Singurătatea a fost și rămîne o temă fundamentală a literaturii,
chiar și pentru faptul că actul scrierii este unul întru totul
singuratic. Oamenii scriu atunci cînd sînt singuri. Majoritatea
scriitorilor au avut nevoie de singurătate pentru a scrie, iar atunci
cînd scrierile erau dictate scribilor ele oricum reflectau gînduri și
meditații la care autorii ajungeau în deplină singurătate.
Dintotdeauna, oamenii singuri au constituit un mister, pentru că
peste tot în lume se știe că revelațiile se primesc doar în singurătate.
Atunci cînd Moise a trebuit să vorbească cu Dumnezeu, el s-a suit în
munte, înstrainindu-se de comunitate.
Cu cît lumea interioară a cuiva este mai bogată, cu atît acel om își
dorește singurătatea. A te teme de singurătate este dovada imaturității
spirituale și a incapacității de a înțelege adevăratele sensuri ale
condiției umane.
Pentru a scăpa de însingurare, oamenii au inventat aparate care
înlocuiesc oamenii: aparate care redau muzică, aparate care proiectează
oameni și animale în mișcare, au creat industria filmului, astfel încît
omul modern este bombardat în orice moment de imitațiile comunicării,
care nu sînt nimic altceva decît un miraj. Iar cu mirajul nu poți vorbi.
Oare putem spune filmului: te iubesc? Sau putem vorbi cu butoanele
care pornesc muzica? Nu. Dar nici nu simțim nevoia, îmi veți spune.
Foarte corect. Toată această hărmălaie menită, aparent, să ne atrofieze
sentimentul însingurării, de fapt ne anihilează nevoia de a comunica, de
a formula, de a transmite.
Putem formula doar ceea ce am înțeles, înțelegem doar ceea asupra a
ce am meditat, medităm doar atunci cînd avem condiții, iar condiția
primordială a meditației este singurătatea. Deoarece nu mai avem ocazia
să petrecem singuri, nu mai ajungem nici să medităm asupra a ceea ce
sîntem și ce simțim. Din cauză că nu gîndim nu formulăm și pentru că nu
avem o formulă personală a ceea ce sîntem și simțim nici nu mai avem ce
spune.
Dacă veți derula peretele vostru de FB, în cazul în care nu aveți un
perete plin de filme cu pisici, reclame la pantofi sau știri despre
bombe și accidente, atunci veți vedea că chiar și cei mai inteligenți
dintre prietenii voștri nu fac decît să comenteze fapte străine: ce au
făcut politicienii, cum au reparat o stradă etc. Încep să dispară
oamenii care vă pot povesti o experiență proprie a spiritului lor, iar
asta îi ascunde tot mai mult și mai mult de ochii noștri, amestecându-i
în iureșul lumii.
Va veni vremea cînd oamenii se vor recunoaște după felul în care
înțeleg singurătatea, pentru că pe unii singurătatea îi înnebunește, iar
pe alții îi preface în îngeri.
Că oamenii suferă de singurătate, nu e un secret. Nu e o arătare nouă
pe pămînt. Doar că s-a schimbat rostul însingurării – astăzi tot mai
puțini scot din singurătatea lor poeme și flori pe care să le dăruiască
lumii.
Faceți-vă timp pentru singurătate.
Sursa: Rucodelie, Despre singurătate și cum se vede ea pe Facebook
***
Douăzeci de ani în urmă încă mai merita să stai cu cineva de vorbă numai pentru că e deștept. Îl întrebai, de pildă, cu ce viteză zboară săgeata slobozită dintr-un arc turcesc și el îți spunea. Fiecare avea un prieten care știa mai bine niște lucruri. S-ar fi părut că pe acest criteriu ne înconjuram de oameni: ne alipeam de oamenii de la care puteam învăța ceva.
M-am întrebat dacă ceea ce căutăm în viața e învățătura.
E vreo sete înnăscută în noi care ne mișcă să aflăm tot timpul lucruri noi?
Oare această sete a legat de-a lungul istoriei oameni provenind din lumi diferite, alteori civilizații diferite, unindu-i pentru totdeauna în ceea ce vor păstra toate culturile lumii: dascăli și discipoli?
