Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul

 

Studiu asupra rânduielii Canonului Mare

1. Cadrele cosmologice

“Joi in a cincea saptamana din Sfantul si Marele Post, se toaca la al patrulea ceas din noapte. Si adunandu-se toti in biserica, preotul da binecuvantarea si se incepe Utrenia dupa randuiala. Dupa cei sase Psalmi, se canta Aliluia si troparele Treimice ale glasului de rand si se citeste catisma a opta din Psaltire. Dupa care se citeste Viata Cuvioasei Maria Egipteanca, in doua stari. Apoi, dupa Psalmul 50, incepem indata sa cantam Canonul Mare, care se zice rar, cu glas umilit si cu inima infranta, facand la fiecare tropar cate trei metanii si zicand: “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”.

Aceste indrumari ale Triodului despre felul cum se cuvine a canta Canonul Mare nu descriu pur si simplu cadrele tipiconale, ci cadrele mai generale, cosmologice si antropologice in care se savarseste acest oficiu liturgic. Indrumarile tipiconale precizeaza anumite conditii in care rugaciunea poate fi adevarata, rodnica si cu efect, si anume cadrele in care omul poate sa se concentreze in Dumnezeu, sa se alipeasca cu staruinta si osteneala de El, sa curateasca, lumineze si restaureze, sa ofere si sa uneasca cu Dumnezeu dimensiunile existentei sale: minte, vointa, sentiment, simtire, trup.

Scularea la ceasul al patrulea din noapte – adica in jurul miezului noptii – adunarea in Biserica, binecuvantarea preotului, cei sase Psalmi, a caror citire simbolizeaza vremea celei de-A Doua Veniri (de aceea in biserica domneste un intuneric si o liniste absoluta) dupa care urmeaza indata imnul creatiei si uimirea fata de Dumnezeu Cel in Treime – Aliluia si troparele Treimice – precum si citirea Psaltirii care pregateste ca o trambita de lupta pe credinciosi pentru indelungata lupta nocturna, sunt primele elemente care, reconstituind timpul curgator si spatiul, creaza alte conditii, la fel de reale ca si acelea, si in care poate avea loc lucrarea prin excelenta a omului: rugaciunea.

Aceste conditii de baza ale oricarei utrenii sunt precizate in continuare mai pe larg in legatura cu continutul special si scopul concret al Deniei Canonului Mare. Se citeste Viata Cuvioasei Maria Egipteanca pentru a detasa mintea si vointa credinciosilor de iubirea fata de lume si a le calauzi pe urmele pasilor Cuvioasei, in inima pustiei, in inima misterului pocaintei.

Astfel pregatiti, credinciosii rostesc in picioare Psalmul 50, Psalmul pocaintei, si incep indata cursa maraton a Canonului Mare la care e chemat sa ia parte omul intreg:

“Vino, ticaloase suflete, impreuna cu trupul tau, /de te marturiseste Ziditorului a toate / si te departeaza acum de nebunia [irationalitatea] dinainte, /si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocainta” (I, 2).

“Sufletul” atrage “trupul” dinainte pregatit cu postul si privegherea la inchinaciune neintrerupta – trei metanii pentru fiecare din cele 300 de tropare ale Canonului – si la ”lacrimi” din inima, pentru ca rugaciunea sa devina “marturisire” din adanc, strigat al existentei umane dupa “rationalitatea” ei pierduta.

Un alt dat care descrie cadrele pe cat de noi pe atat de reale in care se savarseste acest oficiu liturgic, si anume noile dimensiuni pe care le iau spatiul si timpul reconstituit, sunt persoanele efectiv active in actiunea cultica, in afara de credinciosi.

Intai de toate este Dumnezeu Cel in Treime. In jurul tronului Sau se strang credinciosii. Noaptea care cu intunericul si tacerea ei face nemiscate simtirile trupesti, “Aliluia“, troparele Treimice de la inceput, pictura bisericii, toate ajuta existenta umana sa se intoarca spre Dumnezeul Cel in Treime, sa se aseze inaintea Lui:

“Ţie strig cantarea cea mare/cea intreit cantata /intru cei din inaltime” (IV ,28).

Scopul e ca, stransi in Biserica, credinciosii sa se regaseasca in Casa Tatalui, iar lumea sa se schimbe prin pocainta si rugaciune si sa redevina in Biserica, Vechea Vatra.

Prezenta activ prin excelenta e a doua Persoana a Sfintei Treimi cu eficienta pe care am putea-o numi fizica, din momentul in care segmentul creat din lumea noastra pe care l-a asumat si l-a facut infinit facandu-l Trupul Sau, e Biserica in care spatiul si timpul nostru isi gasesc noi dimensiuni, ce ne ingaduie sa savarsim actiunile cultice in genere. Adunarea credinciosilor devine literalmente Trupul lui Hristos. Hristos este Casa noastra.

Dar Cuvantul intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, este prezent si cu o eficienta nemijlocita, existentiala. El este Rascumparatorul iubitor de oameni. Mirele rastignit care bate cu iubirea lui la inimile credinciosilor si cheama la o tainica unire de iubire. Asa cum o percepem derulandu-se tropar dupa tropar, tesatura Canonului Mare face evident faptul ca rugaciunea credinciosilor nu este un monolog, ci o voce a unui dialog care are loc in adancurile tainice ale existentelor umane.

Prezenta apoi cu o eficienta speciala e Prea Sfanta Fecioara Maria. Trupul ei propriu e trupul Dumnezeu-omului: Biserica. Maria e “‘Nascatoare de Dumnezeu”. In ea s-a realizat marea minune ca “Unul din Treime” sa se faca ceea ce suntem noi. Ea este Usa si Scara ce uneste cerul si pamantul, care creeaza in limitele spatiului si timpului nostru o ruptura mantuitoare si coboara de acum in lume „ce e mai presus de lume”:

  “Laudamu-te, bine te cuvantam. /inchinamu-ne tie, Nascatoare de Dumnezeu, /ca ai zamislit pe Unul din Treimea cea nedespartita, /pe Unul Fiu si Dumnezeu; /si insuti ne-ai deschis noua celor de pe pamant/ cele ceresti” (VII, 22).

Prea Sfanta Fecioara e si mangaietoarea plina de afectiune a credinciosilor in vremea arida a postului, aparatoarea lor in lupta cea de toata noaptea a rugaciunii, calauzitoarea la Hristos, mijlocitoarea pentru pacate, cea care conduce sufletul ca pe o mireasa la unirea lui tainica cu Mirele Hristos, Ea e prezenta de la inceputul si pana la sfarsitul slujbei: Credinciosii dialogheaza cu ea, ca si cu Hristos.

Mai e prezenta inca si Cuvioasa Maria Egipteanca. Citirea vietii ei n-are simplul scop de a emotiona credinciosii. Ea are o functie mult mai profunda si mai reala in cadrul slujbei. Credinciosii ortodocsi stiu bine ca sarbatoarea unui sfant nu e o simpla cinstire adusa Sfantului sau o rememorare a vietii lui facuta in scopuri pur didactice. Ea este mult mai mult: o participare reala la viata, luptele, biruinta si slava lui. Astfel, citirea vietii lui se face pentru a-l aduce in mod adevarat si real in mijlocul nostru pe Sfant, cu toata viata si luptele lui; de aceea in paralel cu aceasta se face o litanie si se pun intr-un loc vizibil din toate partile, moastele lui ori, cand acestea lipsesc, icoana sa, iar credinciosii sunt miruiti din untdelemnul moastelor sau icoanei Sfantului. Citirea vietii Sfantului e un act liturgic. Se face adica intr-un alt timp, cel liturgic si creaza, impreuna cu toate celelalte elemente tipiconale, un alt spatiu-liturgic.

