P Zaharia : Pentru noi cel mai de preț dar al existenței noastre este Hristos, Care devine viața noastră, viața Veșnică.[...] Hristos S-a făcut și darul desăvârșit al omenirii către Dumnezeu. [...] Hristos este și darul fiecărui credincios către fratele său, darul fiecărui om către semenul său. Dacă suntem cu adevărat creștini, cel mai mare dar pe care putem să-l facem fratelui nostru este Hristos.
De ce sunt ortodox / Γιατί είμαι Ορθόδοξος
Părintele Zaharia Zaharou/Πάτερ Ζαχαρίας Ζαχάρου
P. Coman : Părinte Zaharia, o coincidență binecuvântată, sau mai curând iconomia cea de nepătruns cu mintea a lui Dumnezeu, a făcut ca zilele acestea, ultimele aproape din acest an, să vă aflați la București, oaspete al Bisericii noastre. Și, spun că e binecuvântată coincidența deoarece Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la propunerea Părintelui nostru Patriarh, a hotărât ca acest an să fie consacrat isihasmului și la trei mari isihasti : Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț.
Sfinția Voastră sunteți martorul unei puternice și vii tradiții isihaste. Ați trăit aproape treizeci de ani lângă un părinte isihast, lângă un sfânt, Cuviosul Sofronie Saharov. Si nu sunteți numai martor, ci și purtător al acestui duh. Si conferințele dumneavoastră pe care le-ati ținut la București, patru la număr, toate se ocupă cu ceea ce sfinția voastră considerați a fi nucleul tradiției ortodoxe și al vieții duhovnicești: isihia, trezvia, spiritualitatea filocalică. Iarăși, iconomia lui Dumnezeu a făcut să circule chiar în zilele acestea câteva cărți ale Sfinția Voastre în traducerea românească.
Prima este o carte despre monahism, pe care îl caracterizați, în subtitlu, ca harismă atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt, editată de Editura Basilica, a Patriarhiei Române. Și altele două, pe care le-ati editat în limba română, dumneavoastră, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex : una despre isihasm și una care ne oferă o cuprinzătoare expunere a teologiei Cuviosului Sofronie, intitulată "Hristos, Calea vieții noastre". V-aș ruga să începem cu o reacție a Sfinția Voastre la această fericită coincidență.
Isihaștii se străduiesc să alipească numele lui Hristos de respirația lor. Și aceasta, încet-încet aduce cu sine energia lui Dumnezeu, Harul lui Dumnezeu, care îi curătește, îi luminează și îi sfințește. Aceasta este esența întregii noastre vieți în Biserică. Aceasta este bogăția Bisericii noastre. Biserica noastră, până în zilele noastre, este caracterizată, mai ales în sânul monahismului.
P. Coman : Isihasmul este, așadar, o tradiție vie, nu a fost numai un curent puternic în sec. al XIV-lea.
P Zaharia : Este o tradiție vie, deoarece îl ține pe om în contact cu Dumnezeu cel viu. Când omul cheamă Numele lui Dumnezeu cu atenție, adică cu simțul prezenței lui Dumnezeu, Numele acesta este însoțit de energia Persoanei lui Hristos și această energie, încet-încet, anihilează duhul răutății și al patimilor din om și face să se vadă omul cel nou, care a fost creat după chipul lui Hristos.
Știm bine că nimic nu are atâta preț în fața lui Dumnezeu ca făptura cea nouă, adică renașterea duhovnicească a omului, să devină făptură nouă, așa cum a spun Domnul lui Nicodim în noaptea când l-a vizitat.
P. Coman : Isihasmul nu se referă numai la monahi, așa cum ați spus în conferințele dumneavoastră. Are în vedere pe toți credincioșii, viața noastră liturgică, cultul nostru. Are în vedre starea fiecărui credincios în fața lui Dumnezeu!
