Ce trebuie sa stim despre pomelnic

Mijlocirea Biserici este atât de puternica încât şi drepţii au apărut în visele celor vii cerând rugăciunile Bisericii. Fiind astfel conştienţi de marele ajutor duhovnicesc dăruit celor pomeniţi la Sfânta Liturghie, trebuie să fim mai conştiincioşi în înmânarea numelor celor dragi nouă, şi a tuturor acelora în nevoi, pentru a fi pomeniţi la Proscomidie.

Mergând la Sfânta Biserică, bucuria şi mulţumirea noastră sufletească parcă nu este deplină dacă nu ducem (după posibilităţi), o mică jertfă la altar: un pomelnic, o prescură, una sau mai multe lumânări, smirnă, tămâie, cărbuni pentru cădelniţă, ulei pentru candele...

***

Pomelnicul este o listă cu numele persoanelor, în viaţă sau decedate, pe care le pomeneşte preotul în slujbe sau în rugăciuni. Termenul de pomelnic vine de la "a pomeni" - aducere aminte, însemnând a rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios pentru a atrage harul lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor sau îndeplinirea unor dorinţe.

În Sfanta Scriptura acest termen de pomenire este folosit de multe ori. Spre exemplu:

• Atunci când în casă la Simon leprosul, femeia păcătoasă, a turnat mir pe capul lui Iisus şi El a zis: "Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune ce a făcut aceasta, SPRE POMENIREA EI" (Marcu 14, 9)
•  Lui Corneliu sutaşul păgân, pentru că era foarte milostiv i se arată un înger al Domnului şi-i spune: "Corneliu!... Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit SPRE POMENIRE înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10, 3-4)
• Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Iisus a zis: "POMENEŞTE-MĂ, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta"(Luca 23, 42)
• "Ce este omul, că-l POMENEŞTI pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?" (Evrei 2, 6).

***

Când vin la biserică, mulţi oameni aduc la sfântul altar, ca o obişnuinţă, un pomelnic, unde scriu atât numele lor, cât şi ale celor pe care îi poartă în gând - rude, prieteni, cunoscuţi etc.

Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut. In acest caz Dumnezeu apare ca un prestator de servicii, iar omul  asteapta minuni in continuare. Aceasta se intampla din cauza faptului ca omul nu este cu adevarat in Dumnezeu, uitand ca minunile nu se petrec stand in afara Sa, ci in unire cu El.

E dureros lucru sa intri în Biserică, să ştii că Hristos se jertfeşte pentru tine, iar tu să lasi un pomelnic si să te întorci în lume spre implinirea poftelor şi a grijilor tale.

Pentru că unii nu petrec multă vreme în Biserică, ei cred că în orice moment din Liturghie pot lăsa un pomelnic. Mai mult, sunt cazuri când se enervează văzând că preotul nu iese să primească pomelnicul şi ajunge să bată în uşă, ba chiar să o deschidă. Nu ştiu de epicleză, de rugăciunile pe care preotul trebuie să le rostească...

Să nu uităm că dupa ce Cinstitele Daruri au fost acoperite, pentru cei pomeniţi nu se mai pot scoate miride. (Miridele sunt scoase dintr-o prescură, atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi. Ele sunt aşezate pe Sfântul Disc, alături de Agneţ, pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru neamul omenesc, să se reverse şi asupra celor pomeniţi.)

***

E minunat că printr-un pomelnic ne întalnim atat cu cei ce petrecem în această viaţă, cât şi cu cei trecuţi la cele vesnice. Nu ne desparte decât o fărâmă de timp până la a sta tainic cu toţii, faţă către faţă.

Nu trebuie uitat ca, prin rugaciune se hraneste comuniunea oamenilor si pe langa pomelnicul dus la biserica, este nevoie şi de rugăciunea personală. 

Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă:

 „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

 ***

În pomelnicul ce urmează a fi dus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu se trec numele prescurtate sau poreclele. Se înţelege, numai oamenii pot fi trecuţi în pomelnic. Spunem aceasta deoarece au fost cazuri în care cel care a alcătuit pomelnicul a considerat de cuviinţă să treacă şi numele câinelui la care ţinea foarte mult!

Pomelnicul este de dorit să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie - soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni - până la nefericiţii acestei lumi.

 În cazul în care facem un singur pomelnic (stil carte), pe cei vii îi scriem în partea stângă, iar pe cei adormiţi în partea dreaptă.  

RUBRICA CELOR VII trebuie să înceapă prin pomenirea numelui preotului care ne-a botezat, numele celui care ne-a cununat (dacă preotul care ne-a botezat sau ne-a cununat nu mai trăieşte, trecem numele în partea dreaptă, la cei adormiţi), numele preotului duhovnic. Continuăm cu numele părinţilor, naşilor, copiilor, al celor care ne-au făcut bine şi al celor care ne-au făcut rău, şi, de asemeni, trecem şi numele nostru.

RUBRICA CELOR ADORMIŢI o completăm la fel: începem cu cei adormiţi din clerul bisericesc (pe care i-am cunoscut) şi continuăm cu toţi cei adormiţi din neamul nostru.

Dacă pomenim membrii ai clerului (episcopi, preoţi, diaconi, călugări, maici etc.) trebuie să folosim în mod corect rangul acestora, fie şi într-o formă prescurtată: Mitropolit, Arhiepiscop, Episcop, Arhimandrit, Protosinghel şamd. De exemplu: „preotul Ioan“ sau „ieromonahul Varsanufie“, „diaconul Grigore“, „monahia Olimpiada“).

Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi, menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi (in cazul acesta se poate pune si o cruce).

Biserica ne învaţă să scriem la sfârşitul pomelnicului "cu tot neamul lor cel adormit", prin care sunt pomeniţi, în corpore, rudele celor răposaţi.
 

***

La Sfânta Liturghie se pomenesc atât viii, cât şi cei adormiţi - şi este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei morţi.

Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii. La fel şi pentru slujba Acatistului.

Pomelnice numai cu numele celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.

***

Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde numai două nume, iar restul e povestire. Cel mai bine este să fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav“). E drept că uneori şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos, pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai personală faţă de cei pomeniţi.

Totuşi, ţinând cont că, de multe ori, astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate) sau sunt exagerate, numele de botez este suficient. Dumnezeu ştie mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.

 ***

Sigur, se pot strecura greşeli, unele pardonabile. Din greşeală să treci numele cuiva la vii şi să nu ştii că a murit între timp. Sunt cazuri în care nu se ştie exact dacă a fost crimă sau sinucidere sau dacă cel care s-a sinucis era în toate facultăţile mintale. Dacă există dubii în această privinţă, este mai bine să ne rugăm pentru cel răposat, trecând numele lui în pomelnic. Dumnezeu chiar dacă nu va uşura starea lui, măcar ne va răsplăti pentru gândurile şi credinţa noastră.

Sunt şi unele "greşeli" impardonabile. Există o practică, străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe, de a trece la pomelnicul de morţi pe cei pe care îi considerăm duşmani, crezând că astfel Dumnezeu îi va pedepsi. Chiar sunt unii care recurg la practici care ţin mai mult de vrăjitorie, aprinzând lumânările invers ş.a.. Ce trebuie să ştim este că Dumnezeu nu numai că nu ascultă astfel de "cereri", ci pedepseşte pe cel care doreşte moartea unui om. Religia creştina este religia iubirii şi trebuie, obligatoriu, ascultată şi pusă în practică învăţătura Mântuitorului care spune să ne iubim vrăjmaşii.

Dacă îi trecem în pomelnicul de vii şi ne rugăm ca ei să se îndrepte sau ca Dumnezeu să le ierte păcatul, atunci rugăciunea noastră va fi ascultată şi bineplăcută Domnului şi noi suntem feriţi de a mai "câştiga" un alt păcat.

***

Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta trebuie tins. Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu, atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.

Există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar membrii Bisericii Ortodoxe (adica doar cei care sunt botezati ortodox) şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare (într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în păcate grave (ucidere, adulter etc.).

Cei ne-ortodocşi trebuie trecuţi pe liste separate pentru a fi pomeniţi la alte rugăciuni ale Bisericii.

În cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sângele Lui. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi“); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva, oprindu-ne la respectarea exterioară a rânduielilor bisericeşti, să devenim justiţiari necruţători faţă de semenii noştri: să uităm adică de propriile păcate şi să le judecăm numai pe ale acestora - poate pentru simplul fapt că ale noastre sunt ascunse, în vreme ce ale semenilor sunt cunoscute lumii. Împlinirea rânduielilor bisericeşti se cade a fi făcută în duhul dragostei.

Nu trebuie să-i judecăm pe cei din jur sau să facem un "clasament", să vedem dacă cineva "merită" sau nu să fie scris şi pe care "poziţie" ar trebui să fie în rugăciunea noastră. Mantuitorul spune clar, în Pilda vameşului şi a fariseului, că nu trebuie sa fim judecătorii aproapelui nostru. În primul rând, facem pomelnice pentru a ne ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor pe care-i considerăm apropiaţii noştri. 

***

Marea teologie a pomelnicului este: că ne ţine în comuniune reală pe unii cu alţii.

Mântuirea sau sfinţirea oamenilor e o creştere graduală în simţirea şi trăirea harului lui Dumnezeu, a comuniunii cu Dumnezeul treimic. Şi e o realitate care apare în comuniune şi se fundamentează pe comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar pomelnicul nu face decât să ilustreze, la nivel obiectual, această stare de continuă comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga Biserică deopotrivă a fiecăruia dintre noi.

Pe pomelnice se poate observa la un moment dat, că unele persoane pomenesc aceeaşi persoană sau mai multe, poate, fără să ştie acest lucru. Asta înseamnă că aceeaşi persoană e în rugăciunea multora. Şi e în rugăciunea multora, pentru că persoana pomenită de către mai mulţi a încântat cu viaţa ei pe mulţi oameni. Şi aşa se formează şi există o reţea de rugăciune tainică între credincioşii din Biserica, care înglobează mereu alte şi alte nume (persoane). Rugăciunea e linkul care ne uneşte pe unii de alţii, aflăm de la unii despre alţii, ne pătrundem de durerea sau de bucuria altora. Şi astfel ajungem să ne cunoaştem reciproc, să ne ajutăm reciproc, să ne purtăm de grijă reciproc. Iar pomelnicul arată la propriu, că această comuniune în Duh există şi se manifestă în mod plenar la fiecare slujbă a noastră unde se fac pomeniri/ reamintiri.

Prin faptul că aducem pomelnic şi prinoase la slujbă, că venim la slujbă, că dam o milostenie, că ne închinăm la sfintele icoane sau la sfintele moaşte nu rămânem numai închişi în noi, ci avem o deschidere reală şi către alţii.

Iar rugăciunea de acasă, pentru alţii, dorirea mântuirii pentru toţi, ne face proprii sinaxei, adunării la Biserică, unde ne rugăm împreună cu o parte din cei pe care îi avem în rugăciunile noastre. Şi aici salutăm pe fiecare în parte sau...suntem conştienţi de faptul că fiecare în parte ne vede, e conştient de prezenţa noastră.

Aşadar geneza pomelnicului nu se vede, e tainică, e în adâncul inimii noastre. Însă numele de pe hârtie, lumânarea ş.a., ca jertfe concrete pentru alţii se văd şi astfel se îmbină nevăzutul şi văzutul rugăciunii liturgice. La fel se îmbină în fiecare rugăciune publică văzutul cu nevăzutul slujbei şi al vieţii oamenilor.

Chiar dacă noi nu ştim cine sunt cei de pe pomelnic sau nu îi cunoaştem pe toţi, dacă suntem exersaţi în rugăciunea pentru toţi ca pentru noi înşine, atunci ne rugăm pentru fiecare ca pentru noi înşine. Cum ne rugăm pentru noi, ne rugăm şi pentru alţii, pentru toţi. Pentru că porunca Domnului, după cum ştim, e aceea să facem altora, să ne comportăm faţă de alţii, cum ne-ar plăcea şi nouă să se comporte alţii vizavi de noi.

În concluzie, pomelnicul este o mărturisire comprimată despre nevăzutul şi văzutul vieţii noastre liturgice. Arătăm prin el că suntem în rugăciune pentru mulţi, că suntem în continuă atenţie şi că vrem să introducem în această atenţie şi pe alţii, ca să devină oameni ai rugăciunii şi ai comuniunii. Şi dacă atenţia şi neuitarea sunt la un loc în pomelnic, atunci sunt la un loc şi în viaţa noastră cotidiană şi astfel relaţiile dintre noi sunt suple, speciale, duhovniceşti.

Surse:  Cum se face un pomelnic, Pomelnicul, un loc unde cei vii şi cei morţi stau împreună, Modele pomelnice.