Nici creștinismul nu ni s-a înfățișat altfel decît ca o legătură dintre Dascăl și discipoli. Din Scriptură vedem că de multe ori apostolii îl numeau pe Hristos ”Învățător”. Așa îl numeau și iudeii neconvertiți, cum e cazul tînărului bogat care se apropie de Hristos cu apelativul ”Învățătorule”. Această legătură nu era una vremelnică, deoarece Hristos nu a venit să predea o meserie sau o învățătură ce poate fi deprinsă într-o perioadă de timp, ci este o legătură pe viața, o legătură veșnică.
Cum trebuie să fie un ucenic în viziunea creștină? Măsura ucenicului a fost dată de Învățător: ”Ajunge ucenicului să fie ca Dascălul său”, adică o măsură la care nu se poate ajunge, o măsură fără margini, cum însăși lumina veșnică este fără margini, chip al desăvîrșirii Dumnezeiești. Această egalitate pusă de Hristos între Învățător și Discipol nu se referă doar la deprinderea învățăturii, ci este o egalare ființială, o relație de Tată și fiu.
Cînd spui cuiva ”te iubesc”, nu-i transmiți o informație, ci îl faci să simtă că întreaga ta viață îi aparține.
Cuvîntul este viață, iar a transmite cuvîntul înseamnă a te angaja într-o lucrare de perpetuare a ceea ce este viu, lucrare care este mișcată doar de puterea dragostei. Înafara dragostei, orice informație este goală. Iată de ce, atunci cînd căutăm un învățător, nu căutăm o sumă de informații, ci căutăm dragostea care face ca viața să dăinuie prin acele ”informații”.
Epoca internetului ne pune în fața unei revelații care altfel avea nevoie de dezbateri filozofice interminabile: oamenii nu caută informații și știință, oamenii caută oameni. Din moment ce Google îți poate răspunde la orice întrebare, oamenii își pierd interesul pentru învățătură. Informația a devenit un bun abstract la care apelezi doar atunci cînd ai nevoie. Oamenii nu mai agonisesc știință și nu mai leagă legături de ucenicie cu mentorii lor. Cu alte cuvinte, oamenii se izolează, se însingurează, iar faptul că au acces deschis la orice informație nu doar că nu-i face mai interesanți, ci îi îndobitocește.
Acesta este apusul iubirii, apusul umanității în forma ei frumoasă. Asta nu înseamnă că de acum încolo oamenii nu se vor iubi și nu vor căuta să-și dăruiască dragostea, inclusiv prin informațiile pe care și le dăruiesc. Pur și simplu acest fel de relație va fi tot mai rară, iar oamenii reci vor domina lumea în manifestările ei simțite.
Teza patristică precum că nici o idee nu există de la sine, ci în spatele fiecărui gînd există o persoană, bună sau rea, e întru totul demonstrabilă.
”Te iubesc” fără omul care rostește și cel care aude e ca un balon desumflat. Doar umflat, un balon se împlinește, strălucește și zboară.
Sursa: Rucodelie, Cînd spui cuiva ”te iubesc”, nu-i transmiți o informație, ci îl faci să simtă că întreaga ta viață îi aparține
LEGATURI:
Cuvantul Ortodox:
“Va doresc ca aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh sa fie cu adevarat ziua deschiderii inimilor noastre, sa primim Duhul lui Dumnezeu. Chiar daca nu vorbim in limbi, sa vorbim in limba divina, in limba ingerilor, prin care il slavim pe Dumnezeu, il iubim pe Dumnezeu si il iubim pe aproapele. Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este iubirea. De aici vine un limbaj universal si prin ea comunicam. Daca nu ai iubire, nu comunici. Daca nu ai iubire poti sa fii ca un post de radio, sa vorbesti douazeci de ore pe zi: nu te comunici pe tine! Esti un automat care vorbeste. De multe ori suntem automate care vorbim. Nu comunicam. Dar daca ai iubire, chiar daca nu spui decat numai trei cuvinte, ai comunicat ceva celuilalt.ROF:
Sa dea Dumnezeu sa pastrati aceasta consecinta a Duhului Sfant in inimile dumneavoastra. Sa comunicati prin dragoste. Sa va iubiti unii pe altii, sa-L iubiti pe Hristos, si in felul acesta vom fi o Biserica asa cum a fost dorita de Iisus Hristos: Biserica iubirii, in care ne vindecam toti de toate bolile sufletesti si trupesti”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu