Părintele Ilarion Dan și Mihai Vladu despre Părintele Arsenie Papacioc în conferința "De la moarte la viață" (Iași, 1 februarie 2024)

Văzând doctorul că încă nu l-a batjocorit până la capăt, îi spune așa: "ia zi, Părințele, ți-e frică de moarte?" Bun, și Părintele îi spune așa - s-a cam supărat, vă dați seama- : "auzi doctore, ține mâna pe bisturiu, că o să mă opereze Hristos, nu tu". În clipa în care doctorul a tăiat în spatele Părintelui, toată sala de operație s-a umplut de miros de mir. De a doua zi doctorul respectiv, când mergea în vizită la Părinte, cobora în genunchi și mergea de la ușă până la pat în genunchi. Asta este teologia Părintelui Arsenie!

  Conferința "De la moarte la viață" 

Iași, 1 februarie 2024

Părintele Ilarion Dan de la Crucea:

Subiectul principal [în această conferință] este Părintele Arsenie Papacioc, ca personalitate duhovnicească - despre care ați auzit, despre care cunoașteți anumite aspecte, sigur că da. Există foarte multe filmulețe, interviuri cu Părintele, care sunt accesibile pe Youtube - iată că tehnologia asta, care de multe ori ne ridică foarte multe probleme, are și ne aduce și beneficii. [...] 

Voi încerca să vorbesc liber și, după cum voi găsi de cuviință, să vă transmit ceva frumos despre un om frumos, despre un titan al neamului nostru - deși era micuț de statură. Și încerc să vă trezesc un pic interesul pentru această personalitate uriașă, care a fost Părintele Arsenie.

Cumva, să vorbim despre parcursul de la moarte la viață în cuvintele Părintelui Arsenie, care mi-a fost duhovnic aproximativ 20 de ani. L-am cunoscut în chip minunat prin intermediul altui mare duhovnic al nostru, Părintele Sofian Boghiu, de la mănăstirea Antim din București. Și, la vremea aceea, la începutul anilor 90 am trăit cei mai tumultuoși ani, pe care i-ați trăit și dumneavoastră, bineînțeles, cu toate provocările și cu toate speranțele care s-au născut atunci în inimile noastre. Fiecare nădăjduim, ca neam sau individual, să avem o viață mai frumoasă, mai împlinită. Și, sigur că da, realitatea zilei de astăzi ne arată dacă așteptările noastre s-au împlinit sau nu. Acuma, fiecare apreciază în felul lui, unii spun că da, alții că nu, unii că suntem încă nelămuriți, dacă este bine sau nu este atât de bine. Cert este că la acel început al anilor '90, printr-un concurs de împrejurări am ajuns în București să lucrez acolo, să desfășor activitatea jumatate de an. Și atunci și eu, ca foarte mulți dintre români, am redescoperit faptul că, după acea perioadă a ideologiei comuniste, noi mai avem ca trăsătură a ethosului nostru credința. Și am redescoperit Biserica, Ortodoxia. Si au fost atunci, nu știu dacă vă aduceți aminte, au fost niște momente de grație pentru poporul nostru. Îmi aduc aminte că primele zile după Revoluție, dupa acel decembrie însângerat, în primele zile din ianuarie și în primele luni, am simțit atâta eliberare de bucurie, și atâta bunătate în oameni, cum nu întâlnisem până atunci. 

Eu în ultima parte a anului '89 mă bătea gândul foarte mult să emigrez. Ajunsesem așa, la un fel de preaplin, și simțeam că nu mai rezist în acea presiune. Mă duceam în străinătate nu neapărat din punct de vedere material, ci din cauza presiunii acleia ideologice, a apăsării aceleia. Griul acela al vieții cotidiene, mă făcea să mă gândesc foarte mult să plec din țară, să-mi părăsesc țara. Și au venit acele zile în chip neașteptat. Poate că așteptam atunci în adâncul inimii noastre. Vedeam ce se întâmplă în jurul nostru în celelalte țări din blocul comunist, cum cade regimul comunist. Acuma mai ne dăm seama că n-a fost chiar întâmplător. Pentru că, așa cum a spus cândva președintele Theodor Roosevelt al Americii, "în politică nimic nu e întâmplător", și dacă ceva pare întâmplător, așa a fost făcut să pară, să fie, să pară întâmplător. Acuma lucrurile nu sunt întâmplătoare. Acuma am ajuns mai înțelepți, și am înțeles mai multe. 

La vremea aceea eram plin de entuziasm și de nădejde. Si îmi aduc aminte cum la Televiziunea Română curgeau una după alta colindele, pentru că era Crăciunul, și redescopeream frumusețea colindelor și frumusețea noastră interioară, pentru că devenisem cumva triști și urâți și pe interior. Așa ne făcuse regimul acela. Îmi aduc aminte și acum fețele oamenilor. Toată lumea era foarte cenușie. Nu știu dacă va aduceți aminte, și îmbrăcămintea era cenușie, și fețele noastre erau cenușii. Și niciodată n-am mai văzut acea erupție de nădejde, de bucurie și de solidaritate ca după Revoluție. Cred că a durat câteva zile, poate o săptămână, poate două, după care a intervenit tulburarea, care a continuat după aceea și în plan politic, și în plan social. Dar peste toate acestea a fost această descoperire a faptului că noi suntem creștini, poporul nostru este creștin, și că regimul ateu n-a reușit să stingă din noi această căutare a unei experiențe adânci și profunde, în care au crescut străbunicii noștri, străbunii noștri, bunicii noștri, și, iată, din care am moștenit și noi ceva. Și astfel și eu am descoperit la momentul acela această nouă dimensiune a realității și a vieții. Și, prin intermediul Părintelui Sofian, care a fost părintele meu duhovnic, l-am cunoscut și pe Părintele Arsenie.

Vedeți, eu ajungeam destul de des la Mănăstirea Techirghiol. Vara, în timpul studenției, eram ghid, și mergeam cu grupul de turiști străini pe acolo - era un punct turistic și atâta tot. Vizitam mănăstirea fără să știu că acolo viețuiește un duhovnic, un mare Părinte. Nu aveam acces la această cunoaștere, deși intram în curtea lui. Și, nu știu dacă ați fost la Mănăstirea Techirghiol, acolo, în mijlocul curții ansamblului mănăstiresc, este chilia Părintelui. Este o clădire extrem de mică, o căsuță, așa, o căsuță din povești pentru păpuși, nu pentru oameni. Și mă întrebam adesea care este utilitatea acelei construcții. Nu vedeam nici un fel de utilitate, nu îmi dădeam seama că acolo poate să trăiască cineva. Nu m-am gândit niciodată. 

Și în timpul Paștelui, în 1991, trimis de Părintele Sofian, am ajuns la Părintele Arsenie. Și acolo am bătut la ușă și am descoperit la ce folosi acea clădire, că acolo locuia cineva. Și întâlnirea mea cu Părintele Arsenie a fost.... o taină absolut firească! Am intrat acolo fără să cunosc prea multe despre ce înseamnă duhovnicie, despre ce înseamnă Biserică, ce înseamnă Spovedanie, ce înseamnă Taine ale Bisericii, și așa mai departe. Nu conștientizăm decât foarte, foarte puțin. Am intrat plin de nădejde și de nevoie, ca împins de o dorință de a descoperi lucruri mai adânci, pe care nu le știam până atunci. Eu din firea mea sunt destul de curios. Curiozitatea poate fi și un păcat, să știți, dar în anumite situații e benefică. Și când am intrat i-am spus cine sunt. Fiind în Postul Paștelui, era o aglomerație! Era extrem de aglomerat și spuneam: la mari duhovnici sunt cozi interminabile. Și m-am dus acolo într-o dimineața, și am stat cam jumătate de oră. Încă nu aveam deprins acest dar al răbdării, și probabil că nici acuma nu îl am. Am fost în viața mea foarte nerăbdător, și asta și pentru că pe foarte mulți ne caracterizează această patimă a nerăbdării. Răbdarea este cea mai mare virtute creștină. Și am stat acolo jumătate de oră, nu îmi dau seama cât am stat. Mi-am dat seama că nu o să ajung acolo nici până seara, și am renunțat, și am plecat. Dar, n-am renunțat cu totul, și după câteva zile am zis : trebuie să ajungi la Părintele Arsenie - pentru că așa primisem ascultare de la Părintele Sofian. Si a doua oară m-am dus și am și așteptat - acuma, însă, o să stau aicea cât e nevoie! Și, dintr-o dată, așa, aproape în chip magic, în chip fermecat, am ajuns foarte repede, nu am stat foarte mult. Cred că mai mult de o oră n-am stat. M-a primit înăuntru, i-am spus cine. Și din acel moment m-am simțit înfiat. Știți, când te duci la cineva și te primește și ca și cum ai fi copilul lui... Nu știu cât se vede acest sentiment când ești cu cineva și te cuprinde cu ființa lui. În momentul acela tu ești a lui, și el este al tău. Atât de simplu!

Și mi-a zis, după ce m-a ascultat : "să mai vii pe la mine". I-am zis: "Părinte, eu aș mai veni, dar știți, eu sunt un om ocupat, am familie, și nu știu dacă pot să vin să stau aici la coadă, atâta timp". Si mi-a zis: "nu-i nevoie să stai la coadă. Doar în spui, și vei intra cumva mult mai repede". Asta a fost privilegiul meu ani de zile, de care mult mi-a fost rușine, și la un moment dat i-am spus : "Părinte, mi-e rușine să intru așa peste oameni. Sunt doamne în vârstă, sunt copii.." Și mi-a zis : "nu, nu! Asta este privilegiul duhovnicului!" - adică eu pot să introduc peste rând pe cine cred eu de cuviință. N-aveam nici un fel de merit, era pur și simplu dorința Părintelui de a mă primi oricând. Si am profitat mulți ani de acest privilegiu, și am introdus peste rând mulți oameni, și de multe ori ne-am dus cu grupuri de oameni care voiau să stea de vorbă cu Părintele, și am petrecut seri minunate acolo, seri duhovnicești în care ne-am hrănit din harul lui, din inima lui, din mintea lui, și am învățat extrem de multe lucruri. 

Și acum să încerc să vă spun câteva lucruri pe care le-am învățat de la Părintele Arsenie, sau care mi le-a transmis, ca să zic așa.

În primul rând, la câțiva ani după ce ne-am cunoscut, m-a întrebat: "tu ai o Biblie acasă?", "N-am Părinte.", "Am să-ți dau eu una". Și mi-a scris o dedicație pe prima pagină a Scripturii, și mi-a zis așa: "Aici este blestemul, aici este binecuvântarea. Aici este moartea, aici este viața". Părintele într-un chip atât de sintetic mi-a transmis acest mesaj pe care-l transmite Sfânta Scriptură, Sfânta Evanghelie. Deci o perspectivă nebănuită, pe care n-am epuizat-o și nu cred că voi epuiza vreodată, pentru că Dumnezeu este infinit, și cunoașterea este infinită, și dragostea este infinită. 

Și peste toate acestea, vorbeam cu Mihai, dacă ar trebui să vorbim despre o teologie pe care ne-a transmis-o Părintele Arsenie, o învățătură adâncă, o teologie a dragostei, despre o antropologia hristică - adică, practic, cum a fost Dumnezeu, Hristos ca om, și cum ar trebui să fim noi ca Hristos. Iar Părintele Arsenie cred că este unul dintre cei care pe mine m-a făcut să înțeleg cum a fost Hristos, și cum este Hristos. Nu știu dacă percepeți din filmulețele pe care le vedeți pe Youtube, pentru mine a fost bărbatul desăvârșit. Era un bărbat desăvârșit, era un bărbat care întrunea toate calitățile unui bărbat adevărat, ale unui om adevărat. Un om, un bărbat, care îl iubea pe Dumnezeu în chip desăvârșit și își iubea semenii în chip desăvârșit. Și peste toate, acestea avea o iubire, pe care eu o admir și acuma, pentru Maica Domnului.

Știți, Părintele Arsenie n-a cunoscut femeia trupește, dar eu n-am cunoscut un om, un bărbat care să cunoască femeia atât de profund ca Părintele Arsenie. Pentru că el, iubind-o pe Maica Domnului, a cunoscut femeia într-un alt plan, într-un plan duhovnicesc, și avea un mare respect pentru femeie. Îmi aduc aminte, îmi povestea că la un moment dat a fost în Muntele Athos, și într-o întâlnire cu mai mulți duhovnici, unul dintre cei prezenți i-a pus o întrebare: "Sfinția voastră spovediți femei?" - el fiind călugăr. Și a zis: "da, spovedesc femei". Și l-a lăsat un pic contrariat. Și Părintele când l-a văzut contrariat cumva, i-a zis: "da', pe Sfinția ta cine te-a născut? O femeie te-a născut". Cum, adică?! Și vă spun, mie mi-a vorbit Părintele Arsenie, despre femeie cum nu mi-a vorbit nimeni niciodată. Aceasta arată o înțelegere cu totul deosebită și superioară a omului, și a manifestării dragostei față de oricine, fie bărbat, fie femeie.

Majoritatea dintre dumneavoastră citiți cărți duhovnicești din Sfinți, Părinți Filocalici, șamd. Și am citit și eu destul la viața mea, nu cât aș fi dorit - lectura este cea mai mare pasiune a mea - și, din păcate, acum nu mai pot să citesc, deși mi-ar place foarte mult să citesc. Dar, oricât ai citi, sunt lucruri pe care nu le poți prelua din cărți. Nu poți cunoaște anumite lucruri decât întâlnind un om în fața ta, și care să-ți transmită prin trăirea lui ceva. Nu neapărat prin cuvintele lui, ci prin felul lui de a fi, prin felul în care te privește, prin felul în care te primește, șamd. Ori, acestea nu pot fi luate din cărți, astea pot fi luate direct de la o inimă la alta. Inimile noastre comunică - unele dintre ele-, să știți. De aia, de foarte multe ori, știți că noi tresărim când ne întâlnim cu cineva și, în mod așa, de neînțeles, stabilim o relație cu celălalt, o relație de inimă. În relație rațională, nu-i neapărat acolo o intenție. Este o recunoaștere reciprocă a inimilor într-un duh. Si cu Părintele asta se întâmpla, avea acea capacitate de a-i cuprinde cu inima lui pe oameni.

În momentul când i-am mărturisit că vreau să intru în mănăstirea sa după mulți ani de zile, când și eu am trecut în viața mea prin multe etape (La un moment dat mi-am dat seama că, cumva, eram lămurit cu foarte multe lucruri, și îmi doream să merg mai departe, și nu știam cum, și mi-am dat seama că vreau să intru în monahism, tot inspirat de personalitatea lui, bineînțeles - că trebuie să ai un model, nu te poți apuca de așa ceva fără să ai un model -) și când i-am mărturisit că vreau să intru în monahism, s-a bucurat foarte mult. Mai multă lume m-a întrebat: "dar Părintele v-a spus, v-a recomandat asta?", "Nu, niciodată nu făcea așa ceva". 

