primul Canon al sărbătorii Nașterii Domnului,
alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma
de către Preotul Mihail Zheltov (Jeltov):
“Explicații la slujbele sărbătorilor mari”.
Traducere și adaptate PS Ambrozie Munteanu
*
***
*
Rezumat la tâlcuirea primului canon al praznicului Nașterii
Domnului,
alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma
Se știe că icoana canonică (bizantină) a Nașterii lui Hristos unește într-un
întreg mai multe scene legate de evenimentul Nașterii Domnului, descris de
cele două Evanghelii după Matei și Luca.
Astfel, scena centrală a icoanei reprezintă
peștera din Betleem și pe Fecioara Maria în poziție semiorizontală,
odihnindu-se după naștere. Alături de ea, Pruncul Hristos este culcat
în iesle. În jurul peșterii sunt înfățișați îngerii, veniți să-L adore
pe Dumnezeu întrupat. Alte scene secundare reprezintă:
spălarea Pruncului de către moașe;
sosirea păstorilor și a magilor și pe
Iosif Logodnicul, care stă încovoiat discutând, fie cu propriul gând de
îndoială, reprezentat în forma unui demon ispititor, fie cu unul dintre păstori, care-i povestește despre arătarea îngerilor.
La fel, și Canonul
Sfântului Cosma
cuprinde aceste evenimente sfinte în modul următor:
Cântarea 1-a face o introducere solemnă binevestind că: “Hristos se naște!”, urmată de profunde
adevăruri teologice despre dogma Întrupării lui Dumnezeu.
Cântarea a 3-a
continuă discuția despre Întrupare, dar deja din prisma căderii lui
Adam. Troparul final al acestei Cântări scoate în scenă Betleemul - oraș prezis
de proroci ca loc al nașterii lui Mesia.
Cântarea a 4-a dezbate câteva
profeții vechi-testamentare legate de Nașterea lui Hristos.
Cântarea a 5-a stabilește
momentul istoric al evenimentului - recensământul, și dezvoltă ideea
principală a profeției lui Isaia despre nașterea lui Mesia din Fecioară (Isaia 7, 14).
Cântarea a 6-a
continuă să explice profețiile mesianice ale lui Isaia, pe
bună dreptate numit “Evanghelistul Vechiului Testament”.
Cântarea a 7-a este
în întregime dedicată arătării îngerilor unor păstori din Betleem, în
chipul căruia cerului și pământul se unesc pentru a-L slăvi pe Dumnezeiescul
Prunc.
Cântarea a 8-a are la bază tema Babilonului - locul
unde s-a petrecut minunea celor Trei Tineri evrei, cât și de unde au pornit
Magii.
Cântarea a 9-a este dedicată
sosirii Magilor de la Răsărit în Iudeea, interacțiunii lor cu regele
Irod și comportamentului acestuia la aflarea veștii că în Betleem S-a născut
Mesia.
Astfel, pe bună dreptate,
Canonul Sfântului Cosma poate fi numit o icoană în cuvinte a sărbătorii
Nașterii lui Hristos.
Cântarea 1-a
Încă din ziua sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Templu (21
noiembrie), la Utrenia slujbelor cu polieleu se cântă
Catavasiile Canonului întâi al praznicului Nașterii lui Hristos.
Autorul acestui Canon este Sf. Cosma de Maiuma, vestit imnograf
creștin din secolul al VIII-lea.
Analizând această operă, de un rafinament teologic și literar deosebit, vom
observa că
autorul s-a inspirat atât din cărțile Vechiului Testament, cât și din
Omiliile Sf. Grigore Teologul de Nazianz.
“Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L noroadelor, că S-a proslăvit.”
Acest irmos este, în esență, un citat din Omilia a 38-a a Sfântului
Grigorie Teologul: „Hristos Se naște - slăviți-L! Hristos din ceruri - ieșiți în
întâmpinarea Lui! Hristos pe pământ - înălțați-vă!
“Cântați Domnului tot pământul!”(Psalmul 95:1). Și voi mai spune încă: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul” (Psalmul 95:11)
pentru Dumnezeul Cel Ceresc care a devenit pământesc!”
Autorul încheie primul irmos cu un stih din Cântarea lui Moise: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!
(Ieșirea 15:1), comun tuturor irmoaselor primei Cântări a Canonului
Utreniei.
Troparul 1:
“Pe cel stricat pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, şi care era de tot înjosit prin căderea din cea mai bună viaţă dumnezeiască, iarăşi îl înnoieşte înţeleptul Ziditor, căci S-a proslăvit.”
Autorul face referință la Adam care, deși zidit după chipul lui Dumnezeu,
a căzut din cauza încălcării poruncii și, fiind astfel complet lipsit de
comuniunea cu Dumnezeu, s-a supus stricăciunii. Dar, cu toate
acestea, Atotînțeleptul Creator vine să-l înnoiască (să-i refacă din nou
firea) - pentru a Cărui lucrare El este de toți preaslăvit.
Și aici Sfântul Cosma dezvoltă gândurile Sfântului Grigorie Teologul din
aceeași Omilie a 38-a (care, apropo, pe timpuri se citea la Utrenia
praznicului, precum astăzi se citește Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur la
Utrenia pascală), unde citim: „Să sărbătorim nu sărbătoarea noastră, ci sărbătoarea Celui Ce a
devenit al nostru
- sau mai degrabă, sărbătoarea Învățătorului nostru -
nu sărbătoarea neputinței, ci sărbătoarea vindecării, nu sărbătoarea
facerii
[omului], ci sărbătoarea refacerii [reparării naturii umane]...
Troparul 2:
“Văzând Ziditorul pe om pierind, pe cel ce l-a zidit cu mâinile, plecând cerurile S-a pogorât, şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, tot îl înfiinţează cu adevărat, că S-a proslăvit.”
Aici Sfântul Cosma scoate în evidență motivația principală pentru care a
avut loc întruparea Logosului Divin: Dumnezeu nu poate suporta să vadă
pierind pe omul, pe care El îl crease cu propriile Sale mâini, așa că,
mânat de puterea dragostei, coboară din ceruri și, întrupându-se cu
adevărat, primește de la Fecioara Maria natura umană completă, ca să o
vindece în Sine - pentru care lucrare El este de toți preaslăvit.
Troparul 3:
“Înțelepciunea*, Cuvântul şi Puterea, Fiul Tatălui şi Strălucirea, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se de puterile cele mai presus de lume şi de câte sunt pe pământ, şi Întrupându-Se, ne-a înnoit pe noi, că S-a proslăvit.”
Autorul face aici o mărturisire de credință numindu-L pe Domnul Iisus
Hristos
Înțelepciunea, Cuvântul, Puterea și Strălucirea lui Dumnezeu-Tatăl,
accentuând astfel deoființimea Fiului cu Tatăl, după cum a afirmat
Sinodul Întâi ecumenic de la Niceea (325). Cu toate acestea, Hristos se
smerește pe Sine și coboară pe pământ într-un mod aproape neobservat,
ascunzându-Se parcă atât de puterile (îngerii), cât și de puterea
(autoritatea civilă) de pe pământ, adică de Irod și de soldații romani.
Autorul încheie cântarea întâia explicând că scopul
principal al Întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost
înnoirea noastră (ἀνεκτήσατο), adică crearea din nou, refacerea și
reînvierea naturii umane omorâte de păcat- pentru care lucrare El este de
toți preaslăvit.
__________________*Referință la Evrei 1:3: „Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate
cu cuvântul puterii Sale"
Cântarea 3-a
Irmosul:
“Fiului Celui născut fără stricăciune din Tatăl mai-nainte de veci, și mai pe urmă din Fecioară Întrupat mai presus de fire, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm : Cel Ce ai înălțat cornul nostru, Sfânt ești Doamne."
În irmosul Cântării a treia, autorul Canonului, Sfântul Cosma de
Maiuma, face referință la dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu
stabilită de Părinții primelor patru Sinoade Ecumenice. El folosește
expresia ἀρρεύστως, tradusă din greacă cu “fără stricare/stricăciune”, dar care, în
original avea semnificația de „fără scurgere/emanație” și este folosit
intenționat împotriva învățăturilor false gnostice care susțineau că
Fiul nu este altceva decât o emanație a Tatălui.
De asemenea, Sfântul
Cosma pomenește în acest irmos de nașterea din veșnicie a Fiului din Tatăl și
nașterea Sa pământească, ca om, din Fecioara Maria. Ultima frază face referință la Cântarea prorociței Ana, mama
prorocului Samuel: "Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul, înălţată a fost fruntea
mea
[cornul] de Domnul Dumnezeul meu, căci <…>
Nimeni nu este sfânt ca Domnul” (1 Regi, 2:1-2). Acest verset stă la baza celei de-a treia cântări din toate
canoanele.
Troparul 1:
“Cel ce s-a împărtăşit suflării celei mai bune, Adam cel din ţărână, şi la stricăciune s-a alunecat prin amăgirea femeii, pe Hristos din femeie văzându-L a strigat : Cel ce pentru mine, ca mine Te-ai făcut, Sfânt eşti Doamne.”
Aici, Sfântul Cosma ne duce cu gândul la Cartea Facerii din care aflăm
că numele primului om, Adam, înseamnă „țărână”, deoarece
tradus cu exactitate, grecescul χοϊκός avea înțelesul de „creat din țărână/pământesc”. Odată plăsmuit, Adam s-a învrednicit “suflării celei mai bune” – suflarea de viață a lui Dumnezeu: „Și luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a
suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă
vie.” (Facerea 2:7).
Si, continuă Sfântul Cosma, Adam, prin amăgirea femeii sale, Eva, a alunecat în
stricăciune - adică și-a deteriorat natura prin păcat. Dar acum, în întuneric fiind, văzându-L pe Hristos născut din femeie, din Maria, noua Evă, cu nădejde a strigat: “Cel ce te-ai făcut om ca mine, pentru a mea mântuire, sfânt ești,
Doamne!”
Dacă în Irmos Sfântul Cosma a pomenit de nașterea mai înainte de veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl și nașterea Sa pe pământ ca om din
Fecioară, aici înfățișează contrastul între căderea lui Adam „din amăgirea femei” (Eva) și nașterea lui Hristos „din femeie” (Preasfânta
Fecioară).
Troparul 2:
“Asemenea la chip făcându-Te Hristoase cu amestecarea cea proastă din ţărână, cu împărtăşirea trupului celui mai prost părtaşă o ai făcut dumnezeieştii firi, Om făcându-Te şi rămânând Dumnezeu, şi ai înălţat cornul nostru, Sfânt eşti Doamne.”
Aici autorul mărturisește învățătura Bisericii conform căreia, prin
Întrupare, Hristos se face părtaș firii umane - un act de profundă
smerenie - Kenoza (gr. κένωσις - deșertare). El se face părtaș țărânei
care în mod normal este călcată de toți în picioare. În latină
smerenia se traduce cu hŭmĭlĭtās care își are rădăcină în
cuvântul “humus” - țărână. Practic, înomenindu-Se, Dumnezeu de
bună voie devine muritor. Dar, rămânând Dumnezeu, El unește firea umană
cu firea divină, înălțându-ne astfel fruntea [cornul],
adică readucându-ne la demnitatea din care căzusem. Căci este sfânt și
vrea să ne sfințească și pe noi.
Troparul 3:
“Betleeme veseleşte-te, fiind împărat domnilor Iudeii; că Cel ce paşte pe Israil, Cel ce este pe umerii Heruvimilor, din tine a ieşit Hristos arătat, şi înălţând cornul nostru, peste toţi împărăţeşte.
Cântarea a treia se încheie cu o referință la profeția prorocului
Miheia, redată parțial în
Matei 2, 6:
“Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din
tine va ieşi Stăpânitor peste Israel,
iar obârșea Lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru
aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască
va naște. Atunci rămășita fraților săi se va întoarce la fiii lui
Israel. El va fi voinic și va paște poporul prin puterea Domnului,
întru slava numelui Domnului Dumnezeului Său şi toţi vor fi fără
de grijă, iar El va fi mare, până la marginile pământului. Şi El
Însuși va fi pacea noastră!" (Miheia 5, 1-4).
Cântarea 4-a
“Toiag din rădăcina lui Iessei, şi floare dintr-însul Hristoase, din Fecioară ai odrăslit Cel lăudat, din muntele cel cu umbra deasă; venit-ai întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu, slavă puterii Tale, Doamne*.”
În acest Irmos, Sfântul Cosma face referință la profețiile prorocului
Isaia și a prorocului Avacum:
- “O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da.” (Isaia 11, 1);
- “Dumnezeu vine din Teman, şi Cel Sfânt din muntele Paran. Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui!” (Avacum 3,3).
În limba română termenul grecesc ῥάβδος -
trestie, vargă, ramură, - a venit pe filiera slavă și s-a
tradus cu “toiag”. În latină, de exemplu, este folosit cuvântul
“virga”, foarte apropiat de vargă, în română. Oricum, sensul
aici este de “ramură” sau “viță”, așa după cum Însuși Domnul
Iisus Hristos se numește pe Sine, când zice: “Eu sunt viţa, voi
sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce
roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Hristos, în genealogia Sa umană, se trage din Iesei - tatăl regelui
David. El va fi numit deseori “Fiul lui David”, deoarece acesta era
una din caracteristicile de bază atribute de iudei lui Mesia. Autorul
îi mai adaugă Pruncului dumnezeiesc calificativul de “floare”, și nu întâmplător. În Palestina, la scurt timp după
sărbătorile Nașterii și Botezului Domnului începe să înflorească
copacul de migdale. El este pomul care înflorește primul dintre toți
pomii din Țara Sfântă, simbolizând sfârșitul iernii și sosirea
primăverii.
Iisus “odrăslește” [odraslă din slava veche înseamnă
lăstar, mlădiță] din Fecioara Maria care în imnografia creștină
este deseori asemuită cu Sionul - Muntele Domnului, din care se va
desprinde Hristos - Piatra din capul unghiului. Aici autorul vrea să
facă trimitere la Cartea prorocului Isaia: “Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul
unghiului, de mare preț, bine pusă în temelie; cel care se va
bizui pe ea, nu se va clătina!” (Isaia 28, 16).
Troparul 1:
“Pe Care dedemult mai-nainte l-a zis Iacov aşteptarea neamurilor, Tu, Hristoase, din seminţia Iudei ai răsărit, şi puterea Damascului şi dobânzile Samariei ai venit să le prazi, întorcând înşelăciunea întru credinţă Cuvioasă lui Dumnezeu; slavă puterii Tale, Doamne.”
Sfântul Cosma amintește aici de profeția lui Iacov care a prezis că
Mesia va veni din seminția lui Iuda:
- “Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele” (Facere 49, 10).
Apoi continuă cu profeția lui Isaia:
- “Atunci m-am apropiat de proorociţă și a luat în pântece și a născut un fiu. Şi a zis Domnul către mine: "Pune-i numele Maher-Şalal-Haş-Baz". Căci înainte ca băiatul să zică: "tată și mamă!", toată bogăția Damascului și prada Samariei vor fi duse înaintea regelui Asiriei" (Isaia 8, 3-4).
Așadar, Hristos se naște din seminția lui Iuda și primește puterea de
a “prăda” bogățiile lumii, care sunt o înșelăciune - pe
care o va preface în credință evlavioasă, plăcută lui Dumnezeu.
Troparul 2:
“Pe înţelepţii ucenici ai cuvintelor Proorocului Valaam celui dedemult, cei socotitori de stele, de bucurie i-ai umplut, răsărindu-le Tu, Stăpâne, stea din Iacov, pe cei ce se aduceau pârgă din păgâni, şi i-ai primit arătat, pe aceia care Ți-au adus daruri bineprimite.”
În acest tropar, autorul ne amintește de profeția lui Valaam: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numeri 24, 17). Sfântul Cosma îi numește pe cei trei magi, veniți
din Răsărit, ucenici ai lui Valaam, deoarece Valaam se trăgea din locul unde este cursul superior al Eufratului - adică aproximativ din același
loc ca și Trei Magii. Pe de altă parte, Hristos le vorbește magilor într-un limbaj accesibil lor, dându-le înțelepciunea de a-L recunoaște ca pe o stea, ce strălucește în
Iudeea, și îi ghidează spre Betleem. Acolo vor aduce lui Hristos
darurile lor - aur, smirnă și tămâie-, ca pe o pârgă [ofrandă] din
partea neamurilor.
Troparul 3:
“Ca ploaia pe lână Te-ai pogorât în pântecele Fecioarei, Hristoase, şi ca nişte picături ce pică pe pământ, etiopienii şi tarsenii, şi insulele arabilor, Saba şi cei ce stăpânesc tot pământul Midenilor au căzut înaintea Ta, Mântuitorule. Slavă puterii Tale, Doamne!”
Sfântul Cosma încheie Cântărea a patra făcând referință la două locuri
din profeția lui Ghedeon și din Psalmi, ce sunt atribuite nașterii lui
Hristos din Fecioară:
- „El va veni ca ploaia pe lână și ca roua pe pământ” (Judecători 6, 36-40);
- „Înaintea lui vor îngenunchia etiopienii şi vrăjmaşii lui ţărâna vor linge. Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce. Şi se vor închina lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji lui” (Psalmul 71, 9-11).
*O referință la cântarea profetului Avacum, care stă la baza cântării a patra din toate canoanele.
Cântarea 5-a
“Dumnezeu fiind al păcii, Tatăl îndurărilor, pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace, L-ai trimis nouă. Deci, povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim Iubitorule de oameni.”
Numindu-l pe Tatăl Ceresc “Dumnezeu al păcii” și “Părinte al îndurărilor”, Sfântul Cosma se inspiră din Epistolele Apostolului Pavel, întâia
către Tesaloniceni și a doua către Corinteni:
- “Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (1 Tes. 5, 23).
- “Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Cor. 1, 3).
Apoi, citând din Cartea Prorocului Isaia, face trimitere la profeția în
care Mesia este numit “Înger de mare sfat” (Isaia 9, 5).
Irmosul Cântării a Cincea se încheie cu o referință la Cântarea profetului
Isaia:
- “Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte [în varianta arhaică: “de noapte mânecând”], duhul meu năzuieşte spre Tine” (Isaia 26, 9),
care formează baza irmosului cântărilor a cincea din toate
canoanele.
Troparul 1:
“Cu robii Te-ai înscris, poruncii Cezarului plecându-Te, şi pe noi cei ce eram robi vrăjmaşului şi păcatului, ne-ai liberat Hristoase, sărăcind cu totul pentru noi, şi pe cel din ţărână pentru singură unirea şi împărtăşirea, l-ai făcut Dumnezeu.”
Referindu-se aici la recensământul menționat în Evanghelie (Luca 2, 1-5), autorul vrea să accentueze smerenia lui Hristos, Care S-a lăsat să fie înregistrat ca un rob (supus) al Cezarului. El face aceasta ca să ne
elibereze pe noi din cea mai gravă robie, cea a păcatului, prin care toți
cei din Adam au fost robiți de vrăjmașul diavol. Acest act de imensă
smerenie este comparat cu o sărăcire de bunăvoie, după cum scrie
Sf. Apostol Pavel în Epistola sa către Corinteni: “Căci cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat
fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8, 9). Așadar, refacerea omului, la propriu “îndumnezeirea celui creat din țărână”, a fost posibilă prin însăși unirea și comuniunea firii omenești cu
dumnezeirea. Despre unirea firii divine cu cea umană în persoana
Domnului Iisus Hristos vorbesc majoritatea lucrărilor teologice din
epoca controverselor hristologice.
Troparul 2:
“Iată Fecioara, precum s-a zis de demult, în pântece zămislind, a născut pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut Om, şi a rămas Fecioară; prin care împăcându-ne noi păcătoşii cu Dumnezeu, pe aceasta ce este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, cu credinţă să o lăudăm.”
Acest tropar este dedicat în întregime dogmei mariologice. Autorul ne
amintește despre vestita profeție a lui Isaia: “Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele
lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Sfântul Cosma adaugă aici și mărturisirea ortodoxă formulată de
Sinodul al treilea Ecumenic din Efes (431), conform căreia Fecioara
Maria este numită “Născătoare de Dumnezeu”, căci prin Unul-Născut Fiul
lui Dumnezeu, născut în trup din ea, noi ne-am împăcat cu Tatăl Ceresc.
Cântarea 6-a
“Din pântece pe Iona ca pe un prunc l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit; şi în Fecioară sălăşluindu-Se Cuvântul şi trup luând, a ieşit păzindu-o nestricată. Că Cel ce n-a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut, o a păzit nevătămată.”
Așa după cum se știe, Cântarea Prorocului Iona (Iona 2, 3-10) stă la baza irmosului cântării a șasea din toate canoanele.
Sfântul Cosma însă face aici o paralelă între Nașterea lui Hristos
și ieșirea lui Iona din balenă, pe care el o numește la fel, „naștere”. Astfel, autorul vrea să ne spună că, precum Iona a ieșit
din pântecele balenei ca un nou-născut (în original: embrion) fără
să facă vreo stricăciune fiarei ce-l înghițise, tot așa și Cuvântul
lui Dumnezeu, sălășluindu-Se în Fecioară și din ea luând trup, a ieșit,
păzind-o nestricată. Căci, fiind neschimbat [în dumnezeirea Lui] a
avut puterea să o păstreze nevătămată pe cea care L-a născut. Altfel
spus, la Dumnezeu toate sunt cu putință: Cel care a făcut posibil ca
Iona să rămână viu și nevătămat în pântecele balenei, tot Acela a
făcut ca Fecioara Maria să rămână fecioară în naștere și după
naștere. Erminiile iconografice (canonul picturii bizantine)
stabilesc ca pe vălul (μαφόριον) Născătoarei de Dumnezeu să fie
zugrăvite trei steluțe ce simbolizează că Maria este pururea
fecioară: înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere.
“Venit-a întrupându-Se Hristos, Dumnezeul nostru, pe Care din pântece Tatăl mai-nainte de luceafăr L-a născut; şi Cel ce ţine frâiele preacuratelor puteri, în ieslea dobitoacelor Se culcă; cu scutece se înfașă, şi dezleagă legăturile cele cu multe împletituri ale păcatelor.”
Aici autorul amintește despre cele două nașteri ale lui
Dumnezeu-Fiul: prima, cea din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de
Luceafăr*, adică mai înainte de toți vecii, și a doua naștere, cea
în trup, de la Duhul Sfânt și din Fecioară Maria, după cum
mărturisim în Simbolul de credință.
Apoi, Sfântul Cosma vorbește despre două paradoxuri care au în centru smerenia lui Hristos: unul cu privire la faptul că El ține frâiele îngerilor din ceruri și ca un Prunc vulnerabil se culcă în ieslea dobitoacelor din peștera Betleemului; și, altul, cum în scutece find înfășat, El este Cel ce dezleagă legăturile păcatului.
Prima paralelă: conducătorul celor mai inteligente dintre toate
creaturile - îngerii-, șade acum smerit într-o iesle pentru dobitoace
- creaturi iraționale (necuvântătoare).
A doua paralelă: Cel, pe care acum Maria îl înfășoară în scutece,
este Cel care va dezlega cele mai complexe noduri ale păcatelor
noastre.
Troparul 2:
“Prunc tânăr din amestecătura lui Adam S-a născut Fiul şi S-a dat credincioşilor. Acesta este Părinte şi Domn al veacului ce va să fie, şi se cheamă Îngerul Sfatului Celui Mare. Acesta este Dumnezeu tare, şi Care ţine cârmuirea făpturii.”
În prima parte a acestui tropar, autorul folosește expresia
“amestecătura lui Adam” cu sensul de aluatul firii umane ( în
original: φύραμα - aluat), vrând să accentueze că Hristos a primit în
întregime natura umană și S-a făcut Fiu al Omului, așa după cum
obișnuia să se numească pe Sine. Apoi zice că El “S-a dat
credincioşilor”. Cum S-a dat? Ca Pâine a vieții* din care sunt chemați
să mănânce spre iertarea păcatelor toți cei ce cred în El.
În a doua parte a troparului, Sfântul Cosma repetă încă o dată profeția
lui Isaia din capitolul 9.
________________
________________
* “Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut.” (Ps. 109, 3)
** “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă
din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi
da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 51)
***
“Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui
stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare
sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii,
Părinte al veacului ce va să fie.” (Isaia 9, 5)
Cântarea 7-a
Irmosul:
“Tinerii în buna-credinţă fiind crescuţi, păgâneasca poruncă nebăgându-o în seamă, de groaza focului nu s-au spăimântat, ci în mijlocul văpăii stând au cântat : Dumnezeul părinţilor bine eşti cuvântat.”
Acest text redă prima parte a Cântării celor Trei Tineri din Babilon,
descrisă în Cartea prorocului Daniil (Dan. 3:52–56 [LXX]), care, conform Tradiției, stă la baza irmosului Cântării a șaptea din toate
canoanele.
Troparul 1:
“Păstorii fluierând, au dobândit cu spaimă arătarea Luminii; că Slava Domnului i-a strălucit, și îngerul, cântați a strigat, că S-a născut Hristos. Dumnezeul părinților, bine ești cuvântat.”
În toate cele trei tropare din Cântarea a șaptea, Sfântul Cosma
se inspiră din capitolul al doilea al Evangheliei după Luca în care
este descrisă povestea păstorilor din Betleem care au fost înștiințați
de îngeri despre Nașterea lui Hristos.
Troparul 2:
“Degrab împreună cu cuvântul îngerului, oştile cereşti au strigat: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire**. Hristos a strălucit. Dumnezeul părinţilor, Cel binecuvântat.”
Acest tropar cuprinde Doxologia Mică cântată la începutul fiecărei
slujbe de dimineață.
Troparul 3:
“Ce cuvânt este acesta? Zis-au păstorii.*** Veniţi să vedem pe Cel Ce S-a făcut, pe Dumnezeiescul Hristos, şi la Betleem ajungând, s-au închinat Lui şi celei ce L-a născut, cântând: Dumnezeul părinţilor bine eşti cuvântat.”
După cuvântul îngerilor, păstorii aleargă imediat la Betleem, pentru a se
încredința că cele aflate de la ei sunt adevărate.
Mărturia păstorilor despre Nașterea lui Mesia este încărcată de
semnificații. Acești oameni simpli devin primii vestitori ai minunii:
“Văzându-L, ei au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi
toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Luca 2, 17-18). Faptul că Iisus se descoperă mai întâi unor păstori nu este
întâmplător. El Însuși se va numi Păstor. Așa că, păstorii care vin
acolo, în această primă zi a vieții Lui pământești, preînchipuie că
Cel ce șade smerit în ieslea dobitoacelor este de fapt Păstorul cel
Bun, Care a venit în lume să-și “pună sufletul pentru oile sale”
(Ioan 10, 12).
________________
* “În ținutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă
noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă
ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoșat
cu frică mare” (Luca 2, 8-9).
** “Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoie!” (Luca 2, 13-14).
*** “Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau
unii către alții: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul
acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi,
grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc,
culcat în iesle” (Luca 2, 15-16).
Cântarea 8-a
Irmosul:
“Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe Tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei în care a intrat. Pentru aceasta cântând să strigăm: Binecuvânteze toată făptura pe Domnul, şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.”
În acest irmos, Sfântul Cosma face o paralelă între două minuni :
cei Trei Tineri din Babilon care au rămas neatinși de focul
mistuitor al cuptorului
și pântecele Fecioarei Maria, rămas nemistuit de focul
Dumnezeirii care a coborât din cer.
Irmosul se încheie cu un vers din a doua parte a Cântării celor Trei
Tineri (Dan. 3, 57–88 [LXX]), care stă la baza Cântării a opta din
toate canoanele.
Troparul 1:
“Trage la sine din Sion, fiica Babilonului, pe tinerii lui David cei robiţi, şi trimite slugi pe magi purtători de daruri, ca să se roage Fiicei lui David celei de Dumnezeu primitoare. Pentru aceasta strigând cântăm: Bine să cuvinteze toată făptura pe Domnul, şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.”
Aici autorul recurge la un joc de cuvinte, punând în antiteză Fiica Babilonului
(o expresie biblică, preluată din Psalmul 136, cu referință la orașul
Babilon, dar care simbolizează o entitate malefică și reprezintă
opresiunea spirituală) cu Fiica lui David* -
Fecioara Maria, care L-a primit pe Dumnezeu în pântecele său.
Dornică de sânge nevinovat, Fiica Babilonului capturează pe cei Trei
Tineri din Sion. Apoi, la plinirea vremii, silită de pronia divină, ea
trimite în Sion pe cei Trei Magi - cu daruri, pentru ca aceștia “să se roage”, adică să aducă închinare, Fecioarei care L-a născut pe Cel ce a
urcat pe tronul lui David, ca un Împărat și Dumnezeu.
Troparul 2:
“Oprit-au organele cântarea cea cu plângere, că n-au cântat în pământ străin fiii Sionului; căci a stricat toată înşelăciunea Babilonului şi tocmirea muzicească, Hristos cel ce a răsărit în Betleem. Pentru aceasta strigând cântăm: Bine să cuvinteze toată făptura pe Domnul, şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.”
Autorul continuă să amintească suferința celor Trei Tineri iudei,
aflați în robia babiloniană, care, asemenea cu alți frați ai lor, n-au
cântat cântările Sionului în pământ străin** și care nu și-au plecat
genunchii în fața “chipului de aur” ridicat de regele
Nabucodonosor în câmpia Deir (Dura). Expresia
“căci a stricat toată înşelăciunea Babilonului şi tocmirea
muzicească” în original este atribuită lui Hristos și nu celor Trei
Tineri,
după cum greșit s-a tradus în limba română. Prin intermediul acestor
cuvinte Sfântul Cosma, de fapt, aduce în antiteză cântarea cerească a
îngerilor în Betleem, din noaptea Nașterii Domnului***, cu zgomotul
înspăimântător provocat de instrumentele muzicale în câmpia Deir, când
toate neamurile au căzut la pământ şi s-au închinat chipului de aur pe
care îl înălțase acolo regele Nabucodonosor.****
Așadar, Hristos, strălucind în Betleem, demască toată înșelăciunea
și faima muzicii Babilonului, ca imagine a lumii idolatre căzute.
Troparul 3:
“Dobânzile împărătesei Sionului, şi bogăţia cea prădată o a luat Babilonul. Iar Hristos vistieriile lui, şi pe împăraţii cei de stele semuitori cu steaua povăţuindu-i, în Sion i-a tras. Pentru aceasta strigând cântăm: Bine să cuvinteze toată făptura pe Domnul, şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.”
Antiteza cu privire la robia babiloniană continuă și în ultimul
tropar din această cântare. După cum se știe, cucerind Iudeea,
babilonienii au luat cu ei multă pradă din Ierusalim. Dar Hristos,
prin steaua călăuzitoare, atrage spre Sion pe cei Trei Magi,
reprezentați ai Babilonului care, într-o formă alegorică, restituie
comorile Sionului, aducând Pruncului Hristos daruri de preț: aur,
tămâie și smirnă.*****
________________
* cf. (Ps. 44, 10-20)
** cf. (Ps. 136, 2-4)
*** “Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus
lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14)
**** “De îndată ce veţi auzi glasul trâmbiţei, flautului, chitarei,
harpei, psalterionului, cimpoiului şi al tuturor instrumentelor
muzicale, veţi cădea la pământ şi vă veţi închina chipului de aur
pe care l-a ridicat regele Nabucodonosor” (Daniel 3, 5)
***** cf. (Matei 2, 11)
Cântarea 9-a
Irmosul:
“Taină străină văd şi preaslăvită; Cer fiind peştera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu; pe Care lăudându-L Îl slăvim.”
După cum se știe, la baza majorității irmoaselor cântării a noua din
canoane stă Cântarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de
Dumnezeu, Mântuitorul meu…” (Luca 1, 46–55). Autorul însă renunță la această tradiție și dedică irmosul al
nouălea descrierii ambianței în care S-a născut Hristos. Textul este
construit în întregime pe contraste. Astfel, peștera (grajdul
de animale) întunecoasă devine cer luminos și nemărginit.
Tronul de heruvimi, pe care stă Dumnezeu (vezi
Iezechiel 10, 1)* este asemuit cu brațele Fecioarei Maria în care este
ținut Dumnezeiescul Pruncul. În timp ce ieslea dobitoacelor,
mică și stânjenitoare, în care a fost culcat Pruncul, este comparată
cu universul, ale cărui limite nu-L pot încăpea pe Dumnezeu
(vezi II Paralipomena 6, 18)**.
Troparul 1:
Troparul 2:
“Minunată mergere văzând magii, a stelei celei noi neobişnuite, ce s-a arătat acum, care cerurile luminând°, pe Hristos, Împăratul, l-a însemnat pe pământ,°° pe Cel ce S-a născut în Betleem, spre mântuirea noastră.”
° Expresia “care cerurile luminând” în original sună: „strălucind mai mult decât cerurile”.
°° La fel de confuză este și traducerea “pe Hristos, Împăratul, l-a însemnat pe pământ”. În primul rând, în original este folosit cuvântul
“ἐτεκμήραντο” care aici este folosit cu sensul de “recunoscut”,
“descoperit”. În al doilea rând, originalul grecesc vorbește
despre „pământul Betleemului” (ἐν γῇ… Βηθλεέμ). Deci, mai corect
ar fi ca după “însemnat” să fie pus punct. Astfel, fraza următoare
ar suna ca în original: „pe Cel ce S-a născut în pământul [țara] Betleemului, spre
mântuirea noastră.”
O variantă mai potrivită de traducere a acestui tropar ar
fi:
„Magii, văzând minunata mișcare a unei stele noi și neobișnuite, de curând arătată, și mai strălucitoare decât cerurile, au descoperit [priceput] că Hristos Împăratul S-a născut în pământul Betleemului, spre mântuirea noastră.”
“Unde este Pruncul cel de curând născut, împărate, zicând magii, a Căruia stea s-a arătat? Am venit să ne închinăm Lui. Mâniindu-se Irod, s-a tulburat, întărâtându-se a omorî, pe Hristos de Dumnezeu luptătorul.”°
În acest tropar, Sfântul Cosma face referință la capitolul al
doilea din Evanghelia după Matei, în care este descrisă reacția
regelui Irod la înștiințarea primită de la Magi, precum că Mesia
s-a născut în Betleemul Iudeii.
° Fraza “Mâniindu-se Irod, s-a tulburat, întărâtându-se a omorî, pe
Hristos de Dumnezeu luptătorul” trebuie tradusă în felul următor: “Mâniindu-se Irod, de Dumnezeu luptătorul
[luptătorul împotriva lui Dumnezeu]
s-a tulburat, întărâtându-se a omorî pe Hristos”.
Troparul 3:
“Cu dinadinsul a întrebat Irod de vremea stelei, prin a cărei povăţuire magii s-au închinat în Betleem lui Hristos cu daruri; de care la moşia lor fiind povăţuiţi, au lăsat batjocorit pe cumplitul ucigător de prunci.”
Aici, autorul continuă să vorbească despre comportamentul regelui
Irod, dar și al magilor de la Răsărit, care, după ce se închinară
lui Hristos cu daruri, s-au întors în “moșia” (patria) lor,
lăsându-l batjocorit (ridiculizat) pe crudul rege, ucigaș de
copii.
________________
* “Privind eu atunci, am văzut pe bolta, care era deasupra
capetelor heruvimilor, ceva asemănător la înfăţişare cu un
tron de rege, ca piatra de safir” (Iezechiel 10, 1).
** “Adevărat să fie că Dumnezeu va locui cu oamenii pe pământ?
Dacă cerul şi cerurile cerurilor nu Te încap, cu cât mai puţin
Te va încăpea templul acesta pe care Ţi l-am zidit eu?” (II Paralipomena 6, 18).
Sursa web : FB Man. Sf. Ierarh Luca Bologna, Italia 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu