Mijlocirea Biserici este atât de puternica încât şi drepţii au apărut în visele celor vii cerând rugăciunile Bisericii. Fiind astfel conştienţi de marele ajutor duhovnicesc dăruit celor pomeniţi la Sfânta Liturghie, trebuie să fim mai conştiincioşi în înmânarea numelor celor dragi nouă, şi a tuturor acelora în nevoi, pentru a fi pomeniţi la Proscomidie.
Mergând la Sfânta Biserică,
bucuria şi mulţumirea noastră sufletească parcă nu este deplină dacă nu ducem (după posibilităţi),
o mică jertfă la altar:
un pomelnic, o prescură, una sau mai multe lumânări, smirnă, tămâie, cărbuni pentru cădelniţă, ulei pentru candele...
Pomelnicul este o listă cu numele persoanelor, în viaţă sau decedate, pe care le pomeneşte preotul în slujbe sau în rugăciuni.
Termenul de pomelnic vine de la "a pomeni" - aducere aminte, însemnând a rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios pentru a atrage harul lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor sau îndeplinirea unor dorinţe.
În Sfanta Scriptura acest termen de pomenire este folosit de multe ori. Spre exemplu:
- Atunci când în casă la Simon leprosul, femeia păcătoasă, a turnat mir pe capul lui Iisus şi El a zis:
"Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune ce a făcut aceasta, SPRE POMENIREA EI" (Marcu 14, 9)
- Lui Corneliu sutaşul păgân, pentru că era foarte milostiv i se arată un înger al Domnului şi-i spune:
"Corneliu!... Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit SPRE POMENIRE înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10, 3-4)
- Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Iisus a zis: "POMENEŞTE-MĂ, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta"(Luca 23, 42)
- "Ce este omul, că-l POMENEŞTI pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?" (Evrei 2, 6).
***
Când vin la biserică, mulţi oameni aduc la sfântul altar, ca o obişnuinţă, un pomelnic, unde scriu atât numele lor, cât şi ale celor pe care îi poartă în gând - rude, prieteni, cunoscuţi etc.
Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să
considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi
cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut. In acest caz Dumnezeu apare ca un prestator de servicii, iar omul asteapta minuni in continuare. Aceasta se intampla din cauza faptului ca omul nu este cu adevarat in Dumnezeu, uitand ca minunile nu se petrec stand in afara Sa, ci in unire cu El.
E dureros lucru sa intri în Biserică, să ştii că Hristos se jertfeşte pentru tine, iar tu să lasi un pomelnic si să te întorci în lume spre implinirea poftelor şi a grijilor tale.
Pentru că unii nu petrec multă vreme în Biserică, ei cred că în orice moment din Liturghie pot lăsa un pomelnic. Mai mult, sunt cazuri când se enervează văzând că preotul nu iese să primească pomelnicul şi ajunge să bată în uşă, ba chiar să o deschidă. Nu ştiu de epicleză, de rugăciunile pe care preotul trebuie să le rostească...
Să nu uităm că dupa ce Cinstitele Daruri au fost acoperite, pentru cei pomeniţi nu se mai pot scoate miride. (
Miridele sunt scoase dintr-o prescură, atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi. Ele sunt aşezate pe Sfântul Disc, alături de Agneţ, pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru neamul omenesc, să se reverse şi asupra celor pomeniţi.)
***
E minunat că printr-un pomelnic ne întalnim atat cu cei ce petrecem în această viaţă, cât şi cu cei trecuţi la cele vesnice. Nu ne desparte decât o fărâmă de timp până la a sta tainic cu toţii, faţă către faţă.
Nu trebuie uitat ca, prin rugaciune se hraneste comuniunea oamenilor si pe langa pomelnicul dus la biserica, este nevoie şi de rugăciunea personală.
Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă:
„Când vă rugaţi,
rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru
rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“.
Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.
***
În pomelnicul ce urmează a fi dus la biserică
se trec numai numele de
botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena).
Nu se
trec numele prescurtate sau poreclele. Se înţelege,
numai oamenii pot fi
trecuţi în pomelnic. Spunem aceasta deoarece au fost cazuri în care cel
care a alcătuit pomelnicul a considerat de cuviinţă să treacă şi numele
câinelui la care ţinea foarte mult!
Pomelnicul este de
dorit să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie -
soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni - până la nefericiţii
acestei lumi.
În cazul în care facem un singur pomelnic (stil carte),
pe cei vii îi
scriem în partea stângă, iar pe cei adormiţi în partea dreaptă.
RUBRICA CELOR VII trebuie să înceapă prin pomenirea
numelui
preotului care ne-a botezat, numele celui care
ne-a cununat
(
dacă preotul care ne-a botezat sau ne-a cununat nu mai trăieşte, trecem
numele în partea dreaptă, la cei adormiţi),
numele
preotului duhovnic. Continuăm cu numele
părinţilor,
naşilor,
copiilor, al
celor care ne-au făcut bine şi al celor care ne-au făcut
rău,
şi, de asemeni,
trecem şi numele nostru.
RUBRICA CELOR ADORMIŢI o completăm la fel: începem cu
cei adormiţi din clerul bisericesc (pe care i-am cunoscut) şi continuăm
cu toţi cei adormiţi din neamul nostru.
Dacă pomenim membrii ai clerului (episcopi, preoţi, diaconi, călugări,
maici etc.) trebuie să folosim în mod corect rangul acestora, fie şi
într-o formă prescurtată: Mitropolit, Arhiepiscop, Episcop, Arhimandrit,
Protosinghel şamd. De exemplu: „preotul Ioan“ sau „ieromonahul Varsanufie“, „diaconul
Grigore“, „monahia
Olimpiada“).
Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi,
menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi (in cazul acesta se poate pune si o cruce).
Biserica ne învaţă să scriem la sfârşitul pomelnicului "cu tot
neamul lor cel adormit", prin care sunt pomeniţi, în corpore, rudele
celor răposaţi.
***
La Sfânta Liturghie se pomenesc atât viii, cât şi cei adormiţi - şi
este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic
şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care
sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei
morţi.
Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei
vii. La fel şi pentru slujba Acatistului.
Pomelnice numai cu numele
celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.
***
Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi
însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a
dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei
etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde
numai două nume, iar restul e povestire.
Cel mai bine este să
fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt
bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav“). E drept că uneori
şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos,
pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai
personală faţă de cei pomeniţi.
Totuşi, ţinând cont că, de multe ori,
astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se
cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate)
sau sunt
exagerate, numele de botez este suficient.
Dumnezeu ştie
mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.
***
Sigur, se pot strecura
greşeli, unele pardonabile. Din greşeală să treci numele cuiva la vii şi să nu ştii că a
murit între timp. Sunt cazuri în care nu se ştie exact dacă a fost
crimă sau sinucidere sau dacă cel care s-a sinucis era în toate
facultăţile mintale. Dacă există dubii în această privinţă, este
mai bine să ne rugăm pentru cel răposat, trecând numele lui în pomelnic.
Dumnezeu chiar dacă nu va uşura starea lui, măcar ne va răsplăti pentru
gândurile şi credinţa noastră.
Sunt şi unele
"greşeli" impardonabile. Există o practică, străină de învăţătura Bisericii
Ortodoxe, de
a trece la pomelnicul de morţi pe cei pe care îi considerăm
duşmani, crezând că astfel Dumnezeu îi va pedepsi. Chiar sunt unii care
recurg la practici care ţin mai mult de vrăjitorie, aprinzând
lumânările invers ş.a.. Ce trebuie să ştim este că
Dumnezeu nu numai că
nu ascultă astfel de "cereri", ci pedepseşte pe cel care doreşte moartea
unui om. Religia creştina este religia iubirii şi trebuie, obligatoriu,
ascultată şi pusă în practică învăţătura Mântuitorului care spune
să ne
iubim vrăjmaşii.
Dacă îi trecem în pomelnicul de vii şi ne rugăm ca ei
să se îndrepte sau ca Dumnezeu să le ierte păcatul, atunci rugăciunea
noastră va fi ascultată şi bineplăcută Domnului şi noi suntem feriţi de a
mai "câştiga" un alt păcat.
***
Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru
întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta
trebuie tins.
Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate
ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de
societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în
rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a
Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu,
atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.
Există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în
privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie. Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar membrii Bisericii Ortodoxe (adica doar cei care sunt botezati ortodox) şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare
(într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă
credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii,
descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în
păcate grave (ucidere, adulter etc.).
Cei ne-ortodocşi trebuie trecuţi pe liste separate pentru a fi pomeniţi la alte rugăciuni ale Bisericii.
În cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au
sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la
Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte
sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi
trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi.
Sfântul Simeon al Tesalonicului spune de ce nu pot fi pomeniţi cei
pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor.
La Sfânta
Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate
câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc,
acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul
Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru
sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi
Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se
unesc cu Sângele Lui. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită
împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut
împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi
adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „
Spală, Doamne, păcatele
celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile
sfinţilor Tăi“);
dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.
În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva, oprindu-ne la
respectarea exterioară a rânduielilor bisericeşti, să devenim justiţiari
necruţători faţă de semenii noştri: să uităm adică de propriile păcate
şi să le judecăm numai pe ale acestora - poate pentru simplul fapt că
ale noastre sunt ascunse, în vreme ce ale semenilor sunt cunoscute
lumii. Împlinirea rânduielilor bisericeşti se cade a fi făcută în duhul
dragostei.
Nu trebuie să-i judecăm pe cei din jur sau să facem un "clasament", să vedem dacă cineva "merită" sau nu să fie scris şi pe care "poziţie" ar trebui să fie în rugăciunea noastră. Mantuitorul spune clar, în Pilda vameşului şi a fariseului, că nu trebuie sa fim judecătorii aproapelui nostru. În primul rând, facem pomelnice pentru a ne ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor pe care-i considerăm apropiaţii noştri.
***
Marea teologie a pomelnicului este: că ne ţine în comuniune reală pe unii cu alţii.
Mântuirea sau sfinţirea oamenilor e o creştere graduală în simţirea şi trăirea harului lui Dumnezeu, a comuniunii cu Dumnezeul treimic. Şi e o realitate care apare în comuniune şi se fundamentează pe comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar
pomelnicul nu face decât să ilustreze, la nivel obiectual, această stare de continuă comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga Biserică deopotrivă a fiecăruia dintre noi.
Pe pomelnice se poate observa la un moment dat, că unele persoane pomenesc aceeaşi persoană sau mai multe, poate, fără să ştie acest lucru. Asta înseamnă că aceeaşi persoană e în rugăciunea multora. Şi e în rugăciunea multora, pentru că persoana pomenită de către mai mulţi a încântat cu viaţa ei pe mulţi oameni. Şi aşa se formează şi există o reţea de rugăciune tainică între credincioşii din Biserica, care înglobează mereu alte şi alte nume (persoane). Rugăciunea e linkul care ne uneşte pe unii de alţii, aflăm de la unii despre alţii, ne pătrundem de durerea sau de bucuria altora. Şi astfel ajungem să ne cunoaştem reciproc, să ne ajutăm reciproc, să ne purtăm de grijă reciproc. Iar pomelnicul arată la propriu, că această comuniune în Duh există şi se manifestă în mod plenar la fiecare slujbă a noastră unde se fac pomeniri/ reamintiri.
Prin faptul că aducem pomelnic şi prinoase la slujbă, că venim la slujbă, că dam o milostenie, că ne închinăm la sfintele icoane sau la sfintele moaşte nu rămânem numai închişi în noi, ci avem o deschidere reală şi către alţii.
Iar rugăciunea de acasă, pentru alţii, dorirea mântuirii pentru toţi, ne face proprii sinaxei, adunării la Biserică, unde ne rugăm împreună cu o parte din cei pe care îi avem în rugăciunile noastre. Şi aici salutăm pe fiecare în parte sau...suntem conştienţi de faptul că fiecare în parte ne vede, e conştient de prezenţa noastră.
Aşadar geneza pomelnicului nu se vede, e tainică, e în adâncul inimii noastre. Însă numele de pe hârtie, lumânarea ş.a., ca jertfe concrete pentru alţii se văd şi astfel se îmbină nevăzutul şi văzutul rugăciunii liturgice. La fel se îmbină în fiecare rugăciune publică văzutul cu nevăzutul slujbei şi al vieţii oamenilor.
Chiar dacă noi nu ştim cine sunt cei de pe pomelnic sau nu îi cunoaştem pe toţi, dacă suntem exersaţi în rugăciunea pentru toţi ca pentru noi înşine, atunci ne rugăm pentru fiecare ca pentru noi înşine. Cum ne rugăm pentru noi, ne rugăm şi pentru alţii, pentru toţi. Pentru că porunca Domnului, după cum ştim, e aceea să facem altora, să ne comportăm faţă de alţii, cum ne-ar plăcea şi nouă să se comporte alţii vizavi de noi.
În concluzie, pomelnicul este o mărturisire comprimată despre nevăzutul şi văzutul vieţii noastre liturgice. Arătăm prin el că suntem în rugăciune pentru mulţi, că suntem în continuă atenţie şi că vrem să introducem în această atenţie şi pe alţii, ca să devină oameni ai rugăciunii şi ai comuniunii. Şi dacă atenţia şi neuitarea sunt la un loc în pomelnic, atunci sunt la un loc şi în viaţa noastră cotidiană şi astfel relaţiile dintre noi sunt suple, speciale, duhovniceşti.
.jpg)
