luni, 15 ianuarie 2024

Poeme de Ioan Alexandru. "Rămane-va lumina din văpaie, Rămane-va uitarea din cuvânt, Rămane-va iubirea iubitoare, Din sărăciile ce sunt..."



Lumină lină, leac divin,
Încununându-l pe străin,
Deasupra stinsului pământ,
Lumină lină, Logos sfânt...

   

Iov 

Pierduse tot şi toate îl dureau,
Carnea pe trup şi orice amintire,
Dar ceva în el crescuse uriaş
Şi-nţelegea că asta e iubire.

Părasit de prieteni şi averi,
Sugrumat de răni şi de puroaie,
Lins de flăcări şi de remuşcări,
Sta pe rug cântând în vâlvătaie.

Se-ncinsese-n suflarea lui,
În adâncul neputinţei sale,
Ca un fel de dans mistuitor,
Trâmbiţând la ceruri osanale.

Înecat de milă şi de dor,
Copleşit de fericiri senine,
Iov ştia de moarte c-a scăpat,
Şi trăia de-acum făra de sine.
***


Iubirea 

Părtași suntem multor iubiri,
Una singură e împlinire, 
Celelalte numai presimțiri,
Până dăm în inimă de Mire.

Împodobit cu-nfățisarea Lui
Dinspre înviere răsărindă
Pe cât în lacrimile orișicui
Voi râvni iubirea să-și aprindă. 

Ce există să iubesc nespus:
Oceanul stingerii de sine,
Să rodească-n cele care nu-s,
Răsăritul ce le aparține.
***


Iubire
Iubire nu-i decât această
Curată împăcare pe pământ:
Un om se dă cu grijă la o parte,
Să poată trece trandafirul Sfânt.
 
Iubirea nu-i decât mireasma
Rămasă după crinul ce-a trecut,
Din care-ți faci cămașă pe măsură,
Să poți trăi pe lume nevazut.
***


Psalm 

Oriunde plec, Tu eşti mereu cu mine.
Unde-aş fugi să nu pot fi ajuns?
Sunt singur, e noapte, vin să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am străpuns...

De faţa Ta nimic nu mă ascunde,
Oriunde cer azil sunt prigonit.
Oceanul nu are îndestule unde,
Să-mi dea odihna nemărturisit.

Nici lacrimile nu mă mai încearcă,
De teama Ta şi ele-au amuţit.
Porunca-ai pus în toate să mă-ntoarcă,
Să mă predea unde Te-am pângarit.

Știu că o faci din mila Ta cea mare,
Ce nu îți dă odihna să mă uiţi,
Să-mi treacă zilele fără lucrare,
Cu faţa Ta de-acuma mă confrunți.
***


Întoarcerea

Ce suntem când ne știm iubiți aceea vom rămâne
În veci de veci, de la iubire-n sus.
Mireasma vinului se-mprăștie în pâine,
Unde-o jertfă-n taină s-a depus.

Fiul risipitor că e iubit știe,
Altfel cum să se smulgă să bată atâta drum,
Să ia calea întoarcerii e-o veșnicie,
Din pulbere să iasă și din scrum,

De nu l-ar fi-nsoțit în cea din urmă ură,
Lacrima Părintelui l-a-nvins,
Ce l-a întrezărit la cotitură,
Când mâneca de ochi i s-a atins...

***


Cerul și pământul 


Trece-vor graiurile universului,
Se va stinge-n țărână seara
Pământului. Lămpile vor orbi
Și-n văzduh va amuți larma
Cucuvailor. Vulturii se vor retrage
În nevăzut, și tăria vederii
Se va preface-n amurg. Toate
Se vor aduna în acea matcă,
Ușoară de nimic, din care
Smulse-au fost de Duh la începuturi.

Atunci Te voi vedea pe Tine
Cum mă vezi, și ne-om cunoaște
Îndeaproape, cuvânt din cuvânt,
Putere din putere. Dimineața fi-va,
Fi-vor ani, fi-va și reveni-vor blânde
-N veșted vânt aprinsele, tulburătoarele zări,
Ce ne hrăneau nădejdea altădată.
Pământ și cer vor trece ca o faclă,
Din umbra Sfântului mormânt
Rămane-va lumina din văpaie,
Rămane-va uitarea din cuvânt,
Rămane-va iubirea iubitoare,
Din sărăciile ce sunt.

***


Lumină lină

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini.
Lumină lină, cuib de ceară,
Scorburi cu miere milenară.

De dincolo de luni venind,
Și niciodată poposind,
Un răsărit ce nu se mai termină,
Lină lumină din lumină lină.

Cine te-aşteaptă te iubeşte,
Iubindu-te nădăjduieşte,
Căci într-o zi lumină lină,
Vei răsării la noi deplină.

Cine primeşte să te creadă,
Trei oameni vor venii să-l vadă,
Lumină lină, lini lumini,
Răsari din codrii mari de crini.

I-atâta noapte şi uitare,
Și lumile au perit în zare,
Au mai rămas din vechea lor,
Luminile luminilor.
Lumină lină, lini lumini,
Înstrăinându-i pe străini,
Lumină lină, nuntă leac,
Tămăduind veac după veac.

Cel întristat şi sărăcit,
Cel plâns şi cel nedreptățit,
Și pelerinul însetat,
In vatra ta au înoptat.

Lumină lină, leac divin,
Încununându-l pe străin,
Deasupra stinsului pământ,
Lumină lină, Logos sfânt.
***


Logos

Logosul, de n-ar fi suferit,
Dacă nu ar fi trecut prin moarte,
Aș fi singur. Dar sunt fericit,
Că nici moartea nu ne mai desparte.

Si extazele, din când în când,
De aceia sunt devastatoare,
Cosmosul va devenii Cuvânt,
Cum și eu voi fi înfățișare.

Până-atunci în horă sunt cuprins,
In această zbatere prea strâmtă,
Dar pământul printre stele nins,
I-absorbit de zorile de nuntă.
***


Izvorul

Izvorului asemeni sunt și eu,
Cutremurat sub stelele de vară,
Cu cât e cerul mai fașă de vânt,
Cu-atât lăuntrurile mele se-nfioară.

Nu dinafară-i zvon ce mă frământă,
Nici din adâncuri, nici de sus,
O urmă s-a desprins din slavă,
Icoana ei în mine a apus.

Din ce în ce sunt cercuri mai adânci,
Si mai departe horele pe ape,
S-a deșteptat în mine un izvor,
Ce nu-l mai pot cuprinde și încape.

***


Cântec


La marginea drumului trăiește izvorul
Îndrăgostit de stele.
Noaptea îl poți auzi,
Din prund,
Suspinând după ele.

Ziua țintuit în pământ,
Numai oglinzi și răcoare,
Izvorul se dăruie tuturor
Cu-nfrigurare.

Îl iau în pumni,
Ori în genunchi, mă plec
Cu inima-nsetata.
Izvorul – coloană-n adânc
Ridicată.

Acum a înghețat.
Peste ape,
Un flux de lumini plângând l-a țesut
Dedesubt – izvorul ce face?
Și cum a fost la început?
***


Fiul meu

Singura tristețe-ngăduită
Omului pe pământ,
Din care moartea-i izgonită,
E că nu-i sfânt.

Geniu poți fi, stăpân peste popoare,
Omenirii binefăcător,
Dar să trăiești ca frunza-n tremurare
Din iubire slugă tuturor.

Răul să-l uiți, oricât ți se va face,
Să te-nduri de cel ce te-a lovit,
Cum vinul în iertare se preface,
În sanctuarul graiului jertfit.

Cel din urmă să te socoți în toate,
La răbdare să-ndrăznești întâi,
Nu vei greși din milă pentru frate,
În locul lui și-n iad să te propui.

Cum e prezent luceafărul de seară,
Pe-o lacrimă în valuri și ferești,
Așa n-ai să ajungi povară,
În cer și pe pământ oriunde ești.
***


Fiul meu

În sudoarea frunții-i izbăvire,
În suferinți, și lipsuri, și nevoi,
Lucrarea săvârșită cu iubire
Ne va striga din moarte înapoi.

Eternitatea nu-i tocmeală,
Cei milostivi vor fi biruitori,
Nu poți să te întorci cu mâna goală,
Truda poate dezveli comori.

Fără jertfă nu ies la vedere,
Nu sunt nașteri fără suferinți,
Primește-le ca pe o mângâiere,
Ce-a izbăvit părinții din părinți.
***

Când omul a fost izgonit din rai,
Florile primit-au dezlegare
Să-l însoțescă toate câte pot,
Fără să-și ia o altă înfățișare.

Să poată numai ține urma lui,
Cât fi-va el străpuns de agonie.
Se cade viețuirea fără veac,
Să și-o smerească o vremelnicie.

Și unde omul noaptea va îndrăzni,
Să-și plece capul în liniștire,
În zori pe rouă când se va trezi,
Să-l copleșească raiul din zidire.

Și din sudoarea zbaterii pe loc,
Pământul să-l frământe a plămadă,
Și să nu-l mustre-atâta nenoroc,
Fluturi perechi pe floare să se vadă.

Cum vin pe rând și se împărtășesc;
Din licărele-acestea de potire;
Iscând în flori întocmai ce-au adus;
Puțina sete după nemurire...
***


Cina

Vine un musafir la noi în casă,
Aducător de har orice străin,
Îl vom pune în frunte la masă,
Lângă pâine și vin.

Cât ne este vatra de săracă,
Pe cât suntem de mulți lângă foc,
Îi place lui Dumnezeu să petreacă,
Cu noi la un loc.

Fărămiturile-astea puține,
Trebuie să le-mparțim chibzuit,
Să rămână coșurile pline,
Din cât a prisosit.

Fiece casă-mpărăție,
Fiece masă prestol,
Prin fiecine poate să vie
De când mormântul e gol.
***


Avere

Averea unui neam, nepieritoare,
Stă în puterea de-a iubi,
Cât de smerit e-n sine fiecare,
Câți pruncuți îmbracă zi de zi.

Nu câte oale fierb la mine-n vatră,
Și de vin ulcioare am golit,
Ci inima de n-a rămas de piatră,
Cât urât în ea s-a pustiit.

De am trecut pe lângă mâna goală,
Întinsă de un cerșetor,
Zadarnic umbra-n jur răscoală,
Din peșteră ecou răsunător.


Publié par
Libellés : , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)