***
Fiecare om — potențial sau în mod real — este deja un asemenea rug; iar
tot ceea ce îl înconjoară este pământ sfânt, pe care duhovnicul nu poate păși
decât descălțându-se, și nu poate intra altfel decât asemenea vameșului care
stă la pragul templului,
privește înăuntru și știe că acolo este împărăția Dumnezeului Celui Viu,
loc sfânt, în care nu are dreptul să intre decât dacă Dumnezeu Însuși îi
poruncește sau îi arată ce să facă ori ce cuvânt să rostească.
Una dintre sarcinile preotului duhovnic este de a educa o persoană în
libertatea duhovnicească, în libertatea împărătească a copiilor lui
Dumnezeu, și nu de a o ține toată viața într-o stare de
infantilizare: astfel încât să nu apeleze mereu la părintele său duhovnicesc pentru
fleacuri, în zadar, ci să crească până în punctul în care ea însuși va
învață să audă ceea ce Duhul Sfânt vorbește în inima sa.”
Duhovnicul și duhovnicia. raport la Conferința „Teologia și spiritualitatea
Bisericii Ortodoxe Ruse”, Moscova, 18 mai 1987;
***
Dacă ne gândim la cuvintele care desemnează libertatea în diferite limbi, în
engleză și franceză întâlnim un cuvânt născut din latinescul
"libertas".
În lumea contemporană, noțiunea de "liberty", de libertate civică și
personală, exprimă pretenția omului la dreptul de autodeterminare
independent de orice: vreau să fiu ceea ce aleg eu să fiu.
Dar aceasta este o înțelegere nouă a libertății, desprinsă deja de sensul originar al cuvântului și al noțiunii.
În latină, "libertas" desemna starea copilului născut din părinți liberi,
nu din sclavi.
Aceasta îi conferea dreptul de cetățenie.
Dar era înțeleasă nu numai ca drept de cetățenie și drept la
autodeterminare, ci și ca o îndatorire.
Pentru a fi liber, trebuie să fii pe deplin stăpân pe tine
însuți.
Dacă asupra mea stăpânește o patimă trupească, vreo înclinație
psihologică, emoțiile sau orice altceva, atunci nu mai sunt liber.”
***
„Ascultarea nu constă în a te supune slugarnic voinței altui om, ci în a
privi la el și a crește până la măsura lui și, poate, chiar dincolo de
ea.
Cuvântul folosit în limbile germanice — "Freiheit" în germană,
"freedom" în engleză —
își are rădăcinile într-un cuvânt sanscrit care, ca verb, înseamnă «a iubi»
și «a fi iubit», iar ca substantiv — «iubitul meu», «iubita mea».
Dar al cărei fel de iubire?
Știm cu toții ce numim noi iubire: un sentiment cald, tandrețe, uneori un
sentiment care naște în noi dorința de a-l stăpâni pe celălalt, de a-l
poseda.
Aceasta poate merge foarte departe.
[...] Aici putem simți
deosebirea dintre această concepție falsă, mincinoasă despre iubire și
iubirea care este una cu libertatea.
O asemenea iubire îi spune celuilalt: «Ești atât de prețios, atât de frumos, însemni atât de mult pentru mine,
încât nu am niciun drept să te limitez, să te ciuntesc, să te
schimonosesc. Cu toate puterile ființei mele voi sluji pentru ca tu să te
dezvolți până la deplina măsură a posibilităților tale; nu voi sta ca o
piedică în calea ta, ci
voi veghea numai ca tu să nu ajungi nevrednic de tine însuți, ca să
devii pe deplin acea frumusețe, acea minune care poți fi…»”
***
Desigur, când spun «văd»,
nu vreau să spun că îl înțeleg cu mintea sau că îl văd cu ochii, ci că îl
percep cu întreaga mea ființă. Dacă ar fi să fac o comparație, este asemenea felului în care percep
frumusețea — frumusețea muzicii, frumusețea naturii, frumusețea unei opere de
artă — atunci
când stau înaintea ei uimit, în tăcere, doar primind ceea ce se află
înaintea mea și nefiind în stare să exprim aceasta prin niciun cuvânt, în
afară de exclamația: «Dumnezeul meu, cât este de frumos!...»
Taina iubirii față de om începe în clipa în care îl privim fără dorința
de a-l poseda, fără dorința de a stăpâni asupra lui, fără dorința de a ne
folosi în vreun fel de darurile sau de persoana lui — ci doar îl privim și
ne minunăm de frumusețea care ni s-a descoperit.”
Despre familie și căsătorie. Convorbirea I, 17 mai 1986
***
„Îmi amintesc o întâmplare din viața Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei.
Într-un sat era un preot bețiv, iar într-altul, toți sătenii se îmbătau — și
preotului de acolo îi era peste puteri să mai rabde. Atunci, Filaret a
gândit: «Am să-i pun împreună pe bețivul preot și pe satul bețiv, căci oricum nu
mai pot face nimic pentru ei.»
Așa a și făcut. Preotul bețiv a venit în satul bețiv, s-a întors către
enoriași și le-a spus:
«Iată cum stau lucrurile: vlădica s-a deznădăjduit și de voi, și de mine —
suntem bețivi.
Dar eu, ca preot, sunt dator să săvârșesc Sfânta Liturghie în fiecare
duminică și la fiecare sărbătoare, și la Liturghie să mă împărtășesc,
chiar dacă sunt bețiv.
Așa că vă propun următorul lucru: veniți și împărtășiți-vă cu mine,
împărtășiți-vă toți împreună, plângând pentru voi înșivă, pocăindu-vă
înaintea lui Dumnezeu pentru nevrednicia noastră, dar crezând în mila
Lui.»
Și ce s-a întâmplat?
Din viața Sfântului Filaret aflăm că,
din uimire, din recunoștință și prin lucrarea Duhului Sfânt, prin Taină
și prin atingerea directă a harului de sufletele lor, care s-au deschis
către Dumnezeu, întregul sat a început să se schimbe: după o vreme, beția
a dispărut.
Preotul s-a lăsat de băutură, iar sătenii au devenit treji.
Iată un exemplu.
Ei nu au postit, nu au ținut aspru rânduiala, ci au venit la Dumnezeu —
pentru că El a fost Singurul Care a știut să-i iubească așa cum erau,
nevrednici.
Există o vorbă rusească: «Iubiți-ne negrișori, că albișori ne iubește oricine...»
Așa este și în viața duhovnicească...”
Veșnicia nu este în viitor; veșnicia este Însuși Dumnezeu și moștenirea
lui Dumnezeu.
Fiecare clipă, de fiecare dată când pășim în moștenirea dumnezeiască, când
ne aflăm acolo unde este Dumnezeu, acolo se află și toate evenimentele
istoriei — trecute, prezente și viitoare.
În Sfânta Liturghie acest lucru devine desăvârșit de limpede.
A existat
o singură Euharistie: Cina cea de Taină a Domnului Iisus Hristos cu
ucenicii Săi.
Și atunci când săvârșim Liturghia, când puterea Duhului Sfânt umbrește
Darurile Sfinte și pe credincioși și plinește locul și timpul, în acel
moment al timpului noi participăm, în veșnicie, la acea unică Liturghie
care s-a săvârșit odinioară: ne aflăm în Foișorul Sionului.
Trei convorbiri despre sărbătorile bisericești. Partea a II-a, aprilie 1972
***
”Avem calităţi ce nu sînt din cele mai bune, însă care pentru moment nu pot fi
înlocuite cu nimic.
Omul fricos îşi va înfăţişa bucuros frica sa drept smerenie şi blîndeţe. Nu trebuie în, nici un caz să-i permitem una ca asta.
Iar cînd noi înşine vom aluneca spre această tentaţie de a ne considera
laşitatea drept smerenie, iar avariţia drept dragoste, e obligatoriu să ne
oprim şi să ne zicem: Nu te minţi!
Fii sincer! Ceea ce reprezinţi tu este un om adevărat, iar imaginea falsă pe
care ai creat-o despre tine este un fals de la cap la coadă, aşa ceva nu
există; acest om inexistent nu va putea niciodată să devină cineva. Pe cînd omul care eşti tu, care, poate, nu-ţi place deloc, se poate schimba
în mai bine.” (Despre credință și îndoială)
***
Și Domnul ne primește. După cum se spune în Evanghelie, prin cuvântul Său
ne face curați.
Când auzim cuvântul Lui și inima noastră se aprinde, deodată se revarsă
curăția, iar lumina, bucuria și noutatea vieții pătrund în suflet, în inimă,
în minte, chiar și în trup; și cuvântul viu și de viață făcător al lui
Hristos ne curățește.
Ne curățește și pocăința noastră, conștiința că nu avem loc la acest ospăț,
pentru că, prin păcatele noastre, nu mai suntem ai lui Dumnezeu, ci numai
primiți de El ca ai Săi.
Și Domnul ne dă
o altă curățire: înțelege aceasta, înțelege că ești sărac, înțelege-ți
starea de orfan, înțelege că flămânzești fără El;
pocăiește-te, cere iertare — iar El Își întinde mâna și spune: «Iertate îți
sunt păcatele».
Nimeni dintre noi să nu gândească că păcatele lui sunt prea mari. Hristos a
spus: Cui i se iartă mult, acela mult iubește… Și Sfânta
Scriptură ne învață că
iubirea acoperă toate păcatele – iubirea adevărată, cea care nu e lacomă,
nici egoistă, ci aceea care se dăruiește pe sine cu bucurie și mângâiere.
***
„În loc să pună în lucrare talantul primit, chiar cu riscul pe care aceasta îl presupunea, sluga necredincioasă s-a dus și l-a îngropat în pământ — și-a îngropat, într-un anumit sens, propria viață, propria ființă. De ce? Mai întâi, pentru că era fricoasă și nehotărâtă: se temea de risc, de pierdere și de răspunderea pe care aceasta o aduce.
Dar fără risc nu dobândim nimic.
Ajungem astfel asemenea unor făpturi marine fragile, care își construiesc în jurul lor o carapace tare. Aceasta le apără, dar le ține totodată ca într-o închisoare, într-un înveliș rigid care, încetul cu încetul, le sufocă.
Siguranța și moartea sunt legate între ele. Numai riscul și vulnerabilitatea sunt compatibile cu viața.”
Pilda talanților, Meditations on a Theme: A Spiritual Journey, 1972
***
„Hristos îi arată tânărului șase porunci, dar nu-i amintește niciuna dintre poruncile privitoare la închinarea adusă lui Dumnezeu. De ce? Pentru că este atât de ușor, și pentru acest tânăr, și pentru noi toți, să spunem: «Cred în Dumnezeu! Îl iubesc pe Dumnezeu!» — și, în același timp, să încălcăm poruncile care privesc relația noastră cu omul.
S-ar părea că fiecare dintre noi poate spune din inimă că crede în Dumnezeu și că-L iubește – dar nu este așa. Dacă am crede cu adevărat în Dumnezeu, nu am pune la îndoială împrejurările vieții noastre, nu L-am învinui pe El pentru toate cele amare și dureroase care ni se întâmplă. Nu spunem întotdeauna că El este vinovat în mod direct, dar spunem necontenit că nu ne-a păzit, nu ne-a ocrotit, nu ne-a apărat. Iar dacă L-am iubi și am crede în iubirea Lui, am primi toate cele ce vin din mâinile Sale ca pe un dar al dragostei.
De aceea trebuie să spunem cu multă luare-aminte că Îl iubim pe Dumnezeu și că credem în El.
Și chiar dacă putem spune aceasta, Apostolul Ioan ne avertizează: dacă spui că Îl iubești pe Dumnezeu, dar nu-i iubești pe oamenii din jurul tău, ești mincinos.
Tocmai de aceea Hristos nu-l întreabă pe tânăr dacă Îl iubește pe Dumnezeu — el ar fi răspuns, fără îndoială, afirmativ —, ci îl pune în fața unei alte întrebări: cum te porți cu oamenii din jurul tău? Îi iubești așa cum te iubești pe tine însuți? Le dorești binele pe care ți-l dorești ție? Ești gata să renunți la ceea ce este al tău pentru a-l îmbogăți pe celălalt prin dragoste — nu prin cuvinte, ci prin fapta dragostei?
De aceea îi spune Hristos: «Păzește poruncile…»”
„Despre tânărul bogat” (О богатом законнике), Londra, 26 august 1990
***
Spunem —
oamenii spun atât de des: cum să te rogi unui Dumnezeu Care fuge de
responsabilitate, unui Dumnezeu Care Se ascunde, Căruia nu-I pasă, Care Se
retrage?
Dar cine este lipsit de responsabilitate — Dumnezeu sau noi?
Noi încercăm necontenit să fugim de responsabilitate. Dumnezeu Și-a
asumat responsabilitatea o dată pentru totdeauna și nu Se retrage
niciodată din ea. Noi ne implicăm pentru o clipă, iar apoi, când obosim,
plecăm să ne odihnim până data viitoare.
Când cineva este bolnav, stăm lângă el, dar la un moment dat plecăm și noi să
dormim. Când cineva este cuprins de neliniște, rămânem alături de el, dar
uneori plecăm să ne odihnim.
Dacă nevoia cuiva durează prea mult, începem să ne pierdem răbdarea. Eram
gata să facem orice — numai ca această nevoie să nu dureze prea mult.
De cincisprezece ani, în parohia noastră ne rugăm pentru două persoane care
suferă de scleroză multiplă. Odată, cineva mi-a spus: «Până când vom mai continua să ne rugăm pentru Elena și Ecaterina? M-am
săturat să le aud numele în fiecare duminică!». I-am răspuns: «Dar tu ce crezi, ele nu s-au săturat să fie, șapte zile pe săptămână,
Elena și Ecaterina și să-și poarte boala?»
Iată cum ne asumăm o responsabilitate – sau fugim de ea. Nici măcar intervalul
de șase zile dintre slujbe nu e suficient pentru ca noi să ne odihnim puțin și
apoi, cu un nou avânt, să revenim pentru zece secunde la numele Elenei și al
Ecaterinei...
„Dumnezeu pus sub semnul întrebării”, 1976
***
În psalmul de la sfârșitul Vecerniei, împăratul David spune: „Veniți, fiilor, ascultați-mă; frica Domnului vă voi învăța pe voi.” Și aș vrea să spun acum câteva cuvinte despre această frică de Dumnezeu și despre ceea ce ea ne poate învăța.
A ne teme de Dumnezeu nu înseamnă a ne înspăimânta de El. Se înspăimântă robii, cei aflați sub jug, cei cărora le este teamă să nu-și mânie stăpânul și să fie pedepsiți ori lipsiți de răsplată. Dar nu aceasta este frica fiului sau a fiicei.
Cunoaștem această frică din propria noastră experiență omenească: cât de teamă ne este să întristăm omul care ne este drag; cu cât cutremur ne gândim că omul pe care îl iubim cel mai mult ar putea fi rănit de noi — printr-un cuvânt, printr-o privire, printr-o faptă. Omul iubit este pentru noi ceva sfânt și ne temem să nu profanăm această sfințenie, să nu-l umilim.
Și astfel trebuie să fie și frica noastră față de Dumnezeu. Ar trebui să-L cunoaștem pe Dumnezeu atât de aproape, atât de intim, cum cunoaștem o persoană dragă – și chiar mai mult decât atât, pentru că persoana dragă, într-o anumită măsură, ne rămâne străină, ea este în afara noastră, pe când pe Dumnezeu Îl cunoaștem într-o taină a pătrunderii reciproce.
Apostolul Pavel ne spune că Duhul Sfânt suspină împreună cu noi în însăși inima noastră și tot în inima noastră rostește cuvintele rugăciunii pe care apoi noi înșine, în libertate, le putem înălța către Dumnezeu.
Îl cunoaștem pe Dumnezeu pentru că El este sădit în noi mai adânc decât însăși viața noastră; El este viața vieții noastre. El este focul, căldura și lumina din noi înșine. Cât de aproape ne este!
Și tocmai de aceea Apostolul Pavel ne îndeamnă să nu-L întristăm pe Duhul lui Dumnezeu Care locuiește în noi. Aceasta este frica pe care trebuie să o învățăm, acest cutremur care ne cuprinde atunci când intrăm într-o comuniune adâncă cu prietenul nostru cel mai apropiat, cu omul care ne este cel mai drag.
Mitropolitul Antonie de Suroj, predică rostită la 28 decembrie 1974, la biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Lefortovo, Moscova;
***
„Tot ceea ce vedem pe pământ este creația lui Dumnezeu; tot ceea ce există a ieșit din mâna lui Dumnezeu. Și dacă am fi cu adevărat văzători, am vedea nu doar forma densă și opacă, ci și altceva.
Există o cuvântare minunată a Mitropolitului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului, în care spune că, dacă am ști să privim, am vedea pe fiecare lucru, pe fiecare om, pe toate — strălucirea harului; iar dacă nu vedem aceasta, este pentru că noi înșine suntem orbi, nu pentru că ea nu ar exista.
Pe de altă parte însă, trăim într-o lume căzută, desfigurată, în care totul este ambiguu: fiecare lucru poate fi o revelație sau o înșelare. Frumusețea poate fi o revelație – și poate deveni un idol, o amăgire; iubirea poate fi o revelație – și poate deveni un idol, o amăgire; chiar și noțiuni precum dreptatea și adevărul pot fi o revelație sau, dimpotrivă, pot împietri însăși realitatea pe care încearcă să o exprime.
De aceea, trebuie să privim toate lucrurile cu ochii unui artist sau ai unui sfânt; altă cale nu există.”
***
Cu toții credem că știm ce este iubirea și că știm să iubim. În realitate,
foarte adesea nu știm decât să ne desfătăm cu relațiile omenești. Credem că iubim un om pentru că avem față de el un sentiment tandru,
pentru că ne este bine împreună cu el; dar iubirea este cu mult mai mult
decât atât, este mai exigentă și, uneori, mai tragică.
O persoană care iubește oferă, vrea să dăruiască.
Dar pentru a dărui, pentru a dărui desăvârșit, pentru a dărui fără a răni
pe cel care primește, trebuie să fie capabilă să dăruiască.
Cât de des se întâmplă ca noi să dăruim nu din iubire, iubire reală,
dezinteresată, generoasă, ci pentru că, atunci când dăruim, avem un
sentiment tot mai mare al importanței noastre, al măreției noastre. Ni se
pare că a dărui este una dintre modalitățile de a ne afirma, de a ne arăta
importanța proprie și celorlalți. Dar să primești de la o persoană în acești
termeni este foarte dureros.
Iubirea nu poate dărui decât atunci când uită de ea însăși.”
„Despre căsătorie și monahism”, ianuarie 1971
***
În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Vă dați oare seama cât de înfricoșător este, nu doar de mare răspundere, ci
înfricoșător până în adâncul sufletului, pentru un preot să săvârșească
Dumnezeiasca Liturghie?
Ceea ce el săvârșește, de fapt, săvârșește doar Domnul Însuși. Nici
hirotonia întru preot, nici consacrarea întru episcop nu pot da omului puterea
de a preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos.
Preotul rostește cuvintele pe care Însuși Domnul nostru Iisus Hristos le-a
rostit, însă lucrarea se săvârșește doar de Mântuitorul și de Duhul
Sfânt.
Și preotul, rostind aceste cuvinte, care întrec orice putere omenească, stă cu
cutremur și frică, știind că în acel moment, între el și Sfântul Prestol stă
Hristos Mântuitorul, Care săvârșește ceea ce el, omul, nicicum nu poate
săvârși, și că în acea clipă Duhul Sfânt se pogoară peste Sfintele Daruri,
prefăcând pâinea și vinul în Preacuratul și Mântuitorul Trup și în Preacuratul
și Mântuitorul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos.
Cât de înfricoșător este să stai la Prestol și să știi că stai în locul în
care doar Hristos Însuși are dreptul și puterea să stea.
Stăm la Prestol precum Moise, când s-a apropiat de rugul aprins și a auzit
glas din ceruri poruncindu-i să-și scoată încălțămintea, căci pământul pe
care stă este sfințit, sfânt.
Dar este un moment și mai înfricoșător pentru preot: acela al slujbei
de pregătire, Proscomidia, când pregătește Sfintele Daruri. Și este un moment
în această pregătire când el ia acea părticică ce va fi, în timpul Liturghiei,
sfințită de Hristos Însuși și va deveni Trupul Lui —
el ia acea părticică și o taie în chip de cruce, spunând: „Se jertfește Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”, adică: „Se aduce jertfă Mielul lui Dumnezeu”.
Acea pâine nu este doar o înfățișare, ci este deja ca o icoană, o icoană
vie a lui Hristos; și dacă el taie acea pâine fără să-și dăruiască, în
același timp, propria viață, atunci săvârșește o lucrare înfricoșătoare;
dacă nu se jertfește pe sine împreună cu acea pâine, devine unul dintre
cei care-L răstignesc pe Hristos și nu este parte din Trupul lui
Hristos, care este Biserica. Iar toată Biserica, în acel moment, ia parte la această taină
înfricoșătoare, când întreaga Biserică rostește: „Da, Doamne, suntem una cu Tine, ne dăm viața împreună cu Tine, murim
împreună cu Tine, am murit față de tot ceea ce Tu ai murit, pentru care Tu
ai murit.”
Vă dați seama ce așteptați și cereți de la un preot, când îi încredințați
slujirea preoțească — nu doar să vă conducă în rugăciune, rostind cuvinte pe
care le poate rosti împreună cu voi, ci
săvârșind o lucrare pe care el nu o poate face, pe care numai Hristos o
poate face și pe care el o poate săvârși doar dacă este atât de unit cu
Hristos, măcar în acel moment, încât moartea lui Hristos devine moartea lui,
cu nădejdea că viața lui Hristos va deveni viața lui.
Și preotul se împărtășește separat de Sfintele Taine, din Preacuratul Trup și
Sânge;
Preacuratul Trup ne grăiește despre moarte, Preacuratul Sânge — despre
viață.
Mai întâi el primește în sine moartea, și abia apoi viața.
Gândiți-vă la aceasta! Și dacă cineva se gândește să devină preot, să nu se
gândească la acea slujire văzută, ci la ceea ce este înfricoșător, nevăzut, ce
se săvârșește în altar între Dumnezeu și el, pentru toată Biserica, împreună
cu toată Biserica, pentru că
ceea ce se întâmplă cu el în acel moment trebuie să se întâmple cu toți cei
care sunt în Biserică. Și de aceea este atât de important ca toți cei care vor participa la
Liturghie să fie de față de la început, când preotul săvârșește aceste
lucrări înfricoșătoare, pentru a se uni cu ele, a se împleti cu ele și cu el
în acea lucrare. Gândiți-vă la aceasta, căci este calea mântuirii noastre
sau a osândirii noastre.
Amin.
***
„De fiecare dată când ne apropiem de Dumnezeu, ne aflăm înaintea vieții
sau a morții.
Întâlnirea aceasta este viață dacă venim la El în duhul cuvenit și ne
lăsăm înnoiți de El; dar poate deveni pieire dacă ne apropiem fără evlavie
și fără inimă zdrobită, aducând cu noi mândria și încrederea în noi
înșine.
De aceea, înainte de a porni în ceea ce se numește uneori «călătoria
captivantă a rugăciunii», nu trebuie să uităm nici pentru o clipă că nimic
nu ni se poate întâmpla mai însemnat și mai cutremurător decât întâlnirea cu
Dumnezeu spre care ne îndreptăm.
Trebuie să înțelegem că în acest proces vom pierde o viață: Adam cel vechi
trebuie să moară în noi. Ne ținem însă cu putere de omul cel vechi și ne temem pentru el;
și este atât de greu, nu numai la începutul drumului, ci chiar și după ani, să
simțim că suntem cu totul de partea lui Hristos împotriva vechiului Adam.
Rugăciunea este o călătorie care nu aduce emoții tulburătoare, ci o nouă
responsabilitate.
Câtă vreme rămânem în neștiință, nu ni se cere nimic, dar din clipa în
care am aflat ceva, suntem răspunzători de felul în care folosim ceea ce
am aflat. Chiar dacă ni s-a dat în dar, suntem responsabili pentru fiecare fărâmă
de adevăr pe care am cunoscut-o; iar odată ce ea devine a noastră, nu
putem lăsa acest adevăr fără lucrare, ci trebuie să-l arătăm în purtarea
noastră. În acest sens,
ni se cere socoteală pentru orice adevăr pe care l-am înțeles.
Rugăciunea și viața. Partea a II-a: Esența rugăciunii, 1966, Londra
***
Hristos spune în Predica de pe Munte: «Fericiți cei ce plâng, fericiți cei ce flămânzesc și însetează, fericiți
cei săraci…»
Suntem săraci; Mirele, Cel care ridică orice întristare, șterge orice
lacrimă și ne umple de bucurie, nu este cu noi. Și totuși, nu însetăm după
venirea Domnului.
Cine dintre noi poate spune, cu mâna pe inimă, că foamea lui după
Dumnezeu, dorința lui de a fi cu Hristos cu orice preț este atât de
mare,
încât să se poată ruga asemenea văzătorului de taine de la sfârșitul
Apocalipsei și să spună: «Vino, Doamne Iisuse, și vino curând!»?
Câți dintre noi ar rosti aceste cuvinte înțelegând că ele înseamnă
sfârșitul timpului, sfârșitul a tot ceea ce prețuim, iubim și slujim în
această lume vremelnică și trecătoare?
Vrem noi cu adevărat să treacă chipul acestei lumi și să rămână numai
veșnicia, când vom fi față către față cu Hristos, Îl vom cunoaște pe
Dumnezeu precum și noi suntem cunoscuți de El, când Dumnezeu va fi toate
în toți și în toate?
Înseamnă că vieții noastre duhovnicești îi lipsește ceva cu totul
fundamental: dorința întâlnirii cu Hristos, dorința comuniunii cu El,
dorința de a fi nedespărțiți de El, dorința ca nimic să nu mai rămână
decât ceea ce este al lui Hristos și Hristos Însuși…
Auzim sau citim cuvintele Evangheliei, chiar cuvintele proprii ale lui
Hristos Mântuitorul, și totuși acestea nu ajung până la noi. Câteodată ne
minunăm de ele, câteodată ne mișcă inimile, iar alteori spunem: „Ah, da, asta am mai auzit, asta am mai citit; da, este un fragment lung
pe care-l cunosc deja…”
Da, cunoscut este — ținut în minte —, dar nu a ajuns până la suflet! Oare
trăim noi cu adevărat după cele ce auzim în Evanghelie?
Mitropolitul Antonie de Suroj,
Londra, 30 decembrie 1978
***
„Spovedania este, înainte de toate, întâlnire și împăcare.
Este întâlnirea noastră cu Hristos, Care ne iubește fără margini, Care ne
iubește cu întreaga Sa viață și cu întreaga Sa moarte și Care niciodată nu
Se întoarce de la noi, chiar dacă noi, uneori — poate adesea — ne
îndepărtăm de El.
Această întâlnire poate fi bucurie curată atunci când, pentru o vreme, nimic
nu ne-a despărțit de Hristos, când prietenia noastră a fost curată și
întreagă, când ea nu a fost rănită de nicio necredincioșie.
Dar, cel mai adesea, venim la Hristos după o anumită despărțire.
Uneori această despărțire nu a fost crudă, nici dușmănoasă;
pur și simplu L-am uitat, viața ne-a copleșit, n-am mai avut vreme să ne
amintim de El — atât de multe alte lucruri ne-au umplut viața.
Și deodată ne amintim că, dincolo de toate cele care pentru o vreme au fost
însuflețirea și bucuria noastră,
există Hristos, există un asemenea Prieten Care nu ne uită niciodată, de
Care noi ne-am îndepărtat și Care a rămas singur.
Atunci trebuie să alergăm către El și să spunem: «Doamne, iartă-mă; viața m-a copleșit, m-am lăsat prins de una, de alta și
de încă ceva; primește-mă înapoi. Tu știi că toate acestea sunt
superficiale și că
adevărul este prietenia noastră…»
Dar există și momente când am păcătuit înaintea lui Dumnezeu printr-o
necredincioșie nu într-un lucru mărunt, ci în ceva foarte adânc.
Amintiți-vă ce s-a întâmplat când Hristos stătea înaintea Sinedriului. O
slujnică s-a apropiat de Petru și a spus: «Și acesta era cu El».
Petru s-a înspăimântat de ceea ce i s-ar putea întâmpla pentru că fusese cu
Hristos și a început să se jure: «Nu-L cunosc pe Omul acesta!..» Iar
în clipa aceea Hristos Și-a întors capul și l-a privit.
Cuvintele lui Petru L-au lovit în suflet: unul dintre cei mai apropiați
ucenici ai Săi spusese că nu-L cunoaște, că nu vrea să-L cunoască, că
viața și liniștea lui îi sunt mai scumpe. Privirea aceasta l-a străpuns pe Petru atât de adânc, încât a ieșit și a
plâns. Mai târziu, după Înviere, când Maria Magdalena L-a întâlnit pe Mântuitorul,
El i-a spus: «Du-te la ucenicii Mei și la Petru și spune-le că am înviat…»
Petru nu se mai putea socoti printre ucenici: trădase, se lepădase. De
aceea Hristos îl pomenește anume pe el, pentru ca Petru să știe că nici el
nu a fost lepădat, că iubirea lui Hristos îl ține neclintit și că poate veni
din nou înaintea Lui, poate cădea la picioarele Lui și poate cere iertare,
știind că este iubit așa cum fusese iubit în vremea celei mai mari
credincioșii.
Sunt momente în care venim la spovedanie, nu vreau să folosesc acest cuvânt, dar în mod "obișnuit", pentru că
vrem să reînnoim o intimitate care a fost zdruncinată.
În astfel de momente trebuie să venim la Hristos, știind că suntem iubiți
prin viața și moartea Lui, că suntem iubiți până la capăt, până în adâncul
inimii Lui, și că putem veni, dar pentru a redeveni prieteni, trebuie să ne
deschidem sufletul în fața Lui, să Îi spunem totul, pentru ca El să știe de
la noi ce este în neregulă cu noi, ce este o încălcare a prieteniei
noastre.
Și aici nu trebuie să recurgem la liste de păcate, nu trebuie să căutăm prin
cărți, chiar și în Sfânta Scriptură, acele păcate de care ne-am putea face
vinovați, ci trebuie să ne punem întrebarea:
în ce am păcătuit eu personal în fața lui Dumnezeu, în ce am fost eu
personal necredincios față de El?
Și pentru aceasta există o cale simplă. În primul rând, să ne examinăm
conștiința:
ce i-am preferat lui Hristos?
Nu vă voi da acum o listă, dar fiecare dintre noi poate spune:
Da, am preferat asta sau cealaltă în locul apropierii mele de Hristos.... ce
rușine!
***
Iar acest trup este, în același timp și în egală măsură, omenesc și
dumnezeiesc.
Omenesc — pentru că
noi suntem mădularele lui; și nu numai noi, ci și toți credincioșii
adormiți, pentru că «Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al viilor» (Mt. 22, 32), și pentru El toți sunt vii.
Dar Biserica este și dumnezeiască:
Însuși Domnul, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, este Capul ei, Cel
întâi-născut dintre cei adormiți,
unul dintre mădularele ei;
în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a sălășluit în ea și rămâne în fiecare
dintre mădularele ei credincioase; iar viața noastră este ascunsă cu Hristos
în Dumnezeu Tatăl; noi suntem fii și fiice prin împărtășire.
Biserica este locul și mijlocul, calea unirii lui Dumnezeu cu făpturile
Sale. Ea este creația cea nouă; Împărăția venită deja întru putere; unitatea
refăcută cu Dumnezeu și în Dumnezeu — în iubire și libertate.
Cuvintele care par atât de aspre: «nu există mântuire în afara Bisericii»,
sunt în adâncul lor adevărate, pentru că Biserica este însăși mântuirea: locul
întâlnirii lui Dumnezeu cu omul, dar și, în esență, taina unirii lor.
În Biserică, Dumnezeu împărtășește făpturii Sale propria Sa viață
dumnezeiască, Se dă pe Sine liber, în iubire; iar omul devine părtaș firii
dumnezeiești (2 Petru 1, 4) și, tot în iubire, Îl primește pe Dumnezeu în mod liber, devenind
«dumnezeu prin împărtășire»,
atunci când firea sa omenească este străbătută de harul dumnezeiesc și
necreat, așa cum fierul poate fi străbătut de foc.
„…Și pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”, întrunire
consacrată unității creștine, Caxton Hall, Westminster, 19 ianuarie 1950;
***
„După cuvântul Apostolului Pavel, Biserica este Trupul lui Hristos. Este una dintre acele expresii care fie ne-au devenit atât de familiare încât și-au pierdut conținutul,
fie, dimpotrivă, ni se par atât de stranii încât nu ne spun nimic.
Această definiție nu este legată de ideea reunirii unor părți
separate care, mai târziu, s-ar putea din nou despărți, ci de taina
Întrupării.
Noi suntem Trupul lui Hristos în sensul cel mai real al cuvântului,
potrivit cunoscutei expresii: «Biserica este continuarea
Întrupării».
Fiecare dintre noi este prezența lui Hristos în lume.
Definirea Bisericii ca trup, ca organism, ne îngăduie să înțelegem
dintr-odată că ea este un întreg alcătuit nu din părți, ci din
mădulare care, din clipa în care au devenit un singur trup, sunt unite
între ele pentru totdeauna și în chip nedespărțit.
Conștiința acestei unități nedespărțite a Trupului lui Hristos era
foarte vie în vechime. Ea este exprimată limpede, de pildă, într-un
cuvânt al Sfântului Iustin către un prieten al său care căzuse într-un
păcat greu și fusese îndepărtat de la comuniunea bisericească: «Nu știi oare că, atâta vreme cât te afli în afara acestui trup viu,
pe Trupul lui Hristos rămâne o rană pe care nimeni, în afară de tine,
nu o poate vindeca?..»
„Mădularele Bisericii nu sunt părți care pot fi înlocuite unele cu
altele; este cu neputință să-l uiți pe cel care a fost printre noi
și pe care nu-l mai vedem, este imposibil să-l înlocuiești pe cel
care a fost aici cu noi cu cineva care n-a fost niciodată aici.”
***
„Pecetea întregii noastre vieți nu o poartă numai cei apropiați nouă, ci
și aceia care, asemenea cercurilor ce se lărgesc pe suprafața apei, sunt
legați de noi și care poate au simțit într-o măsură mai mică decât cei
apropiați însușirile personalității noastre.
Uneori însă oamenii au fost răniți de noi mai adânc decât oricine
altcineva, pentru că am trecut prin viața lor asemenea unui cuțit care
intră în inima omului:
într-un moment de tragedie le-am arătat nepăsare, într-un moment de
nevoie am trecut pe lângă ei, iar alteori ne-am purtat cu răutate. De
aceea și cei mai îndepărtați pot fi răniți de noi — răniți pentru o
viață întreagă.
Dar și invers: atât cei apropiați, cât și cei îndepărtați pot purta în
adâncul lor amprenta binelui pe care poate l-am săvârșit înaintea lor,
față de ei, fiind un exemplu sau, uneori, chiar și numai o chemare.
Există un cuvânt minunat și mângâietor în scrierile Sfântului Ioan
Scărarul; în niciun caz nu-l putem lua drept o îngăduință de a nu săvârși
binele la care suntem chemați, dar el ne deschide o anumită nădejde.
El spune că va veni vremea când toți vom sta înaintea judecății lui
Dumnezeu și vom vedea cu groază că asupra noastră trebuie să se
împlinească cuvintele Mântuitorului: «Din cuvintele tale vei fi îndreptățit și din cuvintele tale vei fi
osândit». Ceea ce am spus, ceea ce am propovăduit, lucrurile de care i-am
convins pe alții — noi înșine nu le-am împlinit.
Fiecare cuvânt de adevăr pe care l-am rostit se va ridica atunci înaintea
noastră ca și cum ne-ar osândi: tu știai aceasta, le-ai spus-o altora —
dar tu însuți? Tu însuți nu te-ai atins de lucrul spre care îi chemaseși
pe toți…
Și atunci — Sfântul Ioan Scărarul spune aceasta în mai puține cuvinte, mai
sobru și mai puternic decât sunt eu în stare —
toți cei care au primit prin aceste cuvinte însuflețire, care au fost
învățați prin ele, care și-au găsit drumul în viață datorită celor spuse
de omul care el însuși nu împlinea ceea ce propovăduia, se vor ridica și
vor spune: «Doamne, iartă-l! Dacă el nu ar fi vorbit, eu nu aș fi
cunoscut calea, adevărul, dreptatea și viața!»
Dar nu avem nicidecum voie să ne mângâiem cu aceasta.
Trebuie să ne amintim că orice persoană pe care o întâlnim de-a lungul
vieții noastre, chiar și întâmplător, chiar și în metrou, în autobuz, pe stradă, pe care am privit-o cu
simpatie, cu seriozitate, cu puritate, fără să spunem măcar un cuvânt,
poate primi într-o clipă speranță și putere de a trăi.
Sunt oameni care trec prin ani nerecunoscuți de nimeni, trec prin ani
ca și cum nu ar exista pentru nimeni. Și deodată se trezesc în fața
unei persoane necunoscute lor, care i-a privit cu profunzime, pentru
care această persoană, respinsă, uitată, inexistentă - există. Și
acesta este începutul unei noi vieți. De acest lucru trebuie să ne
amintim.
Mitropolitul Antonie de Suroj
„Răscumpărați vremea, căci zilele rele sunt…”
Londra, 4 ianuarie 1992
***
„De aceea lupt atât de mult împotriva unei atitudini mecanice față de
spovedanie și Împărtășanie. Problema nu este dacă ai dreptul să te
împărtășești sau dacă ai obligația să te spovedești; problema este: cu
ce vii?
Există oameni foarte simpli, care nu sunt în stare să se cerceteze pe ei
înșiși — aceasta este altceva.
Există oameni care nu pot enumera o serie de păcate, dar care stau
înaintea ta și plâng pentru că simt cât de departe sunt de
Dumnezeu. Aceasta este cu totul altceva; o asemenea spovedanie aș putea socoti-o
drept una pe care să-mi dea Dumnezeu s-o aduc și eu cândva.
Dar simpla atitudine: «Mă duc, îi spun preotului câteva lucruri pentru care îmi va citi
rugăciunea de dezlegare, iar apoi pot merge liniștit să mă
împărtășesc» mi s-a părut întotdeauna îngrozitor de asemănătoare cu felul în
care poți trece pe lângă un câine rău aruncându-i un os: cât timp îl
roade, tu te strecori pe lângă el. Tot așa îi arunci și preotului
câteva păcate între dinți, iar între timp tu ai și trecut mai
departe.
Împărtășania este Taină și, prin urmare, Dumnezeu este prezent prin
Duhul Sfânt.
Într-un anumit sens,
atunci când venim la Împărtășanie, avem dreptul la prezența lui
Dumnezeu și la convorbirea cu El.
Tocmai de aceea,
dacă nu suntem pregătiți, nu este doar rușinos — este pur și simplu
înfricoșător, pentru că Dumnezeu vine întotdeauna și ascultă ceea
ce-I spui…
Dumnezeu vine și ascultă, dar noi nu suntem întotdeauna în stare să
primim ceea ce ne dă. Există un loc minunat și, în același timp, înfricoșător la
Sfântul Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă omul vine la
Împărtășanie în mod mecanic, fără o raportare vie la ceea ce face,
fără pocăință, atunci Dumnezeu, Care nu voiește ca omul să ardă prin
împărtășirea cu Sfintele Taine, parcă întoarce Pâinea la starea de
pâine, iar omul primește pâine — este adevărat, sfințită —, dar nu
se împărtășește deplin de Taină. Și aici trebuie să ne oprim și să
cugetăm.
Este minunat în viața duhovnicească faptul că nimic nu se petrece
vreodată mecanic. Nu ne putem pocăi mecanic, nu ne putem împărtăși mecanic [,nu
putem iubi mecanic n.n.]; trebuie să ne schimbăm lăuntric. Dacă nu există în noi nimic profund, Dumnezeu va răspunde la ceea
ce există; dar dacă venim cu sentimentul că, în fond, nu avem nevoie
de nimic deosebit, ci doar că ar fi plăcut să ne împărtășim, acesta
nu este un temei suficient.
Nu toți au o asemenea înălțime sufletească încât să se poată pregăti
numai lăuntric.
Cred că, la o anumită etapă, pregătirea pentru Împărtășanie trebuie
să fie obligatorie.
Pentru mulți, Împărtășania a devenit un fel de ritual duminical:
n-ai postit — «nu-i nimic, se poate, Dumnezeu iartă».
O extremă este fariseismul, cealaltă — simplificarea
totală…
Nu vreau să vă las impresia că socotesc pregătirea pentru Împărtășanie
sau pentru spovedanie prin rugăciunile Bisericii drept inutilă ori
lipsită de însemnătate. Vreau doar să spun că
problema este ca omul să se roage, nu pur și simplu să citească până
la capăt rugăciunile. Sunt două lucruri cu totul diferite.”
Mitropolitul Antonie de Suroj
„Am fost botezat, dar m-am și convertit?”
Convorbiri în parohia din Londra, septembrie–decembrie 1994
***
„Am spus deja că
omul nu este iubit pentru ceva anume, ci că poate deveni
însemnat, frumos, tocmai pentru că este iubit.
În cea de-a doua rugăciune din rânduiala logodnei se spune că
Dumnezeu a ales Biserica dintre neamuri ca pe o fecioară curată.
Dacă ne gândim la aceasta și ne întrebăm: cine este această Biserică?
Biserica suntem noi — eu, tu și toți prietenii noștri.
Cum putem spune atunci că Dumnezeu ne-a ales ca pe o fecioară
curată? Cu toții suntem păcătoși, cu toții avem neajunsuri, cu toții
suntem într-o măsură însemnată stricați; cum a putut Dumnezeu să ne
privească și să ne aleagă ca pe o fecioară curată?
Lucrurile stau astfel:
Dumnezeu ne privește și vede posibilitatea frumuseții care există
în noi; vede în noi ceea ce putem deveni și, pentru ceea ce vede, ne
primește. Și pentru că suntem iubiți, pentru că ni s-a întâmplat această
minune — că cineva a văzut în noi nu ceea ce este rău, ci ceea ce
este frumos, nu răutatea, ci binele, nu urâțenia, ci minunăția —
putem începe să creștem: să creștem din uimirea în fața acestei iubiri, să creștem din
uimirea că, prin această iubire, ni s-a descoperit propria noastră
frumusețe, despre care nici nu știam.
Vorbesc, desigur, nu despre acea frumusețe exterioară, superficială,
cu care ne fălim cu toții — trăsăturile feței, inteligența,
sensibilitatea, talentul — nu; vorbesc despre o altă frumusețe.
Și trebuie să ne amintim că singurul mod de a renaște un om,
singurul mod de a-i da posibilitatea să se descopere în
deplinătatea sa, este să-l iubești;
să-l iubești nu pentru virtuțile sale, ci în ciuda faptului că este
nedesăvârșit; să-l iubești pur și simplu pentru că este om și pentru
că omul este atât de măreț și atât de frumos în sine.
În aceasta putem crede întotdeauna. Nu suntem întotdeauna în stare să
vedem acest lucru;
numai ochii iubirii ne pot îngădui să-l întrezărim.
Pe om îl putem privi cu nepăsare — și atunci nu vom vedea
nimic; vom vedea numai manifestările exterioare, trăsăturile chipului și
îl vom aprecia așa cum apreciem orice altceva: un câine, un cal sau un
obiect pe care vrem să-l cumpărăm.
Trebuie să învățăm să vedem omul așa cum este el în adâncul său, în
însăși esența lui, și să ne purtăm cu el potrivit acestei vederi.
Așa Se poartă Dumnezeu cu noi.
Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni; Dumnezeu nu este
milostiv cu noi pentru că am merita mila sau iubirea: El pur și
simplu ne iubește.
Dacă suntem în stare să fim recunoscători pentru faptul că cineva
— fie Dumnezeu, fie un om — ne poate iubi fără niciun temei, pur
și simplu pentru că inima lui se revarsă peste margini către noi,
atunci putem deveni alți oameni.
”
Mitropolitul Antonie de Suroj
„Despre familie și căsătorie. Convorbirea a V-a”, iunie 1986
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu