* Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și bucurie.
* Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces, individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul.
* Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în același timp să hrănească și el prezența celuilalt.
* Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu celălalt.
* Toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu.
Luca 14, 16-24
Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.
Matei 22, 1-14
Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.
P. Varnava Iankos
- Biserica Păcătoşilor -
Relație de viață
Am citit astăzi una dintre parabolele Domnului nostru (v. Luca 14, 16-24,
Matei 22, 1-14), aceea a chemării la cina domnească. În cuprinsul ei se
spune că un om a făcut cină mare și a chemat pe mulți oameni să participe la
această cină a bucuriei. Au refuzat, însă, unul după altul, invitația; unul
pretextând grija pentru soția lui, altul grija pentru protejarea
proprietăților sale, iar altul noile perechi de boi pe care le cumpărase.
Spunând cinci perechi de boi, parabola înțelege simțurile omului.
Așadar, robirea omului față de simțurile sale și față de grijile vieții
cotidiene îl împiedică să vină la această cină, la Cina Împărăției
Cerurilor. La Cina la care se oferă Trupul cel Stăpânesc, Trupul Domnului
nostru.
Biserica este statornicită în principal ca vatră, ca locaș și casă, iar
cel mai însemnat lucru pe care-l putem face într-o casă este ca noi,
oamenii, să venim în contact și în relație unii cu alții.
Această relație și acest contact se exprimă, în principal, prin cină,
prin mâncare, prin oferirea mesei.
Această oferire a mesei se referă și la Împărăția Cerurilor, deoarece
aceasta este posibilitatea de a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu.
Prin urmare,
Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și
bucurie.
Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces,
individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe
Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și
ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a
avea relații în Hristos unul cu altul, drept pentru care nu s-ar putea exprima această coexistentă și relație
cu altceva mai puternic decât prin înțelesul de cină.
Prin urmare, nu poate fiecare, el însuși, în mod individual, să se
desfăteze de Împărăția Cerurilor, ci poate doar în comuniune,
de obște, iar aceasta se exprimă în principal prin statul la masă.
Masa, așadar, este aceea care oferă în mod simbolic
înțelesul deschiderii, al spargerii singurătății omului, și a
posibilității sale de a se deschide spre dragostea lui Dumnezeu.
Avem, așadar, parabola chemării la cina cea mare. Însă omul nu poate
realiza comuniunea, nu suportă masa cinei. Vrea să câștige el însuși, vrea
să se întoarcă spre familia lui, spre femeia lui, vrea să se întoarcă spre
lucrurile sale, spre munca lui.
Vedeți,
dificultatea noastă este exact acesta: cum să spargem hotarele
individualismului nostru. Și este realmente o hulire a trupului Bisericii însăși acest proces
și însăși această strădanie a omului, de a exista în mod
individualist. Ca o strădanie de evlavie individualistă, de cucernicie individuală
și de îmbunătățire a moralei individuale și a purtării sale.
Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci
de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu
celălalt. Aceasta nu este o nevoință artificială, adică să urc pe un alt nivel de
îmbunătățire al minții și a inimii, dacă nu trece prin relație. Și încă,
mai mult,
această îmbunătățire este valorizată dacă este adevărată sau mincinoasă
prin mijlocirea relației cu Dumnezeu și cu aproapele nostru.
Aceasta este o rană grea în Trupul Bisericii și un semn al secularizării
în adevăratul sens al cuvântului atunci când omul ignoră masa (Bisericii)
și se întoarce spre o rugăciune individuală, de la care așteaptă o simțire
de plăcere și de mulțumire pe care desigur că o socotește a fi
duhovnicească.
Nu este o plăcere duhovnicească, ci psihologică, pentru ca să se simtă
bine cel ce se roagă.
Noi spunem "merg la Biserică", dar să facem un tur de galop și
să-i întrebăm pe oameni "de ce mergeți la Biserică?" Un număr
foarte mare va răspunde "deoarece mă simt bine". Nu aceasta este
esența.
