Icoana izvorâtoare de mir a Maicii Domnului din Hawaii

Tropar, glas 7

Din icoana ta, Născătoare de Dumnezeu Doamnă, neîncetat a curs mir binecuvântat. Tu ai mângâiat pe cei din exil credincioși ție și ai luminat pe cei necredincioși cu lumina Fiului tău. De aceea, Stăpână, cu lacrimi ne închinăm ție: milostiveste-te spre noi la ceasul judecății, ca prin mila ta să nu fim pedepsiți ca unii ce au nesocotit-o, ci prin rugăciunile tale dă-ne har ca să aducem roade duhovnicești și mântuiește sufletele noastre.

Părintele Rafail Noica: "să devenim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cel care ne iubește", "pentru că mândria împiedică dragostea"

Iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită. De ce? Fiindcă dragostea de la sine cere reciprocitate.

Note de călătorie ale Părintelui Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar din timpul vizitei sale, în 1976, la Lavra Peșterilor de la Pskov

 În anul 1976, Biserica Ortodoxă Rusă a invitat o delegație a Sfântului Munte Athos pentru cunoaște Ortodoxia rusă, care a supraviețuit cumplitei torturi a ateilor din URSS. Părintele Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar, a fost în această delegație (alături de Arhim. Emilianos Simonopetritul și alți monahi), care a rămas pentru câteva săptămâni în URSS, iar apoi, cu luare-aminte, și-a notat impresiile și remarcile pe care i le-a lasat. După aceea le-a editat în continuare în fiecare număr al revistei "Hilandar". Când s-a remarcat faptul că articole respective i-a impresionat foarte mult pe cititorii din întreaga lume, s-a născut ideea ca din toate articolele să se alcătuiască cuprinsul unei cărți. Și astfel a apărut cartea "Sfânta Rusie în Uniunea Sovietică". Din acestă carte, tradusă în mai multe limbi, vom reda câteva note pe care și le-a însemnat când au fost la  Lavra Peciora (Lavra Peșterilor) de la Pskov (traducerea este din limba franceză).

Lacrimile, oglinda Rusiei

În dreapta noastră, auzeam un zgomot ce părea a fi o conversație; era mereu aceeși voce, dar nu era o predică. Asta începuse să mă tulbure. Părintele Atanasie mi-a cerut, din priviri, să vad despre ce e vorba. [...] Ne-am făcut un drum pe lângă stâlpii bisericii. Fiecare stâlp era înconjurat de icoane și de candele. Pe ici și pe colo erau sfeșnice cu lumânări care ardeau. În penumbră se vedeau chipurile credincioșilor. Doamne, ce ochi aveau! Cum poate un om care se roagă să atingă sufletul celui c crede! Îl observi, fără să-i cunoști numele și fără să-l mai revezi vreodată, și el este înscris în tine și prin el te simți mai puternic, mai valoros, mai fericit!

Acum vedem despre ce este vorba. Părintele Cosma, medic și ieromonah, era cel a cărui voce o auzeam și iată-l cu epitrahilul la gât, continuă să vorbească. Dar, despre ce vorbește, în timp ce Sf. Liturghie se desfășoară, aici, într-o parte, în spatele bisericii? Închid ochiii și mă concentrez să aud ce spune. Cuvintele lui curgeau precum apa fântânii din fața bisericii. Acum era vorba despre familie, acum despre cozile din fața magazinelor în oraș, acum despre locurile de muncă, acum despre biserică. Erau cuvintele unui părinte duhovnic despre viața practică cotidiană. Plecând de la scene ale realității sociale, era în mod evident pe cale de-a face o lecție de cateheză. Prin episoadele descrise, vroia să arate păcatele și greșelile comise, pentru a incita participanții să-și facă un examen de conștiință, pentru a fi în măsură, în timpul spovedaniei ce va urma, să ia în considerare greșelile comise, iluziile și lipsurile, pentru a putea în mod cât mai demn cu putință să se împărtășească cu sfintele daruri, cu Trupul și Sângele Domnului. Cum poate Biserica, atunci când trăiește deplin, să vină în ajutorul credincioșilor! 

Un paraclisier s-a apropiat de Părintele Cosma pentru a-i spune unde s-a ajuns cu Sf. Liturghie. Atunci cuvintele Preotului au luat o altă turnură : Părintele Cosma a citit rugăciunile de dinainte de spovedanie, apoi a ridicat epitrahilul și l-a pus pe capul credincioșilor care erau alături de el. Deodată auzeam cuvinte  întrerupte de hohote de plâns. Era o spovedanie publică! O mișcare extraordinară s-a produs atunci în jurul Părintelui Cosma. Invocari cu dulce glas, rugăciuni și suspine... Epitrahilul trecea de pe un cap la altul. Câteodată Părintele Cosma șoptea câteva cuvinte la urechea celui care se spovedea. O vedere pe care n-am mai avut-o niciodată, bulversantă. O experiență extraordinară! Iată zile apostolice! Biserica lui Dumnezeu - poporul - a înțeles: dintotdeauna firea lui era martiriul. Doar prin martiriu ajungem la înviere.  Și iată că din nou, în fața noastră, asta s-a întâmplat prin spovedanie și Sfânta Împărtășanie. În acest lucru se găsește punctul de plecare a unei noi perspective a unui viitor apropiat, a unui Mâine pe care privirea profetică a lui Dostoievski l-a zărit. Cum de este gol și sărăcăcios Occidentul, în comportamentul lui blazat și în greutatea lui spirituală! Toate sensurile istoriei oamenilor se află într-o a treia dimensiune, care n-a fost și nu vă fi niciodată învățată în școli.

