P. Varnava Iankos: " Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul"

* Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și bucurie.

*  Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces, individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul.

* Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în același timp să hrănească și el prezența celuilalt.

* Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu celălalt.

* Toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu.

Luca 14, 16-24

Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

Matei 22, 1-14

Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. 

P. Varnava Iankos

- Biserica Păcătoşilor -

Relație de viață

Am citit astăzi una dintre parabolele Domnului nostru (v. Luca 14, 16-24, Matei 22, 1-14), aceea a chemării la cina domnească. În cuprinsul ei se spune că un om a făcut cină mare și a chemat pe mulți oameni să participe la această cină a bucuriei. Au refuzat, însă, unul după altul, invitația; unul pretextând grija pentru soția lui, altul grija pentru protejarea proprietăților sale, iar altul noile perechi de boi pe care le cumpărase. Spunând cinci perechi de boi, parabola înțelege simțurile omului.

Așadar, robirea omului față de simțurile sale și față de grijile vieții cotidiene îl împiedică să vină la această cină, la Cina Împărăției Cerurilor. La Cina la care se oferă Trupul cel Stăpânesc, Trupul Domnului nostru.

Biserica este statornicită în principal ca vatră, ca locaș și casă, iar cel mai însemnat lucru pe care-l putem face într-o casă este ca noi, oamenii, să venim în contact și în relație unii cu alții. Această relație și acest contact se exprimă, în principal, prin cină, prin mâncare, prin oferirea mesei. Această oferire a mesei se referă și la Împărăția Cerurilor, deoarece aceasta este posibilitatea de a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu. Prin urmare, Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și bucurie.

Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces, individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul, drept pentru care nu s-ar putea exprima această coexistentă și relație cu altceva mai puternic decât prin înțelesul de cină.

Prin urmare, nu poate fiecare, el însuși, în mod individual, să se desfăteze de Împărăția Cerurilor, ci poate doar în comuniune, de obște, iar aceasta se exprimă în principal prin statul la masă. Masa, așadar, este aceea care oferă în mod simbolic înțelesul deschiderii, al spargerii singurătății omului, și a posibilității sale de a se deschide spre dragostea lui Dumnezeu.

Avem, așadar, parabola chemării la cina cea mare. Însă omul nu poate realiza comuniunea, nu suportă masa cinei. Vrea să câștige el însuși, vrea să se întoarcă spre familia lui, spre femeia lui, vrea să se întoarcă spre lucrurile sale, spre munca lui.

Vedeți, dificultatea noastă este exact acesta: cum să spargem hotarele individualismului nostru. Și este realmente o hulire a trupului Bisericii însăși acest proces și însăși această strădanie a omului, de a exista în mod individualist. Ca o strădanie de evlavie individualistă, de cucernicie individuală și de îmbunătățire a moralei individuale și a purtării sale.

Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu celălalt. Aceasta nu este o nevoință artificială, adică să urc pe un alt nivel de îmbunătățire al minții și a inimii, dacă nu trece prin relație. Și încă, mai mult, această îmbunătățire este valorizată dacă este adevărată sau mincinoasă prin mijlocirea relației cu Dumnezeu și cu aproapele nostru.

Aceasta este o rană grea în Trupul Bisericii și un semn al secularizării în adevăratul sens al cuvântului atunci când omul ignoră masa (Bisericii) și se întoarce spre o rugăciune individuală, de la care așteaptă o simțire de plăcere și de mulțumire pe care desigur că o socotește a fi duhovnicească. Nu este o plăcere duhovnicească, ci psihologică, pentru ca să se simtă bine cel ce se roagă. Noi spunem "merg la Biserică", dar să facem un tur de galop și să-i întrebăm pe oameni "de ce mergeți la Biserică?" Un număr foarte mare va răspunde "deoarece mă simt bine". Nu aceasta este esența.

În Biserică nu mergem ca să ne simțim bine și frumos, mergem ca să ne vedem realitatea noastră care este urâtă și să depășim această urâțenie. Nu făcându-ne o injecție, nu dopându-ne organismul nostru sufletesc cu cântările și icoanele din biserică, ci împărtășindu-ne la Cina Împărăției. Atunci și cântările și icoanele ne conduc la acestă posibilitate, la faptul că Împărăția Cerurilor și Hristos este masa. Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în același timp să hrănească și el prezența celuilalt.

Drept pentru care acest refuz al oamenilor din parabolă ce arată? Unul dintre ei, se zice, era căsătorit, altul avea cinci perechi de boi, iar celălalt avea un ogor pe care-l cumpărase și trebuia să-l cerceteze. Așadar, toți erau oameni integri, cinstiți, erau oameni dinamici. Atunci când toți acești oameni cinstiți nu au venit la cină, stăpânul casei a ales să-i invite pe oamenii invalizi, pe ciungi, pe șchiopi, pe săraci și, când a constatat că încă mai este loc, i-a silit să intre și pe aceia care erau afară, pe drumuri și pe la garduri, adică pe aceia care erau în afara hotarelor Bisericii.

Aceasta ce înseamnă? Oamenii cinstiți sunt cei botezați, cei "în regulă", adică noi. Noi, însă, ce facem? Suntem simbolic "în regulă", pentru că suntem botezați și se poate să urmărim și vreo oarecare postire și vreo oricare altă lucrare duhovnicească și astfel să ne simțim asigurați. Atât de asigurați încât să lăsăm cu tot dreptul ca voința noastră să se concentreze pe femeia noastră, pe bărbatul nostru, pe lucrurile noastre, pe grijile noastre. Drept pentru care ce se întâmplă? Toate acestea funcționează nu într-o corelare, ci unul anulează pe celălalt și în cele din urmă rămânem numai cu unul dintre ele. Ne numim doar creștini sau oameni duhovnicești, adevărul însă se vede în cât suntem de legați de lucrurile sau de modul nostru de viață în parcursul nostru cotidian.

Și îi avem și pe cei lipsiți de integritate, adică aceia care-L caută pe Dumnezeu și nu L-au găsit. Există și neputincioși, aceia care înțeleg că acelea pe care le trăiesc nu-i satură, sau nu știu unde să se întoarcă. Iar lipsa lor este aceea că nu au aflat numele lui Hristos. Hristos, însă, vede inima lor și-i silește să intre înăuntru. Îi conduce la această cină într-un anumit fel cu sila pentru că omul smerit, acela care înțelege că are nevoie de hrană, acela va intra.

În vreme ce noi considerăm că suntem luminați. Nu suntem însă luminați, ci "pretinși luminați", care ne-am aranjat și, în cele din urmă, odată cu trecerea timpului, ne-am stricat înlăuntrul nostru și ne-am divinizat femeia, căsătoria, relațiile, așadar munca și proprietățile noastre.

Noi se poate ca să avem numele de creștini, dar ne hrănim cu viața cotidiană a eului nostru. Astfel noi ne-am scurtcircuitat și ne vine o anumită epuizare. Iar creștinul de astăzi este un creștin mort și nu poate insufla pe nimeni, nici măcar pe el însuși.

După aceea Domnul, se spune în parabolă, când a văzut că mai există și alt loc, i-a silit să intre la cină și pe aceia care se aflau "pe la garduri, afară". Din ce motiv? Pentru că aceștia încă nu-L cunoscuseră pe Stăpânul casei. Astfel, într-un anumit mod Dumnezeu îi "silește" prin faptul de a se face într-o mai mare măsură descoperit. Nu-i trage zorindu-i, ci, atunci când se arată Hristos viu, de-acum ca lumină adevărată, într-un mod mai presus de fire, aceasta este o formă de silire. Oamenii nu au auzit, nu au văzut, nu sunt capabili prin lucrurile lor omenești, dar au dispoziție bună chiar dacă sunt în afara Bisericii. Și acest Domn îi silește prin faptul de a se face mai mult descoperit fără însă ca să-i priveze de libertate. Așadar, aceasta face Dumnezeu.

Noi avem nevoie să înțelegem în cele din urmă că bucuria noastră este relația care se exprimă prin mâncare și băutură. Mâncarea și băutura sunt împărtășire de Dragostea lui Dumnezeu. Așa cum, atunci când ai două iubite, dragostea ta se micșorează pentru una din ele, și în cele din urmă nu mai ești în niciun fel îndrăgostit și, prin urmare, nu guști relația în mod corect, așa se întâmplă și cu Dumnezeu. Dumnezeu vrea această exclusivitate, erosul nostru și dragostea noastră să se îndrepte spre El. El este mâncarea și băutura.

Orice lucru sau fapt (eveniment) se judecă drept păcat sau nu, în măsura posibilității încorporării lui în Trupul lui Hristos ca să fie făcut nestricăcios. Mâncarea, relația, dragostea și altele câte îl chinuiesc pe om în ceea ce privește conținutul lor moral sau nu, devin păcat deoarece nu putem să le încorporăm în Trupul lui Hristos pentru a fi făcute nestricăcioase. Și ce sunt? Sunt evenimente moarte! Devin pricini ale morții. Acestea trebuie să fie încorporate în Trupul lui Hristos, ca să devină pricini ale Învierii.

Pricină a Învierii mele poate să fie mâncarea atunci când devine oferire a dragostei prin Hristos aproapelui. Iar relația poate să devină experiere a Învierii dacă o lucrez cu o dispoziție de deschidere față de celălalt, de oferire către celălalt, de cedare a drepturilor mele "în dragoste și în libertate" către celălalt. Să dau locul meu altuia ca să răsufle, să-l fac pe altul să se simtă fără griji și confortabil. Să se simtă celălalt mare, însemnat și important.