În Biserică nu mergem ca să ne simțim bine și frumos, mergem ca să ne
vedem realitatea noastră care este urâtă și să depășim această urâțenie. Nu făcându-ne o injecție, nu dopându-ne organismul nostru sufletesc cu
cântările și icoanele din biserică, ci împărtășindu-ne la Cina
Împărăției. Atunci și cântările și icoanele ne conduc la acestă posibilitate, la
faptul că Împărăția Cerurilor și Hristos este masa.
Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate
să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în
același timp să hrănească și el prezența celuilalt.
Drept pentru care acest refuz al oamenilor din parabolă ce arată? Unul
dintre ei, se zice, era căsătorit, altul avea cinci perechi de boi, iar
celălalt avea un ogor pe care-l cumpărase și trebuia să-l cerceteze. Așadar,
toți erau oameni integri, cinstiți, erau oameni dinamici.
Atunci când toți acești oameni cinstiți nu au venit la cină, stăpânul
casei a ales să-i invite pe oamenii invalizi, pe ciungi, pe șchiopi, pe
săraci și, când a constatat că încă mai este loc, i-a silit să intre și pe
aceia care erau afară, pe drumuri și pe la garduri, adică pe aceia care
erau în afara hotarelor Bisericii.
Aceasta ce înseamnă? Oamenii cinstiți sunt cei botezați, cei "în regulă",
adică noi. Noi, însă, ce facem?
Suntem simbolic "în regulă", pentru că suntem botezați și se poate să
urmărim și vreo oarecare postire și vreo oricare altă lucrare
duhovnicească și astfel să ne simțim asigurați. Atât de asigurați încât să lăsăm cu tot dreptul ca voința noastră să se
concentreze pe femeia noastră, pe bărbatul nostru, pe lucrurile noastre,
pe grijile noastre. Drept pentru care ce se
întâmplă? Toate acestea funcționează nu într-o corelare, ci unul anulează
pe celălalt și în cele din urmă rămânem numai cu unul dintre ele. Ne numim
doar creștini sau oameni duhovnicești, adevărul însă se vede în cât suntem
de legați de lucrurile sau de modul nostru de viață în parcursul nostru
cotidian.
Și îi avem și pe cei lipsiți de integritate, adică aceia care-L caută
pe Dumnezeu și nu L-au găsit.
Există și neputincioși, aceia care înțeleg că acelea pe care le trăiesc
nu-i satură, sau nu știu unde să se întoarcă. Iar lipsa lor este aceea
că nu au aflat numele lui Hristos. Hristos, însă, vede inima lor și-i silește să intre înăuntru. Îi
conduce la această cină într-un anumit fel cu sila pentru că omul smerit,
acela care înțelege că are nevoie de hrană, acela va intra.
În vreme ce noi considerăm că suntem luminați. Nu suntem însă luminați, ci
"pretinși luminați", care ne-am aranjat și, în cele din urmă,
odată cu trecerea timpului, ne-am stricat înlăuntrul nostru și ne-am
divinizat femeia, căsătoria, relațiile, așadar munca și proprietățile
noastre.
Noi se poate ca să avem numele de creștini, dar ne hrănim cu viața
cotidiană a eului nostru. Astfel noi ne-am scurtcircuitat și ne vine o
anumită epuizare. Iar creștinul de astăzi este un creștin mort și nu poate
insufla pe nimeni, nici măcar pe el însuși.
După aceea Domnul, se spune în parabolă, când a văzut că mai există și alt
loc, i-a silit să intre la cină și pe aceia care se aflau "pe la garduri,
afară". Din ce motiv? Pentru că aceștia încă nu-L cunoscuseră pe Stăpânul
casei.
Astfel, într-un anumit mod Dumnezeu îi "silește" prin faptul de a se face
într-o mai mare măsură descoperit.
Nu-i trage zorindu-i, ci, atunci când se arată Hristos viu, de-acum ca
lumină adevărată, într-un mod mai presus de fire, aceasta este o formă
de silire.
Oamenii nu au auzit, nu au văzut, nu sunt capabili prin lucrurile lor
omenești, dar au dispoziție bună chiar dacă sunt în afara Bisericii. Și
acest Domn îi silește prin faptul de a se face mai mult descoperit fără
însă ca să-i priveze de libertate. Așadar, aceasta face Dumnezeu.
Noi avem nevoie să înțelegem în cele din urmă că bucuria noastră este
relația care se exprimă prin mâncare și băutură. Mâncarea și băutura sunt împărtășire de Dragostea lui Dumnezeu. Așa cum,
atunci când ai două iubite, dragostea ta se micșorează pentru una din ele,
și în cele din urmă nu mai ești în niciun fel îndrăgostit și, prin urmare,
nu guști relația în mod corect, așa se întâmplă și cu Dumnezeu.
Dumnezeu vrea această exclusivitate, erosul nostru și dragostea noastră
să se îndrepte spre El. El este mâncarea și băutura.
Orice lucru sau fapt (eveniment) se judecă drept păcat sau nu, în măsura
posibilității încorporării lui în Trupul lui Hristos ca să fie făcut
nestricăcios. Mâncarea, relația, dragostea și altele câte îl chinuiesc
pe om în ceea ce privește conținutul lor moral sau nu, devin păcat
deoarece nu putem să le încorporăm în Trupul lui Hristos pentru a fi
făcute nestricăcioase.
Și ce sunt? Sunt evenimente moarte! Devin pricini ale morții. Acestea
trebuie să fie încorporate în Trupul lui Hristos, ca să devină pricini
ale Învierii.
Pricină a Învierii mele poate să fie mâncarea atunci când devine oferire
a dragostei prin Hristos aproapelui. Iar relația poate să devină experiere
a Învierii dacă o lucrez cu o dispoziție de deschidere față de celălalt,
de oferire către celălalt, de cedare a drepturilor mele "în dragoste și în
libertate" către celălalt. Să dau locul meu altuia ca să răsufle, să-l fac pe altul să se simtă
fără griji și confortabil. Să se simtă celălalt mare, însemnat și
important.
Aceasta este o lucrare a lui Hristos, este o posibilitate. Și aceasta
trebuie s-o facă omul. Dacă o face cu propriile lui puteri va înnebuni.
Dacă, însă, o va face cu dragostea lui Dumnezeu, cu care se hrănește, se
va dezvolta, se va elibera încă mai mult și se va îmbogăți încă și mai
mult.
În consecință,
toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină
a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui
Dumnezeu.
Atunci va exista posibilitatea de a se integra, poate chiar în mod
automat, întreaga noastră viață în Trupul lui Hristos și să fie făcută
nestricăcioasă. Astfel, vom înțelege că acestea nu sunt antagonice și
adverse, ci sunt posibilități ale împreună-lucrării, una cu cealaltă.
Lucrurile să fie pentru Hristos și Hristos pentru lucruri.
P. Varnava Iankos
- Biserica Păcătoşilor -
Păcatul suficienței de sine
Astăzi am citit pericopa evanghelică a celor chemaţi la cina cea mare (v.
Luca 14, 16-24 Matei 22, 1-14), în care Domnul nostru i-a chemat pe oameni
la cina domnească. Prin aceasta se simbolizează şi se indică Cina
Stăpânească, Cina în timpul căreia se oferă Hristos, se oferă Trupul şi
Sângele Lui.
In cadrul parabolei se menţionează că oamenii au pretextat un oarecare
motiv serios, aparent logic şi omenesc ca să refuze invitaţia. Pricina a
fost aceea a nevoii grijilor vieţii, aşa cum este menţionat că unul, din pricina ogorului, a proprietăţilor
pe care le cumpărase şi pe care le avea de îngrijit şi de controlat, nu a
mai avut timp pentru a participa la Cina Domnului. Despre altul se
menţionează că făcuse o afacere comercială: cumpărase – se spune – cinci
perechi de boi. Potrivit Sfinţilor Părinţi, prin cele cinci perechi de boi
sunt simbolizate cele cinci simţuri. Aşadar,
nevoia şi dependenţa omului de viaţa simţurilor nu i-au mai lăsat vreme
şi dispoziţie pentru Cina Domnului. Un altul a pretextat promisiunile datorate femeii lui, atunci când a
zis „femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”. Atunci Domnul,
mâniindu-se, l-a îndemnat pe slujitorul său, pe îngerul său, să alerge pe
drumuri şi să-i aducă pe invalizi, pe orbi şi pe şchiopi şi, dacă mai este
loc, să-i silească şi pe ceilalţi să intre înăuntru la acei cină. Şi,
încheie Domnul spunând, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.
Aici se arată taina responsabilităţii şi libertăţii noastre
personale.
Adică faptul
dacă ne vom hotărî să considerăm drept cel mai important eveniment al
vieţii noastre comuniunea cu Hristos sau comuniunea cu mediul omenesc
imediat.
Domnul doreşte aici să decodifice
taina libertăţii omului, taina voinţei lui.
Însă voinţa lui, unde anume se concentrează şi cum se judecă? Nu se
judecă după fenomenele exterioare, dacă avem familie, dacă venim la
Biserică, dacă urmărim o viaţă armonioasă social, ci după faptul de a
arăta şi de
a descoperi unde este dată inima noastră.
În cele din urmă, ceea ce judecă calitatea stării noastre duhovniceşti
este faptul de a arăta
unde este dată inima noastră, ce stăpâneşte în ea şi care nume
stăpâneşte în inima noastră.
Ceea ce este extrem de primejdios şi se vede şi în această parabolă este
„omul bun”.
"Omul bun", omul legalist, este uneori cea mai mare piedică pentru
raportarea la Hristos.
„Omul bun” de obicei este împletit cu suficienţa de sine. Acela care se
simte bine cu viaţa lui, cu munca lui, cu familia lui, cu investiţiile
lui, care le-a pregătit atât de bine înlăuntrul lui, încât să zică „acum sunt în regulă, pot să mă bucur înlăuntrul meu, pot să mă desfăt
de viaţa mea”.
Visul oricărui om, probabil şi al celui mai bun creştin este să-şi
împlinească scopurile sale, care însă scopuri se epuizează în planul
biologic al familiei, în planul biologic al celor mai bune investiţii,
astfel încât să lase o moştenire bună şi dreaptă. Dar ca să fie întoarsă
inima noastră spre Hristos, în niciun caz.
Cineva ar putea spune „dar eu am şi una, am şi pe cealaltă”.
Nu se poate să o ai şi pe una şi pe cealaltă. Aceasta este altă
înşelare.
Problema este ca toate acestea să fie Hristos, să devină Hristos, să se
preschimbe în Hristos, să devină Dumnezeiască Liturghie în inima
noastră.
Inima mea să fie jertfelnic şi să-mi jertfesc voia mea nu ca să-i
slujesc pe oamenii mei, ci ca să-L slujesc pe Hristos.
Atunci se justifică şi oamenii mei.
Inima mea să fie jertfelnic, unde sunt chemat să-mi transfigurez
viaţa mea, petrecerea mea cotidiană în posibilitatea şi prezenţa lui
Hristos.
„Dar nu fac eu aceasta?”, ar putea spune cineva? “Pentru familia mea mă lupt din răsputeri, mă străduiesc să devin şi
iubitor de oameni, pentru ea lucrez.” Nu, în realitate nu este aşa.
Cum putem să judecăm corect starea noastră? Să vedem dacă toate acestea
vin să ne creeze o asigurare sentimentală sau o putere propulsoare spre
Hristos.
Nu acestea reprezintă ţinta noastră. Nu este perspectiva vieţii noastre.
Cel ce spune că scopul familiei este naşterea de prunci este încă un om
pământesc. Scopul vieţii de familie şi al căsătoriei este Hristos. Iar copiii noştri se poate să devină un antidot al lui Hristos, să
devină un fapt potrivnic lui Hristos,
care ne satisfac în locul lui Hristos şi nu prin Hristos şi spre
Hristos.
Prin urmare, toată problema este
să cercetăm în interiorul nostru cine este comoara noastră. Să analizăm mai mult acest lucru. Se poate ca cineva să fie păstor şi
să facă pastoraţie în Biserică şi să adune lume. Un altul ar putea să fie
un lucrător social şi să lucreze pentru lume.
Dar toate acestea să fie făcute pentru propria lor recunoaştere, pentru
propria lor slavă şi nu ca să fie o posibilitate propulsoare spre
Hristos şi o posibilitate a mărturisirii şi a descoperirii lui
Hristos.
Prin urmare, toate acestea nu se mişcă într-un plan exterior, aşadar [nu
contează] cât de dinamici şi de muncitori suntem, ci
în ce măsură putem să ajungem la o abordare isihastă şi de comuniune a
noastră şi a inimii noastre.
Aşadar, dacă ne vor fi luate toate acestea, care reprezintă o comoară
pentru noi, munca noastră, poate chiar şi lucrarea noastră creştină,
putem noi să ne simţim bine? Rămânem oameni deplini? Sau simţim că ne-am
pierdut pământul de sub picioare?
Dacă ne-am pierdut averea noastră, dacă ne-am pierdut sănătatea, dacă
ne-am pierdut familia noastră, dacă dăm greş chiar şi în creşterea
copiilor noştri, ne pierdem pământul de sub picioare, sau există ceva mai
puternic, şi acesta este Hristos?
Piatra credinţei, Hristos, acolo Sus unde este zidită Biserica
noastră.
Însă putem recunoaşte aceasta, doar dacă vrem să venim la o abordare
ascetică a eului nostru, dacă ne place să trăim isihast, să
avem un contact personal cu Hristos şi cu noi înşine.
Atunci vom înţelege că adevărata cină nu sunt nici proprietăţile noastre,
nici perechile de boi, nici femeia noastră, nici bărbatul nostru şi copiii
noştri.
Adevărata cină este aceea la care ne cheamă Domnul nostru.
De ce însă preferă să-i lase deoparte pe cei chemaţi? Cine sunt cei
chemaţi? Noi suntem, despre noi vrea să spună Hristos aici. Noi, care
suntem
nişte creştini aranjaţi, cu serviciul nostru, cu familia noastră, cu
lupta noastră, cu Liturghia noastră.
Despre noi vrea să spună. Şi ce va face Domnul? Ne va lăsa pe noi şi-i va
invita pe cei ce sunt în afara Bisericii. Care nu-L cunosc pe Hristos,
însă au gândul cel bun, dar nu le-a descoperit nimeni adevărul lui
Hristos.
Deşi se pare că ei au o viaţă extra-bisericească, cu toate acestea, au
mărinimie, au bunătatea lui Hristos, care, dacă li s-ar fi descoperit
Hristos, L-ar fi recunoscut şi ar fi zis: „Acesta este comoara, nimeni nu ne-a zis de El, nimeni nu ni L-a
arătat aşa cum este El cu adevărat”.
Pe aceştia îi va alege Hristos. Nu-i va alege pe cei aranjaţi. Îi va alege
pe aceia care căutau adevărul si nu-l cunoşteau, pentru care nu s-a aflat
vreun vestitor adevărat al Cuvântului lui Hristos, ca să le arate adevărul
şi să-i odihnească. Au alergat la orice fel de sistem filosofic ca sa
caute „gunoaiele de sub tinichele”.
Şi le va spune Hristos: „Aici este Adevărul“, şi ei vor spune „dar noi pe acesta l-am căutat de atâta timp. Aici este Viața”.
Pentru că
viaţa este Trupul şi Sângele lui Hristos şi prin această viaţă învie
şi cotidianul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu