Părintele Ieronim monahul în dialog cu Ierom. Neofit despre chipurile pietrei

"Mintea noastră și făptura noastră căzută, indiferent cât s-ar înălța, ea, fără să aibă acces la revelație, care vine de dincolo de cer, este expusă patimilor, înșelărilor"

Ierom. Neofit: Am sesizat că în două Evanghelii (pe care le am) sunt doi termeni diferiți la Sf. Ev. Luca, unde, (într-una) se zice : "tot cel ce va cădea pe acea piatră se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi" ("Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi" - Luca 20,18 ). Si, în (cealaltă) variantă pe care o am eu, era alt termen: "îl va spulbera". Parcă e o diferență...

Ieronim monahul: Da, depinde de gradul de zdrobire. Mie mi-a venit în minte, a propos de lucrul ăsta - o să te miri, pentru că nu are nicio legătură la prima vedere -, mai multe versuri din Eminescu. Nu știu cum s-au legat, dar cred că o să se vadă până la urmă. E ceva de pe la începutul Scrisorii I, este un imn, o invocație a lunii:

"Lună tu, stăpân-a mării, ce pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viață, suferințele întuneci;"

De unde și până unde mi s-au legat lucrurile? Luna n-are lumină proprie, ea primește lumina de la soare și o reflectă. Cuvântul reflectă - și ție îți place cuvântul ăsta, pentru că reflexivitatea este o calitate a minții omului. Si acuma, vezi legătura dintre minte și lună : așa cum mintea reflectă în modul foarte limitat adevărul revelat - că noi de aia vorbim de apofatism, și de faptul că taina nu se ispitește -, dar, pe de altă parte, sub inspirația lunii dacă vrei, mintea noastră pătrunzând în adâncul ei are inspirație, se inspiră, dar inspirația de tip lunar n-are acces la adevăr, are acces la un imaginar simbolic. Adică, ce vreau să spun? Când zice : "Lună tu, stăpân-a mării, ce pe a lumii boltă luneci"... Luna, în primul rând, e văzută de Eminescu ca fecioară, adică este mintea curată, că dacă nu e curată nu reflectă bine. Al doilea, "stăpâna mării" - legătura dintre lună și mare e evidentă. Ce înseamnă marea în simbolistica noastră? Înseamnă lumea. Deci luna e registrul reflexiv, ne aflăm în registrul creației, nu dincolo. Revelația vine de Dincolo. Luna stăpânește marea, iar mare cu vânturile ei -"vânturile, valurile"-, reprezintă lumea care nu are stabilitate. O să vorbim de Petru, piatra care stă pe apă și care se duce la fund dacă pierde contactul cu adevărul și rămâne sub influența lunii și a mareelor.

Deci "Lună tu, stăpân-a mării, ce pe a lumii boltă luneci". Bolta reprezintă spațiul creației, căci pe aceeași boltă, de exemplu, merge și soarele. Dar care e diferența între lună și soare? Luna este cea care mijlocește inspirația, iar soarele este raționalitatea diurnă - normal, că ziua lucrezi, ziua vezi ce faci; noaptea însă aparține poeților și misticilor, pentru că atuncea au inspirație.

Și, să vezi cum merge mai departe:

"Lună tu, stăpân-a mării, ce pe a lumii boltă luneci 

Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci [...] 

 în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești, 

Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!" 

Observi relația dintre gândire, inspirație și lună. 

"Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, 

Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac... 

Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, 

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; 

La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, 

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! " 

E genial, nu poți să spui altceva!

Să reluăm versurile: "Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac," - păi aicea Eminescu e prooroc! Regele care împânzește lumea e orice dictator. Stalin, mai știu și eu care, până la urma Antihrist. "Împânzește" - ce e pânza? Pânza e o țesătură. Cum se traduce netul-internetul? Împânzește lumea, da, e o rețea, o țesătură, o plasă - cu plasa prinzi pe cine prinzi. Deci, "împânzește globul în planuri de un veac". Mi-a plăcut "globul", că se potrivește cu globaliștii, "împânzește" se referă la internet. "Planurile de un veac", vezi că așa se fac ele. Dacă ne gândim de la illuminati și până acuma, cam așa, fac planuri; dacă te gândești la protocoalele Sionului, nu? Sunt planuri făcute până la sfârșit. "Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac..." Noi suntem cam pe aici. Nu suntem siguri de ziua de mâine, dacă o mai apucăm.

Aici e poezie pură: "Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții ". Care e raza lunii? Eu aicea consider că e inspirația, dar în același timp e și iluzia [imaginația], pentru că în spațiul sublunar noi trăim în vis. 

Ierom. Neofit: Si ideea de reflectare are și o conotație de iluzoriu, cumva. Nu e accesul direct, e intermediar.

Ieronim monahul: Da, exact, la asta o să ajung cumva. E un spațiu al iluziei.

Deci era așa, cu regele care "împânzește globul cu planuri de un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac... Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;" Deci e clar, definește condiția căzută a omului în spațiul iluziei, în spațiul sublunar : al visului, al ideologiilor, dacă vrei, și, între toate astea se amestecă și adevărul. Că totuși, dacă luna, sau mintea e curată, reflectă, dar calitatea reflecției ține de calitatea minții, căci o minte care nu e curată... - ce înseamnă o minte sau o inimă curată? Că aici e vorba de partea gânditoare. Când zice inimă curată nu e vorba de cord, ci, mai departe, de centrul ființei - deci luna este fecioară. Fecioară ea, fizic vorbind, ea reflectă lumina soarelui. Mintea, ca să reflecte adevărul trebuie să fie tot fecioară. Deci, oricum, condiția noastră este o condiție sublunară, care este supusă iluziei și geniului morții - este evident, până la Hristos!

"Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! " Merge de sus, de la luna care stăpânește lumea până la condiția umană cea mai de jos, sub spectrul iluziei, și al patimii, și al înșelării. Deci "La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!" Adică mintea noastră și făptura noastră căzută, indiferent cât s-ar înălța, ea, fără să aibă acces la revelație, care vine de dincolo de cer, este expusă patimilor, înșelărilor.

Si acuma mă întorc: de ce am făcut introducerea cu Eminescu? Pentru că întrebarea pe care mi-ai pus-o în legătură cu piatra care va spulbera, sau "cine va cădea peste ea se va zdrobi și pe cine va cădea îl va spulbera"... La ce m-am gândit? Primul lucru a fost Psalmul 1, unde zice :"Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului." (Ps. 1, 4)

Lămuritor mi s-a părut Daniel, unde apare un verset în care se prorocește venirea lui Hristos, când e vorba de chipul acela cu "capul de aur curat, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, Pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier și o parte de lut" (Daniel 2, 32-32) Deci cap de aur, piept de argint, picioare de aramă și partea de jos a picioarelor este fierul amestecat cu lut, și, în tâlcuirea Părinților se spune că acestea erau cele patru imperii : primul, babilonian, care era chiar atunci contemporan cu Daniel; al doilea este imperiul Persan, care-l cucerește; al treilea este imperiul grec, Macedon, care-l cucerește la rândul lui; și al patrulea este ultimul și cel mai cumplit, Imperiul Roman, care coincide și el cu venirea Mântuitorului, pentru că Roma devine imperiu exact când se naște Mântuitorul, că până la împăratul Augustus Roma nu era imperiu, era Republica Romană. A venit Cezar dictator și din Cezar s-a născut Imperator, adică stăpânul absolut. Interesantă această convergență de semantică, între împăratul pământesc și Împăratul împăraților, Împăratul absolut. Si, ce ne spune acolo Daniel? Că în timpul acestei ultime domnii, o piatră se va desprinde fără ajutorul omului (nu cu mână de om) din munte, și va zdrobi colosul acela. ("și iată o piatră desprinsă, nu de mână, a lovit chipul peste picioarele de fier și de lut și le-a sfărâmat" Daniel 2, 34). Si piatra aceasta a fost înțeleasă că va fi Hristos. 

Deci gândul este că acest colos reprezintă lumea, că de aia am început cu Eminescu și cu starea omului sub iluzie. Lumea asta e lumea păgână. Adică, Babilonul ce însemna? Când era captiv Israel. Ce însemna Imperiul Persan? Erau păgâni, zoroastrieni samd. Ce însemna Alexandru Machedon și toți zeii greci, elenismul? Ce însemna Roma nu mai vorbim! Ei, în acest moment, când vine Imperiul Roman, în același timp cu împăratul Roman se naște Împăratul Hristos, Dumnezeu, se întrupează în Fecioara Maria. El este piatra care se taie din munte. Si de ce se echivalează muntele cu Sfânta Fecioară ? Pentru că muntele reprezintă creația și Sfânta Fecioară este culmea creației, culmea neprihănirii. Din acest munte se naște Hristos, își ia trup, numai că El este și om dar este și Dumnezeu, și atuncea vine în trup dar vine de Dincolo de creație.

Aici se leagă cu a doua poveste de care ai spus, că "la început era Cuvântul". Numai atât spun despre asta, că se folosește imperfectul, "era", care nu are determinare temporală. Si eu am zis așa, că întâi era Cuvântul, care era dincolo de timp, și "începutul" e după. Începutul nu-l putem concepe decât în timp, pe când Cuvântul era din veșnicie până în veșnicie, dacă pot spune așa ceva, dar e o absurditate, mintea nu poate să conceapă lucrurile astea. Si atunci nu ai ce să schimbi aicea. La început era Cuvântul, dar începutul era după Cuvânt și rezultatul hotărârii Cuvântului de a face început.

Deci, mă întorc acuma. Ce se întâmplă cu această piatră? Această piatră lovește acest colos, care reprezenta diverse păgânătăți. Putem să-l actualizăm, sunt ideologiile. N-am trăit noi în comunism, care voia să facă o epocă de aur? Erau aceleași vise dintotdeauna, de a face aici o nemurire. Ce se vrea acuma cu nemurirea metavers, mai știu eu ce...? Sunt aceleași vise, aceleași năluciri ale oamenilor care sunt sub registrul lunar, trăiesc în vis, trăiesc în iluzie; paradoxal și știința - știința este tot în registrul lunar. Numai că atunci când vorbesc de registrul lunar... mă refer la faptul că pe bolta lumii umblă soarele și luna. Soarele este potrivit științei și tehnologiei, pentru că face la lumina zilei, pe când luna și noaptea sunt potrivite artei, inspirației poetice și misticii. Dar ele sunt sub aceeași cupolă. 

Ei, ce se întâmplă cu această piatra? Ea vine de Dincolo, ea nu e piatră, ea este Dumnezeu, devine piatră adică își ia codul genetic din tabelul lui Mendeleev, ca să zic așa. Această piatră, ce face? Izbește în toate întruchipările sublunare, fie științifice, fie ideologice, fie poetice, fie nu știu cum, și ori le împlinește, cei care îl primesc, ori, cei care se împiedică pe cale, care îi stău în cale îi strivește.

Si acuma, cum înțeleg eu treaba asta? Aici sunt niște termeni care țin de terminologie în limba greacă, dar unde limba română e deficitară. Noi am vorbit numai de pietre, în Psalm, în cazul lui David, în cazul lui Daniel, în cazul Evangheliei. Dar, în realitate, în greacă termenii sunt diferiți. De exp. la Daniel se întâlnește cuvântul "lithos" - noi avem în lb. ro. litiaza renală -, dar nu înseamnă piatră, ci pietricică, cea mai mică, nebăgată în seamă, exact cum a apărut Hristos pe lume - El a apărut ca o pietricică. Cine L-a luat în seamă, cine era în raport cu împărații și puterile lumii aceleia? Deci acolo se vorbește de o pietricică. 

Dar când vine Hristos și vorbește cu Petru, zice "tu ești Petru și pe aceasta piatră voi zidi biserica Mea". Acolo sunt alte cuvinte. Acolo, "tu ești Petru" se folosește cuvântul "petros", care înseamnă chiar piatră, "și pe această piatră" se folosește "petra", care e alt cuvânt, care înseamnă "stâncă". Închipuiește-ți că de aici s-au despărțit două Biserici, pentru că unii au luat de bun pe "petros", și au zis că pe această piatră, adică chiar pe persoana lui și pe urmașii lui stă Biserica, iar alții au zis că nu, ci pe această stâncă. Care e stânca? Stânca e mărturisirea, Crezul. Ei, ori stânca nu se mișcă! Care e deosebirea între piatră și stâncă? Piatra e trecătoare, e mișcătoare - Sf. Petru e în ceruri acuma. Dar stânca e stâncă, face parte din munte, nu mai clintește. Deci, "pe această piatră" ... de fapt, ce este? Este adevărul revelat, care prin Hristos și odată cu revărsarea Duhului Sfânt, devine stâncă, și rămâne Biserică. Si Biserica stă pe stâncă: "pe acestă stâncă voi zidi Biserica".

Si aicea mă gândesc și la acea poveste cu cei doi care își fac casă, că unul, zice, repede și-a făcut-o pe nisip, și celălalt a săpat, a săpat până a dat de stâncă și a pus casa pe stâncă. Păi noi suntem cei care facem casă repede, o punem pe nu știu ce ideologii, pe visuri, pe idealuri, pe năluci, sau săpăm până dăm de stâncă!

Ei, și aicea aș vrea să merg mai departe. Este vorba despre diversele noțiuni de piatră, și la noi sunt toate traduse cu "piatră". În Sf. Scriptură și Petru e tradus cu "piatră" și piatra e tradus cu "piatră". Deci nu se fac deosebiri, cum se fac în grecește. Iar când vorbim de Daniel, vorbim de "lithos", și îl traducem tot cu "piatră". Deci acolo sunt pietricele și nu se compară cu piatra aia cu care azvârl cu după câini, să zic așa. Deci noi avem în română următoarea ierarhie: avem stânca. Stânca atunci când se sfărâmă se face bolovani, grohotis, cum vrei. Dacă se sfărâmă mai mult ajunge pietricică. Dacă se sfărâmă mai mult - și aici ajungem la povestea cu zdrobitul-, ajunge nisip. Si dacă se sfărâmă mai mult ajunge praf și pulbere. Deci toate acestea sunt variante ale pietrei.

Si, care e legătura dintre starea noastră prezentă și această poveste cu piatra? Piatra, este limpede, este mărturisirea de credință, așezarea pe piatra de credință a adevărului, a dreptei credințe. Dar, ce se întâmplă? Această piatră s-a spart în două o dată cu schisma, după o mie de ani, piatra - nu mai intrăm în detalii, care sunt mesteșugirile prin care oamenii au ajuns la orgolii, care ar fi mai mare -, și piatra Bisericii s-a spart în două, adică apar două crezuri, unul răsăritean și altul apusean. Cel răsăritean îl continuă pe cel vechi, cel apusean vine cu actualizări, cu aggiornamento. Problema care este ? Stânca ortodoxă a rămas la fel. O vedem și acuma, cât se luptă și acuma ca să se divizeze, dar totuși ea e la fel. Cealaltă s-a tot spart. Întâi a apărut protestantismul, și catolicii s-au făcut vechii catolici, noii catolici, sau mai știu eu câte aggiornamento s-a tot făcut, cu Vatican II... Deci s-a tot spart. Nu mai vorbesc de protestanți care au ajuns să se facă zeci de mii, nisip. Adică chiar că ajunge aici la praf și pulbere ! Si, ca să vezi, spargerea merge mai departe. Din acest praf și pulbere, spargerea asta a solidității Bisericii, ce a crescut pe acest sol? Au crescut ideologiile, filozofiile de tot felul, tot felul de înșelări. Că d-aia spunem că ne aflăm sub registrul lunii. Adică piatra, care este adevărul de credință, în momentul când s-a spart și a ajuns să se fărâmițeze, a ajuns până în lumea contemporană, în care Crezul nostru, adevărul nostru de credință este undeva într-o margine de lume, nebăgat în seamă. Pe când nisipul și praful și pulberea, și pleava, cum vrei să-i spui, asta reprezintă hrana de fiecare zi a minților noastre inclusiv în sistemul de învățământ. Știința și tehnica, bunăoară, cum vorbeam, ele sunt adevărate, ele se află în registrul sublunar, dar sunt adevărate, că ne folosim de ele. Ca și poezia lui Eminescu pe care am citit-o, este adevărată, dar ea nu exprimă adevărul direct, pentru că se află sub registrul sublunar. Ori adevărul vine de dincolo. De asta mi se pare foarte greșit să punem în tandem credința și știința, pentru că credința vine din cu totul altă parte. Ce treabă are știința? Știința se inspiră de la lună, adică are reflexivitate, reflectă adevărul...

Ierom. Neofit: Ca să nu mai spunem că de multe ori și știința a luat o turnură ideologică, care de multe ori reflectă o filozofie științifică.

Ieronim monahul: Evident, evident! Adică care până la urmă deplasează în înșelare. Adică, interesant, că minciuna are nevoie ca să se întemeieze pe așa-zisa știință. Adevărul de credință nu! Adevărul de credință el este în sine și nu are nevoie să-l sprijine nimeni, el de fapt sprijină pe oricine îi cere sprijinul.

Ierom. Neofit: Si din faptul că "piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului"

Ieronim monahul: Da, asta se referă chiar personal la Hristos, în primul rând. Pentru că Hristos este piatra din capul unghiului, în ce sens? În ce sens că doi pereți se unesc într-un unghi? Este Vechiul Testament, legea veche pe care Hristos o împlinește cu Noua lege și se împlinește construcția Bisericii. Numai că aicea sunt trei chipuri ale pietrei. Este piatra care este temelia - deci este o piatră care este temelia oricărei case - care-i stânca în ultimă instantă - ca să fie casa durabilă temelia e stânca, și am explicat ce e stânca. Zidești, ai plecat din temelie, faci pereții, ai nevoie de piatră care să îmbine pereții, ai văzut cum se îmbină cărămizile sau bârnele, în coadă de rândunică, care țin pereții - asta e legea Nouă, legea Veche, Noul Testament cu Vechiul așa fac o construcție solidă. Si, când închei casa ai o boltă, când casa e biserică, și acolo ai o cheie de boltă - ai văzut că în orice cupolă a bisericii acolo e Hristos, care e cheia de boltă. Adică toată creația o vezi întrupată în biserică, de la temelia Bisericii, care e Crezul, adevărul de credință, vezi Noul Testament și Vechiul Testament, care e tradiția Bisericii, și finalul este cheia de boltă. Imaginea asta a Bisericii, care are stânca la baza, are piatra din capul unghiului și are cheia de boltă, este o imagine care mie mi-a plăcut foarte mult, plăcând de la povestea cu piatra.

Ierom. Neofit: Si e foarte interesant că construcția nu ține fără acea piatră din capul unghiului, se surpă.

Ieronim monahul: Da, și nici dacă n-are temelia nu ține, că dacă stă pe nisip....

Ierom. Neofit: E adevărat, și dacă nu se încheie...

Ieronim monahul: Păi rămâne un perete! Ce e Vechiul Testament? E un perete. Iar Noul Testament, ști că au fost maniheii care au zis "dom'le, Dumnezeul Vechiului Testament..., rămânem cu Noul", dar tot cu un perete au rămas. Biserica adevărată trebuie să le țină pe amândouă. Nu era un demiurg, care l-a făcut pe Vechiul, unul rău, că așa ziceau, și acuma sunt unii care cred așa, că "uite, acolo se omoară oameni, cum să poruncească Dumnezeu să omoare oameni?" Pe cei din Canaan samd. Deci e o neînțelegere grosolană.

Ierom. Neofit: Deci pierd legătura, că Dumnezeu e Cel din capul unghiului. Dar Vechiul Testament ad litteram citit, te duce la astfel de reflecții.

Ieronim monahul: Păi tocmai de asta Biserica le-a legat pe amândouă. Cum zice Biserica : "cel Nou în cel Vechi se ascunde și cel Vechi în cel Nou se deschide". Asta e relația dintre ele și între ele e piatra din capul unghiului, care este însuși Hristos.

Ierom. Neofit: Si dacă selectezi din cel Vechi, a propos de ceea ce spun maniheii, te duce cu gândul că ei nu s-au deschis îndeajuns spre cel Nou, că n-au găsit cheia de intrare spre cel Nou.

Ieronim monahul: Da, normal. Păi deschiderea asta se face în duhul Rusaliilor. Dacă ești în înșelare ca toți ereticii, ca toți sectarii, și arienii sunt, sau toate sectele, ei dacă nu au parte de Rusalii, ei se deschid, dar nu știu la ce duhuri se deschid. Asta e înșelarea, care se lucrează până la înșelarea finală, când oamenii îl vor lua pe Antihrist drept Hristos. Asta se lucrează de la început. 

Vezi simetria de la Simon Magul și Simon Petru. Adică Simon este același, e vechiul, e numele iudaic (al lui Petru). Mântuitorul îi spune "tu ești Petru", adică îi schimbă numele, în ebraică e Chefa. Iar Simon (Magul), care e tot numele cel vechi, identic cu al lui Petru, dar apare și el schimbat în Simon Magul, adică vrăjitorul, adică înșelătorul. Deci, de atunci oamenii s-au aflat în fața a doi Simon, unul Petru, care avea mărturisirea dreaptă de credință, și unul care era la fel de puternic, pentru că așa ziceau oamenii, că "asta e puterea lui Dumnezeu". Si așa vor zice și când va veni Antihristul, că va face minuni și că "asta e puterea lui Dumnezeu", și asta îi va duce la închinare. Și lucrurile astea se lucrează sub ochii noștri!

[...]