Român Ortodox în Franța: Conferinta Arhim. Zaharia Zaharou, „Lacrimile. Tămăduirea persoanei” (TEXT, VIDEO)

joi, 29 octombrie 2015

Conferinta Arhim. Zaharia Zaharou, „Lacrimile. Tămăduirea persoanei” (TEXT, VIDEO)

Câteva spicuiri din conferința Arhim. Zaharia Zaharou:

"Lacrimile. Tămăduirea persoanei"

ținută la Iași pe 21 octombrie 2015

# Una dintre cele mai sigure căi prin care omul se desăvârșește ca persoană este calea lacrimilor. Lacrimile unesc toate puterile sufletești ale omului, dându-i puterea să se ridice la înălțimea cerută de îndoita poruncă a iubirii – a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa și pe aproapele său ca pe sine însuși.

# Lacrimile încep să curgă atunci când ne încredințam pe noi înșine voii lui Dumnezeu și începem să înțelegem mare Lui purtare de grijă pentru noi.

# Smerenia care se naște din plânsul duhovnicesc ne curățește ochiul lăuntric de zgura păcatului care l-a acoperit, astfel încât să poată vedea lumea duhovnicească

# Avem nevoie de pocăință, pentru că am ales falsa bucurie în locul bucuriei duhovnicești, am alergat după plăcerile trecătoare ale lumii acesteia în loc să căutam adevărata fericire. Plânsul duhovnicesc ne slobozește din toată pofta stricăcioasă, care face de ocară adevărata bucurie a lui Dumnezeu.

# Sfantul Siluan Athonitul: "Când pacea lui Hristos vine în suflet el se bucură să șadă precum Iov în gunoi, iar pe ceilalți să-i vadă în slavă. Atunci sufletul se bucură că este mai rău decât toți. Taina aceasta a smereniei lui Hristos este mare și cu neputință de tâlcuit. Din dragoste, sufletul dorește fiecărui om mai mult bine decât sieși, și se bucură când vede că celorlalți le este mai bine și se mâhnește când vede că se muncesc."

Arhim. Zaharia Zaharou: Pentru mine, această întâlnire este foarte importantă, pentru că am ocazia să mă întâlnesc cu oameni care s-au dedicat în chip serios și din toată inima lui Dumnezeu. Fără monahism, nu am fi în stare să înțelegem în mod deplin Evanghelia lui Hristos. Desigur, întreaga noastră Biserică are această coloratură monahală, însă atât pentru monahi, cât și pentru laici, avem un singur Model – Mântuitorul Iisus Hristos. Fie că suntem monahi, fie că suntem laici, toți avem aceeași chemare, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: să nu întârziem în a alerga pe calea lui Hristos.

Lacrimile. Tămăduirea persoanei

Una dintre cele mai sigure căi prin care omul se desăvârșește ca persoană este calea lacrimilor. Lacrimile unesc toate puterile sufletești ale omului, dându-i puterea să se ridice la înălțimea cerută de îndoita poruncă a iubirii – a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa și pe aproapele său ca pe sine însuși. Treptat, firea celui ce plânge înaintea lui Dumnezeu este tămăduită și întregită, iar mintea se unește în chip firesc și armonios cu inima. În nevoința de a trăi potrivit poruncilor Evangheliei, mintea este răstignită și, prin lucrarea harului, se pogoară în inimă. De fiecare dată când izbutim să plângem înaintea lui Dumnezeu, sufletul nostru primește o sfântă ungere, și, cu timpul, această neîncetată pecetluire cu harul Duhului Sfânt, în inima noastră zugrăvește chipul lui Hristos.

Întocmai cum în apa Sfântului Botez ne naștem din nou, tot așa în plânsul duhovnicesc, suntem mereu înnoiți prin șuvoiul lacrimilor. Așișderea, precum în Taina Mirungerii suntem însemnați cu Pecetea Sfântului Duh prin Sfântul Mir, la fel, prin ungerea lacrimilor, primim harul luminării duhovnicești.

La Bunavestire Domnul Iisus Hristos S-a zămislit din Duhul Sfânt și Fecioara Maria. El s-a făcut pentru noi om ca să cunoaștem pe Dumnezeu în trup. La fel, prin lacrimi înlăuntrul nostru se zămislește treptat viața dumnezeiască și, astfel, ne împlinim menirea pentru care am fost zidiți de Dumnezeu, aceea de a deveni chipul și asemănarea Fiului Sau. Duhul Sfânt este Cel ce zămislește acest chip în inima noastră prin plânsul duhovnicesc, astfel ca în noi să purtăm pecetea Lui, și să fim cunoscuți de către îngerii care ii vor aduna pe toți drepții în Împărăția lui Dumnezeu în Ziua de Apoi.

Domnul Iisus Hristos este numit și Emanuel care se tâlcuiește "Dumnezeu este cu noi". Deși era Duh, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, luând asupra-și materialitatea trupului omenesc. Sfântul Grigore Teologul rostește o expresie oarecum neașteptată atunci când vorbește despre întruparea Fiului lui Dumnezeu:

"Cuvântul lui Dumnezeu S-a îngrășat"

Hristos S-a "îngrășat" în chip material, pentru ca noi sa-L putem vedea, auzi și pipai. Noi, prin lucrarea plânsului duhovnicesc și a lacrimilor, ne îngrășăm duhovnicește, primind neîncetat har, iar sufletul nostru se îmbogățește și crește, devenind vizibil pentru Dumnezeu și pentru îngeri. Sfântul Simeon, Noul Teolog spune că:

"Precum trupul are nevoie de mâncare si de băutură, la fel și sufletul are trebuință de lacrimi".

Iar dacă nu plângem înaintea lui Dumnezeu, atunci ne lipsim sufletul de pâinea lacrimilor și îl lăsăm să flămânzească.

Aceasta este în esență lucrare pocăinței, să ne îngrășăm duhovnicește, să ne hrănim sufletul cu pâinea lacrimilor și a străpungerii, astfel încât să adunam în inima noastră urmele prezenței lui Dumnezeu. Cu timpul, aceste urme vor crește înlăuntrul nostru, în deplinătatea vieții, luminându-ne mintea și întărindu-ne inima, pentru ca să ne înălțam la cele de sus și să ne asemănam îngerilor. Astfel dobândim starea lui Dumnezeu Însuși și devenim adevărată persoană, adevărat ipostas, primim ungerea Duhului Sfânt și inima noastră nutrește această dorință, aceeași bunăvoie ca și Dumnezeu, anume ca toți să se mântuiască. Atunci începe lucrarea adevărată a omului adevărat care este la lucrul său și la lucrarea sa pană seara, lucrare ce nu este alta decât rugăciunea de mijlocire pentru întreaga lume, care aduce înaintea lui Dumnezeu toată zidirea. Cea mai desăvârșită formă a pocăinței este rugăciunea ipostatică, când stam înaintea lui Dumnezeu și El vede în inima noastră nu doar o singură persoană, ci întreaga lume.