Acum fac o mică divagație. Când mi-am depus dosarul pentru închinoviere, trebuia să am recomandare de la duhovnic, și m-am dus la Părintele Arsenie să-i cer recomandare, să fiu în chinovia lui. Si Părintele a zâmbit, a râs, a zis : "cum poate cineva să facă o recomandare pentru asta, să intre cineva în mănăstire? Nu poate nimeni să facă așa ceva!". E o chestie strict particulară, strict individuală, și o decizie pe care o poate lua decât omul într-o asumare personală. Și, în momentul când m-am hotărât, și a venit momentul să plec la mănăstire, m-a luat de umeri și s-a uitat așa la mine, și mi-a zis: "Atâta : smerenia, frate Ionele, smerenia!" - trasându-mi practic orizontul pe care trebuie să-l întrevăd și către care trebuie să mă îndrept, acest rezultat al smereniei fără de care nimic nu este, fără de care nu te poți apropia de Hristos. Pentru că, așa cum spunea el în chip minunat: "Hristos, când te ia la Sine te face mare ca El, iar când vine la tine se face mic ca tine". Cuvinte minunate, cuvinte care arată o realitate atât de profundă, spusă atât de succint încât te surprinde, că lucruri atât de mari pot fi spuse așa, în câteva cuvinte. Această realitate hristică, această micșorare a lui Hristos în fața omului - că ăsta este paradoxul, să știți, Dumnezeu se face mic în fața omului, tocmai pentru a ne cuceri. Răul, diavolul sparge ușa camerei noastre interioare dacă poate, dă cu piciorul, dă în coastă și intră peste tine. Nu așa face Hristos, El stă smerit la ușa inimii noastre, așteptând să-I deschidem. Și poate că asta este marea dramă a omenirii, a omului modern, care nu înțelege această proximitate a lui Hristos, Care este lângă tine și așteaptă doar să-ți deschizi ușa inimii pentru a-L primi. 

Ne întâlneam cu Părintele Arsenie și el ne provoca tot timpul. Spunea: "haideți, pune-ți-mi întrebări, dar întrebări de credință. Puneți întrebări serioase, care să ne ducă către niște înțelesuri profunde, niște descoperiri profunde". Noi, copilași... Și întotdeauna avea răspuns pentru toate. Era de o inteligență nativă. 

Nu știu dacă știți, el a avut un parcurs în viața civilă. A fost la un moment dat în armată, și cei de acolo, superiorii, au vrut să-l oprească acolo pentru că era extrem de perspicace. Și chiar avea o teorie întreagă despre lupta duhovnicească pe care o expunea într-un limbaj militar. Spunea așa : "atunci când te lupți cu inamicul, trebuie să apreciezi distanța de foc, trebuie să te gândești ce armament are în dotare - adică, efectiv, el transpunea în limbajul acesta al artei militare, lupta cu diavolul - să te gândești dacă ai capacitatea necesară, dacă ai muniția necesară, dacă este timpul, dacă este momentul să deschizi un front de luptă sau să-ți vezi de treaba ta, să fii cuminte, să aștepți".

La un moment dat, știți că a fost și în politică. Acum se spune despre el, sau, mă rog, să pară că a fost treaba de mișcarea legionară... Sigur că da, la un moment dat, că tot fiind foarte tânăr, foarte mulți tineri în acea perioadă au fost prinși cumva de acest curent politic, care a fost foarte viu în Europa de atunci, nu numai în România, adică toată Europa era vizată de acest curent politic. Era o mișcare în sânul națiunilor europene. Și România n-a scăpat nici ea de acest curent. Numai că el a fost extrem de realist, a înțeles foarte bine, și dacă a făcut ceva, s-a implicat cumva într-o curățenie sufletească totală. 

La un moment dat a fost primar la Zărnești și acolo a reușit să-i uimească pe toți cu corectitudinea lui și cu modul în care s-a implicat în gospodărirea problemelor orașului.

A fost și un artist, nu știu dacă știți, Părintele știa să sculpteze, între altele scria și poezii, era un foarte fin cunoscător de literatură și poezie. Într-un cuvânt, ar fi putut să facă orice. Numai că la un moment dat, povestea că mergând cu mașina pe o șosea, iarna, printr-o pădure de brazi încărcați de zăpadă, a avut un gând, și a zis: "dacă aici este atât de frumos, oare în rai, cum o fi?" Și având această dorință de a se dărui lui Dumnezeu, de a cunoaște încă de pe aici frumusețea lumii de Dincolo, a Împărăției Dumnezeu, s-a hotărât și a intrat în monahism.

Acum, intrând în monahism, a avut o perioadă simplă, dar cu multe încercări la mănăstirea Cozia. La un moment dat a trebuit să plece din mănăstire, pentru că acolo a avut o mică neînțelegere. În perioada în care fusese acolo se schimba regimul, venea regimul comunist în România, și, cum era pus în situația de a preda la școală copiilor lecții de ideologie marxistă, și n-ar fi trebuit să facă acest lucru, atunci a plecat, și a ajuns într-un final în zona Moldovei, la mănăstirea Slatina, care la vremea aceea era un fel de academie monahală. Părintele Arsenie era stareț, monah de mare valoare și de adâncă trăire. Și tot acolo a fost arestat și părintele Iustinian, un apropiat al Părintelui Arsenie, care a stat mulți ani la schitul Prodromul, în Muntele Athos.

Mi-a povestit cum s-a întâmplat în acea noapte în care a fost arestat Părintele Arsenie. Ieșeau de la Vecernie, într-o noapte de toamnă târzie. Ploua foarte tare afară. Părintele, fiind de rând, slujea ca preot. Toți monahii erau strânși în naosul bisericii. Când s-a terminat slujba și s-a deschis ușa, care era între naos și pronaos, în pronaos îi aștepta o armată de militari cu automatele și cu felinarele în mână. Era o imagine de coșmar. Veneau de la lumina sfântului altar și a lumânărilor, la lumina felinarelor și a puștilor automate. Era acest contrast dintre dintre două spații: unul spiritual și unul lumesc, politic. Și de acolo a fost arestat, și, după cum știți, a stat mulți ani în închisoare, având și acolo trăiri absolut deosebite. Și, apropo de acest timp, și de acest mod de a trăi profund lucrurile, îmi mărturisea, în convorbirile pe care le aveam cu el, faptul că era bucuros. La vârsta senectuții era bucuros că a trecut prin închisoare. Și eu nu înțelegeam acest cuvânt, și încercam să înțeleg și nu reușeam. Și el mărturisea : "am trăit acel timp cu bucurie pentru că știam de ce suntem acolo, știam că suntem pentru Hristos".

Și acum să ne întoarcem un pic la acest cuvânt de la ce înseamnă să treci de la moarte la viață. Știți, problema morții este una care ne frământă pe toți, și este o problemă pentru care nu există, și nu găsim soluții decât în Biserică, decât în Hristos. Vedeți, cultura lumii în care trăim este o cultură materială care ne ține legați de cele materiale, de viața de aici, de viața omului în societate, în plan social, în plan economic sau cultural. Noi nu vorbim de o cultură la modul în care se include și cultura Biserici, pentru că, de fapt, originea culturii este Biserica. Cultura modernă s-a detașat de planul spiritual, de planul divinității, pentru că noi trăim într-o lume care e adânc influențată de gândirea omului care e rupt de Biserică. După cum bine știți, acum aproape o mie de ani Europa cumva s-a rupt în două. Odată cu marea schismă de la 1054, Occidentul s-a rupt de Biserica Răsăriteană și a urmat un traseu în care s-a autonomizat de Biserica Răsăritului - nu intrăm în dispute eclesiologică sau teologică, vorbim doar în plan pur istoric. Si Occidentul a intrat într-un proces de secularizare, pentru că mintea omului care se desprinde de Hristos este doar rațiunea care nu mai are repere decât în ea însăși. Iar omul fără repere, fără Dumnezeu, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că nu mai este om, de fapt. Adică omul care rupe această relație cu Creatorul său și își pierde noblețea, își pierde legătura cu viața.

Știți că este un cuvânt la Sfinții Părintiți, care spune cam așa: "să te vezi pe tine mai prejos decât un vierme". Și, cu mulți ani în urmă, încercam să pătrund cumva acest cuvânt, și nu reușeam decât în chip superficial, nu înțelegeam cum trebuie să te vezi pe tine. Ziceam că asta înseamnă să te smerești pe tine, să nu te vezi important, dar îmi scăpa esența cuvântului. Și m-am dus la Părinte, și i-am zis că "nu înțeleg cuvântul ăsta, pentru că totuși omul e om, e o ființă înzestrată cu rațiune. Cum să mă compar eu cu un vierme?" Și mi-a zis: 

"Este foarte simplu dragul meu. Viermele, la nivelul lui de existență, ce face? Mișcă. De ce mișcă? Ca să mănânce, să se hrănească. De ce se hrănește? Ca să trăiască. Deci, la nivelul lui de ființare împlinește sută la sută cuvântul Dumnezeu, rațiunea pe care a pus-o Dumnezeu în el. Nu se abate nici un procent, nici o zecime de procent. Deci viermele împlinește exact ceea ce a pus Dumnezeu în el. 

Omul, la nivelul lui de existență, care este ființă rațională, asta trebuie să facă, să se miște și el. Către cine? Către sursa vieții. Care este sursa vieții? Dumnezeu! Atunci tu, dacă nu te miști permanent către Dumnezeu, către sursa vieții, de ce te miști? Care este rostul mișcării tale zilnice, dacă tu nu te apropii de Viață? Sau, poate crezi că ai viața prin tine însuți, prin eforturile tale, prin activitatea ta, prin faptul că te trezești dimineața, că te miști, că ai o activitate profesională sau altfel de activitate. Poate ești un simplu grădinar și pui în grădină semințe, și acolo cresc legume, și te hrănești cu ele, și crezi că trăiești cu asta. Așa te înșeli amarnic, pentru că tot ceea ce crește nu crește de la tine. Semințele nu sunt de la tine, apa nu este de la tine, nici măcar ce efort depui tu nu este la tine, pentru că dacă noi ne trezim dimineața și ne mișcăm e un dar de la Dumnezeu. Nu faptul că ne-am odihnit, nu faptul că am mâncat seara, sau ziua precedentă ne face să avem viață în noi înșine. Știți cum se întâmplă: poți să fii oricât de bine hrănit și odihnit, s-ar putea să fie ultima ta zi de viață. Nu avem nicio garanție că noi mâine vom trăi. Sigur, avem o nădejde, ar fi normal și firesc să trăim și mâine, dar nu e obligatoriu. Și atunci, ce înseamnă să te întorci de la moarte la viață? Înseamnă să miști! Pentru că moartea înseamnă nemișcare, încremenire."

[40.28-56 min.]

Părintele Arsenie asta ne-a dăruit: ne-a ținut treaz aceast model al omului iubitor de aproapele. 

Îmi aduc aminte că era foarte bolnav în ultimii ani de viață. Și maicile de la Techirghiol nu știau cum să zăvorască ușile, pentru că era copleșit. Si mie îmi era frică să mă duc la el să-l vizitez, pentru că îmi dădeam seama cât de mult îl oboseam - sau nu neapărat eu, ci prezența noastră. Dar la Părintele era o bucurie că ne duceam. Și peste toate această grijă a maicilor, el încă primea oameni, și ieșea afară și binecuvânta, și spunea un mic cuvânt, și îi umplea de bucurie pe oameni. Nu se putea opri, pur și simplu, să se dăruiască! S-a dăruit până la sfârșit, până la ultima suflare, până în ultima zi, efectiv. 

Era bolnav, era neputincios, și cu toate acestea ultimii ani de viață i-a petrecut din dragoste pentru oameni. La un moment dat, cu câțiva ani înainte de a pleca la Domnul a avut așa, un moment foarte, foarte dificil, și era pe punctul de a pleca. Și atunci, după aceea, ne-a mărturisit că s-a rugat la Dumnezeu să-l mai lase, că nu era pregătit. Nu putea să ne lase, pur și simplu, nu putea să se despartă de noi. Atât de mult ne iubea. 

Și a plecat, a trebuit să plece, pentru că Domnul Dumnezeu îl iubise atât de mult și până la urmă era și o neputință, avea 97 de ani, trecuse prin atâtea. A fost și o minune de la Dumnezeu că a supraviețuit atâta timp. 

Și de la Dumnezeu a fost, și mă consider extrem de privilegiat că am putut să cunosc astfel de oameni. Am mai cunoscut, tot așa, un mare părinte al nostru, pe Părintele Petroniu, care nu a fost așa de accesibil, pentru că el trăia în Muntele Athos. Ei au fost foarte buni prieteni și au fost foarte apropiați. Și, tot așa, era un om de o smerenie cum numai rar am mai întâlnit. Un om atât de smerit, și atât de profund! Eu îi consider că sunt sfinții, la modul cât se poate de obiectiv și de absolut. Și probabil că la un moment dat Biserica îi va canoniza pentru că n-are cum să nu-i canonizeze. Și nu numai că s-au sfințit pe ei, dar au dăruit din sfințenia lor și celor care au venit în contact cu ei.

Mihai Vladu, teolog :

Eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie indirect. Ca să fiu foarte sincer, am avut ocazia să-l cunosc în anul 2010, după ce mă întâlnisem cu Înaltul Bartolomeu Anania, cumva înainte să treacă la Domnul, într-o etapă a vieții mele când bineînțeles că eram cel mai deștept om care există pe pământ și în afara pământului. Când mi s-a oferit șansa să-l cunosc pe Părintele Arsenie, am răspuns sec: "ce să învăț eu de la moșul ăsta?!", și nu m-am dus. Si bine am făcut că nu m-am dus, că îmi închipui cam ce se întâmpla la întâlnirea respectivă - acum înțelegând foarte bine firea dânsului. Numai că acest moș frumos mi-a salvat viața, la propriu și la figurat, după ce a trecut la Domnul, într-o mare nevoie de ajutor, și nici măcar nu înțelegeam despre ce e vorba, nici cu el, nici cu Hristos, nici cu nimeni. Iar apoi am început să-l cunosc, și nu se oprește cunoașterea lui, atât prin ceea ce am citit și am văzut cu dânsul, cât și prin mijlocirea ucenicului său, care este Părintele Ilarion. Adică, cumva îl cunosc mijlocit prin acest tip de filiație duhovnicească. [...]

Dincolo de aspectele biografice ale vieții Părintelui Arsenie, [pe care le-a prezentat P. Ilarion], care sunt extrem de importante și care trasează niște repere pentru fiecare dintre noi, eu sunt fascinat de teologia dânsului. Și cred că a venit momentul, ca și în cazul dânsului, și în cazul celorlalți mari părinți ai noștri pe care îi cunoaștem : Părintele Cleopa, Părintele Iustin, Părintele Paisie Olaru, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Dumitru Stăniloae și așa mai departe, să li se articuleze practic și viziunea teologică profundă asupra lucrurilor. Bine, în cazul Părintelui Stăniloae, nu avem ce să mai articulăm, că a articulat dânsul, a adus totul la zi după 2000 de ani, ca dogmatică. Pe mine asta mă preocupă în legătură cu Părintele Arsenie în ultimul timp [...] și aș vrea să schițez câteva lucruri despre această dimensiune a teologiei Părintelui, așa cum o înțeleg eu, cât de puțin înțeleg eu.

Părintele Arsenie se poate circumscrie cu mare ușurință în pleiadele Sfinților Părinți

În primul rând, dacă se citește cu mare atenție, și se vede cu mare atenție ceea ce a cuvântat Părintele Arsenie, se observă un lucru încă de la bun început: faptul că, pe lângă capacitatea de sinteză extraordinară pe care o avea, veți vedea că între modalitatea Părintelui de a se exprima și cea a Sfinților din Pateric (spre exemplu, vorbim de maxime duhovnicești, de apoftegme ) nu e nici o diferență, dar absolut nici o diferență. Lucrurile acestea nu sunt posibile decât dacă inima omului respectiv, sau a sfântului respectiv, a primit Harul Duhului Sfânt, și a înțeles. Cunoașterea lui nu este o cunoaștere de tip intelectualist. Între noi, fie vorba, nici o cunoaștere nu este de tip intelectualist, pentru că noi facem o eroare destul de gravă: noi credem că gândim cu mintea. Mintea nu gândește, mintea și intelectul sunt doar un instrument care translatează ce simte inima. Și translatează în concepte lumești, în concepte extrem de finite și limitative. Pentru că asta vedem, asta avem la îndemână. Si dacă nu ne lărgim orizontul de viață în plan duhovnicesc, așa cum au făcut-o acești mari Părinți, noi rămânem la reprezentări limitative extrem de copilărești, pe alocuri, din multe puncte de vedere. Ori, din perspectiva teologiei sale, eu îndrăznesc să spun că Părintele Arsenie - și dacă se vor face studii aprofundate pe acest subiect, sunt convins că așa va reieși -, se poate circumscrie cu mare ușurință în pleiadele Sfinților Părinți. N-am să intru acum în detalii, să încerc să definesc ce sunt Sfinții Părinți; de ce continuitatea lor nu se oprește după al 7-lea Sinod Ecumenic, așa cum mulți teologi au pretenția; de ce ei se continuă și până în ziua de astăzi. Dar, Părintele Arsenie însumează absolut toate detaliile care îl circumscriu acestui cerc al Sfinților Părinți, și eu cred că este extrem de necesar un astfel de studiu, pentru că el este unul din numeroasa familie duhovnicească pe care neamul românesc a dat-o prin jertfă. Si noi am enumerat mulți dintre aceștia mai devreme, și mulți alții pe care nu i-am enumerat, și alții de care încă nu știm, și probabil că n-o să știm niciodată.

Părintele Arsenie a mărturisit pe Hristos și Ortodoxia

O calitate extraordinară a Părintelui Arsenie, care îi încadrează teologia în acest sens, este cea de mărturisitor. Părintele Arsenie a mărturisit pe Hristos și Ortodoxia. A făcut-o și în plan dogmatic, în diverse răspunsuri pe care le-a dat față de ecumenism, de exemplu - n-am să intru în discuții de genul ăsta acum, sau în subiect, dar, dacă veți căuta veți vedea. Răspunsurile lui, la fel, sintetizate extrem de mult și la obiect, și scurte, reprezintă adevărul și adâncimi dogmatice extraordinar de puternice, și e în același duh cu toți Sfinții Părinți când vorbește despre Ortodoxie și despre Hristos. El L-a mărturisit pe Hristos - L-a mărturisit cu viața lui, L-a mărturisit în pușcării, L-a mărturisit în pustie, L-a mărturisit în fiecare moment al vieții sale. 

Părintele Arsenie exprima lucruri profunde prin umorul sănatos românesc

Și, spre exemplu - vedeți, iar capacitatea lui de sinteză! - spunea un lucru (multe din frazele lui, să știți că nu sunt înțelese foarte mult, pentru că nu există o aplecare asupra lor decât în plan exotic). Adică spunea: "moartea nu vine să-i faci o cafea, moartea vine și să te ia". Si majoritatea oamenilor râd, pentru că li se pare amuzant. E amuzant, pentru că el este purtător de etos românesc, iar etosulul românesc este ethosul unui neam care de 2000 de ani rezistă râzând - și nu că rezistăm, murim și înviem râzând. Adică pământul ăsta e sfințit de atâta sânge de oameni care au râs când au murit, de nu vă puteți imagina. Ori, dânsul avea această capacitate de a-și păstra umorul sănătos românesc, nu bășcălia, chiar când vorbea despre lucruri extrem de serioase. 

Si această frază: "moartea nu vine să-ți facă o cafea, vine să te ia", are niște profunzimi extreme, și se referă exact la tema pe care o discutăm noi acum, de la moarte la viață, dar sintetizează într-un mod personal al Părintelui. Temeiul titlului acestei conferințe stă în Evanghelia de la Ioan, capitolul 5, versetul 24, în care spune așa Hristos: 

"Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, - și schimbă modul verbului: - ci s-a mutat de la moarte la viaţă."

Acum! Așa cum i-a spus tâlharului de pe cruce, acum a trecut de la moarte la viață. Când credem "în Cel care M-a trimis pe Mine și ascultă cuvintele Mele". Ori Părintele Arsenie sintetizează foarte, foarte scurt acest adevăr. Știți, acest verset este o "ordonanță de urgență" pe care Hristos o dă, de care noi ortodocșii nu prea suntem conștienți.[...]

Părintele Arsenie - o prezență continuă

Vedeți, în Ortodoxia spațiului nostru românesc există 2 abordări a vieții monahale, a vieții duhovnicești: nevoința și trezvia. Ele nu sunt născute în spațiul românesc duhovnicesc, ele sunt născute încă dintru începuturile creștinismului ca direcții de viață ale creștinului, dar să știți că, cel care sintetizează pentru prima oară în spațiul duhovnicesc românesc ideea de prezență continuă, de trăire continuă este Părintele Arsenie. 

Dincolo de acest lucru, absolut toate cuvintele sale de învățătură sunt născut într-un mod firesc în discuții firești, el păstrându-și firescul, și determinând firescul în ceilalți. 

 

Părintele Arsenie, teolog al rugăciunii

Știți ce înseamnă teolog? Teolog înseamnă cel care vorbește cu Dumnezeu, în primul rând. Părintele Arsenie ar putea să aibă parte de o carte de cel puțin 500 de pagini numai despre teologia rugăciunii. Dacă veți fi atenți la ceea ce spune el despre rugăciune, veți vedea că abordează rugăciunea în absolut toate registrele filocalice, dar în absolut toate registrele : ca armă de luptă împotriva vrăjmașului, ca și cale de mântuire, ca și modalitate de comunicare cu Dumnezeu, și așa mai departe.

El vine și spune o chestiune extrem de frumoasă: "orice suspin poate să fie o rugăciune, și orice clipă poate să fie un timp", o veșnicie. Astfel de maxime sunt niste lucruri care nu pot să țâșnească, să știți, decât dintr-o inimă care L-a văzut pe Hristos, și care îl trăiește pe Hristos față către față. Dacă s-ar vedea aceste lucruri, s-ar vedea firescul în care trăia. 

Părintele Arsenie a iubit crucea

Am să vă dau două exemple din viața dânsului: capacitatea lui de jertfă. El nu numai că a înțeles crucea și a trăit după cruce, el a iubit crucea - ceea ce este o diferență foarte mare. Eu, cel mult în viața mea, accept crucea, deși cam strâmb din nas de fiecare dată, că nu prea îmi convine. Însă el, spre exemplu, nu că o accepta, o iubea. În momentul în care iubea crucea, năștea înviere în inima celuilalt. 

Minunea săvârșită în sala de operație 

Am să vă dau un exemplu foarte simplu, în care se îmbină nu numai teologia lui extrem de profundă, ci și umorul, și [alte minunate lucruri]. La vârsta de 94-95 de ani, dacă nu mă înșel - o să mă corecteze Părintele dacă greșesc-, a fost necesar ca Părintele să fie operat pe coloană. Vă dați seama, să operezi pe coloană un om de 94 de ani este contrar tuturor principiilor medicale, mai ales în ceea ce privește rahianestezia care urma să fie folosită. Dar, fiți atenți, și aici să țineți minte un lucru : când faci o declarație în viață vizavi de Hristos, Hristos te va pune să te verifici dacă o ții. Părintele Arsenie a spus un lucru, la un moment dat, ca teologie : "crucea nu e cruce fără umilință". Și acest om, care la vârsta de 97 de ani a murit fecior, care a fost extrem de bogat [în tinerețe], extrem de inteligent - printre altele Părintele în tinerețe a jucat în Lotul Național de Rugby și i se spunea Pantera Blondă - adică, a trecut prin atâtea registre în viață, câte nici nu ne închipuim! Acest om care n-a cunoscut trupește femeia,[...] - dacă vedeți poze din tinerețea lui, ce bărbat frumos era! - acest om la vârsta de 94 de ani ajunge să fie dezbrăcat complet într-o sală de operații. Mai mult decât atât, pentru că "crucea nu-i cruce fără umilință", doctorul care l-a operat care era ateu în momentul respectiv, și ca orice ateu nu se mulțumește doar să spună că nu există Dumnezeu, ci să și batjocorească pe cei care cred în Dumnezeu, uitându-se la Părintele dezbrăcat pe masa de operații, îi spune așa: "Părinte, ești ca Adam în rai". Și Părintele, care avea o capacitate de a răspunde instant - care nu poate fi decât suflarea Duhului Sfânt în inima omului (omul nu are capacitate de reacție prin sine însuși fără Duhul Sfânt) - îi dă răspunsul scurt: "da, dar nu văd nici o Eva". După asta, când doctorul respectiv - care acum e un om extrem de înduhovnicit, dar acest episod face parte din viața lui, și ne ajută foarte mult să înțelegem teologia trăită a Părintelui (teologia trăită naște în inima celuilalt teologie, adică cunoaștere de Hristos. Asta e teologia, nu o chestiune sistematizată în facultatea tehnică pentru preoți, pentru cei care vor să înțeleagă mai mult. Teologia este a cunoaște pe Hristos în inima ta, ca inima ta să se roage în inima lui Hristos. Asta e teologia! Or, el o trăia!) Văzând doctorul că încă nu l-a batjocorit până la capăt, îi spune așa: "ia zi, Părințele, ți-e frică de moarte?" Bun, și părintele îi spune așa - s-a cam supărat, vă dați seama- : "auzi doctore, ține mâna pe bisturiu, că o să mă opereze Hristos, nu tu". În clipa în care doctorul a tăiat în spatele Părintelui, toată sala de operație s-a umplut de miros de mir. De a doua zi doctorul respectiv, când mergea în vizită la Părinte, cobora în genunchi și mergea de la ușă până la pat în genunchi. Asta este teologia Părintelui Arsenie!

Teologia Părintelui Arsenie este trăirea lui Hristos

Părintele Cezar Axinte care nu este aici, și care trebuia să fie cu noi aici mi-a povestit cum l-a cunoscut el pe Părintele Arsenie. A mers cu Părintele Ilarion la el, când erau mireni. El era, mă rog, cu mintea omului de atunci, avocat. Și mi-a povestit că a tăcut tot timpul, toată discuția, și că la sfârșit, Părintele Arsenie a zis așa: "ai tăcut din gură, dar inima ta a vorbit tot timpul". Și pe drum, stând în spate în mașină, Părintele Ilarion, mirean pe atunci, l-a întrebat, cum vorbeau ei intre ei atunci: "Ia, zi, Cezărică, cum ți s-a părut?". Si Părintele Cezar a răspuns așa: "vreau și eu să-L cunosc pe Dumnezeul Părintelui Arsenie".

Asta este teologia Părintelui Arsenie, este trăirea lui Hristos! Dar, dincolo de acest aspect, dacă vreodată, cineva va face un studiu complet asupra modului lui de exprimare, se va vedea că nu există nici măcar o materie legată de teologie pe care Părintele să nu o fi abordat-o până în profunzimile cele mai mari ale ei, în modul lui de a se manifesta, de a vorbi cu oamenii. El făcea asta într-un mod extrem de personal. Ceea ce am spus eu mai devreme, faptul că Părintele Arsenie se identifică cu ușurință în pleiada Sfinților Părinți, se poate face printr-un studiu empiric, pentru că Ortodoxia nu este o știință speculativă. [...] 

Exemplu: vine o doamnă la el și îl ascultă. Vorbește Părintele despre Hristos și femeia, doamna respectivă, nu înțelege decât ce vrea ea să înțeleagă, și la sfârșit Părintele o întreabă: "aveți vreo întrebare?". Zice: "da, Părinte, cum să fac să cred în Dumnezeu, că eu nu cred că există?" Și Părintele dă un răspuns de Pateric: "ia, făceți-vă că credeți, să vedeți cum începe să se facă și Dumnezeu că există". Asta înseamnă o teologie foarte profundă.

 Ori, ca să se demonstreze faptul empiric că face parte sau nu dintre Sfinții Părinți, trebuie verificat prin comparație dacă este în duhul acestora și dacă atinge subiectele fundamentale ale teologiei în aceeași manieră. Și asta nu numai că stă în picioare, dar stă în picioare și a 2-a dimensiune. Dacă se va uita un pic la adânc, se vor vedea două-trei exemple din teologia Părintelui, care nu sunt asumate până în momentul de față de niciun Sfânt Părinte. 

Și am să dau un singur exemplu. La un moment dat, într-un interviu - o să-l găsiți pe internet dacă vreți - Părintele spune așa că: "odată cu întruparea Mântuitorului, Ierarhiile îngerești Superioare au suferit o despătimire". Acest lucru nu-l veți găsi la nimeni prezentat. Cei care erau de față au fost nedumeriți, pentru că, vedeți, când vorbești despre lucruri duhovnicești, despre lucruri dumnezeiești în limbaj omenesc e foarte greu, adică este limitativ, este restrictiv. Noi nu putem să explicăm realitățile dumnezeiești în limbajul omenesc, dar numai pe ăsta îl avem la dispoziție. Și să zicem "slavă Ție, Doamne!", că avem o limbă atât de bogată, care are ca obârșie limba liturgică, că altfel eram vai de capul nostru, nici pe astea nu puteam să le vorbim așa cum le vorbim. Si atunci Părintele simte nevoia să facă o lămurire, și spune în felul următor: "nu suferă o despătimire în sensul în care ierarhiile îngerești ar fi fost împătimite, ci în sensul în care fiind părtaș acestui secret revelat al dumnezeirii, ascuns de ele din veac, ele se împărtășesc mai mult de slava dumnezeiască". Adică transferă conceptul teologic care se numește epectează [Ierarhiilor îngerești]. Adică, cu alte cuvinte, noi ajungem, să dea Dumnezeu! în rai, și eu acolo mă văd cu Anda, și o văd pe Anda cât de frumoasă e în lumina slavei dumnezeiești, și ea mă vede pe mine cum mă bucur de frumusețea ei, și se bucură de bucuria mea, și suferă o creștere a fericirii în Hristos. Și eu mă bucur de faptul că ea se luminează în continuare, și ea se bucură de lumina mea. Și uite așa, o ținem din înalt în mai înalt. Asta este epectaza. Ori, el transferă această epectază în rândul Ierarhiilor îngerești. Și, la un moment dat, Părintele își dă seama că a vorbit prea mult, și, în stilul lui caracteristic - să vedeți înregistrarea! El când vroia să facă o glumă, sau să iasă dintr-o situație, făcea așa, cumva, cu ochiul, zâmbea și făcea cu ochii, era foarte ghiduș, ăsta e cuvântul pentru el - și spune: "dar destul despre îngeri, să ne ocupăm de problemele noastre". Adică și-a dat seama că s-a cam deconspirat un pic. Pentru că, fiți atenți, a vorbi despre aceste lucruri, nu este posibil cu minte omenească. 

Dacă veți studia teologia Părintelui Arsenie, teologia Părintelui Stăniloae, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, și a altora, veți vedea că ei nu au avut o căutare de tip intelectualist. Pe ei nu i-a interesat nici o clipă să înțeleagă aceste lucruri. Tot ce îi interesa pe ei a fost să-L trăiască pe Hristos cu toată firea lor, cu toată ființa: "să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată puterea ta, din toată vârtutea ta, din toată inima ta".. Asta au făcut ei, adică s-au făcut nouă repere pentru trăirea virtuții, au trăit virtuțile creștine și trăindu-le, și trăindu-L pe Hristos, și căutându-L pe Hristos cu tot dinadinsul, și cu toată inima lor, această cunoaștere s-a deșertat prin Duhul Sfânt în inima lor. 

El nu putea să vorbească despre aceste lucruri, cu minte de om, nu putea să le înțeleagă cu minte de om, pentru că, în primul rând, să înțelegeți, limbajul fiind limitativ ceea ce a văzut și a înțeles Părintele Arsenie despre așa zisa despătimire ierarhilor îngerești, a văzut-o într-un sens mult mai desăvârșit decât avea putința s-o reprezinte prin limbaj. 

Astea sunt așa, câteva repere despre teologia Părintelui. Un părinte cu viață sfântă, cu siguranță, și care sunt sigur că la un moment dat va fi canonizat, dar despre asta știe Hristos și sfinții lui.

Părintele Arsenie avea nădejde în soarta neamului românesc

Teologia lui este extrem de adâncă, este o bogăție extraordinară, este un reper fundamental. Părintele avea o nădejde în soarta neamului românesc ca nimeni altul. Înțelegea perfect timpurile, înțelegea perfect ceea ce urmează, înțelegea ce trăim... 

Despre Apocalipsă

Uitați, el explică lucruri despre Apocalipsă într-un fel pe care 99 % din creștinii care merg la biserică nu-l înțeleg. Când vorbești unui ortodox despre Apocalipsă, vezi că mai are puțin să fugă. Din două motive. Primul motiv, ca să nu intrăm neapărat în teologia Părintelui Arsenie, primul motiv este că nu se înțelege că Apocalipsa înseamnă biruința Mielului! Adică Apocalipsa se termină cu Hristos biruitorul. Punct. Păi cum să te superi, sau să te sperii? Aa, ne speriem că nu vrem să suferim deloc. Aia e altă problemă! Ori, Părintele Arsenie explică niște lucruri fundamentale pe care noi, ca ortodocși, de obicei nu le înțelegem. Acuma vorbesc de mine, dar fiecare se regăsește dacă e cazul. Apocalipsa nu înseamnă finalul, cu nebunia din final. Apocalipsa vine de la verbul "apocalypto" care înseamnă "a dezvălui", și substantivul "apocalypsis", înseamnă în limba greacă dezvăluire [revelație, descoperire, scoatere la lumină], și înseamnă că cumva perdeaua se ia și noi vedem adevărul. Apocalipsa începe odată cu Mântuitorul, cu întruparea Mântuitorului. Noi trăim Apocalipsa în mod continuu, adică ni se dezvăluie realitățile fundamentale duhovnicești. În Cartea [Apocalipsei] este rostul și sensul nostru în Hristos și prin Hristos. Și ne pregătim pentru apocalipsa personală - iar e o chestiune pe care eu am înțeles-o foarte greu, dar am înțeles-o de la Părintele Arsenie. Nu e nevoie să ajungi la Apocalipsă, la a doua Judecată să înțelegi, o să aflăm. Dacă eu mor azi, azi e apocalipsa mea personală, se dezvăluie totul. Asta înseamnă "moartea vine să te ia, nu să-ți facă o cafea". Sunt niște înțelesuri extrem de profunde, în sens ontologic al omului până la urmă.

Părintele Arsenie explică firescul femeii până la capat

Vis-a-vis de femeie. Într-adevăr, modul în care Părintele Arsenie prezintă femeia, este un mod teologic. Spune că "femeia este împărăteasă, dăruitoare". El nu numai că explică firescul de a fi femeie, ci explică firescul de a fi femeie în funcție de firescul de a fi bărbat, exprimă firescul familiei, firescul cununiei, firescul copilului, firescul relației între copii și părinți. Nu numai că explică firescul femeii, ci îl urmărește până la capăt. Niciodată în ceea ce vorbește, nu vorbește cu jumătăți de măsură. El epuizează subiectul. Dacă veți citi, sau dacă îl veți asculta ce spune despre femeie, veți vedea pe de o parte că este unic în spațiul ortodox Răsăritean. Deci teologia lui asupra femeii nu a mai fost redată de niciun Sfânt Părinte în spațiul Teologic Răsăritean precum a făcut-o el. Au atins subiectul cu același Duh, pentru că adie același Duh Sfânt în inimile lor, dar nu într-o asemenea profunzime. Iar el urmărește subiectul până la capăt, adică urmărește firescul femeii în desăvârșire până la capăt, până în mântuire, până la final.

Părintele Arsenie explică diferența între rai și Împărația lui Dumnezeu 

Dincolo de asta, Părintele Arsenie explică foarte bine diferența între rai și Împărăția lui Dumnezeu. Dacă veți face așa, un sondaj de opinie, printre oamenii care merg la biserică, toată lumea crede că raiul și Împărăția Dumnezeu sunt același lucru. Nu-i așa! Care este diferența între rai și Împărăția Cerurilor? Uitați care e diferența între rai și Împărăția Cerurilor: pe de o parte, raiul are o consistență atât duhovnicească, cât și materială, și Împărăția lui Dumnezeu are doar o consistență duhovnicească. Noi nu putem să înțelegem în starea întrupată, așa cum suntem, ce înseamnă raiul sau Împărăția Cerurilor decât gândindu-ne pe noi înșine ca reper față de ele, adică trăirea noastră. Si acum trebuie să înțelegeți următorul aspect: dacă, spre exemplu, eu ajung în rai, eu pot să sufăr o trecere dintr-o stare de fericire într-una superioară, adică să mă împărtășesc de Slava dumnezeiască, dar niciodată în mod desăvârșit. În rai nu te poți împărtăși de Slava dumnezeiască în mod desăvârșit, ci numai temporar și parțial. Adică raiul are o stare temporală, tu, în rai, te poți împărtăși de Slava dumnezeiască parțial, nu până la capăt. Și se poate trece dintr-o stare de fericire duhovnicească într-una superioară prin 2 moduri, cât timp ești în rai. Unu: prin efectele acțiunilor tale, care s-au înfăptuit pe pământ vizavi de mântuirea altor oameni. Spre exemplu, dumneavoastră Scrieți o carte duhovnicească, muriți acum, ajungeți și intrați în rai. "În casa tatălui Meu multe locașuri sunt" și ați ajuns "la etajul 2 dintr-o vilă". Dacă peste o sută de ani cineva citește cartea, și în urma lecturii are loc o metanoia, i se schimbă mintea în raport cu Hristos și începe să creadă, această consecință în urma lecturii cărții face ca eu să cresc ca stare de fericire duhovnicească în rai. În Împărăția lui Dumnezeu totul este desăvârșit, acolo nu mai este nimic parțial, totul este față către față cu Slava dumnezeiască. Starea de rai este până la Judecata de obște. După aceea, când va fi cer nou și pământ nou, va interveni Împărăția lui Dumnezeu.

Mai rețineți o chestiune,[...] până la învierea Mântuitorului toată lumea era în iad, nimeni nu era în rai. Adică exista raiul, dar nu era deschis. Gândiți-vă că sunteți în rai. Dar gândiți-vă că soțul dumneavoastră, soția dumneavoastră, mama e în iad. Vă dați seama că orice stare de fericire duhovnicească ați resimți pentru că ați ajuns în rai trăindu-L pe Hristos, în inima ta tu nu poți fi insensibil față de cei din iad. Și va fi o plecare de inimă permanentă în rai, o plecare nu ca o tristețe, ci ca o dorință arzătoare de jertfă, pe care nu o vei putea să o pui în practică decât prin rugăciune în fața lui Dumnezeu. Ei, Părintele Arsenie detaliază toate aceste lucruri într-un mod absolut excepțional, adică nu lasă urmă de neînțelegere asupra acestor aspecte. Și totuși, să știți dacă veți întreba în jurul dumneavoastră, oameni care merg la Liturghie - și eu nu spun în sens peiorativ acum sau de judecată-, dacă îi veți întreba aceeași întrebare, veți vedea că răspunsul este că între rai și Împărăția lui Dumnezeu nu este nici o diferență.

Vedeți, aceste lucruri ar trebui să schimbe perspectiva noastră de viețuire. Părintele Arsenie era un om care trăia aceste lucruri în sens practic. La el nu exista o acumulare teoretică, adică bun, gata, am înțeles care e diferența între rai și Împărăția Cerurilor, vă explic și vouă, dar eu nu îmi schimb modul de viețuire. El a schimbat modul de viață, el trăia pentru lucrurile astea. Trăind pentru lucrurile astea, Duhul Sfânt se odihnea în inima lui la modul propriu - astea nu sunt metafore, nu sunt alegorii, sub nici o formă! Și Părintele vorbește despre lucrurile asta.

[...] El explică toate lucrurile astea, toate etapele acestea, lucruri pe care noi, bineînțeles că ar trebui să le știm, dar ar trebui să le știu numai dacă le punem în practică, altfel o să murim foarte intelectualizați, așa foarte deștepți, dar nu știu dacă o să nu folosească. Dar el Îl trăia pe Hristos. Trăind pe Hristos, Îl năștea pe Hristos în inimile celorlalți. Vedeți, ce înseamnă părinte duhovnic, de ce zicem Părinte? Pentru că naște pe Hristos în inimile ucenicilor lui, ăsta e Părinte.

Părintele Arsenie avea firescul vieții

Sunt niște lucruri extrem de clare pe care Părintele le explică. El avea un firesc. Am văzut o înregistrare cu niște maici care veniseră de undeva de la o mănăstire, nu contează de unde, dar unde se punea bază pe nevoință foarte multă - nu comentez aspectul - și l-au întrebat Părinte: "ce să facem, că nu mai putem?", "Ce să faci tată? Ți-e somn, te culci, ți-e sete, bei, ți-e foame, mănânci". A venit cineva și l-a întrebat: "Părinte, cum să fac să nu mai judec?", "Nimic, mai simplu, nu mă judeca!" Vedeți, par niște răspunsuri simple, dar ele nu sunt simple. Adică, cu alte cuvinte, ce-i spune: "măi, ieși din mintea ta, numai tot gândi atâta", adică nu-ți mai autonomiza mintea față de Dumnezeu.

Vă spun, dacă se vor căuta toate aceste lucruri sunt absolut formidabile. Teologia Părintelui este inepuizabilă și aici eu mă opresc. Aș vorbi foarte mult de Părintele Arsenie. [...] Nădăjduim noi că înțelegându-se valoarea duhovnicească a Părintelui Arsenie să se înțeleagă că el face parte dintr-o familie duhovnicească. Vă spun un lucru : 60, 70 % din ierarhii actuali sunt fii duhovnicești ai Părintelui Arsenie, restul sunt fiii duhovnicești ai Părintelui Cleopa și a altor Sfinți Părinți care urmează să fie canonizați. Sunt fapte! Si, ce spune Hristos? "Pomul se judecă după roade". Știți, interesant! Părintele Arsenie eu cred că e un mare sfânt și aici mă opresc.

P. Ilarion Dan: 

Înainte de a trece la întrebări și răspunsuri, apropo de gândirea practică a Părintelui Arsenie, va spun o întâmplare cu o fiică duhovnicească, care mi-a fost și o fostă colegă de facultate. La un moment dat, ea era directoare într-o întreprindere și într-un an, cam în postul Crăciunului, s-a întâmplat un accident acolo, în întreprinderea care o conducea, și a murit un om, un angajat. Bine, așa, practic, a fost foarte neglijent, cumva din vina lui, dar știți cum este, cu anchetă, cu procuratură, cu ITM și așa mai departe. Nu este ușor să ți se întâmple un astfel de lucru, ca un om din unitatea ta să moară. Și ea s-a ocupat de toate. În sfârșit, s-au refăcut toate normele de protecție a muncii, s-au instruit oamenii din nou. A trecut momentul acela. După sărbători - a trecut și Anul Nou - la câteva săptămâni se întâmpla același accident, așa, tras la indigou, și mai moare un om. Ea în momentul ăla a intrat în depresie. Nu-i venea să creadă că se poate întâmpla așa ceva. Vă dați seama, familie copii, soție, toată lumea îndurerată. Și a ajuns la o depresie din care nu a putut să iasă săptămâni la rând. Și, la un moment dat, una din prietenele ei a zis: "ce faci dragă ?", "Păi, uite, așa...", "Ei, hai să te duc la Părintele Arsenie!". O ia de mână, o duce la Părintele Arsenie, o introduce în chilie, și ea, așa, cătrănită, intră și Părintele zice: "Ce ai, ce s-a întâmplat?", "Păi, uite, eu sunt așa, și așa, și așa... Și uite, așa s-a întâmplat", Și zice Părintele: "da, bun, tu ai vreo vină în toată povestea asta?","Nu! Dar, știți că mă gândesc eu...", "Auzi dragă, da' tu cine te crezi, Dumnezeu? Peste moarte și peste viață Dumnezeu este stăpân. Ia, încearcă să-ți vezi de treaba ta". Ea, în momentul ăla a ieșit din chilie și mi-a zis: "Părinte, la un minut după ce am ieșit de la Părintele Arsenie nu știam de ce am fost la el. Îmi revenisem complet" Adică cam așa grăia Părintele Arsenie! 

V-am dat un exemplu concret de viață, cât de simple par lucrurile acestea, cât de adânci sunt, și cum știa Părintele Arsenie să acționeze ca un adevărat chirurg duhovnicesc, să scotă răul instantaneu, aplicând cel mai bun tratament.

[Urmează partea de întrebări și răspunsuri]

***

Părintele Arsenie Papacioc - cuvinte de folos