Aceasta este o lucrare a lui Hristos, este o posibilitate. Și aceasta trebuie s-o facă omul. Dacă o face cu propriile lui puteri va înnebuni. Dacă, însă, o va face cu dragostea lui Dumnezeu, cu care se hrănește, se va dezvolta, se va elibera încă mai mult și se va îmbogăți încă și mai mult.

În consecință, toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu. Atunci va exista posibilitatea de a se integra, poate chiar în mod automat, întreaga noastră viață în Trupul lui Hristos și să fie făcută nestricăcioasă. Astfel, vom înțelege că acestea nu sunt antagonice și adverse, ci sunt posibilități ale împreună-lucrării, una cu cealaltă. Lucrurile să fie pentru Hristos și Hristos pentru lucruri.

P. Varnava Iankos
- Biserica Păcătoşilor -
Păcatul suficienței de sine

Astăzi am citit pericopa evanghelică a celor chemaţi la cina cea mare (v. Luca 14, 16-24 Matei 22, 1-14), în care Domnul nostru i-a chemat pe oameni la cina domnească. Prin aceasta se simbolizează şi se indică Cina Stăpânească, Cina în timpul căreia se oferă Hristos, se oferă Trupul şi Sângele Lui.

In cadrul parabolei se menţionează că oamenii au pretextat un oarecare motiv serios, aparent logic şi omenesc ca să refuze invitaţia. Pricina a fost aceea a nevoii grijilor vieţii, aşa cum este menţionat că unul, din pricina ogorului, a proprietăţilor pe care le cumpărase şi pe care le avea de îngrijit şi de controlat, nu a mai avut timp pentru a participa la Cina Domnului. Despre altul se menţionează că făcuse o afacere comercială: cumpărase – se spune – cinci perechi de boi. Potrivit Sfinţilor Părinţi, prin cele cinci perechi de boi sunt simbolizate cele cinci simţuri. Aşadar, nevoia şi dependenţa omului de viaţa simţurilor nu i-au mai lăsat vreme şi dispoziţie pentru Cina Domnului. Un altul a pretextat promisiunile datorate femeii lui, atunci când a zis „femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”. Atunci Domnul, mâniindu-se, l-a îndemnat pe slujitorul său, pe îngerul său, să alerge pe drumuri şi să-i aducă pe invalizi, pe orbi şi pe şchiopi şi, dacă mai este loc, să-i silească şi pe ceilalţi să intre înăuntru la acei cină. Şi, încheie Domnul spunând, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Aici se arată taina responsabilităţii şi libertăţii noastre personale. Adică faptul dacă ne vom hotărî să considerăm drept cel mai important eveniment al vieţii noastre comuniunea cu Hristos sau comuniunea cu mediul omenesc imediat.

Domnul doreşte aici să decodifice taina libertăţii omului, taina voinţei lui. Însă voinţa lui, unde anume se concentrează şi cum se judecă? Nu se judecă după fenomenele exterioare, dacă avem familie, dacă venim la Biserică, dacă urmărim o viaţă armonioasă social, ci după faptul de a arăta şi de a descoperi unde este dată inima noastră.

În cele din urmă, ceea ce judecă calitatea stării noastre duhovniceşti este faptul de a arăta unde este dată inima noastră, ce stăpâneşte în ea şi care nume stăpâneşte în inima noastră.

Ceea ce este extrem de primejdios şi se vede şi în această parabolă este „omul bun”. "Omul bun", omul legalist, este uneori cea mai mare piedică pentru raportarea la Hristos.

„Omul bun” de obicei este împletit cu suficienţa de sine. Acela care se simte bine cu viaţa lui, cu munca lui, cu familia lui, cu investiţiile lui, care le-a pregătit atât de bine înlăuntrul lui, încât să zică „acum sunt în regulă, pot să mă bucur înlăuntrul meu, pot să mă desfăt de viaţa mea”.

Visul oricărui om, probabil şi al celui mai bun creştin este să-şi împlinească scopurile sale, care însă scopuri se epuizează în planul biologic al familiei, în planul biologic al celor mai bune investiţii, astfel încât să lase o moştenire bună şi dreaptă. Dar ca să fie întoarsă inima noastră spre Hristos, în niciun caz.

Cineva ar putea spune „dar eu am şi una, am şi pe cealaltă”. Nu se poate să o ai şi pe una şi pe cealaltă. Aceasta este altă înşelare. Problema este ca toate acestea să fie Hristos, să devină Hristos, să se preschimbe în Hristos, să devină Dumnezeiască Liturghie în inima noastră.

Inima mea să fie jertfelnic şi să-mi jertfesc voia mea nu ca să-i slujesc pe oamenii mei, ci ca să-L slujesc pe Hristos. Atunci se justifică şi oamenii mei. Inima mea să fie jertfelnic, unde sunt chemat să-mi transfigurez viaţa mea, petrecerea mea cotidiană în posibilitatea şi prezenţa lui Hristos.

„Dar nu fac eu aceasta?”, ar putea spune cineva? “Pentru familia mea mă lupt din răsputeri, mă străduiesc să devin şi iubitor de oameni, pentru ea lucrez.” Nu, în realitate nu este aşa. Cum putem să judecăm corect starea noastră? Să vedem dacă toate acestea vin să ne creeze o asigurare sentimentală sau o putere propulsoare spre Hristos.

Nu acestea reprezintă ţinta noastră. Nu este perspectiva vieţii noastre. Cel ce spune că scopul familiei este naşterea de prunci este încă un om pământesc. Scopul vieţii de familie şi al căsătoriei este Hristos. Iar copiii noştri se poate să devină un antidot al lui Hristos, să devină un fapt potrivnic lui Hristos, care ne satisfac în locul lui Hristos şi nu prin Hristos şi spre Hristos.

Prin urmare, toată problema este să cercetăm în interiorul nostru cine este comoara noastră. Să analizăm mai mult acest lucru. Se poate ca cineva să fie păstor şi să facă pastoraţie în Biserică şi să adune lume. Un altul ar putea să fie un lucrător social şi să lucreze pentru lume. Dar toate acestea să fie făcute pentru propria lor recunoaştere, pentru propria lor slavă şi nu ca să fie o posibilitate propulsoare spre Hristos şi o posibilitate a mărturisirii şi a descoperirii lui Hristos.

Prin urmare, toate acestea nu se mişcă într-un plan exterior, aşadar [nu contează] cât de dinamici şi de muncitori suntem, ci în ce măsură putem să ajungem la o abordare isihastă şi de comuniune a noastră şi a inimii noastre. Aşadar, dacă ne vor fi luate toate acestea, care reprezintă o comoară pentru noi, munca noastră, poate chiar şi lucrarea noastră creştină, putem noi să ne simţim bine? Rămânem oameni deplini? Sau simţim că ne-am pierdut pământul de sub picioare?

Dacă ne-am pierdut averea noastră, dacă ne-am pierdut sănătatea, dacă ne-am pierdut familia noastră, dacă dăm greş chiar şi în creşterea copiilor noştri, ne pierdem pământul de sub picioare, sau există ceva mai puternic, şi acesta este Hristos? Piatra credinţei, Hristos, acolo Sus unde este zidită Biserica noastră. Însă putem recunoaşte aceasta, doar dacă vrem să venim la o abordare ascetică a eului nostru, dacă ne place să trăim isihast, să avem un contact personal cu Hristos şi cu noi înşine.

Atunci vom înţelege că adevărata cină nu sunt nici proprietăţile noastre, nici perechile de boi, nici femeia noastră, nici bărbatul nostru şi copiii noştri. Adevărata cină este aceea la care ne cheamă Domnul nostru.

De ce însă preferă să-i lase deoparte pe cei chemaţi? Cine sunt cei chemaţi? Noi suntem, despre noi vrea să spună Hristos aici. Noi, care suntem nişte creştini aranjaţi, cu serviciul nostru, cu familia noastră, cu lupta noastră, cu Liturghia noastră. Despre noi vrea să spună. Şi ce va face Domnul? Ne va lăsa pe noi şi-i va invita pe cei ce sunt în afara Bisericii. Care nu-L cunosc pe Hristos, însă au gândul cel bun, dar nu le-a descoperit nimeni adevărul lui Hristos. Deşi se pare că ei au o viaţă extra-bisericească, cu toate acestea, au mărinimie, au bunătatea lui Hristos, care, dacă li s-ar fi descoperit Hristos, L-ar fi recunoscut şi ar fi zis: „Acesta este comoara, nimeni nu ne-a zis de El, nimeni nu ni L-a arătat aşa cum este El cu adevărat”.

Pe aceştia îi va alege Hristos. Nu-i va alege pe cei aranjaţi. Îi va alege pe aceia care căutau adevărul si nu-l cunoşteau, pentru care nu s-a aflat vreun vestitor adevărat al Cuvântului lui Hristos, ca să le arate adevărul şi să-i odihnească. Au alergat la orice fel de sistem filosofic ca sa caute „gunoaiele de sub tinichele”. Şi le va spune Hristos: „Aici este Adevărul“, şi ei vor spune „dar noi pe acesta l-am căutat de atâta timp. Aici este Viața”.

Pentru că viaţa este Trupul şi Sângele lui Hristos şi prin această viaţă învie şi cotidianul nostru.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)