Trei emisiuni la Vocea Romana din Lume despre comemorarea lui Valeriu Gafencu la Paris

PRIMA PARTE

Vă voi prezenta astăzi a treia manifestare comemorativă din seria intitulată Martor, dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste, și organizată în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris.

Sâmbătă, 25 februarie, Valeriu Gafencu a fost evocat de nepoata sa de soră, Carmen Ghiță, și de Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa.

Valeriu Gafencu a fost un tânăr care, trecând prin închisorile regimului comunist din România, a atins un înalt nivel de viață creștină, fapt pentru care a fost numit de Părintele Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”.

Născut pe 24 ianuarie 1921 în satul Sângerei din județul Bălți, în Basarabia, elevul Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul în 1940, refugiindu-se din calea ocupației sovietice, și a ajuns la Iași, unde a devenit student la drept.

Arestat în anul 1941 pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce, Valeriu Gafencu a trecut prin închisorile din Aiud, Pitești și Târgu Ocna, unde a fost un adevărat trăitor al Ortodoxiei.

Regimul dur al detenției, torturile și bolile l-au întărit duhovnicește. Poeziile compuse de el erau cântate de deținuții politici în celule.

A făcut parte dintr-un grup de mistici creștini, alături de studentul la drept Ioan Ianolide și de Anghel Papacioc, cel care avea să devină Părintele Arsenie Papacioc.

În 1949 a fost dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism și lipsă de hrană.

Aici a trecut la Domnul pe 18 februarie 1952, după ce și-a anunțat colegii de suferință cu două săptămâni mai înainte că va muri.

Unii dintre acești colegi ne-au lăsat mai târziu mărturii despre sfințenia lui Valeriu, care reușea să le inspire și lor dorul de viețuire creștină, prefăcând temnița în mănăstire.

Una dintre aceste mărturii ne amintește de povestirea din Pateric în care strugurii dați de pomană de Avva Macarie Alexandrinul unui frate călugăr bolnav s-au întors înapoi la el după ce au trecut pe rând pe la toți frații din schit, dovadă a dragostei și înfrânării monahilor : 

„Într-una din zile, la un control, un temnicer zelos a confiscat puiul de pernă pe care se rezema Valeriu. Un alt miliţian, mai omenos, a ridicat perna dintre obiectele confiscate și i-a aruncat-o discret înapoi. După terminarea percheziţiei, Valeriu a socotit că e bine să dăruiască această perniţă lui Traian, care era anchilozat și avea escare. Traian nu a vrut s-o primească şi a dăruit-o lui Gheorghe. Acesta a dat-o la un altul, până ce perna s-a înapoiat la Valeriu, dăruită de cineva care nu ştia de unde pornise şi nici cum ajunsese acolo. În această situaţie el a primit-o ca pe un semn că i-a fost dăruită de Dumnezeu”.

Cu o jertfire de sine inspirată de jerfa lui Hristos, Valeriu a cedat pastilele sale de streptomicină, care-i erau indispensabile pentru a trăi, pastorului protestant evreu Richard Wurmbrand, salvându-i viața.

 ***

Moderatorul conferinţelor a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.

L-am rugat să ne vorbească despre acest eveniment comemorativ, Martor 3, consacrat lui Valeriu Gafencu la 60 de ani de la trecerea lui la Domnul.

Doamna Carmen Ghiță a venit de la București să vorbească despre unchiul său Valeriu Gafencu. Am rugat-o să ne spună impresiile sale la sfârșitul acestei comemorări de la Paris.

 

PARTEA A II-A

Voi continua să vă prezint astăzi a treia manifestare comemorativă din seria intitulată Martor, dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste și organizată în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris.

[...]

Arestat odată cu el, prietenul și colegul lui de celulă, Ion Ianolide, în cartea sa Întoarcerea la Hristos, își amintește astfel de acele vremuri :

„Eram toţi tineri şi curaţi cu inima. Nu eram corupţi în nici un fel, păcatele societăţii nu ajunseseră la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinţa şi ne străduiam să ne păstrăm curate inima şi mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi unii dintre noi aveau mai mulţi ani de închisoare decât ne era vârsta.”

Părintele Gheorghe Calciu, un alt martor-mărturisitor din închisorile comuniste, scria astfel despre viața acestor tineri în temniță :

„ În primul rând, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile lor vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi șlefuiască încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru Crucea purtată) şi Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos”.

Părintele Gheorghe Calciu privind icoana
 lui Valeriu Gafencu la Mănăstirea Diaconești

 „Din toţi cei patru care au început viaţa comunitară la Aiud şi apoi au ajuns la Piteşti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lăsat Dumnezeu pradă torturilor, ci toţi au fost salvaţi aproape în ultima clipă, pentru a le cruţa suferinţa, pentru a nu îngădui murdărirea sufletului lor născut din nou prin curăţirea lăuntrică”.

„Viaţa lui Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos”, scria Părintele Calciu.

Dar din cauza regimului bestial la care a fost supus, Valeriu Gafencu a ajuns în 1949 la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani poate fi considerată drept o minune. TBC-ul pulmonar, osos și ganglionar, reumatismul și lipsa de hrană i-au ruinat trupul.

Chipul său era însă scăldat într-o lumină nepământeană, despre care mărturisesc mulți dintre cei care i-au fost atunci aproape, semn că sufletul său era nedespărțit de rugăciune.

Astfel, regimul dur al detenției, torturile și bolile l-au întărit duhovnicește.

Cel numit de Părintele Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii, „Sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu spunea:

„Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o cautați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Daca veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge.”

Printre roadele înaltei viețuiri creștine a lui Valeriu Gafencu sunt și poeziile compuse de el, care erau cântate de deținuții politici în celule.

Iată cum își exprima și în versuri experiența sa din temniță, unde și-a asumat suferința ca pe un drum al crucii care l-a dus spre Înviere :

„ Mi-s ochii triști și fruntea obosită

De-atâta priveghere și-așteptare,

Mi-e inima bolnavă, istovită,

De grea și îndelungă alergare

Și plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid și cat în mine

Puteri să sui Golgota până sus,

O voce, un ecou din adâncime

Îmi spune blând: Viața e Iisus,

Mărgăritarul prețios e-n tine.

Privesc la dimineața minunată

A Învierii Tale din mormânt,

Ca Magdalena, ca și altădată,

Îngenunchez ‘naintea Ta plângând

Și-s fericit și plâng cu Tine-n gând.”

Într-un film despre poeții din închisorile comuniste, realizat de Părintele Moise Iorgovan și prezentat cu prilejul evenimentului Martor 3 de la Paris, foștii deținuți mărturiseau cu lacrimi în ochi câtă mângâiere le aduceau în temniță poeziile compuse acolo de ei și de cei ce sufereau împreună cu ei.

 ***

Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa din județul Alba este autorul cărții Sfântul închisorilor consacrată lui Valeriu Gafencu.

Părintele Moise Iorgovan de la Oașa vorbind despre Valeriu Gafencu în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris

L-am rugat să ne spună cum a aflat prima dată despre acest martir al închisorilor comuniste.

PARTEA A III-A

Voi încheia astăzi prezentarea comemorării lui Valeriu Gafencu, începută în emisiunile precedente.

[...]

 

Mare mărturisitor creștin, tânărul Valeriu Gafencu, prin strălucirea vieții lui duhovnicești, a transformat în mănăstiri închisorile comuniste de la Aiud și de la Târgu Ocna, unde și-a dat viața pentru Hristos după 11 ani de temniță.

[...]

Nicolae Trifoiu, în cartea sa Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România, mărturisește:

„După ce am ajuns la penitenciarul TBC Târgu Ocna, am avut marea favoare să stau în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu. Era camera celor mai grav bolnavi, dintre care patru ţintuiţi la pat. Ceilalţi doi, ceva mai valizi, ne străduiam, cu puterile noastre fizice şi sufleteşti, să fim de ajutor celor patru. Atunci, în lungile seri şi nopţi de iarnă, Valeriu ne chema alături de el, pentru a schimba gânduri despre conştiinţa noastră creştină. Într-o asemenea seară mi-a adresat cea mai profundă şi esenţială întrebare, ce a avut darul să-mi marcheze viaţa pentru totdeauna. Suna aşa:

- Care crezi că este ţelul fundamental al vieţii?

M-am străduit să formulez un răspuns cât mai bogat în conţinut, dar cred că nu am reuşit să redau miezul adevărului. Răspunsul lui Valeriu a fost:

- Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea Judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în locaşurile cereşti.

Poate mai auzisem asemenea lucruri sau altele similare, dar trecuseră peste mine cum curge apa peste bolovani. Aşa cum au fost exprimate de Valeriu însă, cu acea vibraţie înfiorată în glas şi cu acea profunzime cerească în privire, au avut efectul unei zguduiri spirituale, care mi-a transformat realitatea lăuntrică pentru restul vieţii”.

Aceasta este doar una dintre numeroasele mărturii ale celor cărora întâlnirea cu Valeriu Gafencu le-a schimbat viața.

Tot Nicolae Trifoiu povestea că, atunci când Valeriu a făcut o criză gravă de fibrilaţie atrială și s-a aflat la un pas de moarte, l-a văzut cum se ruga cu mâna pe o cruciuliță. După o vreme a constatat că supraviețuise în chip miraculos și i-a dat să bea apă cu zahăr pentru a-i ajuta cordul obosit. Când a băut, Valeriu a spus: „Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?”

Astfel, el ne dă un exemplu viu de trăire a Evangheliei din această duminică a Sfintei Cruci. Valeriu Gafencu a împlinit cuvintele lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

Purtarea crucii grele către biruința în Hristos, Valeriu a exprimat-o și în versuri, cântate atunci de deținuții politici în celule, iar acum de maicile de la mănăstirea Diaconești.

Aflat într-o stare de permanentă jertfire de sine inspirată de jerfa lui Hristos, Valeriu a cedat pastilele sale de streptomicină, care-i erau indispensabile pentru a trăi, pastorului protestant evreu Richard Wurmbrand, salvându-i viața. După ce a scăpat din închisoare, în fața Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, acesta a făcut cunoscute atrocitățile la care sunt supuși deținuții creștini din țările comuniste, facilitând eliberarea lor.

Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus prietenului său Ioan Ianolide:

„Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.”

„Rămas bun” este și titlul ultimei poezii a lui Valeriu, veritabil testament duhovnicesc în versuri :

„ Sângerând de răni adanci,

De zile fără soare,

De răni ascunse și puroi,

Cu oasele slabe și moi,

Stau ghemuit în pat și mă gândesc

Că în curând am să vă părăsesc,

Prieteni dragi.

Nu plângeți că mă duc de lângă voi
Și c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoții în același cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viață grea și-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,

Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă

Luându-mă cu diavolul la trântă

Și ani de-a rându-ntr-una m-am luptat

Să devin altul,

Un erou,

Om nou.

Și-am vrut

Neamul să-l mut

De-aici, de jos,

La Domnul Iisus Hristos.

Nu vă-nfricați de cei ce-n temniți vă închid

Și nici de cei ce trupul vi-l ucid.

De Cel ce viața-ți scoate din robie

Și fericirea-ți dă în veșnicie,

De El să-ți fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,

De mic și de neputincios,

Că am nevoie multă de-ndurare,

De dragoste, de milă, de iertare,

Că numai Dumnezeu le poate toate

Și lumea din robie El o scoate,

Devin copil supus,

Sunt umilit

Și-s fericit.

Din cerul tău înalt și prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veșmânt
Un suflet care i-a iubit și i-a-nțeles.”

Iată cum descrie Ioan Ianolide, în cartea sa Întoarcerea la Hristos, nașterea la ceruri a lui Valeriu Gafencu, la care a fost martor:

„Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus:

- În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi rugă pentru voi şi voi fi alături de voi… Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul…

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi care se zbenguiau în văzduh… Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp…

-Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu…

A putut apoi să mai rostească: S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descompuneau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească.”

Așa cum îl rugase Valeriu, Ianolide i-a pus în gură o cruciuliță de metal, pentru ca, într-o zi, să-i poată fi identificate moaștele. Astfel, martirul care s-a sfințit ducându-și crucea grea cu răbdare în temniță, își poartă crucea și astăzi în mormânt.

 ***

La 60 de ani după ce Sfântul închisorilor Valeriu Gafencu a plecat la ceruri cu sufletul lui curat, înveșmântat în alb, să se roage pentru neamul său, la Catedrala Ortodoxă Română din Paris a fost pomenit în slujba parastasului și în mărturiile invitaților veniți din țară.

Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa a comparat fenomenul misticilor de la închisoarea Aiud, al cărui suflet a fost Valeriu, cu renașterea isihastă generată de Sfântul Paisie Velicicovschi la mănăstirea Neamț.

 

Dar mie, grupul misticilor de la Aiud mi-a amintit și de grupul „Rugul aprins”, alcătuit din rugători, clerici și mireni, care se reuneau la mănăstirea Antim un deceniu mai târziu, până au fost arestați de autoritățile comuniste.

Iată continuarea convorbirii cu Părintele Moise de la Oașa. (A se asculta fisierul audio)

Săpăturile de căutare ale moaștelor martirului închisorilor Valeriu Gafencu, realizate la Târgu Ocna de arheologii de la Institutul de investigare a crimelor comunismului din România, s-au închiat pe 7 septembrie 2011, fără a fi găsit craniul său cu cruciuliță în gură. Dar Dumnezeu ni le poate descoperi oricând, așa cum a făcut cu moaștele nestricăcioase ale preotului martir Ilie Lăcătușu la București.

Până atunci să ne mulțumim cu luminile descoperite nouă din viața lui ascunsă în temniță, care să ne lumineze trăirea noastră creștină.

Sursa:

I) 74. Evocarea lui Valeriu Gafencu la Paris (4.03.2012)
II)  75. Martor 3 la Paris (11.03.2012)
III) 76. Crucea de la Târgu Ocna (18.03.2012)