Corul continua să cânte. Cei care tocmai s-au spovedit s-au apropiat de Sfântul Potir. Spovedaniile încă mai continuau în spatele acestei biserici inserată în stâncă. Dar rândurile credincioșilor care îl înconjurau pe Părintele Cosma deveneau mai puțin dense. Paraclisierul a venit din nou pentru a spune că Sfânta Împărtășanie era spre sfârșite. Pentru ca Sfânta Liturghie să nu fie întreruptă, Părintele Cosma i-a chemat pe cei care-l înconjurau să pună mâna pe umărul celui apropiat și deasupra capetelor lor și-a întins epitrahilul pronunțând rugăciunea de dezlegare. Spațiul în jurul lui a rămas gol. L-am privit atunci pe Părintele Cosma, care a rămas aproape de analogul pe care era pusă Sfânta Evanghelie; ne-a cerut să ne apropiem. Ne-am închinat în fața Evangheliei și a crucii pe care o ținea în mână, și apoi, chiar înainte de a ne exprima mulțumirea pentru ceea ce tocmai văzusem, ne-a arătat cu degetul spre solul care era în jurul nostru. Jos, pe marmură, distingem ceva ca și cum tocmai s-a vărsat apă. În această oglindă se vedeau flăcăruile lumânărilor și luminile roșiatice ale candelor care luminau tremurândă. L-am întrebat ce-ar putea fi asta. Atunci ne-a spus foarte emoționat: "sunt lacrimile pocăinței poporului rus. Mulțumită lor trăiește Biserica noastră". Toți trei am rămas în liniște un moment. Părintele Cosma a luat Evanghelia și s-a îndreptat spre altar; rămânând singuri, ne-am privit și, cuprinși de o emoție vie, ne-am dus să luăm prescurile. 

Ieșind din Biserică pentru a ne alătura celorlalți membrii ai grupului nostru, ochi noștri păstrau imaginile celor pe care tocmai le văzusem. În jurul nostru totul forfotea. Nu vedeam soarele din cauza ramurilor dese ale arborilor înalți, dar razele lui le percepeam printre frunze. Călugării veneau și se duceau în toate sensurile în curte, pentru a-și face ascultarea. Credincioșii li se alăturau. În curând o nouă Sfântă Liturghie urma să înceapă în aceeași biserică [în care erau trei sfinte altare]. În fiecare moment trebuia să ne oprim să binecuvântăm oamenii.

Pe drumul ce ducea la chiliile noastre, patru femei de vârstă medie s-au apropiat de noi și una dintre ele ne-a spus: "Părinților, suntem mari păcătoase, și ați venit de atât de departe pentru a ne vedea!" După ce au primit binecuvântarea, ea a continuat : "Vă rog să vă rugați pentru fiul meu, Nicolae, care este bolnav". Apoi ne-a povestit că el era foarte evlavios și că în armată citea în fiecare zi Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi a fost surprins de un ofițer care l-a dus la închisoare. Acolo a fost bătut crunt și apoi trimis la spital. Acum era la el acasă, dar avea tulburări psihice. Cel trei prietene ale acestei femei partajau în mod evident durerea ei, și poate că în acel moment, fiecare dintre ele resimțeau o durere personală. Chipul lor, străbătut de riduri, udat de lacrimi, aveau aceeași expresie.

"Miluiește, Doamne, poporul Tău..."

M-am dus într-un loc de unde puteam să observ în mod discret fiecare mișcare a acestui popor în rugăciune. A se alătura rugăciunii lui și a fi transportat de această rugăciune este ceva de nedescris. Ceea ce ilustrează cel mai bine evlavia arzătoare a acestui popor este atitudinea lui plină de frică de Dumnezeu și de dăruire. Fiecare se simte singur cu Dumnezeu. Nimeni nu-l privește pe celălalt, nimeni nu vorbește cu celălalt [în timpul Sfintei Liturghii]. Însă formează toți un singur trup în rugăciune, legați foarte intim de sursa vieții - Dumnezeu. Această mare putere duhovnicească creează în biserică o atmosferă încât, un necredincios, dacă ar fi acolo, ar fi obligat fie să se pocăiască, fie să iasă afară din Biserică. Cei puțin credincioși nu și-ar putea găsi locul la slujbele din Rusia, căci acestea sunt foarte lungi și strâmtoarea locurilor [din cauza unei număr mare de participanți] va face să fie foarte obositor.

O astfel de atitudine duhovnicească și un astfel de comportament față de Biserică și dumnezeiasca slujbă, explică cunoașterea rânduieli bisericești și al conținutului liturgic din partea credincioșilor. Urmăresc în duh și participă cu inima la întreaga slujbă, ceea ce se vede în mod clar pe chipul lor. De aceea consider că în Rusia nu e mai nimic frumos și demn de remarcat decât chipul poporului credincios. 

De la această mănăstire îmi va rămâne amintirea de neuitat a citirii Sfintei Evanghelii. Cu o voce solemnă, lent și cu o pronunție extraordinară, diaconul a citit al cincilea capitol al Evangheliei după Matei, cu privire la predica de pe munte (Mt. 5, 1-12). Am putut urmări aceste cuvinte ale Fericirilor într-un mod foarte fizic, pe chipurile credincioșilor prezenți; și asta nu pe unul, două sau trei chipuri, ci pe toate, căci toți participanții se comportau la unison, ca după o punere în scenă tainică, în timp ce,  de fapt, nu era decât o expresie spontană a conținutului duhovnicesc a acestui popor purtător de Dumnezeu. La cuvintele "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor", o expresie de fericire se răspandea pe chipurile lor. La cuvintele "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", aceste chipuri se umpleau de lacrimi, acompaniate de suspine. "Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate...", lacrimile din nou curgeau pe chipuri, și așa era până la ultima fericire: "Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri..." Atunci, aceste chipuri erau iluminate de o minunată bucurie și liniște, și ochii lor ardeau de-o nădejde vibrantă. 

Pătrunși de forța acestei spiritualități, a fost pentru prima dată când am putut să resimt în mod profund ceea ce este cu adevărat Biserica lui Hristos pe pământ. Definiția conform căreia "Biserica reprezintă trupul fizic colectiv al lui Hristos Dumnezeu-Omul" a devenit aici o realitate consistentă. Și, mult mai mult, căci dacă o biserică ortodoxă constituie unirea reală a două universuri, un loc unde frontiera timpului și a spațiului este abolită, unde cerul și pământul se unesc, atunci sufletele evlavioase ale acestui popor au fost, în timpul acestei Sfinte Liturghii, pentru ochii noștri încă profani, reprezentări vizibile ale Cerului nevăzut, mirese ale lui Hristos, așa cum înțelegem noi Raiul".)

Traducere de ROF din Récit d'un voyage en URSS (1976)

Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu

Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune

Costion Nicolescu : Duhul Sfânt, inspiratorul frumuseții și al oricărei înțelepciuni

Duhul Sfânt, inspiratorul frumuseții și al oricărei înțelepciuni

Totul este taină la Duhul Sfânt! Sfinților Părinți ai primelor veacuri creștine le-a fost relativ greu să-L deslușească. A fost nevoie de un al doilea Sinod Ecumenic pentru ca în mărturisirea de credință să fie prezentată dogmatic Persoana Duhului. De altfel Însuși Hristos ne avertizase în legătură cu această dificultate: "Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nici nu-L cunoaște; Îl cunoașteți voi, de vreme ce la voi rămâne și întru voi va fi" (Ioan 14, 17). Îl cunoaștem noi în Biserică.

PĂRINTELE GRIGORIE KRUG - CALEA SPRE LUMINĂ

Părintele Grigorie Krug și Sfântul Serghie Sevici, duhovnicul său

***

Icoana ortodoxă, unul din elementele esențiale ale liturghiei Bisericii Ortodoxe, o imagine simbolică sacră, care prin linii și culori, caută să-l aducă pe privitor la cunoștința Realității veșnice. Numeroși artiști încearcă să picteze icoane. Mulți reușesc bine, reproducând într-un stil impersonal modele vechi. Totuși, un iconar e mai mult decât un copist. Ne așteptăm ca viața lui să fie în armonie cu arta sa. În acest context, e mai actual decât oricând, să ne amintim de operele Pr. Grigorie Krug, unul dintre cei mai remarcabili iconari ortodocși ai sec. al XX-lea. Acesta, după ce și-a dedicat întreaga viață, cercetării și experimentării iconografice, a reușit să găsească în simbolismul ortodox complex sensul autentic al icoanei.

Trăind într-un mic schit, pierdut într-o pădure de la periferia pariziană, a creat icoane și fresce demne de cele mai bune școli de iconografie tradițională rusă. Astfel, consacrăm acest film Părintelui Grigorie Krug.

Astăzi veți descoperi viața și operele acestui iconograf; veți asculta extrase din carnetele sale personale, în care, de-a lungul vieții, își nota reflecțiile sale despre icoane; veți face cunoștință cu vechii săi prieteni, iconari, restauratori de icoane, teologi, critici de artă. Toate acestea vă vor permite să pătrundeți sensul autentic al icoanei ortodoxe și să vedeți ce cale a trebuit să urmeze Părintele Grigorie, pentru a-l descoperi.

PĂRINTELE GRIGORIE KRUG
- CALEA SPRE LUMINĂ -

Icoana Nașterii Domnului

"Este o imagine a Slavei netrecătoare, a micșorării de bunăvoie a Domnului. Prin această umilință a Domnului, Care a primit să fie înfășat și culcat în iesle, neamul omenesc a fost vindecat de mândrie. În această icoană, pământul negru contrastează cu lumina lui Hristos. Pământul care înconjoară peștera este imaginea firii omenești, stricăcioase și muritoare. Nu este reprezentat într-un mod neted sau uniform, ci plin de reliefuri, adâncituri și vârfuri, precum mișcarea valurilor, căci „Pământul și-a recunoscut Creatorul renăscând cu totul, punându-se cu totul în mișcare, a prins a dospi ca un aluat, căci a simțit în el plămada vieții veșnice”. (Monahul Grigorie, "Carnetul unui iconar")

Părintele Zaharia Zaharou în dialog cu P. Coman - Dar din Har !

P Zaharia : Pentru noi cel mai de preț dar al existenței noastre este Hristos, Care devine viața noastră, viața Veșnică.[...] Hristos S-a făcut și darul desăvârșit al omenirii către Dumnezeu. [...] Hristos este și darul fiecărui credincios către fratele său, darul fiecărui om către semenul său. Dacă suntem cu adevărat creștini, cel mai mare dar pe care putem să-l facem fratelui nostru este Hristos.

De ce sunt ortodox / Γιατί είμαι Ορθόδοξος  

Părintele Zaharia Zaharou/Πάτερ Ζαχαρίας Ζαχάρου

P. Coman : Părinte Zaharia, o coincidență binecuvântată, sau mai curând iconomia cea de nepătruns cu mintea a lui Dumnezeu, a făcut ca zilele acestea, ultimele aproape din acest an, să vă aflați la București, oaspete al Bisericii noastre. Și, spun că e binecuvântată coincidența deoarece Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la propunerea Părintelui nostru Patriarh, a hotărât ca acest an să fie consacrat isihasmului și la trei mari isihasti : Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț.

Sfinția Voastră sunteți martorul unei puternice și vii tradiții isihaste. Ați trăit aproape treizeci de ani lângă un părinte isihast, lângă un sfânt, Cuviosul Sofronie Saharov. Si nu sunteți numai martor, ci și purtător al acestui duh. Si conferințele dumneavoastră pe care le-ati ținut la București, patru la număr, toate se ocupă cu ceea ce sfinția voastră considerați a fi nucleul tradiției ortodoxe și al vieții duhovnicești: isihia, trezvia, spiritualitatea filocalică. Iarăși, iconomia lui Dumnezeu a făcut să circule chiar în zilele acestea câteva cărți ale Sfinția Voastre în traducerea românească.

Prima este o carte despre monahism, pe care îl caracterizați, în subtitlu, ca harismă atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt, editată de Editura Basilica, a Patriarhiei Române. Și altele două, pe care le-ati editat în limba română, dumneavoastră, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex : una despre isihasm și una care ne oferă o cuprinzătoare expunere a teologiei Cuviosului Sofronie, intitulată "Hristos, Calea vieții noastre". V-aș ruga să începem cu o reacție a Sfinția Voastre la această fericită coincidență.

P Zaharia : Cred că inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh de a consacra acest an isihasmului a fost foarte înțeleaptă, deoarece isihasmul este inima tradiției ascetice ortodoxe. Omul nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu dacă nu se liniștește în prezența Lui. Încă din vremurile de început, drepții Vechiului Testament ne-au lăsat mărturia că Dumnezeu le-a zis: "Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10). Adică, dacă nu avem contact, și dacă nu trudim să simțim prezența lui Dumnezeu, nu-L vom cunoaște. Sau, așa cum spune Apostolul Pavel: "Iar cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El" (1 Cor. 6, 17)

Isihaștii se străduiesc să alipească numele lui Hristos de respirația lor. Și aceasta, încet-încet aduce cu sine energia lui Dumnezeu, Harul lui Dumnezeu, care îi curătește, îi luminează și îi sfințește. Aceasta este esența întregii noastre vieți în Biserică. Aceasta este bogăția Bisericii noastre. Biserica noastră, până în zilele noastre, este caracterizată, mai ales în sânul monahismului.

Când vorbim despre isihie nu înțelegem repaos, relaxare, ci înțelegem o foarte puternică înălțare a duhului nostru. Isihia este starea în care omul stă în fața lui Dumnezeu, cu mintea în inimă și cheamă Numele lui Hristos. Este o prezență foarte activă înaintea lui Dumnezeu. Nu este o relaxare pasivă. Isihia înseamnă când isihastul își predă și mintea și inima și toată ființa lui Hristos, chemând Numele Lui. Acesta este înțelesul isihasmului: "Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu", cum spune Vechiul Testament.

P. Coman : Isihasmul este, așadar, o tradiție vie, nu a fost numai un curent puternic în sec. al XIV-lea.

P Zaharia : Este o tradiție vie, deoarece îl ține pe om în contact cu Dumnezeu cel viu. Când omul cheamă Numele lui Dumnezeu cu atenție, adică cu simțul prezenței lui Dumnezeu, Numele acesta este însoțit de energia Persoanei lui Hristos și această energie, încet-încet, anihilează duhul răutății și al patimilor din om și face să se vadă omul cel nou, care a fost creat după chipul lui Hristos.

Părintele Ilarion Dan și Mihai Vladu despre Părintele Arsenie Papacioc în conferința "De la moarte la viață" (Iași, 1 februarie 2024)

Văzând doctorul că încă nu l-a batjocorit până la capăt, îi spune așa: "ia zi, Părințele, ți-e frică de moarte?" Bun, și Părintele îi spune așa - s-a cam supărat, vă dați seama- : "auzi doctore, ține mâna pe bisturiu, că o să mă opereze Hristos, nu tu". În clipa în care doctorul a tăiat în spatele Părintelui, toată sala de operație s-a umplut de miros de mir. De a doua zi doctorul respectiv, când mergea în vizită la Părinte, cobora în genunchi și mergea de la ușă până la pat în genunchi. Asta este teologia Părintelui Arsenie!

  Conferința "De la moarte la viață" 

Iași, 1 februarie 2024

Părintele Ilarion Dan de la Crucea:

Subiectul principal [în această conferință] este Părintele Arsenie Papacioc, ca personalitate duhovnicească - despre care ați auzit, despre care cunoașteți anumite aspecte, sigur că da. Există foarte multe filmulețe, interviuri cu Părintele, care sunt accesibile pe Youtube - iată că tehnologia asta, care de multe ori ne ridică foarte multe probleme, are și ne aduce și beneficii. [...] 

Voi încerca să vorbesc liber și, după cum voi găsi de cuviință, să vă transmit ceva frumos despre un om frumos, despre un titan al neamului nostru - deși era micuț de statură. Și încerc să vă trezesc un pic interesul pentru această personalitate uriașă, care a fost Părintele Arsenie.

Un altfel de mărțișor de la Ioan Ianolide

În Vechiul Testament există un fir alb al inspiraţiei divine şi un fir roşu al concepţiei materialist-umaniste-rasiale. Vechiul Testament începe cu deosebirea dintre Abel şi Cain şi continuă cu deosebirea dintre neamuri şi Israel. În Israel avem Legea Sfântă, dar avem şi viţelul de aur, avem răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu, proorocii au fost ucişi de evreii idolatrii, rasismul iudaic a pătruns în conceptul spiritual al Israelului.

Paralel cu firul roşu al ateismului şi rasismului iudaic, în poporul iudeu s-a remarcat şi firul alb al inspiraţiei şi harului divin, căci Israelului i s-au dat legăminte, lui i-a dat Dumnezeu Legea şi i-a dat Tora Făgăduinţei, i-a dat prooroci, i-a dat pe David, i-a dat conştiinţă mesianică, râvnă pentru cele sfinte şi minunate comuniuni cu divinitatea, încât a fost posibil să se nască Fecioara Maria, din neam iudaic şi să fie templu al Naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Pe firul roşu însă, evreii nu L-au recunoscut pe Hristos. Ana şi Caiafa au polarizat poporul evreu în jurul lor şi L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. Evreii sunt blestemaţi şi scoşi din harul divin. Doar o rămăşiţă din Israelul iudaic intră în noul Israel. Oamenii tuturor neamurilor au primit har şi misiune de israeliţi.

Împărăţia lui Dumnezeu este dată oamenilor ce cred şi urmează lui Hristos, iar poporul iudeu a rămas ca o negaţie a istoriei, pe o poziţie antihristică. De două mii de ani ei militează pe firul roşu al istoriei lor fară Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist.

Duhul lor negativ se găseşte în raţionalism, pozitivism, umanitarism, ştiinţifism, capitalism şi comunism. Ei vor să iudaizeze lumea şi în bună parte au reuşit. Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă.

Tentaţia materialist-ateistă nu este strict iudaică, ea e general umană şi adesea ademeneşte şi pe creştini. Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi. Un fir roşu apare şi în istoria creştinismului, alături de unul alb şi împotriva celui alb. Lupta dintre credinţă şi ateism se perpetuează până la sfârşitul veacurilor. 

Noul Israel cunoaşte epoci de înflorire şi epoci de decădere. În creştinismul primar au apărut Anania şi Safira, în creştinismul prigonit au fost mulţi apostaţi, mulţi au făcut din Iisus un om şi au negat dumnezeirea Lui. Creştinismul bizantin a fost splendid, dar a şi capitulat în faţa lumii egoiste. Creştinismul roman a fost măreţ, dar nu a putut evita unele amprente imperiale. Renaşterea L-a umbrit pe Dumnezeu prin om. Reforma a derutat creştinătatea. Revoluţia franceză s-a închinat unei femei depravate, iar comunismul se subjugă materiei. Ateii de azi sunt unii creştini de ieri.

Omenirea se materializează, se mecanicizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem speranţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.

Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic.

Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme. A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii.

Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi: să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud.

Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele!

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 44-48)

Sursa web: Blog dedicat lui Ioan Ianolide, Vechiul și Noul Israel

Daniel Leș, olarul refrământat și refăurit

Renașterea sufletului și transformarea în "Lut Viu" 

interviu emoționant cu Daniel Leș

Câteva extrase din interviu

Îmi dau seama, pe zi ce trece, că atâtea mă învață lutul ăsta! Și cu cât îl frământ mai mult devine mai maleabil. Sunt într-o perioadă în viața mea de făurire, de frământare, de înfrumusețare, simt că "lutul" vieții mele este frământat. Și, pe măsură ce este mai frământat, îmi dau seama că am multe de învățat. [...] 

Frământările nu sunt rele, frământările sunt bune. Atâta timp cât se lasă frământat lutul, ies afară impuritățile. Lutul vieții noastre dacă nu este frământat, acele impurități nu vor ieși afară. Cu cât suntem mai frământați [cu atât vor ieși mai mult]. Noi ca și nație, ca și neam am avut parte de frământare, dar să nu uităm că suntem un neam ales, pentru că Dumnezeu a ales să ne frământe. De ce? Ca să facă din noi acel vas de cinste. Așadar, dragilor, dacă aveți frământări în viață, să știți că aceste frământări sunt benefice: iese afară ură, lăcomie, slavă deșartă, gelozie, și multe altele. [...]

Starețul Tadei de la Vitovnița : "De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie?"

Cu Dumnezeu toate sunt cu putință

Predică din 2 septembrie 1990

De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.

P. Ciprian Mega: " Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică"

Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică. Aceasta este starea necesară pentru a primi lucrarea Duhului Sfânt. Smerit, cu o smerenie subiectivă, și în același timp conștient de darul tău, de faptul că lucrezi cu Dumnezeu talantul după care sapi în inima ta, că acolo, în lăuntrul tău, zidești împreună cu Domnul. Iar Hristos se face responsabil de roadele tale.

***

Cuvântul Părintelui Ciprian Mega, în duminica a 16-a după Rusalii, 
Biserica ”Sf. Spiridon” din Oradea, 11 februarie 2024

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin!

Preacucernici Părinți, iubiți credincioși, ați ascultat mai devreme, citită din Sfânta Evanghelie, Pilda Talanților. De-ar fi vorba doar despre înzestrările personale pe care le înmulțim, așa cum îndeobște se vorbește pe marginea acestui text, ce simplu ar fi de înțeles această parabolă. Însă, această pagină din Sfânta Scriptură duce creștinismul până la limita absurdului, încât tema Duminicii de astăzi pare să fi născut o reflecție scandaloasă și aproape disperată a unui cunoscut teolog apusean din secolul trecut Hans Urs von Balthasar, care spunea: "Dacă reușești să-l înțelegi, acela nu este Dumnezeu". Cum oare să-L înțelegi? Dumnezeu Însuși ne spune, azi, că se aseamănă unui stăpân nedrept, care se dovedește a fi cămătar. Tot ce a dat vrea cu dobândă și neînduplecat. Pe slujitorul care a îngropat talantul în pământ, ați văzut, îl pedepsește, chiar dacă a recuperat de la el ceea ce îi dăruise. 

Pentru a ne apropia de mesajul acestei parabole, să pornim de la elementul comun, concret, palpabil, anume pământul, în care sluga nevrednică și-a îngropat talantul. Pământul, țarina, la care dacă veți citi Filocalia a doua veți vedea că face referire Sfântul Maxim Mărturisitorul. "Fiindcă ai părăsit țarina - spune el -, te îngrijești de cele din jurul țarinii, dar acolo vei afla doar spini și pălămidă, însă comoara stă ascunsă în țarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o din pricina nelucrării. De-ai fi aflat-o, ai fi vândut toate și ai fi cumpărat țarina aceea". Țarina este inima omului, comoara este talantul îngropat în țarină. Fariseii Îl întreabă când va veni Împărăția Cerurilor, iar Mântuitorul le răspunde că nu va veni așa cum își imaginau ei, cu semne exterioare, perceptibile și se va instala ca un proces interior al inimii. Nu vor zice: "iat-o e aici, sau acolo, căci Împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru". Împărăția lui Dumnezeu, iubiți credincioși, este îngropată în inima fiecăruia. Dacă n-am aflat-o încă, e doar vina lenevirii duhovnicești, a nelucrării noastre. De aceea le și spune Hristos apoi ucenicilor: " vă vor spune: iată acolo este, iată aici. Nu vă duceți și nu vă luați după ei".

Un dialog provocator și atipic între Părintele Iuvenalie, de la schitul Sf. Nicolae, și antreprenorul Ștefan Mandachi. "Vorba sună, fapta tună!"

"Am învățat să scriu supărările pe nisip și bucuriile pe piatră."

*

"Viața este un dar al lui Dumnezeu pentru om. 

Felul în care o trăim este un dar al nostru pentru Dumnezeu."

***

"Vorba sună, fapta tună!"

Ștefan Mandachi : Astăzi mă aflu într-un loc foarte drag sufletului meu, alături de un om foarte drag sufletului meu, Părintele călugăr Iuvenalie de la Schitul Sfântul Nicolae, lângă Fălticeni, localitatea Huși. [...] Părinte mulțumim că ne-ați găzduit aici, la Schit la dumneavoastră

Părintele Iuvenalie : Cu plăcere! Mulțumim și noi pentru invitație!

[...]

P. Ciprian Mega: "Arvunirea Duhului este șansa noastră". Cum a ajuns omenirea să plătească factura binecunoscutului Iosif...

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, amin !

Prea Cucernici Părinți, iubiți credincioși, un cuvânt teribil spune Sfântul Ap. Pavel în fragmentul pe care l-ați ascultat astăzi în cea de-a II-a Epistolă către Corinteni: "Dumnezeu a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 22). Iar, în Pericopa Evanghelică de la Matei, Mântuitorul spune că Împărăția Cerurilor s-a asemănat nunții, "pe care omul împărat a făcut-o fiului său" (Matei, 22, 2) . Arvuna Duhului pe de-o parte, și Împărăția Cerurilor, a lui Dumnezeu, ca o nuntă. Adică Dumnezeu ni se oferă în chipul nunții. Nu ni se oferă ca morală, ca descoperire, ca sistem de gândire, nici ca religie sau ca putere [pământească], ci se dăruiește ca bucurie, ca generozitate. Dumnezeu coboară în dar. Deși nemărginit, Dumnezeu ni se oferă ca întreg, iar taina aceasta n-o putem pătrunde, n-o putem înțelege, ci doar rămânem copleșiți înaintea ei - curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de-a nu se opune tainei. Acesta este răspunsul creației, prin dumnezeiasca simetrie: răspunsul oferit voinței lui Dumnezeu de a birui firea creată de El, și o biruiește întrupându-Se. Noi nu înțelegem lucrurile acestea decât cât luminează Duhul în grădina inimilor noastre.

Arvuna duhului, înțelegem în parte, pentru că Duhul Sfânt Care ne-a fost dat este doar un avans, o promisiune și o garanție pentru plenitudinea darurilor dumnezeiești ce ne vor copleși Dincolo. De altfel, termenul acesta, arvunire, este de origine grecească și este legat de Taina nunții. În trecut logodirea mirilor nu se făcea odată cu slujirea Cununiei, și tinerii din familiile creștine, băiat și fată, se făgăduiau unul altuia în momentul îndrăgostirii, iar semnul acestui legământ erau inelele, pe care preotul le așeza pe degetul lor, făcându-le o slujbă de promisiune  - înaintea lui Dumnezeu, înaintea părinților, desigur, și înaintea celor apropiați-, că, la vremea cuvenită, când vor ajunge la vârsta potrivită - pentru că lucrul acesta se întâmpla adesea în adolescență -, cei doi se vor căsători, dar până atunci se vor păstra în feciorie unul pentru celălalt. De aceea logodna, în cărțile de cult grecești se numește: "Ακολουθία του Αραβόνος" adică rânduiala arvunirii. Si spune preotul : "Ἀρραβωνίζεται ὁ δοῦλος τοῦ Θεοῦ (ὁ τάδε) τή δούλη τοῦ Θεοῦ (τήν τάδε) [στό ὄνομα τοῦ Πατέρα, καί τοῦ Υἱοῦ, καί τοῦ Ἁγίου Πνεύματος. Ἀμήν"] - "se arvunește roaba lui Dumnezeu, robului lui Dumnezeu".

La fel și noi, prin arvunirea Duhului, despre care vorbește Sf. Ap. Pavel, ni se logodește Împărăția lui Dumnezeu. Acum doar intuim, cu puterea îndrăgostirii și aceasta ni se dăruiește prin harul lui Dumnezeu, intuind bucuria nunții din Veșnicia Împăratului. Cu toată arvunirea aceasta, există și alt aspect, care s-a strecurat în inima lucrurilor : împotrivirea, revolta omului înaintea lui Dumnezeu, omul care rupe logodna cu Împărăția. Spune Sf. Evanghelie : "Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină " (Matei 22, 3). Sunt multe forme sub care omul rupe legătura cu Împărăția lui Dumnezeu, dar astăzi aș vrea să vorbim despre disprețul față de Evanghelie, denaturarea ei pentru a justifica propriile neajunsuri sufletești, schimonosirea mesajului mântuitor.

Arhim. Elie, de la Mănăstirea "Schimbarea la Față", despre tiraniile moderne

În lumina în care Părintele Placide explică Cartea Apocalipsei, vedem în mod clar cum aceasta revelează sensul profund al Istoriei oamenilor. Cele șapte peceți care închid Cartea nu pot fi deschise decât de Mielul Însuși, adică de Hristos, a Cărui vocație Cartea o explică, revelându-ne planul de mântuire pe care Dumnezeu îl urmărește prin jertfa Fiului Său. El, și doar El singur schimbă cursul Istoriei! În aceasta stă toată nădejdea noastră și toată bucuria noastră pe pământ; în aceasta se găsește unica sursă a puterii care ne însuflețește în încercările și persecuțiile acestei lumi. Căci, persecuții - precum cele ale lui Nero, din timpul Sfântului Ioan Teologul, și toate cele au urmat până astăzi-, au fost și încă probabil vor fi mai multe. Cu siguranță, este providențial că Părintele Placide a prezentat Cartea Apocalipsei a Sf. Ioan în acest sfârșit de secol XX, care a fost atât de sângeros și de tragic - între alții pentru creștini -, și în această trecere spre secolul XXI, al cărui prim sfert deja s-a scurs și care nu se arată a fi mai puțin costisitor. Dacă nu uităm masacrele evreilor de care au fost responsabili naziștii în cel de-al Doilea Război Mondial, cu atât mai mult nu putem să uităm milioanele de morți ai revoluției bolșevice și maoiste, nici genocidul de la Vendée din 1793, sau masacrele de la Lyon și Montbrison din aceeași epocă, nici tiraniile contemporane ale "supra-guvernanților" ai Marii Finanțe, ale lobby-urilor internaționale, și ale altor "Forumuri", fie că sunt de la Davos sau din altă parte, care se manifestă prin tiranii deghizate sub pretexte sanitare, ecologice sau economice, și al căror resort stă mereu în pervertirea inimilor și în împotrivirea față de Dumnezeu, "cancel culture" [altfel spus "cultura anihilării"].

Arhim. Elie, de la Mănăstirea "Schimbarea la Față" : Gheronda Emilianos a fost cu adevărat un "martor" și un "profet" al Apocalipsei

Mărturisitorii timpurilor moderne abundă. În toate țările. În unele, ei sunt canonizați. În altele rămân anonimi : ateism legal, anticlericalism afișat, traumă de "ce-o să se zică", dezinteres al autorităților ecleziale pentru "regiunile barbare", concurență inter-eclezială, suspiciune de complezență politică.... și mulți factori, care sunt cauza, se adaugă acestora. Dar, în afara înfloririi [numărului] adevăraților martiri și  acum recunoscuți în Rusia sovietică, Martorii Mielului sunt pletoră. Alții se adaugă lor datorită forțelor musulmane - în care nu putem să nu vedem un avatar al plăgilor care s-au abătut asupra creștinilor contemporani Sfântului Ioan -  surse contemporane ale valurilor de martiri și, în special, de martiri creștini. Conform unor statistici serioase, creștinismul, în toate formele lui, este astăzi religia cea mai persecutată din lume - în Egipt, Siria, Libia, Irak, Armenia, Georgia, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Indonezia, Coreea, China, Nigeria, Afganistan, Europa (dar, șiit!, nu trebuie să spunem!). Nu pot cita toate locurile și nici nu le cunosc pe toate, dar lista nu încetează să crească. Însă, încă și mai lungă este lista mărturisitorilor care sunt în mod oficial canonizați în țările în care creștinii beneficiază de o semi-libertate. În Grecia foarte mulți au fost recunoscuți în secolul al XX-lea, și mulți și la începutul secolului XXI. Mulți și-au vărsat sângele trupului lor, și mulți s-au oferit ca "martiri albi", fără vărsare de sânge, prin dăruirea vieții lor într-o asceză riguroasă, o părăsire eroică a lumii. Acum mijlocesc pentru noi și ne pregătesc pentru încercările care vor veni. Sunt demni de a fi înfățișați în Registrele [iconice ale] Apocalipsei, în rândul Părinților.

Printre ei, dacă îmi este permis, aș vrea să evoc unul, care îmi pare că reprezintă, ceea ce îndrăznesc să numesc "un profet al Apocalipsei". 

Părintele Spiridon Bailey : "Creștinii trebuie să se pregătească pentru martiriu"

În capitolul al 12-lea al Evangheliei după Sfântul Luca, avem o făgăduință și o încredințare de la Hristos că oricine Îl mărturisește înaintea oamenilor din această lume, și El va mărturisi [pentru el] înaintea Îngerilor lui Dumnezeu (cf. Luca 12, 8). Aceasta este o făgăduință și o încredințare [adeverită] de-a lungul veacurilor. De-a lungul istoriei au fost mulți sfinți care au găsit mântuirea mărturisindu-L pe Hristos chiar până la martiriu. Mărturisindu-L pe Hristos înaintea oamenilor, și-au  găsit astfel mântuirea. Și astfel, în aceste cuvinte ale lui Iisus, ni se oferă încurajare și încredințarea că, pe măsură ce lumea din jurul nostru se întunecă, pe măsură ce mulți dintre noi vom fi provocați cu privire la credința noastră, mulți dintre noi vor fi chemați înaintea despoților, ateilor și conducătorilor împărați, și în sinagogi, puterile întunericului din această lume vor lucra în favoarea noastră, deoarece Hristos ne va da ocazia să găsim mântuirea, fiind dispuși să-L mărturisim în fața acestor puteri pământești. Și Biserica ne asigură că până la sfârșitul veacurilor vor exista asemenea mărturisitori, asemenea martiri, încât credință nu va fi complet înlăturată în această lume, indiferent cât de mult crește răul și pare să domnească.

Dar noi suntem mai slabi decât mulți dintre creștinii care au fost înaintea noastră, decât sfinții veacurilor de dinainte. Suntem afectați de lume, [de secularism], mult mai mult decât cei care au fost înaintea noastră. Suntem mai slabi, căutăm mai mult confort, mai multă ușurință, facem compromisuri în atât de multe feluri. Deșerturile nu mai sunt pline de pustnici, și mănăstirile nu mai dau numărul mare de sfinți care obișnuiau. Mai sunt Sfinți, dar acum mai rar, este mai rar să găsești Sfinți. Nu trebuie să fim descurajați de nimic din toate astea. 

Lumea se îndepărtează de Dumnezeu și, pe măsură ce se întoarce, va exista mereu ocazia de a mărturisi și de a rămâne credincioși. Credincioși, chiar și în fața cerințelor lumii pe care le refuzăm. Dar haideți să fim conștienți de starea spirituală în care ne aflăm. 

În unele epoci minunile lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu a fost din belșug. Minunile erau mult mai frecvente, dar au fost experimentate mai des decât în ​​ epoca noastră. Era mai obișnuit să întâlnim sfințenie, și mari sfinți, și femei sfinte, în epocile anterioare. Mulți oameni, oameni obișnuiți s-au luptat, s-au luptat să fie virtuoși, și s-au luptat într-o viață ascetică. Dar astăzi, putem spune că o astfel de luptă este o excepție. Nu mai este atât de obișnuit în lumea noastră de azi. Astăzi toți putem auzi [tot felul de] plângeri, și ne plângem, iar uneori chiar auzim plângeri despre Dumnezeu. Se face puțin efort în viața spirituală. Scuzele vin atât de ușor în comparație cu oamenii din trecut. Iar întunericul nu va face decât să crească. Să nu ne păcălim, întunericul doar va crește în această lume, pentru că este rodul înșelăciunii. Întunericul este rodul înșelăciunii. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșit, oricând ar fi acest moment, necredința și imoralitatea se vor înmulți peste tot în jurul nostru. Și, în mijlocul acestuia, fiecare mărturisitor al lui Hristos, oricine va reuși să agonisească puțină luptă, va fi prețios pentru Dumnezeu. Să păstrăm [neclintită] această încredințare. Dacă ținem chiar și la o minimă, o mică agonisire de luptă pentru Hristos, dacă suntem dispuși să-L mărturisim în fața a ceea ce cere lumea, vom rămâne atât de prețioși pentru Dumnezeul nostru. 

Diavolul este un înșelător. El ne înșeală să ne gândim și să vorbim despre tot felul de banalități,  ne înșeală ca să fim consumați de politică și, mai rău, ne face să gândim și să vorbim despre lucruri păcătoase și trupești. El ne înșală să ignorăm unul altul durerea celuilalt, să nu reușim să vedem mizeria și durerea celuilalt, care degradează omul. Diavolul înjosește omul într-o stare de nebunie. Iar asta vedem în mass-media noastră, desigur. Diavolul a înșelat cu adevărat mulți oameni pentru a-L respinge complet pe Dumnezeu, deoarece resping ideile false despre Dumnezeu, ideile false pe care grupurile eretice și chiar însăși  lumea le-au evocat, și le-au prezentat ca și cum ar fi adevărul lui Dumnezeu. Și oamenii resping asta pe bună dreptate. Dar, crezând că este adevăratul Dumnezeu, ei resping noțiunea și posibilitatea lui Dumnezeu Însuși. 

Deci, trebuie să fim pregătiți, trebuie să încercăm să trăim altfel decât lumea, pentru că suntem chemați să fim sare. Da! Și, pentru a fi sare, trebuie să trăim diferit de felul în care trăiește lumea. Trebuie să încercăm să ne curățim pe noi înșine, pentru a rezista la ceea ce lumea ar vrea sa ne transforme. 

Să fim clari. Stricăciunea care vine în lume este atât trupească cât și sufletească, și trebuie să luptăm împotriva ei. Nici unul, nimeni nu-L va mărturisi pe Hristos cu puterea lui. Nu trebuie să ne închipuim că suntem martiri când trăim vieți atât de păcătoase. Dacă trăim și ne dăruim patimilor pe care le avem, nu vom fi mărturisitori ai lui Hristos. 

Duhul Sfânt este Cel care convinge sufletul lui Hristos, și Duhul Sfânt intră doar în acele locuri care sunt curățite și pregătite pentru El. In fața amenințărilor lumești, și fața puterii lumești numai cei care sunt uniți cu Hristos Îl vor mărturisi ca Dumnezeu. Numai aceia care sunt uniți cu Hristos vor avea puterea Duhului Sfânt, Care le va da puterea de a-L mărturisi pe Hristos ca Dumnezeu. Să nu ne păcălim pe noi înșine! Dacă ne dăm pe noi înșine patimilor mâniei, urii, poftei, mândriei, dacă ne agățăm de lucrurile acestei vieți și din această lume, atunci nu Îl vom mărturisi pe Hristos, Duhul Sfânt nu va fi în noi. Dar să ne încurajăm, să privim înapoi la martirii și mărturisitorii veacurilor trecute. Duhul Sfânt i-a întărit și le-a dat cuvintele. Nu vă îngrijiți pentru cuvintele pe care le veți rosti, a spus Iisus, căci Duhul Sfânt le va da (cf. Marcu 13, 11). Și Duhul Sfânt a făcut-o. El a făcut-o și continuă să o facă, pentru că Dumnezeu este același ieri, azi și mâine. Așa că haideți să ne punem nădejdea și încrederea în Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Care ne va da puterea indiferent de slăbiciunile noastre. 

Compasiunea lui Dumnezeu este așa încât El va da putere celor care-L iubesc și Îl strigă. Nu trebuie să ne temem. Dumnezeu ne dă puterea de a îndura toate lucrurile. Dar trebuie să ne pregătim. Trebuie să ne uităm la sufletul nostru și să respingem ispitele, să  respingem păcatele, să strigăm către Dumnezeu pentru iertare, pentru ceea ce vedem în noi. Și trebuie să trăim în fiecare zi pregătindu-ne pentru acest scop. 

Părinții trebuie să-și crească copiii să fie martiri, să fie mărturisitori. Noi trebuie să ne încurajăm copiii în credința lor, să-i protejăm de întunericul și infecția lumii din jurul lor, de lumescul care îi va afecta. Părinții, și nașii trebuie să joace rolul nostru, să-i aducă la biserică, să-i hrănească, să le dea o temelie puternică de credință pe care să poată crește. Lăsați-i să crească în credință, lăsați-i să fie acea generație viitoare care marturisește, dacă Dumnezeu îi cheamă.

Cu siguranță am intrat în etapa finală a lumii. Oportunitatea de a-L mărturisi pe Hristos, chiar până la moarte, vine pentru mulți, în această generație, în generația următoare, noi nu știm, dar vine. Dar această oportunitate - și știm că este o oportunitate, pentru că ne-a făgăduit Hristos că este o oportunitate de a-L mărturisi-, va veni pentru mulți. Trebuie să ne punem speranța și credința în lumea de Dincolo de această lume, dar mai ales să credem în această făgăduință. Prindeți nădejde, luați-vă curaj din această făgăduință a Domnului nostru că, dacă Îl mărturisim înaintea oamenilor, El va mărturisi pentru noi înaintea îngerilor lui Dumnezeu.

"Chiar dacă ne vom găsi cu diavolul sau cu fiara [apocaliptică], Dumnezeu este prezent. Nici diavolul, nici fiara nu vor putea să ne facă rău, dacă nu are îngăduință de la Dumnezeu să o facă". (Sf. Efrem din Arizona)

LEGATURI:

• O Chilie Athonita: P. Spiridon Bailey

Poeme de Ioan Alexandru. "Rămane-va lumina din văpaie, Rămane-va uitarea din cuvânt, Rămane-va iubirea iubitoare, Din sărăciile ce sunt..."

Lumină lină, leac divin,

Încununându-l pe străin,

Deasupra stinsului pământ,

Lumină lină, Logos sfânt...

P. Varnava Iankos: " Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul"

* Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și bucurie.

*  Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces, individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul.

* Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în același timp să hrănească și el prezența celuilalt.

* Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu celălalt.

* Toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu.

Arhim. Elisei Simonopetritul despre Gheronda Emilianos și răspunsuri la întrebări despre singurătate, mărturisirea creștină în lume și taina credinței

Cel care, așa cum spunea Gheronda Emilianos, este singur cu Dumnezeu, de fapt, este cel mai sociabil om, îi îmbrățișează pe toți oamenii. În timp ce singurătatea pe care o avem în societate înseamnă a fi în dialog doar cu sine însuși, fără a se deschide celorlalți.

 

Fragment din Sinaxa Arhim. Elisei, 
Starețul Măn. Simonopetra, 
ținută la Mănăstirea Sfântul Antoine cel Mare 
din Franța, pe 3 septembrie 2023

[...] Și acum, ce-aș putea să vă spun despre Părintele Emilianos? Era un om cu trezvie continuă, postitor, om trecut prin toate încercările, și pe care l-am avut [ca Părinte] pentru a înființa comunitatea noastră pe Muntele Athos, pentru a fonda marea Mănăstire de la Ormylia, care are acum 130 de monahii, și pentru a ajunge la tot ceea ce este astăzi. Dar, în mijlocul a toate acestea, niciodată Părintele Emilianos n-a uitat rugăciunea ca primul lucru de făcut, și spunea : "Ceea ce faceți acum, toate aceste lucruri, sunt foarte frumoase, dar acestea n-au nicio valoare dacă nu sunt susținute pe rugăciune". Dacă am plecat de la Meteora spre Muntele Athos, este pentru a găsi o viață de rugăciune. N-ar fi servit la nimic să ne deplasăm, dacă n-am fi cultivat rugăciunea în Muntele Athos. Doar prin rugăciune putem să aducem roade.