P. Ioan Bădiliță: "Numai iubirea cere voie să intre în întunericul altuia"

Dacă m-ați fi întrebat în seara acelei zile ce mi s-a întâmplat, v-aș fi răspuns fără să stau pe gânduri: mi-am recăpătat vederea. Astăzi n-aș mai răspunde așa. Au trecut aproape șaizeci de ani. Destui ca să văd copii devenind bătrâni, măslini uscându-se și marea rămânând tânără. Destui ca să înțeleg că omul nu pricepe niciodată ceea ce i se întâmplă atunci când i se întâmplă. Dumnezeu nu lucrează numai în clipă. Lucrează și în memoria ei...

P. Ioan Bădiliță - De ce a scuipat Hristos în țărână ?

„Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat” (Ioan 9, 6).

Există în acest verset ceva aproape scandalos pentru spiritul modern. Ceva ce filosofia nu poate domestici ușor. Ceva prea material pentru spiritualistii de serviciu.

Ioan Evanghelistul nu spune doar că Iisus Hristos a vindecat un orb. El pune scena în slow motion. O face aproape senzorială. Foșnet de tunică. Hristos Se pleacă. Scuipă pe pământ. Face tină cu mâinile Sale. Când citesc Evanghelia asta la Liturghie simt cum Ioan ne trage efectiv de guler și ne obligă să suportăm concretețea lui Dumnezeu. Și aici începe scandalul.

Pentru că omul modern acceptă mai ușor ideea unui Dumnezeu abstract decât realitatea unui Dumnezeu care are salivă. Un Dumnezeu-principiu? Da. O Inteligență supremă? Merge, merge.

O energie cosmică? Yes, sir!

Dar un Dumnezeu care scuipă în țărână?!

Ierom. Agapie Corbu - Însemnări din Postul Mare. Duminicile Triodului formează un chiasm cu Duminicile din perioada Penticostarului, punctul central fiind Duminica Învierii

De mulți ani observ simetria perfectă a dispunerii duminicilor ciclului mistagogic Pascal în raport cu Duminica Învierii. Este vorba de un chiasm, adică de o dispunere a ideilor într-o formă concentrică bazată pe paralelismul membrelor și pe un punct central în jurul cărora elementele paralele pivotează. Chiasmul oferă posibilitatea unei analize sincronice, dar și diacritice.

De obicei, interpretarea duminicilor din Triod este făcută sincronic, fiecare fiind privită doar ca o etapă în pregătirea pentru Ziua Învierii. Din perspectiva structurii chiastice a perioadei mistagogice pascale, sensurile se întrepătrund și se luminează reciproc, sincronic și diaconic, indiferent de momentul istoric în care s-au produs: trecut, prezent sau viitorul eshatologic. Ceea ce unește și dă sens tuturor acestor registre temporale este evenimentul unic al Învierii Domnului.

Astfel, vom citi concentric și simultan atât Postul Mare cât și perioada Penticostarului, fiecare explicându-se foarte bine prin cealaltă și prin punctul central, Duminica Învierii:

1. Duminica Înfricoșatei Judecăți

    2. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

        3. Duminica Ortodoxiei

            4. Duminica Sfântului Grigorie Palama

                5. Duminica Sfintei Cruci

                    6. Duminica Sfântului Ioan Scararul

                        7. Duminica Sfintei Maria Egipteanca

                            8. Duminica Stâlpărilor

                                DUMINICA ÎNVIERII

                            8'. Duminica Sfântului Apostol Toma

                        7'. Duminica Sfintelor Femei Mironosițe

                    6'. Duminica Slăbănogului

                5'. Duminica Samarinencei

            4'. Duminica Orbului

        3'. Duminica Sinodului I Ecumenic

    2'. Duminica Cincizecimii

1'. Duminica Tuturor Sfinților

Simetria e perfectă, un chiasm clasic, ca în textele biblice și patristice (rugăciuni, imnografie). Așadar, numărătoarea începe de la extremități spre centru, rezultând opt perechi: 1-1; 2-2' ș.a.m.d., toate unite prin Duminica Învierii, care dă direcția interpretării fiecăreia în parte și a tuturor împreună. 

*

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți devine, în lumina Învierii, sinaxa Tuturor Sfinților care au împlinit cuvântul lui Iisus. Duminica Izgonirii din Rai, adică a păcatului și a pierderii Sfântul Duh de către Adam, devine, prin Înviere, Duminica Pogorârii Sfântul Duh.

*

Săptămâna "brânzei", ca dezlegare parțială la anumite bucate de dulce, este o imagine a vieții încă nedesăvârșite din rai a lui Adam și a Evei. Acestei perioade paradisiace, întrerupte brusc prin neascultare, îi corespunde, potrivit structurii de mai sus, săptămâna dintre Cincizecime și Duminica Tuturor Sfinților. În această ultimă săptămână, adevărata icoană a eshatonului, dezlegarea este la toate felurile de bucate, arătând într-un mod foarte concret un înțeles teologic de mare subțirime: starea eshatologică dobândită prin Învierea lui Iisus Hristos trăită acum în arvuna, este superioară stării paradisiace a lui Adam de dinainte de cădere. 

*

Purtată de cele două aripi ale acestei perioade unite în Duminica Sfintei Învieri, mintea contemplă înțelesuri teologie neașteptate, care dau tâlc și rost fiecărui detaliu al vieții noastre bisericești. Până și dieta, adaptată fiecărei perioade în parte, este un reflex al Evangheliei, al teologiei și al Filocaliei. 

*

[...] Săptămâna aceasta, inaugurată de Cincizecime, este icoana eshatonului, împlinire a întregii iconomii dumnezeiești, al cărei pivot e Învierea. Este chipul ospățului eshatologic, imagine a nunții fiului de împărat (cf. Mt. 22, 12-14) : cel ajuns aici fără straie de sărbătoare este aruncat afară. Straiele de nuntă, straiele de sărbătoare, straiele de veselie luminată, pe care ni le vom țese în toate aceste 16 săptămâni, începând de azi, sunt veșmântul nostru (cf. Mt. 22, 1-14) pentru ospățul nunții Mirelui cu Mireasă. (cf. Apocalipsa. 19, 9; 22, 17).

P. Ciprian Mega: " Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică"

Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică. Aceasta este starea necesară pentru a primi lucrarea Duhului Sfânt. Smerit, cu o smerenie subiectivă, și în același timp conștient de darul tău, de faptul că lucrezi cu Dumnezeu talantul după care sapi în inima ta, că acolo, în lăuntrul tău, zidești împreună cu Domnul. Iar Hristos se face responsabil de roadele tale.

***

Cuvântul Părintelui Ciprian Mega, în duminica a 16-a după Rusalii, 
Biserica ”Sf. Spiridon” din Oradea, 11 februarie 2024

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin!

Preacucernici Părinți, iubiți credincioși, ați ascultat mai devreme, citită din Sfânta Evanghelie, Pilda Talanților. De-ar fi vorba doar despre înzestrările personale pe care le înmulțim, așa cum îndeobște se vorbește pe marginea acestui text, ce simplu ar fi de înțeles această parabolă. Însă, această pagină din Sfânta Scriptură duce creștinismul până la limita absurdului, încât tema Duminicii de astăzi pare să fi născut o reflecție scandaloasă și aproape disperată a unui cunoscut teolog apusean din secolul trecut Hans Urs von Balthasar, care spunea: "Dacă reușești să-l înțelegi, acela nu este Dumnezeu". Cum oare să-L înțelegi? Dumnezeu Însuși ne spune, azi, că se aseamănă unui stăpân nedrept, care se dovedește a fi cămătar. Tot ce a dat vrea cu dobândă și neînduplecat. Pe slujitorul care a îngropat talantul în pământ, ați văzut, îl pedepsește, chiar dacă a recuperat de la el ceea ce îi dăruise. 

Pentru a ne apropia de mesajul acestei parabole, să pornim de la elementul comun, concret, palpabil, anume pământul, în care sluga nevrednică și-a îngropat talantul. Pământul, țarina, la care dacă veți citi Filocalia a doua veți vedea că face referire Sfântul Maxim Mărturisitorul. "Fiindcă ai părăsit țarina - spune el -, te îngrijești de cele din jurul țarinii, dar acolo vei afla doar spini și pălămidă, însă comoara stă ascunsă în țarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o din pricina nelucrării. De-ai fi aflat-o, ai fi vândut toate și ai fi cumpărat țarina aceea". Țarina este inima omului, comoara este talantul îngropat în țarină. Fariseii Îl întreabă când va veni Împărăția Cerurilor, iar Mântuitorul le răspunde că nu va veni așa cum își imaginau ei, cu semne exterioare, perceptibile și se va instala ca un proces interior al inimii. Nu vor zice: "iat-o e aici, sau acolo, căci Împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru". Împărăția lui Dumnezeu, iubiți credincioși, este îngropată în inima fiecăruia. Dacă n-am aflat-o încă, e doar vina lenevirii duhovnicești, a nelucrării noastre. De aceea le și spune Hristos apoi ucenicilor: " vă vor spune: iată acolo este, iată aici. Nu vă duceți și nu vă luați după ei".

P. Ciprian Mega: "Arvunirea Duhului este șansa noastră". Cum a ajuns omenirea să plătească factura binecunoscutului Iosif...

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, amin !

Prea Cucernici Părinți, iubiți credincioși, un cuvânt teribil spune Sfântul Ap. Pavel în fragmentul pe care l-ați ascultat astăzi în cea de-a II-a Epistolă către Corinteni: "Dumnezeu a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 22). Iar, în Pericopa Evanghelică de la Matei, Mântuitorul spune că Împărăția Cerurilor s-a asemănat nunții, "pe care omul împărat a făcut-o fiului său" (Matei, 22, 2) . Arvuna Duhului pe de-o parte, și Împărăția Cerurilor, a lui Dumnezeu, ca o nuntă. Adică Dumnezeu ni se oferă în chipul nunții. Nu ni se oferă ca morală, ca descoperire, ca sistem de gândire, nici ca religie sau ca putere [pământească], ci se dăruiește ca bucurie, ca generozitate. Dumnezeu coboară în dar. Deși nemărginit, Dumnezeu ni se oferă ca întreg, iar taina aceasta n-o putem pătrunde, n-o putem înțelege, ci doar rămânem copleșiți înaintea ei - curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de-a nu se opune tainei. Acesta este răspunsul creației, prin dumnezeiasca simetrie: răspunsul oferit voinței lui Dumnezeu de a birui firea creată de El, și o biruiește întrupându-Se. Noi nu înțelegem lucrurile acestea decât cât luminează Duhul în grădina inimilor noastre.

Arvuna duhului, înțelegem în parte, pentru că Duhul Sfânt Care ne-a fost dat este doar un avans, o promisiune și o garanție pentru plenitudinea darurilor dumnezeiești ce ne vor copleși Dincolo. De altfel, termenul acesta, arvunire, este de origine grecească și este legat de Taina nunții. În trecut logodirea mirilor nu se făcea odată cu slujirea Cununiei, și tinerii din familiile creștine, băiat și fată, se făgăduiau unul altuia în momentul îndrăgostirii, iar semnul acestui legământ erau inelele, pe care preotul le așeza pe degetul lor, făcându-le o slujbă de promisiune  - înaintea lui Dumnezeu, înaintea părinților, desigur, și înaintea celor apropiați-, că, la vremea cuvenită, când vor ajunge la vârsta potrivită - pentru că lucrul acesta se întâmpla adesea în adolescență -, cei doi se vor căsători, dar până atunci se vor păstra în feciorie unul pentru celălalt. De aceea logodna, în cărțile de cult grecești se numește: "Ακολουθία του Αραβόνος" adică rânduiala arvunirii. Si spune preotul : "Ἀρραβωνίζεται ὁ δοῦλος τοῦ Θεοῦ (ὁ τάδε) τή δούλη τοῦ Θεοῦ (τήν τάδε) [στό ὄνομα τοῦ Πατέρα, καί τοῦ Υἱοῦ, καί τοῦ Ἁγίου Πνεύματος. Ἀμήν"] - "se arvunește roaba lui Dumnezeu, robului lui Dumnezeu".

La fel și noi, prin arvunirea Duhului, despre care vorbește Sf. Ap. Pavel, ni se logodește Împărăția lui Dumnezeu. Acum doar intuim, cu puterea îndrăgostirii și aceasta ni se dăruiește prin harul lui Dumnezeu, intuind bucuria nunții din Veșnicia Împăratului. Cu toată arvunirea aceasta, există și alt aspect, care s-a strecurat în inima lucrurilor : împotrivirea, revolta omului înaintea lui Dumnezeu, omul care rupe logodna cu Împărăția. Spune Sf. Evanghelie : "Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină " (Matei 22, 3). Sunt multe forme sub care omul rupe legătura cu Împărăția lui Dumnezeu, dar astăzi aș vrea să vorbim despre disprețul față de Evanghelie, denaturarea ei pentru a justifica propriile neajunsuri sufletești, schimonosirea mesajului mântuitor.

P. Varnava Iankos: " Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul"

* Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și bucurie.

*  Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces, individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul.

* Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în același timp să hrănească și el prezența celuilalt.

* Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu celălalt.

* Toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu.

Egoismul duhovnicesc ne duce spre un proces tehnologic de mântuire, nu în comuniune personală. Raţiunea vieţii este dragostea crucii

Luca 17, 12-19

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?  Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?  Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Arhim. Varnava Iankos:
Binecuvântarea neputinţei (2016)

Pericopa noastră evanghelică de astăzi pomeneşte evenimentul tămăduirii celor zece leproşi (v. Luca 17,12-19). Aici se menţionează că zece leproşi şi-au cerut în genunchi tămăduirea de la Domnul şi au primit-o. Însă numai unul dintre aceştia s-a întors ca să-i mulţumească Domnului şi ca să-şi exprime recunoştinţa pentru vindecarea sa. Atunci Domnul a pus întrebarea: „Ceilalţi nouă unde sunt? Pentru ce nu au venit?“. Continuând lectura pericopei evanghelice, Îl vedem pe Domnul nostru că-l îndreptăţeşte duhovniceşte pe acel unul, care mai era şi samarinean, spunând că credinţa lui l-a mântuit.

Avem prezente aici două elemente. Acela al binefacerii şi acela al recunoaşterii.

Întâi de toate, trebuie să analizăm faptul că din cei zece leproşi cel de neam mai de jos a primit acest privilegiu, adică acela de a-i fi recunoscută de Domnul credinţa lui şi posibilitatea mântuirii lui. Acela care nu era de neam ales, cel străin de neam, acela care nu se afla în cadrul poporului moştenirii lui Dumnezeu.

De cele mai multe ori problema se află în faptul că noi suntem atât de izolaţi în noi înşine, încât nu putem să vedem nimic mai departe. Fie că aceasta este o idee, fie că aceasta este o virtute, fie că este orice altceva. Fiecare dintre noi îşi confecţionează un sistem de gândire, de sentimente şi funcţiuni personale, care nu are nicio legătură cu celălalt, nu are nicio legătură cu Hristos. Dar aceasta este o închidere asfixiantă în noi înşine. Odată cu trecerea timpului sufletul se osifică într-o anumită stare, iar omul devine precum betonul şi astfel capătă o anumită formă. Are certitudini, are obsesii şi nu admite schimbări.

P. Varnava Iankos : Domnul răstoarnă sistemul religios, care te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră, pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele și cu Dumnezeu. Oamenii sunt curbați de sisteme religioase idolatre, legaliste, virtuale, care prin frică îi țin legati într-un anume confort. Dar, cel ce poate să relaționeze cu Persoana, cu Adevărul-Hristos, devine un om liber și autentic. Părintele Varnava Iankos ne revelează aceste lucruri în lumina cuvântului evanghelic.

***

 

Domnul învăța în zi de sâmbătă în sinagogă. Și era acolo o femeie bolnavă, o femeie gârbovă, care de 18 ani purta această boală, fiind legată de Satana. Și Domnul, în sinagogă, în zi de sâmbătă, cu îndrăzneală a vindecat-o. Și cei din sinagogă s-au mâniat, pentru că Domnul a vindecat-o pe acea femeie într-o zi de sâmbătă.

Atunci, într-un mod frumos dar și adevărat, le-a spus: „Au nu trebuie vindecat omul în zi de sâmbătă? Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle, și nu îl duce să îl adape?”. Așa îi învață Domnul, și intră în esența problemei lor dărâmându-le idolatrizarea normelor legii, în spatele cărora se baricadau, pentru că nu puteau să dezvolte o relație esențială, personală, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Să insistăm asupra a trei elemente.

Întâi de toate, vedem că Domnul îi învață în sinagogă. Pe de-o parte îi înfruntă liniștit și discret, dar îi și provoacă în același timp. De ce mergi, Doamne, în zi de sâmbătă în sinagogă și le răstorni sistemul religios - în ceea ce privește gândurile și felul lor de a fi -, n-ai fi putut să-i abordezi într-un mod plăcut, să discuți cu ei? Sau să o vindeci discret, altă dată, și în alt loc, pe acea femeie? Domnul, adevăratul doctor și pedagog, știe când să tacă și când să vorbească, când să fie discret și când să provoace. Atunci când omul se baricadează și dezvoltă un fariseism și un egocentrism religios are nevoie de această provocare. Domnul recurge la această provocare, ca să dea o altfel de educație și un alt drum în viața duhovnicească.

Al doilea element constă în ceea ce se întâmplă cu oamenii sinagogii. Se spune că s-au mâniat. Dar, ce vă deranjează? Persoana pe care a vindecat-o? Sau fortificațiile voastre, legile și canoanele voastre? Și, dacă chiar vă interesează legile voastre, de ce vă mâniați? Atunci când cineva se mânie, înseamnă că nu se află în adevăr. Se simte plin de complexe de inferioritate, simte că viața sa e plină de lipsuri, și încearcă să se dea mare și tare prin faptul că se mânie și își iese din fire. Însă, cineva poate spune: „eu mă mânii deoarece apăr adevărul!”

Există o cunoaștere obiectivă a adevărului, care e o descriere a faptelor reale, însă, există și un alt adevăr mai profund: adevărul duhovnicesc! Poate că descriau o răsturnare a legilor lor și a faptelor lui Hristos, și poate că descriau evenimente reale, însă, care erau scopurile lor? Care era rațiunea lor duhovnicească? Există, așadar, adevărul duhovnicesc!

În principiu, în viața și în relațiile noastre ne revoltăm și ne mâniem deoarece se întâmplă o greșeală, o nedreptate, pentru că suntem ofensați și trebuie să susținem adevărul. Însă, adevărul nu e doar un fenomen exterior! Dacă adevărul nu conține iubirea lui Dumnezeu dacă nu are în noi motivații sănătoase, dacă nu are iubirea de Dumnezeu și de aproapele, oricât de real este sau ar părea, nu este autentic!

Noi ne pierdem vremea și la spovedanii, să descriem evenimente din viața și din relațiile noastre: cât de mult ne-au nedreptățit, care e adevărul, să căutăm unde e adevărul.  Dar, ce este adevărul, în final? E un adevăr obiectiv sau o Persoană? Adevărul este, așadar, Persoană. Și cine poate să relaționeze cu Persoana este un om autentic! De multe ori, sub pretextul adevărului negăm Adevărul, pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu și de om! Pentru că nu putem să relaționăm!

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele. Cineva se baricadează în spatele adevărului. Altcineva în spatele unei moralități, altcineva în spatele unei religii. Alții în spatele unor legi, norme și canoane religioase. Însă, această fortificație te închide în sine și nu poți relaționa cu aproapele. 

Și Domnul vine să descopere un adevăr de temelie al vieții duhovnicești. Tipic, sau esență? Virtual, sau adevărat? Relație, sau litera legii? Asumarea responsabilității, sau siguranța prin lipsa mea de asumare a responsabilității vieții mele, deoarece sunt baricadat în spatele respectării unor legi? Vine, așadar, Domnul să facă această răsturnare de situație. 

Nouă ne e frică să ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru că nu știm ce fel de Dumnezeu ni se va descoperi. Pentru că poate fi un Dumnezeu Care nu ne susține voile și imaginația noastră. Ne temem să ne întâlnim cu noi înșine deoarece nu știm care e adevărul nostru - și asta ne sperie cumplit! Nu vrem să ne întâlnim cu adevărat cu celălalt pentru că se poate să ne riscăm siguranța. Și, datorită acestei nesiguranțe, fiecare își găsește un zid de apărare. Și, cel mai bun zid de apărare, cea mai bună fortificație, poate că este ținerea literei legii din Biserică. Cea mai bună fortificație este tipicul și acest „ așa cum trebuie” social, ca să ne susținem puterea noastră. Însă, toate acestea ne îndepărtează de aproapele, pentru că simțim o profundă nesiguranță existențială, și nu știm unde ne va duce o relație adevărată. 

Și ce te interesează unde te va duce „Păi, voi pierde!”,„Dar câștigul înseamnă, în Biserică, să te pierzi pe sine însuți.” Credem sau nu acest lucru? „Câștig e pentru mine să nu [mă] pierd.” De aceea, observăm că cea mai mare înșelare la spovedanie este că fiecare își susține părerea individuală, nu vrea să piardă. Și toți cârtesc, că au fost nedreptățiți. Însă, Biserica spune că a câștiga înseamnă a pierde. Ce înseamnă, deci, pentru mine câștigul? Să pierd de dragul altuia, ca să pot relaționa cu el. Să-mi pierd drepturile și siguranța, de dragul altuia! Însă, acest lucru e înfricoșător, căci îmi pricinuiește o incertitudine! Unde voi ajunge? Dar poată să simtă așa ceva cineva care-L iubește pe Dumnezeu? Poate simți cineva nesiguranță, când crede în iubirea lui Dumnezeu? În sfârșit, să avem incertitudini, acestea sunt începutul relației!

Deci, vine Domnul să răstoarne acest sistem religios, care este o cangrenă imensă în Biserică, pentru că te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele.

Noi credem că relația înseamnă o legătură socială, să ne ținem companie. Relația înseamnă să pricep rațiunea adâncă existențială a fiecăruia, pentru ce trăiește fiecare cu adevărat, și să ne întâlnim în persoana și în cuvântul lui Hristos! 

Însă acest lucru necesită muncă. Și pentru că ni se pare înfricoșător, imposibil de realizat, vrem să ne simțim comozi și baricadați în spatele unui fenomen oarecare. Ținem cu acrivie litera legii, avem sistemul de norme social, avem drepturile noastre individuale. Și fiecare încearcă să se simtă cumva puternic. Cine vrea să facă acest lucru? Fricosul, complexatul. Omul liber se simte eliberat de fricile sale și de incertitudinile sale pentru că a gustat iubirea lui Hristos. Nu are nevoie de aceste formalități! Nu se teme să fie șifonat! Nu se teme să fie nedreptățit! Pentru că cea mai mare nedreptate este să fii închis în spatele zidurilor tale de apărare!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

P. Mihail Stanciu: "criteriul Judecății rămâne până la urmă această împlinire a poruncii iubirii", căci ea "e singura vecie dată nouă"...

Mântuitorul ne îndeamnă cel mai mult să priveghem și să ne rugăm. De multe ori i-a îndemnat pe ucenicii Săi, inclusiv în grădina Ghetsimani, pentru că privegherea și rugăciunea, sau trezvia în Dumnezeu, în Duhul Sfânt e cea care ne păzește de alunecări în păcate. Iar, dacă ne îmbolnăvim sau suferim în urma păcatelor, ne putem redresa, recupera, vindeca prin virtuți. Si cea mai importantă este milostenia, iubirea aproapelui, iubire smerită și milostivă, o iubire lucrătoare, iertătoare. De aceea criteriul Judecății rămâne până la urmă această împlinire a poruncii iubirii, pentru că prin iubire ne arătăm mișcarea sufletească cea mai înaltă, cea mai nobilă, cea prin care noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său personal și iubitor, conștienți și lucrători ai iubirii. Si acesta este o mare taină, în asta stă nemurirea sufletului.

Vasile Voiculescu, poetul, medicul fără de arginți, care participă la întâlnirile Rugului Aprins și care trăia foarte intens această prezență a lui Dumnezeu, spunea că: "iubirea e singura vecie dată nouă" - adică singura experiență a Veșniciei. Cunoașterea se oprește, așa cum zicea și Sfântul Apostol Pavel: "De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt." (1 Cor. 13, 1-2) Deci, e mai presus de orice lucru material și, dacă nu am dragoste, nu am făcut nimic. Iubirea ne aseamănă cu Dumnezeu și deci trebuie să o lucrăm, să fim conștienți de aceste șanse ale iubirii, ale înălțării, ale înnobilării și îndumnezeirii noastre prin iubire curată, smerită și milostivă. 

Iar această experiență, când o trăim cu trezvie, cu rugăciune, adică în Duhul Sfânt și iubitor al lui Dumnezeu, ne va lumina să vedem și încercările diavolul și să ne ferim de ele. Să ținem cont de învățătura Sfinților Părinți, că sunt mulți care au vorbit despre vremurile de pe urmă, și cu toții ne-au învățat să nu stingem candela iubirii și să o avem mereu aprinsă. Este candela fecioarelor înțelepte care Îl așteaptă pe Mirele lor, pe Hristos.

Asta trebuie să lucrăm noi în fiecare zi: trezvie, rugăciune, iubire, care ne țin în Duhul Sfânt și iubitor al lui Dumnezeu. 

Deci, în cadrul procesului terapeutic de vindecare de patimi, milostenia, iubirea aceasta lucrătoare e foarte importantă. Punem accent pe post, rugăciune, dar milostenia e foarte importantă. Cunosc oameni care s-au despătimit, fiind orgolioși și pătimași, foarte murdari la minte, prin iubire și milostenie s-au ridicat și au început să înțeleagă multe lucruri. Deci e importantă această lucrare a iubirii smerite și milostive. Să nu uităm că e importantă această trăire a lui Dumnezeu, această prezență sau parusie ( în limba greacă) în noi, tocmai prin aceste virtuți: trezvie, rugăciune, iubire, pentru că, atunci când îl avem pe Dumnezeu în noi, când suntem adunați doi-trei în Numele Lui, adică întru adevăr și duh, atuncea este și El cu noi și nu mai avem frică, nu mai avem tulburare, deznădejde, depresie, aceste clătinări, aceste nesiguranțe, știind că suntem în pronia sau în palma Lui iubitoare. Si nimic nu se atinge de noi atunci și când noi împlinim voia Lui și îl păstrăm pe Dumnezeu în noi. De asta trebuie să fim conștienți, în asta constă credința noastră, că Dumnezeu e Tatăl nostru iubitor, nu e ca un zbir, care abia așteaptă să ne pedepsească, ci abia așteaptă să ne mântuiască, să ne ridice, să ne lumineze. Când facem noi un pas, El face o mie și, deci, să Îl chemăm cât mai des în noi, și atunci nu mai avem de ce să ne temem, fiindcă știm că Dumnezeu e cu noi și noi trăim viața Lui. Amin!

Transcriere din : Active News: Cu Părintele Dan Bădulescu la vremea crizei cu mască de azi: Despre semnele vremurilor, marea apostazie, Marea Resetare și criza actuală, în raport cu profețiile din Sfânta Scriptură. VIDEO

Vasile Voiculescu, Sonetul CLXXXIII

Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire
Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Duminica Tuturor Sfinților - icoane cu cetele neamurilor

Ap. Romani 2, 10-16

Fraților, mărire, cinste și pace oricui face binele: iudeului mai întâi, și elinului. Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câți, deci, fără lege au păcătuit, fără lege vor și pieri; iar câți au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecați. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați. Pentru că, atunci când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt lor înșiși lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc, sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Ev. Matei 5,14-16; 10,32-33, 17-18,22

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteți lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Feriți-vă de oameni, că vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul; la dregători și la împărați veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor; și veți fi urâți de toți pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la sfârșit acela se va mântui.

 

Toti Sfinții Români

Arhim. Zaharia Zaharou: "Iertarea este cea care face loc fratelui nostru în inima noastră, astfel încât să-l putem primi într-însa ca pe propria noastră viață"

Duminica izgonirii lui Adam din Rai

Astăzi Biserica ne aduce aminte de raiul lui Dumnezeu pe care l-am pierdut și de cinstea de a fi plăsmuiți după chipul și asemănarea Ziditorului nostru. Domnul ne-a înzestrat cu o inimă adâncă, în stare să poarte într-însa simțirea vie și minunată a prezenței Sale, iar pentru noi, desfătarea raiului este comuniunea cu adevăratul Dumnezeu.

Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă, încă din cântările Vecerniei, să căutăm cu osârdie calea de întoarcere la raiul lui Dumnezeu, ca să ne împlinim menirea pe care Domnul ne-a hărăzit-o mai înainte de veci. De asemenea, Biserica ne reamintește că din pricina căderii în păcat am fost izgoniți din rai și pribegim pe acest pământ, tânguindu-ne amarnic pentru că ne-am lipsit de odihna și desfătarea raiului. Din scrierile Sfântului Siluan, învățăm că Adam și toți sfinții lui Dumnezeu au cătat raiul cel pierdut cu nemângâiat plânset de pocăință, strigând către Domnul, dintr-o inimă simțitoare și curată:

"O raiul meu, minunatul meu rai!

Unde ești, Doamne? 

De ce Ti-ai ascuns frumusețea feței de la mine? 

Ce Te oprește să viezi întru mine?

Pentru ce am întristat pe Domnul meu cel iubit? 

Sufletul meu tânjește după tine și Te caut cu lacrimi."

(din Scrierile Sf. Siluan Athonitul)

Si astfel, Însuși Domnul și Împăratul raiului a venit pe pământ și ne-a încredințat că Împărătița Lui este înlăuntrul nostru (cf. Luca 17, 21), în inimile noastre, și că fără harul Său nu putem face nimic. Potrivit cuvântului lui Hristos, viața noastră pe acest pământ are un singur scop - să aflăm calea întoarcerii la Dumnezeu și să dobândim harul Său, pentru a recâștiga raiul cel pierdut, comuniunea de-viață-dătătoare cu Ziditorul nostru cel iubit. 

Primul pas pe calea întoarcerii la Dumnezeu ni-l dezvăluie Evanghelia ce se citește în această duminică: trebuie să începem prin a-i ierta pe toți semenii noștri din inimă. Sfântul Siluan ne spune că îi iertăm cu adevărat pe frații noștri atunci când ne rugăm pentru ei ca pentru noi înșine. O astfel de iertare ne deschide inima harului dumnezeiesc. Domnul ne iubește atât de mult, încât a statornicit ca singură condiție a vieții noastre a-i ierta pe frații noștri precum și El ne iartă pe noi. Astfel, dacă iertăm micile și neînsemnatele greșeli ale semenilor noștri, atunci Domnul ne va dărui, la rândul Său, iertarea desăvârșită și absolută, ca să putem fi împreună cu El în veci. Iertarea este cea care face loc fratelui nostru în inima noastră, astfel încât să-l putem primi într-însa ca pe propria noastră viață.

Sfântul Nicolae Velimirovici: "În pilda Fiului Risipitor Domnul ne arată imaginea adevăratei iubiri, dumnezeiești"

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni se manifestă prin îndelunga Sa răbdare, prin nemăsurata Lui iertare, prin bucuria Lui nestăvilită. O asemenea iubire nu se poate compara pe pământ decât cu dragostea de mamă. Cine are mai multă răbdare decât o mamă? Cine iartă mai mult decât o mamă? Ce ochi pot plânge de atâta bucurie pentru întoarcerea unui păcătos, precum cei ai unei mame în faţa copilului care îşi cere iertare? De când există pământul, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului pentru neamul omenesc. Răbdarea Lui s-a întins până la teribila pătimire pe cruce. De acolo, iertarea Lui s-a revărsat din inima Sa și de pe buzele Lui. Bucuria pentru cei ce s-au pocăit, de-a lungul vieții Sale pe pământ, a fost  singura bucurie ce i-a luminat sufletul multpătimitor. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de mamă. Numai Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mama. Doar El are mai multă răbdare decât mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult decât ea când ne schimbăm în bine.

Cel ce nu are răbdare cu noi când păcătuim, acela nu ne iubește. Nu ne iu­beşte nici cel care nu ne iartă atunci când ne pocăim de greşelile noastre. Dar, cel mai puţin ne iubeşte cel  care nu se bucură de ridicarea noastră din păcat.

Răbdarea, iertarea şi bucuria sunt trei caracteristici fundamentale ale iubi­rii dumnezeieşti. Sunt, de asemeni, caracteristicile oricărei iubiri adevărate - dacă se poate vorbi de adevărată iubire în afară de iubirea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu e dragoste. Si dacă ar fi să numim altceva cu numele de dragoste, ar fi ca şi cum am numi capră sau purcel în loc de oaie.

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul - "Ce trebuie să căutăm? O stare creată de Iisus Hristos"

Starea de pace lăuntrică "pe care o trezește Hristos"

Predica Arhim. Emilianos Simonopetritul în biserica Sfântul Andre din Patisia (cartier din Atena), pe 21 februarie 1975

O, copiii mei preaiubiți, ce minunată este Evanghelia de astăzi! Am ascultat-o de nenumărate ori dar, mai mult decât atât, o trăim în mod continuu, mai ales în timpul slujirii fiecărei Liturghii, căci în seceta acestei vieți nu aspirăm decât la un lucru: să priveghem. Da, cu adevărat, Sfânta Liturghie nu este nici mai mult nici mai puțin decât o masă întinsă în aer liber, ca cea pe care ne-o înfățișează Domnul astăzi. 

Ați auzit ce-a spus Evanghelia? "El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarbă verde" (Marcu 6, 39). De ce? Pentru că Apostolii I-au spus: "N-au nimic de mâncare". Aceste mii de oameni, care au ieșit de la ei să-L urmeze pe Iisus, ar fi ajunat dacă Domnul nu i-ar fi așezat "cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci."(Marcu 6, 40) pentru a sătura sufletele lor. 

Sfânta Liturghie este această ieșire pe care o facem mereu și în cursul căreia, în mod asemănător, stăm în aer liber pentru a mânca. O ieșire? Dar de unde ieșim noi? Acești oameni au plecat de unde locuiau, din satele și orașele lor. Noi ieșim din noi înșine și din locul unde trăim. Cine dintre noi nu simte că intrând în biserică acesta este un loc particular și pentru a ajunge aici trebuie să părăsești tot? Dovada este că dacă ne vine un gând oarecare vrem să-l alungăm. Si dacă nu reușim, simțim că ceva străin a intrat clandestin în noi. Dar ieșim înainte de toate din noi înșine cu putere, ființial și în adevăr, părăsim deci păcatele noastre, înclinațiile noastre, aspirațiile noastre. Lăsam totul la exterior; tot ceea ce constituie de fapt viața noastră. Ceea ce există de acum este Dumnezeu. Ceea ce ne aparține sunt păcatele noastre, vrerile noastre, dorințele noastre, care formează sinele nostru inexistent, căci sinele nostru real este creația mâinilor lui Dumnezeu, suflarea primului Său dar. 

Ieșim din speranțele noastre, care ocupă cel mai mare loc în noi. Nu le strângem în mână și totuși le trăim atât de intens încât ni se pare că le atingem cu adevărat, că le ținem, avem chiar impresia că le stăpânim. In general trăim speranțele noastre ca pe niște experiențe, și trebuie să ieșim din asta.

Care sunt ele? Este ceea ce este văzut de ochii trupești și de cei, încă și mai sensibili, ai sufletului. Este tot ceea ce ne cutremură, ne face să vibrăm, ne preocupă, ne face plăcere, ne ridică, dar în lumea vizibilă, nu în afara acestei lumi.

Părăsim deci tot ceea ce vedem, ieșim din ceea ce constituie locul nostru de exil. Este un exod eroic pe care-l fac copiii lui Dumnezeu de fiecare dată când se adună pentru a se uni cu Domnul în acest sfânt loc, care este biserica.

Nicodime, ce faci cu dragostea Mea? Pr. Cezar Axinte: "Daca nu te vei lepăda de mintea ta, de tot ce ați alcătuit voi, după mintea voastră, nu veți intra în Împărăție"

Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi i-a zis: Cum pot să fie acestea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti? Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.(Ioan, 3, 1-21)

“Vestea cea bună” – Renașterea duhovnicească

Pr. Cezar Axinte şi Prof. Mihail Chircor

 Transcriere parțială:

Nicodim Zice Mantuitorului: "Stim ca faci minuni, ca esti de la Dumnezeu" - "stim", adica se vorbea acolo. "Stim, dar ce-I cu Tine? Care-i treaba, ca sa ma pot misca?" - stiti?, ca inima il cheamă. Si Mantuitorul nu se lasa măgulit: "da, stai sa-ti spun ce minuni fac...", ii spune limpede: "da, dar nu te mantuiesti, tu care crezi ca esti invatator de lege, ca esti rabin, nu te mantuiesti. Esti in afara potecii, ești pe o cale cu drum inchis". Ii spue direct: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu". Si, ce ii răspunde Nicodim? "Pai, cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?". Va dati seama? Nicodim este doctor in teologie, este profesor universitar de teologie si, mai mult decat atat, el judeca pricini teologice in Sanhedrin[Sinedriu], adica de mare finete - poate a judecat rabini... - si vine la cine? La fiul teslarului, Iisus din Nazaret! Si El ii spune direct: "nu te mantuiesti. Nu am timp sa discut cu tine, ca tu esti profesor, ai doctorat, ai nu stiu ce, dar problema e alta: nu te mantuiesti cu toate astea".  

Si, acum haideti sa venim in mileniul III. Nicodim a fost soim al patriei, a fost pionier, a fost utecist, a fost aspirant, candidat la carnetul de partid si, ce ajunge el? Profesor de marxism, activist de cel mai inalt nivel si conducator de mare unitate, sau mare secretar de partid pe judet, pe Bucuresti. Deci, iata-l pe Nicodim! Si, ce spune el, de fapt? "Cum voi putea eu, care de trei mii de ani sunt in traditia asta, sa renunt la faptul ca Moise a deschis marea. Cum voi putea sa renunț la dumnezeul acesta? Deci Moise a despicat marea si a facut atatea minuni, si noi suntem poporul ales de Dumnezeu. Sper ca nu ai nici un fel de obiectie!". Si Hristos spune: "nu, n-am venit sa stric Legea, ci sa o desavarsesc". "Pai cum? In ce fel? Cum sa intre cineva in pantecele mamii sale?". Si, atuncea, Mantuitorul ce-i spune? "Daca nu te vei lepada de mintea ta, de tot ce ati alcatuit voi dupa mintea voastra, nu veti intra in Împaratie. Nu ai cum!". Si se intampla astazi.

Protos. Hrisostom de la Putna: "La o nuntă, ce este mai puțin decât tot, nu este de ajuns"

"Mila pe care a arătat-o Dumnezeu astăzi este una care depășește în mod negrăit mila pe care noi o arătam ca oameni. La noi mila este un aspect al tristeții, ne pare rău că acela de lângă mine nu are tot ce-i trebuie, ne pare rău că acela este într-o stare mai proastă decât mine - ceea ce mă duce inevitabil la gândul că eu sunt mai bun decât el sau am o situație mai bună, așa că oricum ar fi, eu mă așez deasupra lui.

Pe când mila pe care o arată Dumnezeu este o milă care îl pune pe celalalt deasupra, este o milă care este împreună-lucrătoare, este ceea ce spunem noi prin cuvântul compătimire, împreună-pătimire. Nu se simte omul care primește mila lui Dumnezeu nicidecum mai mic, sau amărât, sau alungat, sau marginalizat în vreun fel. Nu! Se simte chiar ales de Dumnezeu, se simte chiar preferatul lui Dumnezeu. Așa își varsă Dumnezeu mila sa, ca cei peste care și-a revărsat mila sa să se simtă aleșii Lui."

Protos. Hrisostom - Parabola Împărăției unirii dintre Dumnezeu și om

Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii (pilda nunții fiului de împărat)

Iubiți credincioși,

Parabola de astăzi vine în continuarea parabolei pe care am auzit-o în duminica trecută, aceea despre lucrătorii cei răi, la vie. La sfârșitul acelei parabole ne aducem aminte că Hristos le-a spus așa: ați auzit că s-a zis că "piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului" și "Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi" (Matei 21; 42, 44). Si, spune mai departe Sf. Ev. Matei că evreii, fariseii și cărturarii, au înțeles că despre ei vorbește și căutau să-L prindă. Si, atunci, răspunzând Iisus a spus: "Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său" (Matei 22, 2) - și ați auzit parabola care s-a citit astăzi, la Evanghelie. Răspunzând Iisus, adică cunoscând inimile lor și înțelegând că aceștia nu voiau să primească mustrarea pe care le-o adusese - mustrare care era doar avertisment-, Hristos le spusese: dacă veți face așa, ca acei lucrători la vie, via se va lua de la voi și se va da acelora care vor aduce roadă. Si ei nu au vrut să înțeleagă și atunci Hristos le-a spus parabola aceasta, vorbind despre împăratul, care este Dumnezeu Tatăl, care a făcut nuntă Fiului Său, adică lui Hristos. Nunta aceasta este pentru Dumnezeu o asemănare dintre cele mai apropiate cu Împărăția Cerurilor.

Protos. Hrisostom de la Man. Putna despre paralizia duhovnicească

„Despre paralizia duhovnicească” - Predică la Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) a Protos. Hrisostom (m-rea. Putna)

Orbul din naștere: "Când El mi-a deschis ochii, nu am primit doar vederea, ci și puterea de a înfrunta ceea ce vedeam în farisei, și de a iubi ceea ce vedeam în Hristos"

 Evanghelia de la Ioan 9, 1-38

 În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. 

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: Omul Care Se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului şi te spală. Deci mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns el. 

L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi a deschis ochii orbului. 

Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Deci unii dintre farisei ziceau: acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. 

Deci iarăşi l-au întrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este proroc. 

Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi le-au zis: ştim că acesta este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul. 

Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu ştiu; eu una ştiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. 

A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci Cel Care vorbeşte cu tine Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.

Dragostea în care cred: ochii deschiși de IISUS

 

Aseară m-am plimbat puțin și am stat de vorbă cu omul care a fost orb din naștere... Era puțin mai bătrân, cu vreo două milenii doar, și îmi spunea:

 

 - Știi, când au venit fariseii, ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost că pe ei îi interesa orice, numai faptul că vedeam, că fusesem vindecat de orbire, nu. Nu le păsa de mine nici cât negru sub unghie. Singurul lucru de care le păsa era că se întâmplase ceva pe teritoriul controlat de ei, ceva care nu venea de la ei și de care ei nu știau. Pentru ei Iisus era un infractor nu pentru că făcuse ceva rău, ci pentru că făcuse ceva fără aprobarea, omologarea și fiscalizarea lor.  

 

Așa e și azi cu societatea creată de urmașii lor. Nu-i interesează omul, deși tot ce fac spun că fac pentru binele omului. Ceea ce îi interesează cu adevărat e puterea lor asupra oamenilor, să dețină un control cât mai profund asupra lor. Ei vorbesc și promovează drepturile omului, ceea ce e o infinită ipocrizie, pentru că singurul motiv real pentru care fac asta e ca, așezându-se în postura de furnizori și garanți ai drepturilor omului, capătă automat dreptul de a-i monitoriza și sancționa pe oameni, de a-i controla, în numele drepturilor lor. Nu omul, ci drepturile lui sunt importante. Iar și mai importanți ca drepturile sunt, bineînțeles, cei care le garantează...

 

Dar răul are putere asupra cuiva atâta vreme cât acela se teme. Ochii deschiși de Iisus văd asta. Și tocmai asta îi sperie, de peste două mii de ani, la Iisus Hristos: că deschide ochii oamenilor să vadă cine sunt ei și că puterea lor [a fariseilor și cărturarilor n.n.] stă în specularea orbirii duhovnicești a oamenilor.

 

Îl urau pe Iisus pentru că era singurul care nu se temea de ei. Ba mai mult: le devoala lăuntrul ticălos înaintea oamenilor, le răsturna raționamentele și tarabele, demola în toate felurile autoritatea lor demonică și lumea construită pe ea. De aceea L-au și ucis.

 

Dar Iisus s-a lăsat ucis ca să rezolve și problema morții, să-i ia și ei puterea asupra oamenilor. Ca murind să coboare în iad și să ia și puterea iadului asupra oamenilor....  Într-un cuvânt, S-a lăsat ucis ca să pătrundă în profunzimea condiției umane căzute și să-i smulgă rădăcina...

 

- Mai face El asta azi, mai deschide ochii orbilor din naștere?

 

 - Bineînțeles. Hristos a dat puterea Sa Bisericii. Și Biserica deschide și azi ochii orbilor din naștere, prin Taine și Învățătura Evangheliei. Dar nu știu ce se întâmplă, căci atunci când Iisus mi-a deschis mie ochii, eu am devenit curajos ca El, am început să-i înfrunt pe farisei și chiar să-i iau peste picior. Când El mi-a deschis ochii, nu am primit doar vederea, ci și puterea de a înfrunta ceea ce vedeam în farisei, și de a iubi ceea ce vedeam în Hristos.

 

 Azi orbii văd, dar se tem. Și frica le va lua din nou vederea...  O Biserică care se teme de Puterea lumii, nu mai poate da oamenilor puterea de a înfrunta și învinge lumea, așa cum a făcut Iisus Hristos și cum le-a lăsat moștenire să facă și ucenicii Lui. 

Și cu timpul, temându-se de lume, Biserica poate pierde și puterea de a deschide ochii....

Dragostea în care cred: Și azi

Și azi cărturarii și fariseii creștini
expun și discută întruna
problemele vieții
propunând soluții

și tot numai vameșii
care lovindu-se în piept
bat în Ușa Împărăției

primesc rezolvarea...

Dragostea în care cred: în biserică

în biserică

unii se roagă
să fie izbăviți
de boala lor
ca să trăiască...

alții,
să fie izbăviți de
viața lor

ca să se
mântuiască...