In acest spatiu nou si timp nou, actele savarsite si cuvintele rostite, au alte dimensiuni si raporturi, au alt continut si o alta rodnicie. Astfel, citirea liturgica a vietii Cuvioasei Maria Egipteanca o face prezenta intr-un mod tainic in adunarea credinciosilor pe Cuvioasa insasi, pentru a-i insoti si lupta impreuna cu ei lupta pocaintei si a rugaciunii. De aceea, la sfarsitul fiecarei cantari (ode) a Canonului exista doua tropare prin care credinciosii i se adreseaza:

“Cel pe care l-ai iubit si l-ai dorit Maica, /pe ale Carui urme ai mers, /Acesta te-a aflat si ti-a dat pocainta / ca unul singur Dumnezeu milostiv [compatimitor]/Pe care roaga-l neincetat, /sa ne izbaveasca de patimi si de primejdii si pe noi”.

In acelasi mod tainic e prezent si Sfantul Andrei, cel ce a compus Canonul. Biserica a incorporat in Canonul sau, la sfarsitul fiecarei ode, cate un tropar care se adreseaza in special Sfantului. Desigur, cercetarea stiintifica care vrea sa studieze Canonul in mod stiintific, lasa deoparte aceste tropare ca “ulterioare” si “neautentice“, scopul ei fiind de a evalua poezia lui Andrei Criteanul si de a o plasa in istoria literaturii bizantine. In acelasi fel, stiinta teologica se straduieste sa gaseasca notiunile de teologie care se ascund in sectiunea autentica a Canonului. Pentru stiinta, confuzia epocilor ce caracterizeaza textul imnologic e stranie si nepermisa.

Dar pentru Biserica nu exista confuzie. In Sinaxarul care se citeste la fiecare utrenie dupa oda a sasea si care expune cauza, continutul si scopul adunarii liturgice, Biserica explica ce este Canonul Mare, care e autorul lui, pentru ce a fost legat de viata Cuvioasei Maria Egipteanca scrisa in secolul al VII-lea de Sofronie, patriarhul Ierusalimului, si da in general informatiile istorice pe care ea le socoteste ca sunt necesare. Dar Biserica traieste si se misca intr-o profunzime diacronica care contine, dar depaseste cu mult timpul unidimensional delimitat de informatiile istorice. In aceasta profunzime diacronica diversele puncte ale timpului istoric se intalnesc si astfel nu e deloc straniu ca Sfantul Andrei, arhiepiscop al Cretei in secolul al VIII-lea si compozitor al Canonului Mare, sa fie prezent de fiecare data cand Biserica savarseste acest Canon si sa-i initieze pe credinciosi in lucrarea tainica a rugaciunii si pocaintei. Sau, ca sa o spunem altfel, prin aceasta actiune liturgica, ca si in toate celelalte actiuni bisericesti, credinciosii patrund in insusi adancul timpului, in care, dupa profunda expresie a Epistolei catre Diognet, “vremurile se aduna” in Biserica, Trupul lui Hristos, acest alt spatiu, devin contemporani si casnici ai Sfantului Andrei, ai Cuvioasei Maria, ai tuturor Sfintilor, ai Prea Fericitei Fecioare, ai lui Hristos Insusi. In aceste alte dimensiuni pe care le dobandeste spatiul si timpul nostru cunoscut, persoanele se adancesc si prelungesc, se nemarginesc fara sa-si piarda ipostasul lor concret si, mai cu seama, se adancesc si prelungesc cuvintele si evenimentele, din moment ce semnificatia lor se imbogateste infinit.

Astazi avem dificultati in a intelege profunda rationalitate a actelor bisericesti (Taine, slujbe, cicluri de sarbatori, rugaciune, asceza, pocainta) pentru ca suntem impiedicati de conceptia unidimensionala, plana, pe care o avem asupra spatiului si timpului. Dar in Biserica domina o alta cosmologie. Aceasta conceptie diferita asupra spatiului si timpului o exprima pictura si arhitectura bizantina si pe aceasta o presupune si imnografia bizantina. Ansamblurile arhitecturale, icoanele, imnele („Astazi s-a spanzurat pe lemn… “/Veniti sa ne rastignim impreuna cu El.. ” etc) nu sunt figuri de limbaj sau hiperbole ale unei fantezii inzestrate, ci exprima o realitate; tot asa cum nasterea cea noua pe care o daruieste Botezul, cuminecarea cu Trupul si Sangele lui Hristos care are loc in dumnezeiasca Euharistie nu sunt metafore, ci realitati. Daca nu luam in serios cadrele cosmologice si antropologice diferite in care traieste si se misca Biserica, e cu neputinta sa intelegem arta bizantina, textele biblice, patristice si liturgice, asa cum e imposibil sa intelegem rationalitatea si realitatea pe care le include in el modul concret in care e constituita viata bisericeasca, [drept] reorganizare si prefacere activa, decisiva si mantuitoare a dimensiunilor si functiilor marginite ale lumii create si ale existentei umane create.

In aceasta alta perspectiva, eclesiologica, in care creatia e inaltata la rang de [Taina], gasindu-si adica in Hristos armonia ei profunda, adevaratele dimensiuni si functionalitatea ei plenara, putem intelege ca, asa cum l-a scris compozitorul lui si-l savarseste necontenit Biserica, Canonul Mare este diferit de un text literar pe care filologia academica contemporana il poate analiza cu metodele ei sau de un text in care stiinta teologica ar putea cauta notiuni teologice. Mai exact, am putea spune ca este un text literar in deplinatatea lui, din moment ce prin profunda lui armonie, prin dimensiunile lui adevarate – extinse la infinit-,  si deplina lui functionalitate divino-umana, el exprima si ajuta pe om sa patrunda in acel timp si spatiu ale caror dimensiuni particulare le banuieste sau spre care priveste si pe care se lupta sa le exprime adevarata arta. Si este un text teologic in deplinatatea lui, din moment ce in el gandirea, arta, informatia istorica, functionand ca rugaciune, isi gasesc adevaratele dimensiuni si functionalitatea lor deplina, devin mijloacele care il calauzesc pe om spre pocainta, adica spre schimbarea si remodelarea lui insusi si a mediului inconjurator. E un text teologic in deplinatatea lui fiindca nu este un comentariu stiintific, ci un oficiu liturgic bisericesc, adica o actiune care schimba si mantuieste pe om si lumea.

In acest spatiu-timp nou al Bisericii domnesc alte amintiri, persoanele si evenimentele Istoriei Sfinte a Mantuirii.

Dupa Sinaxar, sfantul compozitor al Canonului Mare “a alcatuit cantul de fata culegand si strangand toata istoria Vechiului si Noului Testament de la Adam si pana la Inaltarea lui Hristos si propovaduirea Apostolilor”.

Se stie ca pentru traditia ortodoxa linia Adam-Hristos defineste adevarul istoriei, continutul mai profund si scopul devenirii istorice. Astfel, de la Geneza la Apocalipsa Sfintele Scripturi reprezinta pentru Biserica cartea sfanta a lumii tocmai pentru ca ea contine etapele centrale ale acestei deveniri istorice mai profunde. 

La acest flux adanc care conduce de la Inceputuri pana la Sfarsit, credinciosii fiecarei epoci raporteaza cele ale lor si ale lumii lor astfel incat, cufundandu-le in acesta, grefandu-le pe axul central, sa le transfere din efemer (din “firea curgatoare a timpului” VI, 12) in stabilitate, din limitele inguste ale cotidianului si epocii in ceea ce in Hristos are vesnicia si infinitul. Aceasta stramutare (textul o numeste “trecere”, “diabasis”) reprezinta nucleul pocaintei si unul din scopurile centrale ale lucrului citirii Scripturilor si a rugaciunii. 

Toate acestea “le-a potrivit [armonizat] foarte frumos si cu mult mestesug Cel intru Sfinti Parintele nostru Andrei, arhiepiscopul Cretei” in Canonul cel Mare al sau.

Invocand memoria lui Solomon care “facand viclesug inaintea lui Dumnezeu s-a departat de El” (VII, 10), pacatosul inca nepocait este calauzit sa constientizeze faptul ca, ramanand departe de Dumnezeu, isi are viata “asemanata” stricaciunii.

Prezentand noaptea intreaga usa Imparatiei deschisa dupa Intruparea lui Hristos si pe talhari si desfranate grabindu-se raspunzand chemarii lui Iisus, sa „rapeasca” Imparatia prin schimbarea radicala, prin “prefacerea” pocaintei, acesta ii intareste pe cei sovaielnici ca, parasind ezitarea, sa vina in spatiul unde pacatosii se transforma in sfinti:

“Hristos S-a facut om/chemand la pocainta pe talhari si pe desfranate./ Suflete, pocaieste-te, /ca s-a deschis acum usa Imparatiei / si o rapesc inainte /fariseii, vamesii si desfrantii / prefacandu-si viata prin pocainta “. (IX, 6)

Iar pe credinciosul pregatit il arunca dintr-o data in corul marilor rugatori ai Domnului, facandu-l sa strige unindu-si glasul lui impreuna cu ei:

“Ca talharul strig Ţie: pomeneste-ma, /ca Petru plang cu amar. /Iarta-ma, Mantuitorule, strig ca si vamesul,/ lacrimez ca si desfranata /Primeste-mi tanguirea, ca oarecand pe cea a Cananeencei” (VIII, 14).

In acest mod, amintirile istoriei sfinte devin vii. Evenimentele mantuirii devin actuale in credinciosii care se mantuiesc astazi.  Si actualitatea in care sunt reinviate evenimentele mantuirii se dilata, cuprinde necuprinsul, sparge barierele spatiului si ale timpului, se prelungeste si adanceste la infinit.

Aceasta prefacere sau schimbare a mintii sau transfigurare a datelor naturale (fizice), sau oricum altfel am vrea sa o numim, si care conduce spre omul cel nou si spre creatia cea noua in Hristos este mantuirea. Ea se realizeaza in mod fundamental in dumnezeiasca Euharistie, unde creatul, impartasindu-se deplin cu necreatul, devine infinit si se indumnezeieste si constituie continutul si scopul intregii vieti bisericesti sacramentale si ascetice: al Tainelor, sarbatorilor, slujbelor, rugaciunii, postului, privegherii.

Aceasta procedura, pe care traditia ortodoxa apostolica si patristica a fixat-o cu o profunda cunoastere a alcatuirii psihosomatice a omului si a relatiilor omului cu lumea, are drept premize cadrele cosmologice si antropologice, care sunt totodata cadrele obarsiei si scopului creatiei, precum si acelea pe care le-a creat esecul omului in a-si atinge scopul, ca si intrarea personala a lui Dumnezeu in spatiul si timpul creat. Aceste cadre sunt descrise limpede in Sfintele Scripturi ca facere a lumii si a omului, ca si cadere si calauzire a umanitatii, ca Intrupare a lui Dumnezeu, Rastignire, Inviere si Inaltare a Dumnezeu-Omului, ca venire a Duhului si ca asteptare a imparatiei eshatologice.

Toate acestea nu sunt pozitii metafizice pe care omul trebuie sa le accepte ca sa evite o pedeapsa oarecare sau ca sa i se daruiasca mantuirea, ci evenimente istorice. Ele definesc coordonatele in care au fost create si in care s-au aflat dupa cadere si se regasesc in Hristos omul si lumea. Din acest motiv, ele definesc adevarata natura a omului, adevarul istoriei. In afara acestora, creatia e contrara naturii, numai in ele ea isi gaseste naturalitatea si inainteaza spre desavarsire.

In aceste cadre cosmologice si antropologice e constituita intreaga viata a Bisericii. Pe ele le presupun toate actele bisericesti, inclusiv Canonul Mare. Cu toate acestea, avandu-le ca premiza pe toate, fiecare din ele (aceste acte) ramane si in cadre definite distincte, corespunzator scopului special si functiei lui terapeutice si de desavarsire concrete. Situata in centrul celor 40 de zile ale Postului Mare, Denia Canonului Mare urmareste sa-l ajute pe om sa-si constientizeze tragismul conditiei contrare in care se gaseste prin pacat si sa-i intareasca hotararea si lupta de intoarcere la conditia conforma naturii dinainte de cadere, cum a fost facuta desavarsita in Hristos. De aceea cadrele corespunzatoare acestui scop sunt mai evidente in Canonul Mare. Sa incercam sa le descriem in continuare.

SURSA SI CONTINUAREA LA:

TALCUIREA CANONULUI CEL MARE AL SF. ANDREI CRITEANUL – studiul teologic si duhovnicesc al lui Panayottis Nellas