Tâlcuire la al doilea Canon al sărbătorii Nașterii lui
Hristos,
scris de Sfântul Ioan Damaschin
de către Preotul Mihail Zheltov (Jeltov):
“Explicații la slujbele sărbătorilor mari”.
Traducere (cu unele adăugiri) de PS Ambrozie Munteanu
Acest Canon a fost alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin, un prieten - posibil
și rudă - al Sfântului Cosma de Maiuma, autorul primului Canon. În esența
sa, el se încadrează în criteriile genului imnografic al canoanelor, care
în vremea Sfinților Cosma și Ioan Damaschin abia căpătase forma pe care o cunoaștem
astăzi.
Sfântul Cosma Melodul a scris întâiul Canon al Nașterii Domnului într-o limbă mai simplă, în genul epic. Deși urmează forma canonică,
opera Sfântului Ioan Damaschin este scrisă într-o limbă mai veche și în trimetru iambic. Fiecare
strofă conține cinci versuri, iar un vers conține exact 12 silabe.
Primele litere ale liniilor de douăsprezece silabe formează un acrostic
(catren):
“Aceste laude de cântări cu bună poezie, veselesc pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Se naşte pe pământ pentru oameni; şi care dezleagă mult amărâte păcatele lumii. Ci tu o, Rege, scapă din durerile acestea pe ritorii [adică pe autorul canonului] ce te laudă.”
Aceste lucrui fac ca el să fie greu de redat în orice altă limbă decât în cea în care a fost scrisă.
Spre deosebire de Canonul Sfântului Cosma, care întru totul este axat pe
scenele legate de Nașterea Domnului,
Canonul Sfântului Ioan Damaschin, dedică foarte puțin spațiu
evenimentului Nașterii lui Hristos, fiind în întregime o mărturie a tainei Întrupării.
Irmos:
“Mântuit-a poporul făcând minune Stăpânul, uscând oarecând valul cel umed al mării; iar de voie născându-Se din Fecioară, cale umblată la ceruri ne-a pus nouă; pe care, [fiind] după fire întocmai cu Tatăl și cu oamenii, Îl slăvim.”
Urmând regula stabilită pentru Cântarea întâia, Sfântul Ioan
Damaschin pornește de la Cântarea lui Moise (vezi
Deuteronom, cap. 32) și
face analogie între cele două mari minuni mai presus de fire: trecerea
evreilor prin Marea Roșie și Nașterea lui Hristos din Fecioara Maria. Despărțind Marea Roșie în două, Dumnezeu i-a scos pe evrei din robia
egipteană și le-a croit cale spre Pământul făgăduinței. Iar Cuvântul lui
Dumnezeu S-a făcut om, născându-Se din Fecioară, ca să elibereze
neamul omenesc de robia satanei și să ne facă tuturor cale spre cer.
Enunțând cele două naturi ale Mântuitorului, divină și umană, autorul îl
numește “după fire întocmai cu Tatăl și cu oamenii”.
Troparul 1:
“Purtat-a pe Cuvântul sfințitul pântece, Cel închipuit arătat în rugul cel nears, pe Dumnezeu Cel amestecat cu chipul omenesc, Care a dezlegat ticălosul pântece al Evei, de amarul blestem cel dedemult, pe Care noi, pământenii, Îl slăvim.”
În prima parte a acestui tropar, autorul face un paralelism sinonimic între rugul cel nears din
Sinai (vezi
Ieșirea, cap. 3),
care ardea dar nu se mistuia, și pântecele Fecioarei Maria, care a rămas
întreg, nears de focul dumnezeirii ce se sălășluise în el.
În a doua parte a troparului, autorul face uz de un
paralelism antitetic
între pântecele Fecioarei Maria și pântecele Evei. În timp ce
pântecele Fecioarei Maria este numit sfințit, pântecele Evei este
numit ticălos.
Expresia “Dumnezeu Cel amestecat cu chipul omenesc” este un joc de cuvinte prin care autorul vrea să ne spună că
Cel care la începuturile umanității l-a făcut pe om “după chipul”
Său (Facere, 1, 26)
acum El Însuși Se face de bunăvoie “după chipul omului”. Acest
act de profundă smerenie a lui Dumnezeu este motivat de dorința Sa de a ne
slobozi de “amarul blestem cel dedemult”, adică de consecințele catastrofale ale păcatului neascultării
protopărinților noștri, Adam și Eva.
Troparul 2:
“Arătat-a steaua magilor, pe Tine, Cuvântul cel mai-nainte de soare, Care ai venit arătat în peșteră sărăcească să oprești păcatul; pe Tine, Cel Milostiv ce Te-ai înfășat în scutece, pe Care aceia bucurându-se, Te-au văzut și Om și Domn.”
Aici, Sf. Ioan Damaschin spune că steaua magilor L-a arătat pe Cel născut “în peşteră sărăcească”,
Care este de fapt Creatorul tuturor stelelor, inclusiv și a soarelui.
El a venit în chip arătat, nu ascuns, în așa fel încât magii de la Răsărit
au priceput că
Pruncul “cel înfășat în scutece” este în realitate
și Om și Domn. Prin aceasta
se mărturisește, încă de la naștere, doctrina ortodoxă a Unirii ipostatice a celor două firi ale
Mântuitorului (dumnezeiască și omenească) într-o singură Persoană, spre deosebire de erezia lui Teodor de Mopsuestia (și a altor
nestorieni/antiohieni) care susținea o unire simplă, o conviețuire a celor
două firi, considerând că această unire a avut loc în timpul botezului,
când omul Iisus a fost "încoronat" sau "adoptat" ca Fiu al lui Dumnezeu,
devenind una cu Logosul Divin. Această erezie a dus la condamnarea sa la
Sinodul al V-lea Ecumenic (553).
Cântarea 3-a
Irmos:
“Vino spre cântarea robilor Tăi, Bunule, smerind sprânceana înălțată a vrăjmașului; păzind, Fericite Atotvăzătorule, pe cântăreți mai presus de păcat, întăriți neclintit pe temeiul credinței.”
Expresia "sprânceana înălțată a vrăjmașului" este o metaforă
teologică din imnografia creştină ortodoxă, referindu-se la
aroganța, trufia, semeția și puterea aparentă a vrăjmașului diavol,
care este învinsă de Hristos prin puterea Crucii Sale.
Hristos este numit aici “Fericit Atotvăzător”: “Ochii Domnului de zece mii de ori sunt mai luminoşi decât soarele
şi privesc la toate căile oamenilor şi văd toate părţile cele
ascunse. Mai înainte de a se fi făcut, toate sunt cunoscute Lui” (Ecclesiasticul 23, 27-28). Sfântul Ioan Damaschin ne îndeamnă aici să-L mărturisim pe Pruncul
născut acum în Betleem ca fiind “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat <…> Cel de o ființă
cu Tatăl prin care toate s-au făcut” (vezi Crezul). În virtutea acestei mărturisiri de credință, cei
care îi aduc lui Hristos această cântare, vor fi înălțați deasupra
păcatului și întăriți de El să stea neclintiți pe temeiul acestei
credințe. Iisus Hristos mai este numit aici și Fericit,
deoarece El Însuși este întruchiparea fericirii. Venirea Lui în lume
aduce adevărată bucurie (fericire) tuturor celor care cred.
Troparul 1:
“Nașterea Sfântă a Celei Preacurate, mai presus de gând văzând-o păstorii, s-au înfricoșat de Minunea cea Mare. Îngerii cântând, lăudau pe Stăpânul, fără sămânță Întrupat din Fecioară.”
[A Preacuratei Mirese pe fericita naştere învrednicindu-se a o vedea, mai presus de gând ceata păstorilor, s-a mişcat cu străin chip. Asemenea şi oastea celor fără trupuri, care lăudau pe Împăratul Hristos, Cel ce S-a întrupat mai presus de fire.]
Atât pentru păstori - reprezentații pământului, ai umanității-, cât și
pentru îngeri - reprezentanții Cerului și ai lumii nemateriale de Sus-,
Nașterea Domnului este o minune mare și înfricoșătoare. Păstorii se
minunau de contrastul izbitor între arătarea solilor cerești, care
vestesc că Mesia S-a născut, dar nu în palate, după cum era de așteptat,
ci într-o peșteră sărăcăcioasă, înconjurat de dobitoace. Îngerii erau
uimiți de smerenia lui Dumnezeu, Care, necuprins fiind, se micșorează
făcându-Se om, mai presus de fire.
Troparul 2:
“Cel ce împărătește înălțimea cerurilor, Se face ca și noi pentru milostivire, din Fecioara ce nu știe de nuntă; și fără materie fiind mai-nainte, mai pe urmă Cuvântul îngroșându-Se cu trup, trage la Sine pe căzutul cel întâi zidit.”
Nu putea exista vreun alt motiv ca Logosul, Cel “ce împărățește înălțimea cerurilor” și este “fără materie” să îmbrace trup omenesc, decât marea Sa
milostivire față de Adam, “căzutul cel întâi zidit”, și față de
toți cei născuți din el.
Dumnezeu se face om ca tragă la Sine pe om, așa cum vedem în icoana
Pogorârii la iad, unde mâinile lui Adam, cele
odinioară întinse spre
Pomul cunoașterii binelui și a răului, sunt întinse acum spre
Hristos Cel înviat din morți.
Cântarea 4-a
Irmos:
“Înnoirea neamului omenesc dedemult, cântând Proorocul Avvacum, mai-nainte o a vestit, învrednicindu-se negrăit a-i vedea închipuirea. Că Prunc tânăr din muntele Fecioara a ieșit Cuvântul, spre înnoirea noroadelor.”
"Înnoirea neamului omenesc" este o temă centrală în
teologia creștină, referindu-se la mântuirea ființei umane prin
Întruparea, moartea, Învierea și Înălțarea la cer a lui Iisus Hristos.
Această realitate este puternic evocată în textele și slujbele
religioase, mai ales cele legate de Nașterea Domnului, care subliniază
bucuria venirii Mântuitorului, Cel ce aduce înnoirea neamului omenesc.
Proorocul Avvacum este unul dintre profeți care a întrezărit acest
eveniment* și l-a descris alegoric în cartea sa, ca venind din muntele
cel sfânt, asociat de tradiția creștină cu Fecioara Maria. Ultima
frază din acest irmos reformulează o cunoscută profeție a lui Isaia**.
Troparul 1:
“Întocmai cu oamenii ai ieșit de bunăvoie Preaînalte, trup luând din Fecioara, ca să curăţeşti, ca Dumnezeu, veninul capului balaurului, aducând pe toți din porțile cele fără de soare, la lumina cea de viață purtătoare.”
Numindu-L pe Hristos “întocmai cu oamenii”, Sfântul Ioan
Damaschin face referință la dogma creștină formulată de Sinodul Ecumenic
din Calcedon, care stabilește că
Iisus Hristos este o Persoană Unică ce are două naturi: una divină
(Dumnezeu adevărat) și alta umană (om adevărat).
Pentru a zdrobi capul șarpelui***
El “S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor”
(Filipeni 2, 7).
Folosind expresia “aducând pe toți din porțile cele fără de soare, la lumina cea de
viață purtătoare”****, autorul folosește un paralelism antitetic
înfățișând contrastul dintre porțile întunecoase ale iadului și
lumina dătătoare de viață a lui Hristos - Care, prin moartea și Învierea Sa a scos boldul morții și a zdrobit
puterea iadului.
Troparul 2:
“Neamuri cele ce aţi fost dedemult cufundate în stricăciune, scăpând din pierzarea vrăjmașului, înălţaţi mâini cu cântări de laudă, pe unul Hristos cinstind, ca pe un Făcător de bine, Care a venit la noi cu milostivire.”
Întruparea lui Dumnezeu, venirea Lui în lume, nu este doar pentru
poporul ales. Hristos se naște pentru toți oamenii. El este Mesia cel adevărat, nu doar rege al Israelului, ci, în primul
rând, Mântuitor al lumii. Domnul Iisus Hristos a împlinit promisiunea
făcută de Dumnezeu iudeilor, iar harul lui Dumnezeu s-a extins până la
neamuri (vezi
Romani 15, 8-12).
Troparul 3:
Troparul 2:
Troparul 1:
Troparul 2:
“Din rădăcina lui Iesei odrăslind Fecioară, ai depășit hotarele firii omenești născând pe Cuvântul Tatălui, Cel mai-nainte de veci, precum Însuși a binevoit a trece prin pântece pecetluit, cu deșertare străină.”
Cunoscuta profeție din Cartea prorocului Isaia despre Mlădiţa care va
ieși din tulpina lui Iesei (Isaia 11, 1) este folosită aici de autor cu referire la Fecioara Maria, care a
“depășit hotarele firii omenești născând pe Cuvântul Tatălui, Cel
mai-nainte de veci”.
Troparul se încheie cu o trimitere la profeția a lui Iezechiel despre
poarta de răsărit a Templului din Ierusalim.*****
Fecioară Maria este numită în cântările liturgice "Ușa Domnului neumblată",
deoarece ea a fost “poarta” prin care Fiul lui Dumnezeu “a trecut”
venind pe pământ, dar poarta (fecioria ei) a rămas pecetluită
(neatinsă).
________________
* “Dumnezeu vine din Teman, şi Cel Sfânt din muntele Paran! Sela
(oprire) - Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de
slava Lui!” (Avacum 3, 3).
** “Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui
stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare
sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii,
Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).
*** “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa
călcâiul" (Facerea 3, 15).
**** “Ca să zici celor robiţi: "Ieşiţi!" şi celor care sunt în
întuneric: "Veniţi la lumină!"
(Isaia 49, 9).
***** “Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu
va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea.
De aceea va fi închisă” (Iezechiel 44, 2).
Cântarea 5-a
Irmos:
“Din noaptea lucrurilor întunecatei înșelăciuni, curățire ești nouă Hristoase, celor ce-ţi aducem acum cântare cu priveghere, ca unui Făcător de bine. Să vii dăruindu-ne și cărare lesnicioasă, pe care umblând, vom afla slavă.”
Expresia "noaptea lucrurilor întunecatei înșelăciuni” sau “noaptea necunoștinței"
descrie starea de întuneric spiritual, sau ignoranța în care
zăcea omenirea până la Întruparea lui Hristos. Este o metaforă folosită în slujbele dedicate Nașterii Domnului.
Însăși Troparul sărbătorii începe cu această afirmare: “nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, Răsărit al lumii,
Lumina cunoștinței…”.
Hristos vine pe pământ să îndrepteze pașii noștri pe o “cărare lesnicioasă”, o cale nouă, "pe care umblând, vom afla slavă". Și această Cale adevărată este chiar El Însuși: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu
decât prin Mine" (Ioan 14, 6). Slava spre care tindem, este slava lui Dumnezeu - revelația
supranaturală a harului Său care mântuiește, vindecă și aduce
înțelegere, culminând cu părtășia la dumnezeiasca fire și
îndumnezeirea prin har (theosis)*.
Troparul 1:
“Cumplita vrajbă între Ziditor și făptură prin venirea Sa tăind-o Stăpânul, a pierdut de tot pe stăpânitorul cel stricător de suflete; și lumea unind cu Puterile cele de sus, a apropiat pe Ziditor de oameni.”
“Vrajba dintre Ziditor și făptură” a apărut odată cu călcarea poruncii în Rai de către protopărnții
noștri: “nelegiuirile voastre au pus despărțire între voi și Dumnezeul
vostru” (Isaia 59, 2).
Păcatul devenise un zid ce despărțea cu desăvârșire pe om de
Creatorul său. Însă Hristos, prin moartea și Învierea Sa, înlătură această
vrajbă și distruge acel zid, căci
“El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una,
surpând peretele din mijloc al despărţiturii”
(Efeseni 2, 14).
Troparul 2:
“Neamul ce era altădată în umbră a văzut acum Lumină Strălucită; iar pe cei păgâni Fiul aducându-i Tatălui moștenire; a dat Dar negrăit, acolo unde mai-nainte păcatul a înflorit.”
Pomenind despre Lumina cea Mare care a strălucit celor ce ședeau
în întuneric, autorul face referință la Evanghelia după Matei**,
care la rândul ei este o confirmare a împlinirii profeției lui
Isaia (9, 1)
și a
Psalmului 106, 10.
Când spune că Fiul se naște ca să aducă neamurile (popoarele
păgâne) drept moștenire Tatălui, autorul se referă la cuvintele
Mântuitorului din Evanghelia după Ioan: “Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea
trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și
un păstor” (Ioan 10, 16).
Iar când zice că Hristos a adus har tainic în lumea în care
“înflorise” păcatul, Sfântul Ioan Damaschin amintește de
mărturisirea evanghelistului Ioan:
“Şi din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har”
(Ioan 1, 16), dar și de cuvintele Apostolului Pavel care scrie:
“iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul”
(Romani 5, 20).
_____________
* “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre
viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel
ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa, prin care El
ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă
faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea
poftei celei din lume“(2 Petru 1, 3-4).
** “Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor
ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16).
Cântarea 6-a
Irmos:
“Petrecând Iona în adâncurile mării, se ruga să vină valul și să-l aline. Iar eu, rănit fiind cu a tiranului săgeată, pe Hristos, Pierzătorul răutății, Îl chem degrab să vină spre a mea alinare.”
La fel ca și în celelalte Canoane, irmosul
Cântării a șasea are la bază rugăciunea prorocului Iona
rostită în pântecele chitului.
Sfântul Ioan Damaschin face un
paralelism sinonimic între rugăciunea lui Iona, care
nădăjduia să scape din adâncul marii prin
valul milostivirii lui Dumnezeu, și rugăciunea către
Hristos, a omului rănit de moartea păcatului care, asemenea unei
balene, înghite sufletele oamenilor.
Troparul 1:
“Cuvântul, Cel Ce este Dumnezeu din început, văzând firea cea de jos neputincioasă, o întărește, așezându-Se Însuși ca o a doua Împărtășire şi o arată slobozită de patimi.”
Aici, autorul mai întâi accentuează încă o dată deofințimea Fiului
cu Tatăl, apoi scoate în fața “Taina cea din veac ascunsă”
(Troparul Născătoarei, gl. 4) - planul lui Dumnezeu de mântuire a
lumii prin Întrupare. Pentru împlinirea acestui plan Fiul Tatălui
trebuia să se facă om, să-și asume integral natura umană
neputincioasă cu toate neputințele ei, în afară de păcat (Evrei 4,
15) ca apoi să o curățe și să o vindece (să o sloboade de patimi)
prin pătimirea, moartea și învierea Sa.
Expresia “aşezându-Se Însuşi ca o a doua Împărtăşire” este,
cel mai probabil împrumutată de la Sfântul Grigore Teologul care
scrie: “M-am împărtășit de chipul cel dumnezeiesc, și nu l-am păzit; Se
împărtășește de trupul meu, ca și chipul să-l mântuiască, și
trupul să-l facă nemuritor. Cea de-a doua împărtășire cu noi e
cu mult mai preaslăvită decât cea dintâi, pe cât atunci a dat
[omului] ce era mai bun, iar acum ia El ce este mai prost.
Aceasta este mai dumnezeiască decât cea dintâi, aceasta este mai
înaltă pentru cei ce au minte” (Sf. Grigore de Nazianz – Cuvânt la Arătarea lui Dumnezeu,
adică la Naşterea Mîntuitorului).
Troparul 2:
“A venit Hristos din coasta lui Avraam, pe cei rău căzuți în păcate de moarte vrând să-i ridice El, Cel Ce stă în Lumină și care ca în iesle ca un Prunc Te pui cu micșorare acum, din bunătate spre mântuirea oamenilor.”
[Ca mijlocitor pentru noi din coapsele lui Avraam, pe cei căzuți cumplit întru întunericul greșelilor, care în jos se uită, ridică pe fiii tăi, cela ce în lumină locuiești, și în iesle Te pui cu micșorare acum; binevoind mântuirea oamenilor.]
În acest tropar, autorul face referință la cartea neamului
(genealogia) Domnului în varianta evanghelistului
Matei (1, 1-17), care pornește spița genealogică de la Avraam, vrând să
întărească mărturia că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este
adevărata „sămânță" a lui Avraam.**
_____________
* “Când se sfârşea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus
aminte, şi la Tine a ajuns rugăciunea mea” (Iona 2, 8 ).
** “Ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea
lui Avraam, ca să primim, prin credinţă, făgăduinţa Duhului.
<…> Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi
urmaşului său. Nu zice: "şi urmaşilor", - ca de mai mulţi, -
ci ca de unul singur: "şi Urmaşului tău", Care este
Hristos.” (Galateni 3, 14, 16).
Cântarea 7-a
Irmos:
“De dragostea Împăratului a toate fiind aprinşi Tinerii, au batjocorit păgâna limbă cea hulitoare, a tiranului celui ce se mânia fără măsură; că s-a supus focul cel mare, celor ce grăiau Stăpânului: În veci bine ești cuvântat!”
Respectând tradiția, Sfântul Ioan Damaschin dedică cântarea a
șaptea celor Trei tineri evrei din Babilon, despre care se
vorbește în cartea prorocului Daniel.
Troparul 1:
“Pe slugi cu mânie i-a ars, și a mântuit pe Tineri, văpaia cea prea arzătoare, ce se înălțase cu mare pornire cu aprinderea de șapte ori, Domnul dându-le roua pentru buna-credință.”
Văpaia focului de șapte ori încinsă ca un turn s-a înălțat și
pe slugile împăratului necredincios cu iuțime i-a mistuit; iar
de Tineri nici nu s-a atins, păziți fiind ei de Domnul, că i-a
rourat, pentru dreapta lor credință.
Troparul 2:
“Pe cel potrivnic oamenilor, Hristoase, Întrupându-Te, amarnic l-ai rușinat. Şi de sus venind întru adâncurile întunericului, bogăție de îndumnezeire ne-ai adus nouă, celor ce nădăjduim.”
Așa cum cei Trei tineri au rușinat pe regele babilonian,
Hristos Domnul, întrupându-Se, l-a rușinat pe vrăjmașul
diavol, al cărui cap avea să-l strivească pe cruce prin patima
Sa de bunăvoie.
Sfântul Ioan Damaschin încheie acest tropar cu o afirmație
dogmatică - venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, Întruparea
Lui, este cel mai mare dar - bogăție de îndumnezeire - adus
celor care cu nădejde Îl așteptau pe Mesia.
Troparul 3:
Troparul 2:
Troparul 1:
Troparul 2:
“Păcatul lumii cel cu totul sălbatic, ce se înalța plin de nelegiuire, Tu l-ai nimicit cu puterea cea mare. Şi pe cei ținuți de el mai înainte, Întrupându-Te de bunăvoie i-ai mântuit ca un Bun.”
În troparul al treilea din această Cântare, autorul face o
asemănare între văpaia focului din cuptorul din Babilon și
păcatul lumii. Fiind Bun, Dumnezeul a stins atunci văpaia
focului cu rouă. Iar acum, primind asupra Sa natura umană,
stinge în ea flacăra mistuitoare a păcatului cu roua
dumnezeirii Sale.
Cântarea 8-a
Irmos:
“Tinerii, cei nearşi de foc în Legea Veche, au închipuit pântecele cel nears al Fecioarei, Care mai presus de fire a născut, Pecetluită fiind; şi amândouă lucrând o facere de minuni, pe popoare la cântare le ridică Darul.”
În cântarea a opta, tradițional, autorul continuă să
elogieze fapta eroică a celor Trei tineri evrei din Babilon,
făcând o paralelă între focul cuptorului care, prin darul
lui Dumnezeu, nu i-a mistuit și pântecele Fecioarei care,
deși a primit în sine focul dumnezeirii, a rămas întreg și
neatins. Acest mare Dar îi motivează pe oameni să aducă
cântare de mulțumire lui Dumnezeu.
Troparul 1:
“Scăpând de pierdere cel care era să se facă prin înșelăciune Dumnezeu, toată făptura laudă ca Tinerii pe Cuvântul ce S-a deșertat, şi-L slăvește cu frică temându-se, fiind stricăcioasă, măcar că înțelepțește așteptă.”
Traducere: Scăpând de ispitirea de demult a celui rău, toată
făptura cu cutremur laudă pe Cuvântul, Cel Ce S-a deșertat,
[S-a micșorat, S-a smerit], şi-L slăvește cu frică, că deși
stricată fiind, dar tot nădăjduiește.
Troparul 2:
“Venit-ai să întorci firea omenească cea căzută la pășunea înflorită din munții pustiei, Cela ce eşti ridicarea lumii; şi să stingi puterea vrăjmașului ucigător de oameni. Om Te-ai arătat şi Dumnezeu după mai-nainte rânduială.
Enunțând pilda despre oaia cea pierdută și regăsită (vezi
Luca 15, 1-7;
Matei 18, 11-14), Sfântul Ioan își încheie Cântarea a opta cu o
mărturisire de credință:
Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul Care mântuieşte omenirea de
păcate şi de moarte, dăruindu-i iertare, înviere şi viaţă
veșnică. În virtutea calității Sale de Persoană iubitoare,
Dumnezeu însuși iese în întâmpinarea omului: "Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viață veșnică"
(Ioan 3, 16). Dumnezeu Se manifestă ca Milostiv, Bun și Iubitor de
oameni și de aceea, Întruparea este actul în care El Și-a
descoperit în grad maxim iubirea Lui față de noi. Această
“mai-nainte rânduială” intră în planul de mântuire a lui
Dumnezeu. Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul și a altor
Părinți bizantini, Întruparea nu este numai un mijloc de
mântuire, ci condiția împlinirii ultime a creației.
Înomenirea lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului sunt
corelative. În funcție de acest plan divin se proiectează
omul la a ajunge îndumnezeit. Consubstanțialitatea tuturor
oamenilor cu înomenirea lui Hristos garantează celor ce cred
în Hristos și se lipesc de El, sfințenie și puterea
îndumnezeirii.
Cântarea 9-a
Irmos:
“Mai lesne este, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică, pe cât binevoieşti dă-ne şi nouă această putere.”
E o taină că Dumnezeu Cuvântul se sălășluiește în Pântecele
Fecioarei Maria. E o taină că aceasta, om fiind, L-a născut
pe Fiul lui Dumnezeu. E o taină că ea s-a făcut Fiica
Tatălui Ceresc. E o taină că ea L-a purtat în brațe și L-a
alăptat la sânii săi pe Dumnezeul cel Întrupat.
Toate sunt o taină. Şi taina nu suferă ispitire.
Dacă încerci să analizezi taina, dacă încerci să
descoperi taina, dacă vrei s-o faci înțeleasă, în momentul
în care o explici nu mai este taină.
Ori, așa ceva nu se poate face. Din această perspectivă,
toți scriitorii bizantini de imnuri și cântări
bisericești s-au confruntat cu teama de a descrie ceea ce
cu greu se supune rațiunii.
Or, Sfântul Ioan Damaschin n-a fost o excepție în acest
sens.
Troparul 1:
“Chipurile cele nelămurite şi umbrele văzându-le sfârşite, o, Maică Preacurată a Cuvântului, Cel Ce S-a arătat de curând din uşă încuiată şi socotind a fi El Lumina adevărului, după vrednicie binecuvântăm pântecele tău.”
Aici autorul face trimitere la profețiile din Vechiul
Testament ce s-au împlinit odată cu nașterea în trup al lui
Dumnezeu din Fecioară.
Troparul 2:
“Dorul dobândindu-şi şi învrednicindu-se de venirea lui Hristos, poporul cel plăcut lui Hristos se roagă acum, cu lacrimi, să-i dai, Preacurată Fecioară şi harul naşterii celei de a doua, cel de viaţă făcător, ca să se închine slavei.”
Sfântul Ioan Damaschin își încheie Canonul sărbătorii
Nașterii lui Hristos, aruncând o punte spre cealaltă
sărbătoarea importantă, legată de venirea Fiului lui
Dumnezeu pe pământ, Botezul Domnului, prin care firea
noastră căzută s-a învrednicit de “harul nașterii celei de a doua, cel de viaţă făcător” și de slava lui Dumnezeu: “Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor…” (Ioan 17, 22).
Sursa web :
FB Man. Sf. Ierarh Luca Bologna, Italia
LEGĂTURI :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu