Egoismul duhovnicesc ne duce spre un proces tehnologic de mântuire, nu în comuniune personală. Raţiunea vieţii este dragostea crucii

Luca 17, 12-19

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?  Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?  Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Arhim. Varnava Iankos:
Binecuvântarea neputinţei (2016)

Pericopa noastră evanghelică de astăzi pomeneşte evenimentul tămăduirii celor zece leproşi (v. Luca 17,12-19). Aici se menţionează că zece leproşi şi-au cerut în genunchi tămăduirea de la Domnul şi au primit-o. Însă numai unul dintre aceştia s-a întors ca să-i mulţumească Domnului şi ca să-şi exprime recunoştinţa pentru vindecarea sa. Atunci Domnul a pus întrebarea: „Ceilalţi nouă unde sunt? Pentru ce nu au venit?“. Continuând lectura pericopei evanghelice, Îl vedem pe Domnul nostru că-l îndreptăţeşte duhovniceşte pe acel unul, care mai era şi samarinean, spunând că credinţa lui l-a mântuit.

Avem prezente aici două elemente. Acela al binefacerii şi acela al recunoaşterii.

Întâi de toate, trebuie să analizăm faptul că din cei zece leproşi cel de neam mai de jos a primit acest privilegiu, adică acela de a-i fi recunoscută de Domnul credinţa lui şi posibilitatea mântuirii lui. Acela care nu era de neam ales, cel străin de neam, acela care nu se afla în cadrul poporului moştenirii lui Dumnezeu.

De cele mai multe ori problema se află în faptul că noi suntem atât de izolaţi în noi înşine, încât nu putem să vedem nimic mai departe. Fie că aceasta este o idee, fie că aceasta este o virtute, fie că este orice altceva. Fiecare dintre noi îşi confecţionează un sistem de gândire, de sentimente şi funcţiuni personale, care nu are nicio legătură cu celălalt, nu are nicio legătură cu Hristos. Dar aceasta este o închidere asfixiantă în noi înşine. Odată cu trecerea timpului sufletul se osifică într-o anumită stare, iar omul devine precum betonul şi astfel capătă o anumită formă. Are certitudini, are obsesii şi nu admite schimbări.

Din cei zece leproşi care s-au tămăduit, cine a venit şi şi-a manifestat recunoştinţa sa? Cel neputincios! Acela care nu era de neam ales. Aşadar, în cele din urmă este un privilegiu să fim neputincioşi, să fim vlăguiţi, să nu fim recunoscuţi. Este un privilegiu, pentru că nu ne închinăm la noi înşine.

Există, desigur, primejdia dezamăgirii, care în realitate este un simptom al mândriei. Dacă omul respinge acest simptom şi primeşte cu răbdare nevrednicia sa personală, întorcându-se spre Dumnezeu, are toate acele premise necesare pentru a ieşi din microcosmosul său, de a ieşi din limitarea sa vizuală, astfel încât să-l vadă pe celălalt şi mai departe.

De obicei, sistemul gândurilor şi al funcţiunilor noastre personale este sprijinit pe îndumnezeirea mulţumirii noastre de sine, a satisfacerii noastre. Lucrul acela pe care noi îl grăim: „să mă simt bine”. Aşadar, de mult ori există această dilemă: să mă simt bine, să petrec bine jertfind Adevărul, căutarea lui, sau să aleg acest proces dureros de căutare a Adevărului, care mă va scoate dintr-un impas existenţial, de viaţă? Această dilemă se pune zilnic în faţa noastră şi de multe ori capătă şi dimensiuni tragice. Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul prin mijlocirea căruia vom petrece bine şi vom fi aranjaţi?

De obicei omul caută raţiunea echilibrului său psihic, psihologic, dar nu a odihnei lui ontologice. Omul se luptă să afle o clipă de mulţumire, dar este neputincios şi indiferent să afle limitele vieţii şi raţiunile vieţii. Adică desfăşoară o deosebită luptă pentru a găsi un artificiu, prin mijlocirea căruia să se simtă bine, artificiu care poate să fie şi viaţa religioasă, dar să nu intre în procesul de a afla raţiunea vieţii, raţiunea faptelor sale, raţiunea alegerilor sale.

Omul vrea să se simtă bine, să-l iubească ceilalţi de pildă, dar nu intră în aventura de a căuta ce este în cele din urmă dragostea? Cum se întâmplă să fie? Cum se defineşte? Omul devine pur şi simplu un receptor pasiv al stărilor plăcute sau neplăcute. Iar pe Dumnezeu şi-L doreşte ca pe un mag, care într-un mod pasiv, deodată şi fără propria lui participare, fără coparticiparea libertăţii lui, fără participarea la căutarea adevăratei raţiuni, îl va face pe om să se simtă bine. Asemenea rezolvări căutăm.

Nu este însă cu putinţă ca omul să înainteze în acest fel. Există evenimente în viaţa noastră care ne aduc în dileme tragice. De multe ori ne aflăm faţă-n-faţă cu viaţa sau cu moartea. Iar omul atunci simte un nod în gât. Simte înlăuntrul său că i se zdrobesc, că i se spulberă puterile. Din ce motiv? Pentru că exact atunci intră în confruntare cu sine însuşi. Conştiinţa lui îi mărturiseşte faptul că alegerea aranjării lui este o tăgăduire a vieţii. Şi se întreabă ce să facă?

Viaţa este exact această trezire a existenţei noastre şi a intensificării activităţii ei. Să simtă omul că merită faptul că a venit în această viaţă, că există cu adevărat, că trăieşte în spaţiu şi timp. Nu într-un mod abstract, nu într-un mod ideologic, ci cu o raţiune practică, prin mijlocirea căreia caută şi se verifică pe sine însuşi.

Simptomul acestor obsesii ale noastre, ale raţiunii psihologice şi ale tăgăduirii celei ontologice, conduce la diferitele sisteme de gândire. Uneori chiar şi sistemul bisericesc este rodul infirmităţii sau al alegerii omului de a nu voi să găsească viaţa.

Astfel se creează grupurile alese, parohiile alese, oamenii aleşi, religiile alese, sistemele filosofice alese şi neamurile alese. Pentru aceasta şi Hristos în mod scandalizator nu tămăduieşte pe vreunul dintre cei aleşi, pe vreunul dintre iudei, ci tămăduieşte şi mărturiseşte virtutea unuia care nu era un „ales”, a unui samarinean.

Cineva ar putea spune că unii sunt cu adevărat harismatici, că genele anumitor oameni îi fac să fie speciali. Şi ce-i cu asta? Se mântuiesc? Pur şi simplu aceştia au mai multă răspundere. Dacă, desigur, ei se înfumurează pentru superioritatea genelor lor şi pentru harismele lor, ce fac? Tăgăduiesc modul duhovnicesc, potrivit căruia puterea omului se vede în faptul de a vrea să fie învins, în faptul de a îndura înfrângerea şi mai cu seamă dacă înfrângerea sa este posibilitatea vieţii pentru altul.

Omul, însă, funcţionează cu o raţiune antihristică, cu o raţiune care este refuz al Crucii. El vrea să pară puternic şi să-l stăpânească pe celălalt. Să-l recunoască drept puternic, indiferent dacă promovarea propriei sale puteri este consumarea completă a celuilalt, este spulberarea celuilalt.

Ales, în cele din urmă, este acela care vrea să trăiască în chipul lui Hristos. Aşadar, este alegerea noastră de a ne integra „întru pocăinţă” în Trupul lui Hristos. Fie că suntem superiori din punct de vedere biologic, psihologic sau chiar şi genetic, fie inferiori. Vom avea de dat într-o mai mare măsură seamă lui Dumnezeu dacă noi suntem mai aleşi decât alţii.

Dumnezeu nu este părtinitor, nu caută la faţa omului, nu-i deosebeşte pe oameni în buni şi răi, ci însuşi omul alege să se deosebească în faţa lui Dumnezeu, preferând virtutea sau răutatea, adoptând raţiunea vieţii sau raţiunea morţii.

Raţiunea vieţii este să învăţăm să iubim, adică să fugim de închiderea noastră, de microcosmosul nostru. Acest microcosmos de multe ori este creat şi prin lucruri bune, prin ideile noastre, prin virtuţile noastre şi prin însăşi conştiinţa noastră religioasă.

Conştiinţa religioasă a creştinului nu este una instituţionalizată, ci este o conştiinţă a „persoanei”, este conştiinţa lui Hristos, este conştiinţa vieţii.

Toate acestea, ştiţi, constituie cadrul teoretic. Însă, fiecare om are momente în viaţă când este judecat. Dacă el Îl alege pe Hristos sau pe sine însuşi. Dacă alege viaţa sau moartea. Dacă alege să experieze o raţiune a vieţii, dacă alege planul ontologic, planul duhovnicesc sau dacă va rămâne ţintuit în forme, fără să existe acolo propria lui participare dureroasă, care se exprimă drept cale a nevoinţei şi a Crucii. Dacă, în final, cere o odihnă, o aranjare şi o relaxare, care să-l facă să petreacă el şi familia lui clipe plăcute până când va pleca din această lume.

Sursa web: Cuvântul Ortodox: Duminica a 29-a dupa Rusalii: BINECUVANTAREA NEPUTINTEI. “Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul prin mijlocirea căruia vom petrece bine şi vom fi aranjaţi?” RISCUL DUHOVNICESC AL “OSIFICARII”, al “inchiderii asfixiante” in propriul sistem si al RATARII INTALNIRII CU DUMNEZEU

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

***

Marius Iordachioaia:

O predica ...din topor (2014)

Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Şi mulţimile îl întrebau, zicând: Ce să facem deci? (LUCA 3, 9)

Orice om e un lepros care stă departe de Împărăţia Cerurilor, de poporul de acolo şi de Calea ei, aşa cum leproşii din vremea acţiunii Evangheliei din acestă duminică stăteau departe de sat, de populaţia sănătoasă şi de drumurile publice. Şi numai Iisus ne poate vindeca şi integra în lumea cea firească, veşnică, nimeni altcineva. Căci numai Iisus iartă păcatele şi vindecă patimile, lepra sufletului, boala care te trimite pe veci „afară”….

Iisus ne cheamă şi azi, prin Duhul Sfânt, Duhul adevărului, al adevărului că ne sunt sufletele putrede de singurătate lăuntrică, să ne spovedim, să ne curăţim sufletele în Taina Pocăinţei. Şi mulţi mergem, mai ales în posturi. Dar câţi o facem ca cei 9 şi câţi ca samarineanul?

Câţi mergem din chemarea lui Iisus şi câţi din obicei? Câţi venind la Spovedanie, ajungem şi la Iisus? Câţi venind prin Pocăinţă la Iisus, rămânem cu El? Câţi, spovedindu-ne, ne aflăm pe noi înşine şi viaţa noastră optimă, „ideală”, şi câţi pe Iisus şi viaţa Lui de jertfă? Şi câţi din noi mulţumesc cu adevărat dăruindu-se lui Iisus? Căci a mulţumi pentru viaţa veşnică, înseamnă a mulţumi veşnic.

Pe unii ortodocşi îi supără faptul că folosesc Numele „IISUS” şi nu pe cel de Hristos. Pe mine mă supără faptul că L-am transformat pe „HRISTOS” într-un fel de instituţie. Iar persoana Iisus a rămas, în practică, în afara creştinismului, a Tainelor şi a cultului. Toate acestea au devenit un fel de proces tehnologic de mântuire, nu comuniune personală. Nu cunosc o dramă mai mare a ortodoxiei contemporane ca depersonalizarea trăirii ei. Discutăm lejer despre Dumnezeu, cu oarecare tremurături în glas despre Hristos şi facem alergie totală la IISUS. Oare să ne fi speriat atât de tare campaniile neoprotestante? Să fi devenit IISUS şi „relaţie personală” termeni compromişi din cauza abuzului sonor sectar, pentru că la ei sună cel mai adesea ca nişte tigăi de aramă cu accent şi inflexiuni de agent de Bursă?

De cele mai multe ori, nu. E vorba doar de teama de angajament. HRISTOS e un fel de firmă în care te poţi pierde printre miile de funcţionari. IISUS e o Persoană care impune o relaţie directă, intimă, neechivocă: faţă în faţă! HRISTOS defineşte „funcţia” Persoanei cu numele Iisus! [1] Dacă eu sunt Nicolae Pictorul, şi cineva mă strigă „Pictorule!” înseamnă că îl interesează pictura, pe când dacă mă strigă „Nicolae!” înseamnă că îl interesează persoana mea. Nu e o diferenţă aici identică celei dintre interes şi dragoste?

După două mii de ani de creştinism, deşi suntem botezaţi, mirunşi şi împărtăşiţi, Duhul lui Hristos rămâne, ca şi pentru Nicodim, un Vânt care nu ştim de unde şi încotro bate, pentru că în loc să ne mişte către Împărăţie, ne răcoreşte evlavia şi ne flutură plăcut, romantic, părul. Fără cunoaşterea lui Iisus Cel istoric, al Evangheliilor, fără urmarea Lui prin credinţa în cuvântul Lui, vom merge în continuare la preoţi şi ne vom curăţi, bineînţeles, pentru că e o faptă după cuvântul lui Hristos, după care ne vom întoarce la viaţa noastră, nu la El. Iar viaţa noastră, viaţa trăită „în numele nostru”, inevitabil, ne va umple iarăşi de lepră, căci, tocmai ea e sursa de infecţie.

Pe mulţi teologia conceptuală, de manual şi catehism, i-a amorțit la inimă şi nu se mai pot uni sufleteşte cu Persoana istorică a lui Iisus. Pentru aceştia Evanghelia e o epitimie, un „canon”, o pedeapsă. Mai degrabă bat o sută de metanii, decât să citească un capitol din Evanghelie. Pentru că fără dorinţa întâlnirii cu Iisus, fără setea şi foamea de a-L descoperi şi înţelege, fără a-I dori iubirea, Evanghelia nu are gust şi e greu de digerat…

Suntem foarte adesea mai pietişti decît pietiştii, pentru că toate sentimentele lor sunt totuşi orientate spre persoana lui Iisus, pe când majoritatea trăirilor noastre harice, „ortodoxe”, sunt forme perverse de egoism duhovnicesc. Căci deşi plini de experienţe harice, suntem paralitici morali…

Ca răspuns la securea înfiptă la rădăcina vieţii noastre, am înfipt şi noi una la rădăcina credinţei. Ca să nu fim noi tăiaţi şi altoiţi, în inimă, cu Hristos, L-am tăiat pe El din credinţa noastră. Cine are ochi de citit, să înţeleagă.

Deci, cititorule dragă, astăzi noi şi încă vreo câteva zeci de leproşi am fost la Liturghie... Oare care dintre noi, întorcându-se acasă, se duce să cadă la picioarele lui Iisus?

Sursa web: Român Ortodox în Franta, Marius Iordachioaia despre viata traita ca un fel de "proces tehnologic de mantuire" si nu in comuniune personala