A ne îngrășa duhovnicește înseamnă a atinge o anume plinătate. Ipostasul are o plinătate care cuprinde tot ceea ce este dumnezeiesc și tot ceea ce este omenesc. In ipostasul Sau Hristos a îmbrățișat de o potriva plinătatea firii omenești și plinătatea firii Dumnezeiești, iar omul, atunci când ajunge să-și desăvârșească ipostasul cuprinde în sine plinătatea dumnezeirii după har. Prin unirea cu energiile dumnezeiești, inima omului se lărgește, astfel încât ea îmbrățișează toată omenirea, pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune de mijlocire. Harul sălășluiește îmbelșugat în cel ce a izbutit să-și desăvârșească ipostasul, și prin acest har el devine mijlocitor pentru întreaga lume.

Toți cei ce au primit ungerea acestui har, al rugăciunii pentru lume, poartă o pecete care nu poate fi văzută de către oameni, ci numai de către Dumnezeu și de îngeri. Dumnezeu ii cunoaște pe ai Săi, iar îngerii Lui pot să recunoască pe față și în inima credincioșilor urmele chipului lui Hristos. Totuși harul acesta nu este ascuns ochilor noștri trupești. Uneori putem vedea pe chipul celor ce plâng înaintea lui Dumnezeu o oarecare transparență. Pielea lor devine neteda și strălucitoare. Pecetea acestei ungeri se arata mai cu seama pe fruntea omului, dar ea ii poate cuprinde întregul trup. Părintele Sofronie mărturisea ca a simțit aceasta ungere în tot trupul său, focul ei mistuind orice lucru străin de Dumnezeu.

Următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, ne dezvăluie taina acestei ungeri:

Căci de aceea și suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer, ca să nu fim găsiți goi și ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (cf. II Coritneni 5, 2-4)

Pocăința înseamnă cu adevărat a nutri aceasta dorință arzătoare și a suspina neîncetat pentru a primi creșterea în Dumnezeu care este focul cel ceresc, astfel încât, treptat, moartea să fie înghițită de viață. Atunci putem primi pregustarea nestricăciunii trupului nostru, chezășia învierii viitoare, așa cum s-a petrecut cu dreptul Iov, când a proorocit:

Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. (Iov 19, 25-26)

Dacă gustăm din nestricăcioasa înviere a lacrimilor, prin care primim încredințarea nemuririi noastre, atunci vom înțelege că Dumnezeu i-a rânduit pe toți oamenii spre aceeași nemurire și vom ajunge să ne iubim chiar și vrăjmașii. Astfel, vom putea vorbi cu Dumnezeu în limba Lui, limba lacrimilor, mijlocind pentru noi înșine și pentru semenii noștri, iar Domnul se va pleca asupra noastră și ne va tămădui.

Părintele Sofronie ii sfătuia pe monahii săi, chiar de la începutul venirii lor în mănăstire, să îmbrățișeze plânsul duhovnicesc. El le spunea:

"dacă vreți să dezrădăcinați patimile din lăuntrul vostru, învățați să plângeți înaintea lui Dumnezeu".

In acest scop Părintele recomanda catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, a cărei teologie mistica are un puternic caracter harismatic, prin faptul că Sfântul își pune toată nădejdea în Atotputernicul Iisus. El crede cu tărie în fiecare cuvânt pe care Acesta îl va pune în gura lui, cu pocăință arzătoare, și nu se îndoiește nici o clipă că Domnul Însuși va glăsui înlăuntrul lui, învățându-l cum să se roage. Prin aceasta, el se aseamănă Sfântului Apostol Pavel care zicea:

"noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26)

Întocmai ca Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Simeon este încredințat că cel ce a început în noi lucrul cel bun va rămâne credincios ca să-l ducă la desăvârșire. De aceea, în aceiași cateheza a sa, după ce recomandă o anumită rugăciune care să ne ajute să plângem înaintea lui Dumnezeu lasă loc Duhului Sfânt, incurajând rugăciunea spontană din adâncul inimii:

"Ascultă, fără să te smintești, care este modul pocăinței pe care ți-l propun, sfătuindu-te părintește. Legându-ti, deci, mâinile la spate, ca un condamnat la moarte, suspină din adâncul sufletului și spune cu glas vrednic de milă: "miluiește-mă pe mine păcătosul și nevrednicul de a trăi, dar vrednic de toată osânda". Si află câte iți va da să rostești harul lui Dumnezeu în clipa aceea".(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Limba lacrimilor este limba Duhului Sfânt înlăuntru fiecărui om, dar Duhul nu grăiește întotdeauna la fel în inima noastră. Citim de multe ori același verset din Sfânta Scriptură, însă vine o zi când cuvintele lui Dumnezeu vor suna înlăuntrul nostru așa cum au răsunat în inima celui ce le-a rostit pentru prima oara, dezvăluindu-ne înțelesuri cu totul noi. Îmi aduc aminte de ziua când am deschis la întâmplare Biblia și am aflat următorul verset din cartea lui Iov, care cuprinde întreaga teologie a Părintelui Sofronie:

"Ce este omul că l-ai mărit pe el, sau că iei aminte la el, De ce îl cercetezi în fiecare dimineaţă şi de ce îl urmăreşti în orice clipă [...]De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale" (Iov 7, 17-18, 20)

Septuaginta folosește aici un cuvânt neobișnuit, necunoscut în greaca modernă, care poate fi redat prin cuvintele țintă ori acuzator, potrivnic, și el îl desemnează pe omul care se poate lua la cearta cu Dumnezeu, însă nu din motive egoiste, ci pentru a înțelege tainele dumnezeiești. Oricine ajunge la această stare devine și ținta tainicelor cercetărilor dumnezeiești care sunt izvorul tuturor lacrimilor.

Sfantul Iacov spune că trebuie să primim cu blândețe cuvântul sădit în noi, care poate să mântuiască sufletele noastre. Cuvântul sădit este darul cel dintru început cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca să ne facă după chipul și asemănarea Lui, ca să ne dea putința să primim descoperirea dumnezeiasca.

Același principiu este exprimat în epistola către Coloseni în cuvintele: "tăiere împrejur nefăcută de mână"( Coloseni 2, 11). Aici Sfântul Apostol Pavel afirmă în chip alegoric că suntem tăiați împrejur, ceea ce înseamnă că inima noastră este rănită, însă nu în chip materialnic, trupește, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, adică prin cuvântul Lui, prin poruncile Evangheliile. Inima rănită și tăiată împrejur prin poruncile dumnezeiești este totdeauna înfrântă și smerită și își aduce aminte mereu de Cel ce a rănit-o.

Pocăința înseamnă, așadar, a purta neîncetat tăierea împrejur a lui Hristos, cea nefăcută de mană omenească ci pricinuită de cuvântul lui Dumnezeu. Este nevoie să purtăm în inima noastră această rană care ni se descoperă prin lacrimi. Fără ea inima ne va rămâne învârtoșată și rece, și foarte ușor ne vom lăsa ispitiți de modelele și de valorile lumii acesteia, ajungând până acolo încât să încercam să împăcam dragostea de Dumnezeu cu dragostea pentru lume. Mângâierea lui Dumnezeu trebuie să biruiască în noi puterea veacului acestuia. Avem trebuință de un foc mai puternic, focul lui Dumnezeu, în stare să stingă văpaia întunecată a patimilor. De aceea trebuie să purtăm înlăuntrul nostru această rană, ca să ne aducă mereu aminte de cele dumnezeiești, desăvârșite și sfinte. Dacă avem întotdeauna în noi această amintire vom putea deosebi "care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit" (Romani 12, 2). Este de neapărată trebuință să recunoaștem și să împlinim voia lui Dumnezeu pentru că, după cuvântul Psalmistului, "într-ânsa aflam viata", pentru ca voia Lui este viată. Lacrimile încep să curgă atunci când ne încredințam pe noi înșine voii lui Dumnezeu și începem să înțelegem mare Lui purtare de grijă pentru noi. Când ne bizuim numai pe ajutorul Domnului și ne punem toată nădejdea în El, toate puterile noastre sufletești sunt unite și ne întoarcem cu toată inima către Hristos. Marele folos al lacrimilor stă în faptul că ele ne ajută să stăm înaintea lui Dumnezeu cu toată ființa noastră. Ele sunt pecetea, ungerea, care ne face să fim bine primiți de către El.

La început simțim că lacrimile pe care le vărsam în lucrarea pocăinței sunt amare, din pricina ticăloșiei și a păcătoșeniei noastre. Aceste lacrimi arzătoare ne învață însă să urâm în noi tot ceea ce se împotrivește harului lui Dumnezeu și-L împiedică pe Duhul Sfânt să vină, și să se sălășluiască înlăuntrul nostru. Smerenia care se naște din plânsul duhovnicesc ne curățește ochiul lăuntric de zgura păcatului care l-a acoperit, astfel încât să poată vedea lumea duhovnicească. Cu timpul, amărăciunea lacrimilor se preschimbă în bucurie, tânjind către o tot mai desăvârșită unire cu Dumnezeu pentru mântuirea sufletului sau.

Cu cât vărsam mai multe lacrimi înaintea Domnului cu atât mai mare este lucrarea harului care le însoțește și cu atât mai lesne ne predam pe noi înșine pocăinței. La început această nevoință este plină de durere, dar trebuie să stăruim până când vom primi insuflare dumnezeiască și atunci nu vom mai dori să o părăsim. In cele din urmă vom varsă lacrimi de recunoștință pentru nenumăratele și negrăitele binefaceri ale lui Dumnezeu care mai înainte erau ascunse privirii noastre.

Precum strigătul și lacrimile de bunăvoie ale lui Hristos din gradina Ghetsimani au lucrat mântuirea neamului omenesc, la fel și noi, de vrem ca această mântuire să devină a noastră, trebuie să urmăm aceiași cale. Dacă suntem cu adevărat ucenici ai crucii, vom fi și luptători ai lacrimilor, căci Domnul a spus:

"Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4)

Plânsul duhovnicesc este o lucrare dătătoare de viată pentru duhul omului. Atâta vreme cât purtăm în inima noastră omorârea Domnului Iisus, viața lui Hristos va sălășlui din belșug înlăuntrul nostru. Prorocul Ioil zice că:

"bucuria ajuns-a ocară pentru fiii oamenilor".(Ioil 1, 12)

Avem nevoie de pocăință, pentru că am ales falsa bucurie în locul bucuriei duhovnicești, am alergat după plăcerile trecătoare ale lumii acesteia în loc să căutam adevărata fericire. Plânsul duhovnicesc ne slobozește din toată pofta stricăcioasă, care face de ocară adevărata bucurie a lui Dumnezeu.

Fericiţi cei ce plâng acum, că vor râde. ( cf. Luca 6, 21)

Acest râs duhovnicesc este râs de biruință, o dovadă a faptului că harul începe să învingă în noi moartea.

Fericita bucurie, ce izvorăște din lacrimile de pocăință, este redată prin cuvântul de străpungere, înfrângere a inimii. Părintele Sofronie descrie această străpungere prin cuvântul "amurg trist", "dragoste tristă", iar Sfinții Părinti, o numesc bucurie amestecată cu tristețe.

Sfântul Pavel era mereu gata să se bucure cu cei ce se bucură și să plângă cu cei ce plâng, căci fiind ucenic al crucii lui Hristos era totodată și ucenic al binecuvântării Învierii Sale. Pocăința poartă în ea o mare bucurie datorită prezentei Duhului Sfânt, care mângâie sufletul. Prin cruce a venit bucurie la toată lumea. In minunatul Psalm 118, care înfățișează tânjirea sufletului de a pleca din această viață pentru a petrece pururi cu Dumnezeu, citim:

"Izvoare de apă s-au coborât din ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta" (Psalm 118, 136)

Nu doar o lacrimă, ci izvoare.

Niciodată nu se poate sătura omul îndeajuns de lacrimi de străpungere, nici chiar în urma unui plâns care izvorăște din adâncul inimii și care zguduie ființa din temelii. Un astfel de plâns lucrează o schimbare în viață noastră, iar aceste clipe devin temelia și sprijinul întregii nostre existențe, căci știm că:

"seara se va sălăşlui plângerea, iar dimineaţa bucuria" (Psalmi 29, 5).

In Noul Testament cel mai bun povățuitor pe calea lacrimilor ne este Sfântul Apostol Petru. El a săvârșit cel mai mare păcat, căci fiind întâiul intre Apostolii Domnului, s-a lepădat de trei ori de Hristos și a pierdut astfel harul Sfântului Botez. Domnul prevăzuse, însă acestă ispită și se rugase pentru el, iar atunci când Petru a înțeles adâncul căderii sale, a ieșit afară și a plâns cu amar. La slujba din Vinerea Mare auzim aceste cuvinte care redau strigatul său către Domnul:

"Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci, căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei" (Psalmul 38, 16-17).

Pentru că a plâns cu amar Sfântul Petru s-a izbăvit de păcatul său și a fost reașezat numai după câteva zile în fruntea Apostolilor. Vedem acestea din cuvintele îngerului către femeile mironosițe:

"Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi"(Marcu 16, 7)

De asemenea, femeia păcătoasă care L-a uns pe Domnul cu mir, s-a învrednicit de veșnică pomenire înaintea lui Dumnezeu datorita marii ei iubiri și a lacrimilor sale.

Lacrimile sunt un semn al dragostei. Fără o dorință mistuitoare și fără o dragoste adevărată nu putem plânge înaintea lui Dumnezeu. Putem plânge numai dacă avem un singur gând în minte și în inima. Plânsul se naște din conștientizarea nevredniciei și a sărăciei noastre duhovnicești, așa cum ne-o și arată Fericirile evanghelice: "fericiți cei ce plâng", urmează imediat după "fericiți cei săraci cu duhul". Se cuvine așadar să ne aducem neîncetat aminte că suntem săraci, că suntem nimic, ca să fim mereu gata să luăm vina asupra noastră, să ne judecam și să ne osândim pe noi înșine.

Sfântul Grigorie Palama spune că

osândirea de sine este vinul cel adevărat care veselește sufletul, căci roada străpungerii inimii sunt lacrimile fierbinți.

Străpungerea luminează sufletul și nimicește uneltirile vrăjmașului, ajutându-ne să urmam numai voii lui Dumnezeu. Avem așadar trebuință de această străpungere, de această înfrângere a inimii, căci ea veselește sufletul cu vinul cel adevărat care întărește duhul omului.

Atunci când Avraam L-a văzut pe Dumnezeu s-a tânguit amarnic:

"sunt pulbere și cenușă" (Facerea 18, 27)

Trebuie să păzim în noi zi de zi străpungerea inimii care este lumină pentru suflet și începutul adevăratei iubiri. O cale de a înțelege această mare știință este cuvântul pe care Dumnezeu l-a dat Sfântului Siluan:

"tine-ti mintea în iad, și nu deznădăjdui".

Vedem cum viața noastră se afundă în iad, căci nu petrecem fiecare ceas înaintea feței lui Dumnezeu, nu suntem necontenit călăuziți de Duhul Lui, harul nu luminează mereu mintea, nici nu ne preschimbă neîncetat inima; cea mai mare parte a timpului ne-o petrecem cu păcatul, cu uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovnicească. Cu adevărat Dumnezeu nu este prezent în viata noastră, de aceea și suntem în iad, căci iadul este locul de unde Dumnezeu lipsește. Atunci, văzând toate acestea, am putea încerca să punem în practică cuvântul pe care l-a primit Sfântul Siluan și să zicem:

"Da, Doamne, vrednic sunt de această înfricoșătoare pustiire, pentru că sunt atât de departe de mântuirea Ta, că împărăția morții este casa mea. Tu ești însă bun; mântuiește-mă în dar, pe mine, nevrednicul".

Amintind un cuvânt Sfântului Simeon Noul Teolog, Părintele Sofronie spune că:

"cel ce trăiește cu zdrobire de inimă și cu lacrimi, nu are îndrăzneală nici măcar să privească la chipul unui prunc".

Acesta este etosul care caracterizează pe cei ce se hrănesc cu harul lui Dumnezeu.

Vai nouă dacă încercam să statornicim dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu încrezându-ne în faptele noastre exterioare sau în darurile firești cu care am fost înzestrați. Dragostea dumnezeiască se află doar acolo unde este străpungerea inimii pentru păcate și recunoștința și mulțumirea adusa lui Dumnezeu.

Trebuie să păzim acest duh al zdrobirii inimii, pentru că Duhul Sfânt să se pogoare în inima noastră și să provoace un cutremur, care să scuture zgura păcatului adunată înlăuntru și să ne ne reînnoiască duhovnicește precum a reînnoit pe Sfinții Apostoli la Cincizecime. Toți cei ce au primit ungerea Duhului Sfânt datorită zdrobirii inimilor și a lacrimilor încep sa-L iubească pe Dumnezeu din toată puterea lor și se văd pe ei ca unii care nici măcar nu au început să pășească pe calea dragostei lui Dumnezeu. De aceea și pot spune împreună cu Apostolul Pavel că:

"Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu". (Timotei 1, 15)

In Rai, Adam, atâta vreme cât nu s-a depărtat de la fața lui Dumnezeu o privea pe Eva ca pe propria lui viață, carne din carnea lui, și os din oasele lui. Căzând însă în păcatul neascultării și disprețuind voia lui Dumnezeu, el însă s-a întors împotriva femeii sale, zicând:

"Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facerea 3, 12)

Adică a început să o privească pe Eva ca pe o străină. La fel și noi, dacă nu izbutim să împlinim menirea pentru care am fost zidiți dintru început, nu vom fi în stare să ii iubim pe semenii noștri, ii vom privi ca pe niște străini, ii vom simți ca pe o amenințare, și ii vom judeca.

Din momentul căderii Protopărintilor singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi iniște nevrednici de El și de semenii noștri. Atunci nu va ieși din gura noastră niciun cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noștri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu ca răsplată pentru zdrobirea inimii și pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa niciun cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru.

Aceasta este, așadar chemarea noastă ca ucenici ai lui Hristos. De fapt, de fiecare dată când Dumnezeu ne dă să plângem pentru păcatele noastre simțim cum veșnicia se atinge de noi, simțim o atingere a harului. Atunci ni se schimbă și purtarea față de semenii noștri. Dacă nu plângem în fiecare zi înaintea Domnului și nu facem din aceasta scopul vieții noastre, nu-l vom putea privi pe fratele nostru ca pe însăși viata noastră, asa cum ne învață Sfântul Siluan, și nu vom înceta să ne mușcam și să ne mâncăm unii pe alții pană acolo unde vom ajunge să ne nimicim unii pe alții, după cum bine spune Sfântul Apostol Pavel. Osândirea de sine și luarea vinei, a rușinii păcatului asupra noastră sunt semne care vădesc ca dragostea lui Dumnezeu și-a început lucrarea înlăuntrul nostru. Această dragoste devine lumină pentru suflet, astfel încât omul nu se mai compară cu semenii lui muritori, ci cu măsura dumnezeiască, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos; atunci el descoperă că osândirea de sine este cea mai mare porunca a Noului Testament.

"Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 10).

Dintre toți proorocii Vechiului Testament cel mai mare învățător al lacrimilor este dreptul Iov, precum însuși spune:

"harfa mea a ajuns instrument tânguirii şi flautul meu glasul bocitoarelor" (Iov 30, 31)

Atunci când ii sunt uciși copiii, când toată averea îi este nimicită, iar Iov lovit de boală, femeia lui îl ispitește zicând:

"Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!"(Iov 2, 9)

căci, dacă-l hulea pe Dumnezeu, atunci se sfârșeau toate suferințele lui. Iov însă știa că dacă-l blestema pe Dumnezeu pierdea orice nădejde de mântuire în veșnicie. De aceea el a rămas în ascultare de voia Domnului și atunci când a plâns s-a tânguit amarnic:

"Mi-era destul de bine, dar El m-a sfărâmat. M-a luat de ceafă şi m-a făcut praf şi a aruncat asupră-mi toate săgeţile Sale; Chipul meu s-a înroşit de plânset şi umbra morţii s-a sălăşluit în pleoapele mele; O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu, cum stă de vorbă un om cu prietenul său!" (Iov 16, 12,16, 21)

Fără să-și dea seama, prin purtarea lui, Iov îl preînchipuire pe Iisus Hristos, Acel mijlocitor al neamului omenesc pe care-L caută cu atâta ardoare. Punându-L la încercare pe Dumnezeu, Iov mijlocește înaintea Domnului pentru toți semenii lui și cere îndreptățire pentru suferința omului pe pământ.

In cartea sa despre rugăciune, Părintele Sofronie folosește cuvintele tânguitoare ale lui Iov drept propria lui rugăciune. Iov se blesteamă pe sine și pe toți semenii lui, plânsul său deznădăjduit asemănându-se cu cel al lui Adam după ce a fost izgonit din Rai.

"Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit! Ziua aceea să se facă întuneric [...] Bezna şi umbra morţii s-o cotropească, norii s-o învăluiască şi toate negurile s-o înspăimânte! [...] Pustie să rămână noaptea aceea şi nici o bucurie să nu pătrundă în ea! Blestemată să fie de către cei ce blesteamă zilele [...] să aştepte lumina şi nimic să nu vină şi să nu mai vadă genele aurorei, Pentru că n-a închis pântecele care m-a zămislit şi n-a ascuns durerea dinaintea ochilor mei. De ce n-am murit când eram în sânul mamei mele? Şi nu mi-am dat duhul, ieşind din pântecele ei? [...] Căci acum aş sta culcat şi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni, (in marea pace a nefiintei) [...] (Iov 3, 3-20) Pentru ce i s-a dat lumina unui om a cărei cale către cunoașterea lui Dumnezeu este închisă, și pe care Dumnezeu l-a îngrădit de jur împrejur?"

Iov se ceartă cu Dumnezeu înfățișând condiția umană ca fiind lipsită de orice nădejde. Atunci Domnul ii răspunde, ridicându-l din adâncul iadului în care se afundase și învrednicindu-l să-L vadă față către față. După ce L-a acuzat pe Dumnezeu pentru pustiirea și suferință lui, Iov primește îndreptare chiar din gura Ziditorului său:

"Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, şi i-a zis: "Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune? Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri! Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? (Iov 38, 1-5) Cel ce se intrece cu Atottiitorul povățui-va încă? Cel ce mustră pe Dumnezeu răspunza-I ( cf. Iov 40, 2) Şi Iov a răspuns Domnului:[...] Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă. (Iov 42, 1, 5-6)

In toate ispitele lui Iov, nu se îndoiește niciodată de ruptul adânc al suferinței sale, de aceea se silește neîncetat să înțeleagă judecățile lui Dumnezeu. In cele din urma când Dumnezeu îl cercetează și ii dă sa vadă cu proprii lui ochi, Iov se tânguiește și se căiește că nu a suferit mai mult. Numai pentru ca a răbdat pană la sfârșit s-a învrednicit de întâlnirea desăvârșită cu Dumnezeul personal în care s-a desăvârșit principiul sau ipostatic. Ispitirea lui Iov dezvăluie ipostasul omului, dragoste până la ură de sine, așa cum osânda crucii și toate suferințele Domnului ne descoperă Persoana lui Hristos, dragoste până în sfârșit. Aceasta este judecata lumii, după cuvântul lui Hristos căci acum este judecată acestei lumi.

Sfântul Siluan spune că dreptul Iov în toate suferințele lui s-a asemănat lui Hristos:

"Când pacea lui Hristos vine în suflet el se bucură să șadă precum Iov în gunoi, iar pe ceilalți să-i vadă în slavă. Atunci sufletul se bucură că este mai rău decât toți. Taina aceasta a smereniei lui Hristos este mare și cu neputință de tâlcuit. Din dragoste, sufletul dorește fiecărui om mai mult bine decât sieși, și se bucură când vede că celorlalți le este mai bine și se mâhnește când vede că se muncesc."

Asemeni lui Iov, Sfântul Siluan s-a învrednicit a vedea fața lui Dumnezeu și a dobândit astfel asemănarea cu Hristos. El a devenit asemeni lui Hristos urmând calea Domnului: mai întâi s-a pogorât la iad și apoi s-a înălțat la ceruri. Iov cunoștea puterea lacrimilor, altminteri cum ar fi putut indura astfel de suferințe?!

Fratele Părintelui Sofronie, Nicolae, care petrecuse multi ani într-un lagăr de muncă din Siberia a fost întrebat o dată de fiul său:

- Tată, te-ai rugat acolo, în lagăr?

El a zâmbit și a zis:

- Fără rugăciune n-aș fi putut să supraviețuiesc.

Urmând calea lui Iov, și păstrând neîntrerupt dialogul nostru cu Dumnezeu, chiar și atunci când suntem lipsiți de orice mângâiere ne vom învrednici de o reînnoire a harului și de o intrare plină de slavă în Împărăția Lui.

După cercetarea Domnului, Iov este reașezat în starea de mai înainte, după spusele lui:

Dumnezeu mă ocrotea, Când Cel Atotputernic era încă cu mine şi împrejurul meu stăteau feciorii mei [...] si ţinea parte cortului meu. Când Cel Atotputernic era încă cu mine şi împrejurul meu stăteau feciorii mei, Iar picioarele mele se scăldau în lapte şi stânca aspră izvora pentru mine pâraie de untdelemn (Iov 29, 2,4-6)

Aceasta este bogăția îndurării lui Dumnezeu față de sfinții Săi, bogăție pe care sfinții o împărtășesc celor din jur prin prezența și prin cuvintele lor.

In Psalmi lacrimile sunt numite pâinea lui Dumnezeu care întărește inima omului și dă puterea să stea înaintea lui Dumnezeu. Prin darul lacrimilor inima capătă îndrăznirea de a urma calea lui Hristos și de a îndeplini toate poruncile Lui. Aceasta este îndrăzneala crucii pe care o primesc cei ce se fac ucenici ai crucii,

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16)

Prin cruce El ne-a descoperit minunata cale către cer. Totuși, deoarece asemenea Apostolului Petru nu suntem în stare să purtam întotdeauna această cruce, singurul mod de a rămâne pe calea ce duce la cer este să ne rugam cu lacrimi. Nu exista o altă cale prin care putem afla tămăduire decât prin lacrimi. Prin firea lor lacrimile unesc toate puterile sufletului și numai atunci omul află tămăduire și primește putința să plinească cu toată inima îndoita porunca a iubirii. Amin.

istoria lumii pe scurt

de Marius Iordachioaia

în fiecare zi lumea
vine la movila de gunoi pe care stă Iov
și aruncă în el
cu toată mizeria ei...

murdării de tot felul
îl lovesc în obraz în frunte și-n piept
apoi cad și se strâng
sub picioarele lui...

curând
lumea întreagă va deveni
un munte de gunoi

care

îi va acoperi pe cei ce aruncă

și-l va înălța la cer
pe cel
care rabdă...

Intrebari si raspunsuri

- Cum se pastreaza Harul dupa Sfanta Impartasanie? Care ar fi cele mai indicate trei lucruri pe care am putea sa le facem si care ar fi cele trei de care sa ne ferim cu orice pret?

Nu stiu, persoana care a pus intrebarea, la care anume trei lucruri se gandeste, cand a pus aceasta intrebare. Mai inainte de toate as spune ca este imposibil sa pastrezi acest har. Noi toti il pierdem pana cand firea noastra ajunge sa devina conforma cu acest har. Dar unul din lucrurile care ne ajuta sa pastram harul, este sa aducem in permanenta multumita lui Dumnezeu pentru toate buinefacerile Lui. Aducerea continua de multumita lui Dumnezeu, mijloceste inaintea lui Dumnezeu pentru neputintele noastre. Aducerea de multumita si smerenia merg mana in mana. Si, cu cat ii multumim mai mult lui Dumnezeu, cu atat Dumnezeu ne da mai mult har. Cu cat apreciem mai mult ceea ce ne-a dat El, cu atat mai mult El inmulteste acest dar. Caci, precum ne spune Domnul "celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are - nu aduce multumita- şi ce are i se va lua" (Marcu 4, 25).

- Cum sa facem deosebirea intre lacrimile care ne apropie de Domnul si plangera de mila?

Lacrimile pocaintei ne alipesc de Dumnezeu. Adevaratele lacrimi duhovnicesti merg intotdeauna impreuna cu rugaciunea. Dar, ca sa spunem adevarul, pana si lacrimile psihice, sufletesti, pot sa ne conduca la lacrimile duhovnicesti, atunci cand ele sunt insotite de osandirea de sine. Mi-aduc aminte de o tanara grecoaica, care venise in Anglia pentru studii postuniversitare si, care, printre alte lucruri, i-a spus Parintelui Sofronie: "Parinte, plang foarte usor, oare lucrul acesta este bun?". Parintele Sofronie i-a raspuns: "lasa lacrimile sa vina oricare ar fi pricina lor, dar transforma-le cu rugaciune". Si acum ea este o minunata stareta a unei manastiri din Grecia. Asta inseamna ca, oricare ar fi cauza care ne-a mahnit, daca punem aceasta mahnire inaitea lui Dumnezeu cu rugaciune, aceasta va fi benefica duhovniceste. Nu trebuie sa ne fie frica, ci trebuie sa fim hotarati sa gasim acele lacrimi adevarate care ne apropie de Dumnezeu.

- Exista pocainta fara lacrimi? Cum se manifesta acesta?

Bineinteles, este cu putinta sa avem pocainta fara lacrimi, si ea se manifesta printr-o durere a inimii. Lacrimile nu sunt numai o expresie a pocaintei, ci sunt expresia cea mai nobila a dragostei omului fata de Dumnezeu. Pana si Sfantul Simeon Noul Teolog, cand vorbeste despre lacrimi, nu se aventureaza sa dea metode despre dobandira lor. In catehezele lui el vorbeste adesea despre lacrimi, pentru ca lacrimile sunt lucrarea monahului in tot timpul. In a 30-a cateheza, cand incepe sa vorbeasca despre cum se dobandesc lacrimile, se opreste foarte repede si nu da mai departe amanunte, ci spune: "ceea ce va va da Dumnezeu in acel moment".

Desigur, sunt lucruri care ajuta. Daca citim cu regularitate Sfanta Scriptura si traim in atmosfera cuvantului lui Dumnezeu, cu siguranta vom fi indreptati mai usor catre acestea. Atunci, cand citim si traim in atmosfera cuvantului lui Dumnezeu, invatam limba lui Dumnezeu, invatam sa vorbim asa cum ne vorbeste El. Pentru ca noi, nu pur si simplu citim Scripturile, si nu studiem Scripturile, noi ne rugam cu Scripturile. Si, sigur, atunci cand urmam aceasta cale, cuvantul lui Dumnezeu lasa urme in noi in permanenta, si atunci omul gaseste o cale cu putere sa-I vorbeasca lui Dumnezeu, cu propriile Lui cuvinte. Aceasta este o cale, cuvantul lui Dumnezeu este un mijloc pentru dobandirea lacrimilor.

O alta cale este sa ne rugam continuu cu rugaciunea lui Iisus, sa chemam numele Domnului. Traind in aceasta lume, acumumam in noi o anume rugina, ruginim launtric. Si chemand continuu numele Domnului, cu rugaciunea lui Iisus "smirgheluim" aceasta rugina, astfel incat sa putem sa stralucim launtric inaintea lui Dumnezeu. Chemarea numelui lui Hristos este un lucru foarte mare, deoarece acest nume este de nedespartit de persoana Domnului Iisus Hristos. Si, atunci cand chemam Acest nume, noi intram in prezenta Domnului, si prezenta aceasta este datatoare de viata si ne renaste. Deci, cuvantul lui Dumnezeu si numele lui Dumnezeu!

Si exista un al treilea lucru si mai puternic, si sa ma ierte Dumnezeu pentru ca eu nu sunt foarte pregatit pentru a spune despre aceasta - este atunci cand mergem la Sfanta Liturghie si ne impartasim cu o constiinta curata. Binefacera pe care ne-o aduce participarea la Sfanta Liturghie si Impartasirea este proportionala cu pregatirea noastra pentru Sfanta Liturghie, si parte din aceasta pregatire este si o spovedanie sincera.

Pentru ca noi toti suntem slabi in nevointa, in ziua de azi, Dumnezeu ne-a dat un mijloc de a compensa aceasta lipsa de nevointa, si anume sa ne asumam rusinea din spovedanie, pentru ca asumandu-ne aceasta rusine in timpul spovedaniei ea se transforma intr-o putere de lupta impotriva pacatului si a patimilor.

In fond nu fac decat sa va spun care sunt principiile fundamentale ale vietii in Hristos, dar toate acestea lucruri impreuna il pregatesc pe om ca sa devina sensibil inaintea lui Dumnezeu si sa-I vorbeasca in cuvintele Lui, in numele Lui, cu multe lacrimi.

- Cum sa evitam monotonia in viata monahala?

Este o intrebare buna! Citim uneori niste lucruri ciudate in Psalmi, cum ar fi "spune-mi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte"(Psalmul 38, 6). Daca, de fieare data, cand ne rugam, consideram aceasta ca o infatisare a noastra inaintea Dumnezeului Celui Viu, atunci fiecare rugaciune a noastra va fi un nou inceput, va avea ceva nou in ea. O sa incerc sa spun altfel.

In Noul Testament vedem la toti Sfintii Apostoli, atat la Sfantul Apsotol Petru, cat si la Sfantul Apostol Pavel, la Sfantul Apostol Ioan cuvantatorul de Dumnezeu, ca de cate ori ne vorbesc despre lucrurile cele mai inalte privitoare la Dumnezeu, imediat fac referire la cea de-a Doua Venire a Domnului. Singura modalitate de a ne tine treaza inspiratia este sa pastram in noi aceasta asteptare a Mantuitorului care vine din ceruri catre noi, a Doua oara.

Atunci cand m-a facut rasofor, Parintele Sofronie, mi-a dat numele de Zosima. E vorba de Sfantul Zosima, cel care a intalnit-o pe Sf. Maria Egipteanca dincolo de Iordan. Si, dupa tungerea in rasoforie, mi-a spus o dorinta de-a lui, in ceea ce ma priveste: "iti doresc fie sa eviti gandul pe care l-a avut Zosima - adica "nimeni nu e mai presus de el in nevointa"- sau, daca nu reusesti sa-l eviti, sa-ti dea Dumnezeu sa intalnesti pe cineva, asa cum a intalnit si el".

Atunci cand ne pocaim nu trebuie sa ne pocaim numai de pacatele pe care stim noi ca le-am facut, ci trebuie sa ne pocaim si de pacatele ascunse din inima noastra. Si, de asemenea, cand ii multumim lui Dumnezeu, nu trebuie sa-I multumim numai pentru binefacerile Lui catre noi, ci si pentru binefacerile Lui catre intreaga lume, pentru fiecare gura de aer pe care ne-o da tuturor. Si, atunci, cand aspiram la desavarsirea duhovnceasca, trebuie sa fim ravnitori in a afla ce ne lipseste noua, si sa-i cerem sa ne arata cat de departe este inima noastra de adevarul ei. Cei care traiesc intr-o adevarata pocainta - si Dumnezeu sa ma ierte ca indraznesc sa spun aceasta, pentru ca eu sunt delasator in aceasta privinta - oamenii acestia, care traiesc adevarata pocainta, nu au o zi asemenea cu cealalta, pentru ca dreapta Domnului lucreaza continuu noi schimbari in inima acestor oameni. Si nu este loc pentru delasare.

Timpul e scurt, ne spune Sfantul Apostol Pavel, si noi trebuie sa alergam pe calea poruncilor, fara sa fim agatati de nimic. Cei care sunt casatoriti, ca si cum n-ar fi casatoriti, cei care plang ca si cum n-ar plange, cei care se bucura ca si cum nu s-ar bucura, si cei care sunt amestecati in lucrurile lumii si fac afaceri, fara sa fie atasati acestor lucruri pe care le fac. Si pentru ca timpul este scurt, noi trebuie sa alergam pe calea poruncilor, fara sa ne uitam in stanga si dreapta, ci doar inainte, cu ochii la Hristos. Si, atunci, fiecare clipa va fi o clipa creatoare care contribuie la apropierea noastra de Hristos, si la aproprierea noastra din ce in ce mai mult de El.

- E bine sa plangem inaintea oamenilor? Poate veni acest lucru de la slava desarta?

Am spus, putem avea lacrimi din multe motive, atat cat nu ne oprim acolo, ci le transformam in rugaciune. Deci nu conteaza cauza, important este sa la transformam in rugaciune. Daca este bine sa plangem inaintea oamenilor - sigur ca nu!

Ne spunea Parintele Sofronie de la Sf. Munte, ca se spunea acolo ca daca vedeau un calugar mohorat in timpul zilei, spuneau: "acesta n-a plans azi-noapte", pentru ca daca ar fi plans atunci s-ar fi aratat vesel in compania celorlalti. In taina noptii monahul plange, dar dimineata se arata vesel, asa cum ne zice si Psalmul 29. E un lucru foarte important.

Domnul in Evanghelie ne recomanda trei lucruri. Ne spune ca daca facem milostenie, "să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta"(Matei 6, 3). Si daca postim: "nu fiţi trişti ca făţarnicii; unge capul tău şi faţa ta o spală" (Matei 6, 16-17). Si daca "te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6, 6). Si, Sfantul Filaret al Moscovei ne spune ca Maica Domnului avea ca regula de viata aceste trei lucrui. Intr-un chip proorocesc ea implinea acele cuvinte pe care Fiul ei avea sa le spuna lumii intregi. Si tot ceea ce facea ea era tainic, nu era la aratarea oamenilor, asa cum ne-a recomandat Domnul sa facem.

Orice milostenie facem, sa nu fie vazuta de oameni. Si acest sa nu facem un lucru inaintea oamenilor, a fost regula de aur din viata Maicii Domnului. Vedem dupa Inviere, si la Inaltare, Maica Domnului, care este in inima Bisericii, nu spune nimic, ci in tacere se roaga pentru Biserica si intareste pe Apostoli si pe credinciosi. Si de la inceputuri, incepand de la Bunavestire, apoi cu Nasterea Domnului, apoi cat L-a slujit pe Domnul, si pana la Rastignire si Inviere, vedem ca ea tinea toate lucrurile in inima ei, acolo. Si a incredintat doar cateva din aceste lucruri Sfantului Apostol Luca, care le-a pictat nu numai cu culoare, ci cu cuvintele Evangheliei sale. Sfantului Apostol Luca i-a fost dat acest lucru, sa scrie despre Maica Domnului, pentru ca el era de acelasi fel cu Maica Domnului, de aceeasi traire, el nu vorbea despre sine. Vedem ca si cand vorbeste in Faptele Sfintilor Apostoli, cand este cu Sfantul Apostol Pavel, vorbeste despre "noi" si nu se numeste, cand vorbeste despre calatoria impreuna cu Cleopa pe drumul Emausului, nu se numeste pe sine. Este un om care traieste ascuns, ca Maica Domnului. Si pentru ca avea acelasi fel de vietuire, tainca, Maica Domnului i-a incredintat acele lucruri pe care el le-a scris in Evanghelie.

Vedem ca Maica Domnului, atunci cand inalta acea cantare de multumita, de slava lui Dumnezeu, dupa ce primeste confirmarea de la Elisabeta, nu spune ca Dumnezeu a ales-o pentru virturile ei, nici pentru curatie, nici pentru feciorie, nici pentru ascultare, ci zice ca "a căutat spre smerenia roabei Sale"(Luca 1, 48). Si, de aceea, este foarte important sa avem aceasta regula de vietuire, de a nu fi vazuti de ceilalti, atunci cand ne facem lucrarea noastra inainta lui Dumnezeu. Maica Domnului era asa, Sfantul Apostol Luca era asa, Sfantul Ioan cuvantatorul de Dumnezeu era asa. Atunci cand Maica Domnului s-a aratat Sfantului Serafim de Sarov, o data, impreuna cu Sfantul Evanghelist Ioan, se spune ca Maica Domnului s-a intors spre Sfantul Evanghelist Ioan si a spus de Sfantul Serafim: "iata unul la fel ca noi". Deci, Maica Domnului este pentru noi cel mai mare exemplu de urmat.

- Cat de mult ne poate pagubi mania necontrolata si ce putem face ca sa nu mai sufere cei din jurul nostru?

Atunci cand ne maniem inseamna ca suferim de duhul mandriei. Mania este un lucru foarte primejdios, pentru ca intr-o clipa poate sa arda tot ceea ce am adunat noi in hambarele noastre. Daca ne aducem aminte de ticalosia noastra, si de saracia noastra duhovniceasca, si de marile milostiviri ale lui Dumnezeu catre noi toti, asta ne poate pregati sa evitam aceste momente periculoase. Daca stim ca avem o asemenea inclinatie trebuie sa ne pregatim dinainte, precum zice Psalmul: "m-am pregatit si nu m-am clatinat de aceasta ispita care vine asupra mea".

- Va rog, dati-mi un sfat care sa ma ajute sa restabilesc relatiile cu anumite persoane in care mi-am pierdut increderea. Simt ca in lipsa increderii nu le pot iubi, ca urmare imi primejduiesc mantuirea. Unde gresesc, de vreme ce mi-am pierdut increderea si nu reusesc s-o redobandesc?

Ascultati, pentru orice relatie, ca aceasta sa decurga intr-un chip benefic, prosper, trebuie sa avem in minte urmatorul lucru. Asa cum Domnul ne-a dat pilda, ca sa poata sa se apropie de noi, sa ne dea cuvintele vietii Sale pentru noi, El s-a pus pe Sine mai prejos decat toti, S-a pogorat pe Sine pana la iad. Nu putem progresa in relatiile noastre cu ceilalti, daca nu suntem dispusi sa ne punem pe noi insine mai prejos de ceilalti, sa-i cinstim mai mult decat pe noi insine, si sa-i consideram mai buni decat pe noi insine, si, atunci, in aceasta relatie se creaza spatiu pentru smerenie si dragoste. Toti cei care sunt condusi de duhul lui Dumnezeu au o singura intrecere intre ei. Intrecerea consta in a-l considera pe celalalt mai presus decat tine, si de a-l pune pe el pe primul loc. Acesta este semnul ca noi am renascut din duhovniceste. Vedeti, aceasta competitie o intalnim in viata Sfintei Mariei Egipteanca in intalnirea ei cu Sfantul Zosima, cum se intreceau ei care sa ia binecuvantarea primul.

Si, acelasi lucru se intampla si la noi, la Preoti. Daca nu ne purtam cu oamenii cu acea autoritate pe care ne-o da noua preotia nu o sa reusim prea multe. Daca nu reusim sa ne punem mai prejos, sau sa zicem macar la nivel egal, cu oamenii care vin catre noi, nu vom fi in stare sa le transmitem nimic duhovnicesc. Si, trebuie sa ne aducem aminte ca Dumnezeu, Domnul nostru nu ne-a mantuit prin atotputernicia Sa ci prin slabiciunea smereniei Sale, dar aceasta slabiciune, ne spune Sf. Apostol Pavel este mai tare decat putera omeneasca, pentru ca deschide calea harului sa intre in viata noastra, si numai prin har ne mantuim. Si vedem aceasta si in Evanghelii, atunci cand oamenii se apropiau de Domnul, El nu ii smerea, cauta intotdeauna sa gaseaca ceva pozitiv in ei, sa-i cinsteasca, sa le dea acest simtamant ca sunt cinstiti, si in felul acesta sa le deschida inima catre cuvantul pe care avea sa-l spuna. Un astfel de exemplu este femeia samarineanca.

Sa spunem altfel: daca e cineva mandru, nu prea ne vine sa ne apropiem de el, ca nu preea poti sa te apropii, vedeti ca e protejat de propiul sau egoism cu multe ziduri inconjuratoare. Dar, daca cineva este smerit, atuncea gasesti loc in inima lui sa pui un cuvant acolo, sa comunici cu el. Asa cum sarea pastreaza mancarea si-i da gust, asa si smerenia pastreaza si da frumusete relatiilor noastre interumane.

- Ce ne puteti recomanda, rara sau deasa impartasanie?

Aceasta intrebare mi s-a pus in urma cu doi ani, cand eram la Cluj. Si m-au intrebat: "ce credeti despre Sfanta Impartasanie, sa ne impartasim des sau rar?". Si le-am spus: "nu stiu". Daca citim rugaciunile dinainte de Sfanta Impartasanie, acolo nu se pune problema despre deasa sau rara impartasanie. Problema arzatoare care se pune acolo este sa te impartasesti cu vrednicie. Ne rugam ca sa ne invredniceasca Dumnezeu ca sa ne impartasim cu vredncie. Cel care se impartaseste rar si cu vrednicie face bine, dar cel care se impartaseste des si cu vrednicnie face si mai bine. Si, apoi, m-au intrebat: "dar ce intelegei prin impartasire cu vrednicie?". Si le-am spus: "nu indraznesc sa va dau un raspuns de la mine despre aceasta, dar am sa-l citesc pe Sfantul Simeon Noul Teolog, ce spune despre aceasta". Sfantul Simeon ne spune ca daca plangem zilnic inainta lui Dumnezeu, in pocainta noastra, atunci ne putem impartasi zilnic, pentru ca suntem ucenici ai lui Hristos, si ucenicii lui Hristos sunt chemati la o continua pocainta. Pentru ca Domnul a venit sa propovaduiasca pocainta iar dupa Inviere, si inainte de Inalatare, i-a trimis pe Apostoli in toata lumea tocmai sa propovaduiasca aceasta pocainta. Si daca zilnic plangem inaintea Domnului si ne pocaim, atuncea suntem vrednici sa ne impartasim zilnic. Si Sfantul Simeon adauga un cuvant infricosator la aceasta. Spune asa, ca "daca nu plangem zilnic, atuncea daca ne impartasim numai o singura data pe an, de Pasti, nici atunci nu suntem vrednci".

- Cum se poate vindeca omul de frica de boala si de gandurile obsesive care il indeparteaza de Dumnezeu?

Ne putem vindeca de orice teama si orice obsesie numai prin harul lui Dumnezeu. Daca ne ducem la spovedanie cu aceste lucrui si ne spovedim in mod sincer, in mod deschis, in mod constant, cu ajutrul Parintelui duhovnic si rugaciunilor Bisericii, toate aceste lucruri pot fi vindecate. Sigur, in Tainele Bisericii ni se propune mijlocul de a dobandi o vindecare totala si o sanatate desavarsita a sufletului si a trupului, dar trebuie sa facem partea noastra de lucrare impreuna cu Tainele Bisericii. Cu cat ne opunem mai mult ispitei, cu atat se intreste inima noastra in har si in putere de a sta inaintea lui Dumnezeu, si cu cat suntem mai putin rezistenti ispitei, cu atat slabeste inima noastra, si atunci ni se pot intampla foarte multe lucruri rele.