P Zaharia : Într-adevăr! Eu vedeam la credincioșii simpli din satul în care m-am născut, din Cipru, că atunci când urma să se prezinte în fața lui Dumnezeu în ziua de duminică, în ziua Domnului, încă din ziua precedentă erau cu mintea la acest eveniment și se așezau într-o bună-cuviință, ce privea întreaga lor ființă, se pregăteau cu rugăciuni, cu cântări bisericești, cu lecturi din Evanghelie sau din Părinții nevoitori, pentru a veni la biserică cu o bogăție de înțelesuri care aveau să facă roditoare prezența lor la Liturghie. Și, când ieșeau de la Liturghie, ieșeau cu această energie pe care o dobândeau printr-o astfel de înfățișare înaintea lui Dumnezeu, și alergau la casele lor să ducă această binecuvântare și după aceea să iasă din casă și să vadă de celelalte lucruri ale viețuirii cotidiene.
P. Coman : Ceea ce caracterizată isihasmul sau viața duhovnicească care are ca centru isihia, liniștirea, este ca atenția să meargă spre omul lăuntric, la inima sa, la mintea sa. Putem să mergem încă și mai înainte, sau poate mai în urmă.
P Zaharia : Premisa teologică fundamentală a isihasmului este distincția dintre ființă și energie în Dumnezeul Treimic. Dumnezeu are ființă și energie. Acesta este conținutul ipostasului Tatălui, și Fiului, și al Sfântului Duh. Ființa lui Dumnezeu este necreată și neîmpărășibilă. Din această ființă izvorăște energia lui Dumnezeu, care este de asemenea, necreată, deoarece izvorăște totdeauna din ființa lui Dumnezeu, dar este împărtășibilă. Omul se luptă să dobândească această energie necreată a ființei dumnezeiești și să o facă conținutul firii sale, să o unească cu ființa sa.
Precum Hristos, pentru mântuirea noastră, a avut două firi, fiind și Dumnezeu și om, tot așa și omul, când se desăvârșește duhovnicește dobândește și el o fire îndoită, este om dar are înlăuntrul său, ca și conținut, energia firii lui Dumnezeu. Energia dumnezeiască este ipostatică, adică nu a existat niciodată ipostas dumnezeiesc fără energie. Prin urmare, Dumnezeu se dăruiește omului și sălășluiește în om în forma lui energetică, adică prin energia Sa necreată, pe care noi o numim Har, și iubire, și milă, și putere. Are multe nume, așa cum spun troparele Părinților isihaști, în care "lăudăm multele voastre nume și îmbelșugatele voastre daruri!". Harul lui Dumnezeu se diversifică. Harul este unul, dar se face pentru fiecare om lucrul acela de care are nevoie pentru desăvârșirea sa.
P. Coman : Distincția între ființa dumnezeiască și energia dumnezeiască explică posibilitatea comuniunii dintre om și Dumnezeu, posibilitatea împărtășirii omului de Dumnezeu. Omul poate astfel deveni părtaș dumnezeieștii firi...
P Zaharia : Așa cum spune Sfântul Apostol Petru, folosind înțelesul vechi al termenului de fire, care include și energia...
P. Coman : Exact! Și aceasta caracterizată viața Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Aici este și diferența cu Apusul...
P Zaharia : Energia dumnezeiască, așa cum ați spus în alte cuvinte, constituie puntea de legătură dintre Dumnezeu cel necreat și lumea creată, omul creat, dar creat după chipul lui Dumnezeu, cu posibilitatea de a cunoaște pe Dumnezeu.
P. Coman : În veacul al XX-lea avem o ceată întreagă de mari Părinți duhovnicești, de Părinți ai Bisericii și între ei un loc central are Sfântul Sofronie. Este o mișcare profetică a lui Dumnezeu către lume prin acești sfinți? Adică, prin viața acestor sfinți, prin învățătura lor, Dumnezeu ne transmite ceva special, mesaje care au în vedere în epoca noastră, lumea noastră?
P Zaharia : Foarte importantă întrebarea dumneavoastră, Părinte Constantin. Foarte importantă! Zilele noaste sunt zilele din urmă. Eu nu sufăr, mă iertați, de profetism, de profetismul facil și nici nu vreau să vorbesc în felul acesta, dar urmez Evanghelia. Evanghelia spune că în zilele din urmă viața credincioșilor va fi foarte dificilă. Oare, când va veni Fiul Omului iarăși pe pământ, la a Doua Venire, va mai găsi credință printre creștini? Aceasta înseamnă că vor fi foarte dificile împrejurările acelea. Spune Evanghelia că chiar și cele care vor avea în pântece se vor ruga să cadă munții peste ele și să le acopere, pentru a nu vedea ziua cea înfricoșătoare a Domnului. Zilele cele din urmă vor fi înfricoșătoare. Dar se spune, și Sfinții Părinti au spus, că Harul lui Dumnezeu în zilele cele din urmă va fi vizibil, pipăibil, va fi îmbelșugat revărsat în lume. Și acest lucru se împlinește prin prezența sfinților, prin modul înnoit al participării credincioșilor la Liturghie. Aceasta este în acord și cu cuvântul Apostolului Pavel, care spune că Dumnezeu nu ne va lăsa să cădem în ispite mai mari decât putem duce, decât puterea noastră. Împreună cu ispita va rândui și ieșirea din ispită. Tocmai în timpurile acestea se lucrează taina îndoită a lumii : se înmulțesc necazurile, se înmulțește fărădelegea, dar și Harul lui Dumnezeu se revarsă cu mai multă îmbelșugare. Vedem acest lucru continuu în viața credincioșilor. Într-o zi un om este tâlhar la drumul mare, iar în cealaltă devine înger al lui Dumnezeu în biserică, fiu purtător de lumină al Bisericii. Și aceasta este minunea. Deoarece Biserica noastră a păstrat modul de viață isihast, adică nemijlocitul contact cu energia lui Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor noastre omenești. În ciuda slăbiciunilor Bisericii, care țin de factorul uman, aceasta are puterea și Harul să nască icoane ale lui Hristos, adică să sfințească pe oameni. Aceasta este mare taină a Bisericii. Și o vedem pretutindeni. Am văzut de multe ori, și în Europa, în Franța, atunci când trăiam acolo, și în Anglia, unde trăiesc acum, am văzut și văd oameni venind traumatizați, cu fața desfigurată, complet epuizați, deoarece sufletul lor s-a alipit de patimi, de patimă. Vin, însă, cu smerenie și cu inima arzândă, la Spovedanie și la Dumnezeu. Si Dumnezeu ia acest nimic, care reprezintă tocmai materialul potrivit pentru El - deoarece Dumnezeul creștinilor are puterea și Harul de a crea din nimic - ia acest nimic, acest om care se află într-o stare de mare stricăciune și cădere, și în puține zile, cu Harul Sfintelor Taine ale Bisericii și prin chemarea Numelui lui Hristos îi vezi și te rușinezi să-i mai privești în ochi, devin fii ai Bisericii cu chipuri de lumină.
P. Coman : Părinții contemporani nouă ne dau mărturii despre experiențe personale asemănătoare cu cele ale marilor Părinți purtători de Dumnezeu ai Bisericii : Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, dar și ale celor dinaintea lor. Acești Părinți contemporani nouă ne dau mărturie cu curaj că au văzut pe Dumnezeu, că au văzut lumina dumnezeiască necreată, și ne descriu în cărțile lor - iarăși cu rânduiala lui Dumnezeu -, ne descriu aceste experiențe, aceste experiențe niptice, uneori cu multe detalii.
P Zaharia : Și aceste experiențe sunt date în Biserică de Sfântul Duh. Nu poate să spună oricine astfel de lucruri, deoarece trebuie să arate și roadele care să fie în acord cu aceste experiențe pe care mărturisesc că le au. Biserica le cercetează pe toate și le verifică, cu răbdarea ei, cu Duhul care sălășluiește în Biserică și nimic comun, necurat adică, nu pătrunde în comuniunea sfinților!
P. Coman : Ne-ați vorbit, de asemenea, despre împărțirea darurilor și a slujirilor în Biserică. Cartea dumneavoastră despre monahism se ocupă în mod special cu darul sau slujirea monahismului. Dar ne-ați vorbit și despre darul specific al clerului, al episcopilor și al preoților. Ne-ați vorbit și despre darul sau slujirea credincioșilor care vin la biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie și aduc lui Dumnezeu slujirea lor specifică, harisma lor.
P Zaharia : Da, am avut aceste idei în ultimii ani și acum îndrăznesc să le exprim. Pot părea un pic inovatoare, dar cred că țin de viața ortodoxă. Apostolul Pavel spune că fiecare om are de la Dumnezeu darul său - "Fiecare credincios are darul său" (1 Cor. 7, 7) - dacă este, desigur, mădular al Trupului lui Hristos. Trupul lui Hristos este alcătuit din mădulare, adică din oameni credincioși, care poartă fiecare darul său specific. Acest dar propriu îi încadrează în Trupul lui Hristos, în Biserică, și îi face părtași la darurile tuturor celorlalte mădulare ale Bisericii, ale sfinților. De aceea, înlăuntrul Bisericii nu există nici contradicții, nici competiție, nici mândrie pentru darurile specifice. Există, pur și simplu, o minunată comuniune dumnezeiască a oamenilor plini de Har, o minunată comuniune a darurilor. Sfântul Apostol Petru spune că Harul lui Dumnezeu este de multe feluri (1 Petru 4, 10). Darurile lui Dumnezeu sunt felurite, dar nu există nici un fel de împotrivire, de competiție sau contradicție între ele, ci sunt complementare în așa fel încât credincioșii devin părtași tuturor darurilor Duhului Sfânt. Deoarece Dumnezeu știe că nici un om de pe pământ nu poate să cuprindă în sine întreaga bogăție a darurilor Sfântului Duh. Este cu neputință! De aceea a dat naștere în istorie unui trup, cel al Bisericii Sale, căreia să-i transmită toate darurile Sale. Și mântuirea desăvârșită constă tocmai în a deveni cineva mădular al acestui trup, și să participe - lucrând el însuși un mic dar al său prin pocăința lui - să devină astfel părtaș tuturor darurilor ale tuturor sfinților. În aceasta constă o așa de mare mântuire, cum spune Apostolul Pavel. În aceasta constă! De aceea nu putem altfel. Trebuie să fim smeriți.
P. Coman : Să spunem aceasta, anume că nu este o anumită categorie de credincioși care au harul lui Dumnezeu sau harisme.
P Zaharia : Întreg trupul Bisericii, toate mădularele trupului au harul lor specific. Și acesta este care dă strălucire și darului liturgic pe care-l dă Biserica. Deoarece, dacă nu avem darul duhovnicesc pe care-l dă Duhul Sfânt, harul liturgic pe care l-am primit nu ne va fi de mult folos. Poate fi un pic îndrăzneț lucrul acesta pe care-l spun. Dumnezeu știe mai bine aceste lucruri pentru că ele sunt ascunse. Dar, ceea ce are însemnătate este darul Sfântului Duh. Am spus că harul lui Dumnezeu este felurit și că toate mădularele Bisericii au harul lor specific. Lucrul caracteristic pentru cel care are darul duhovnicesc este să se smerească mai mult în fața fratelui său care și el are darul său.
În Biserică ne smerim, desigur, și mai mult în fața preoților și a episcopilor noștri, care au și darul duhovnicesc după rânduiala lui Melchisedec, dar și darul după rânduiala lui Aaron. De exemplul, episcopul are harisma conducerii, să cârmuiască Biserica și să se îngrijească de ortodoxia credinței Bisericii, de unitatea și pacea trupului Biserici și să coordoneze sfințirea mădularelor trupului. Aceasta este harul pastoral al episcopilor. Iar monahul, să spunem, are harismă care este ascunsă, deoarece și viața monahului trebuie să fie tainică. Monahul a luat asupra sa o misiune a cărei esență este tocmai aceea de a învăța și de a deveni martor al etosului smerit al lui Hristos, al alterității etosului smerit al lui Hriostos, să fie mărturisitor pe pământ al acestui smerit etos al lui Hristos cu care Domnul a mântuit lumea. A venit pe lume ca un Miel nevinovat și a înaintat spre junghiere, rămânând fără de glas împotriva celor care-L junghiau. Acesta este darul prin excelență al monahului.
P. Coman : O descrieți pe larg în cartea dumneavoastră ("Monahismul, darul atotcuprizător al Duhului Sfânt") care tocmai a circulat, în care descrieți această vocație specială în Biserică a monahismului. Vă rog să continuați.
P Zaharia : De aceea, ceea ce urmărește monahul în viața sa, nu este să se amestece în administrarea Bisericii. Iubește, respectă și cinstește pe episcopi, dar nu judecă. Și atunci când vede greșeli la preoți, și la episcopi, le suplinește cu rugăciunea lui pentru ei. Când vedem o greșeală la un episcop sau la un preot nu este timpul să-l judecăm, ci este timpul să ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să plinească ceea ce lipsește și la ei și la noi. Astfel, monahul care țintește acest dar al smereniei și al etosului lui Hristos, al acelui etos cu care a venit pe lume, învață smerenia lui Hristos. Aceasta este și lucrul care Hristos vrea să ne învețe pe toți: "învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima" (Matei 11, 29).
Hristos s-a suit la înălțime și a robit robia, spune Epistola către Efeseni (Efeseni 4, 8). Și de îndată ce spune acest lucru Sfântul Pavel, duhul lui este răpit și spune: cine este acesta care s-a ridicat la înălțime și a robit robia noastră, și ne-a dat libertate duhovnicească în Hristos? Cine este acesta? "Iar aceea că "S-a suit", ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului?" (Efeseni 4, 9) Cel care S-a pogorât este Cel care S-a înălțat mai presus de ceruri. Într-un anume fel, ca și când Apostolul Pavel s-ar minuna mai mult de pogorârea lui Hristos, în cele mai de jos ale pământului decât de înălțarea Lui mai presus de ceruri. Faptul că S-a înălțat era ceva firesc. Acolo era și mai înainte. Dar, faptul că, Dumnezeu fiind, atotputernic, absolut, Stăpânul fericit al tuturor, a reușit să se smerească pe Sine până la capăt, să se așeze pe Sine mai prejos de orice făptură, să ajungă până la fundul Iadului că să lumineze chiar și cele mai de jos ale pământului, încât să deschidă drum spre cer pentru orice om, pentru orice trup, aceasta este un lucru minunat, acesta este un lucru de prosternat, de închinat, care dă naștere în om iubirii pentru Dumnezeu, când va vedea iubirea până la capăt a lui Hristos : Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit. (Ioan 13, 1) Deci, și monahul, când cunoaște această iubire și etosul lui Hristos, purtat fiind de Duhul lui Dumnezeu, nu încetează să se smerească pe sine și să meargă spre cele de jos, acolo unde a mers și Hristos, până când Îl va întâlni pe Hristos pe fundul Iadului, acolo unde duce în spatele Său toată greutatea existenței întregii lumi.
P. Coman : Acest Hristos este Calea Vieții noastre, Cel care coboară. Și monahul urmează această cale a coborârii.
P Zaharia : Urmează această cale. Domnul a spus de asemenea : Eu sunt Calea! Prin urmare, când monahul apucă această cale care duce spre cele de jos, dobândește pe Hristos ca tovarăș de drum, și El îi transmite starea Lui. În această stare a lărgirii inimii, pe care o primește de la Hristos, devine el însuși purtător al lumii întregi. Cu această harismă, cu această stare pe care i-o transmite Hristos, îmbrățișează tot cerul sfinților și pe toți oamenii, și aduce la Dumnezeu rugăciune de mijlocire pentru toată făptura, cum spune Sfântul Grigorie Palama. De aceea Părinții noștri, când erau întrebați ce este monahul, îl defineau astfel : "rugător pentru lumea întreagă". Dar, cum devine el rugător pentru lumea întreagă? Numai atunci când va merge pe calea aceasta care duce la cele de jos, când se va smeri pe sine până la capăt, și-L va găsi pe Hristos în cele mai de jos ale pământului. Nu pentru a Se pierde, ci pentru a cerceta taina prezenței Sale chiar și în aceste locuri. Ca să nu lase nici un ungher în tot ceea ce există care să nu fie sfințit prin prezența Lui, în așa fel încât omul, oriunde s-ar afla, fie în Iad, fie pe pământ, fie în văzduh, să poată să-L întâlnească pe Hristos. De aceea și după Înălțarea Sa, Hristos, spune un sfânt al Bisericii noastre că a urcat la ceruri încet-încet pentru a sfinți și pe cei din văzduh, pentru ca duhurile răutății care se găsesc acolo să nu poată împiedica pe creștini, când se vor ridica la cer. Aceasta este taina pogorârii și a ridicării care se repetă în viața sfinților și a monahilor.
P Zaharia : Este lucrare lăuntrică care se săvârșește cu puterea Duhului Sfânt. fiindcă nici faptă, nici cuvânt nu se săvârșește fără puterea Duhului Sfânt!
P. Coman : Descrieți-ne puțin și harisma credincioșilor, a credincioșilor simpli, care vin duminica la biserică.
P Zaharia : Harisma credincioșilor este, în general, harisma pocăinței. Aceasta este și a noastră a tuturor. Oricine ai fi, și patriarh, și monah, și credincios simplul, toți avem nevoie de harisma pocăinței. Evanghelia lui Hristos începe cu cuvântul : "Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!", și se termină cu : "Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, și propovăduiți pocăința la toată lumea". Domnul începe Evanghelia cu pocăința și sfârșește Evanghelia cu pocăința. Astfel, toți încercăm să avem pocăință și să avem un contact cu Hristos, să dăm naștere unui spațiu în inima noastră în care duhul nostru să se poată mișca ușor acolo și să dialogheze cu Hristos.
În felul acesta, atunci când mergem la biserică nu este nevoie să facem cruci mari și mișcări spectaculoase și să arătăm evlavie. Ci, simplu, să stăm ca și când nu ne-am vedea, cu dialog intens în spațiul inimii noastre pe care l-am creat prin pocăință. Acesta are valoare. Toți cei care venim la biserică ne străduim să aducem cu noi acest dar al pocăinței, pe care l-am lucrat în spațiul nostru privat. Ne străduim să-l aducem la biserică. Și preotul, prin rugăciunea lui va lua toate darurile credincioșilor, le va pune pe toate la un loc, în Cinstitele Daruri, în pâinea și vinul aduse pentru a se preface în Trupul și Sângele Domnului, și le aduce ofrandă lui Dumnezeu zicând : "Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate". Și toate rugăciunile, toată dragostea, toată credința, toată nădejdea pe care le au credincioșii pentru mântuirea lor urcă înaintea lui Dumnezeu. Toate rugăciunile pe care duhul lor le-a adus în Liturghie, în ceasul acela se află înaintea lui Hristos, și Hristos revarsă binecuvântarea Lui peste toți și peste toate, peste lumea întreagă. Așa aduce omul viața sa lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie. Și ce face Hristos Domnul? Hristos este credincios făgăduințelor Sale. Face și El același lucru. Primește darurile, ofrandele credincioșilor, care sunt adunate în Cinstitele Daruri de pâine și vin, adică Trupul și Sângele pe care Domnul le are după Înviere, când erau pline de dumnezeire, le sfințește și le îndumnezeiește. Apoi le întoarce la popor cu cuvintele : "Sfintele sfinților!". Adică, în Liturghie, oamenii plini de Har, ai Bisericii, cei care iubesc Biserica, poporul binecredincios al lui Dumnezeu, dăruiesc viața lor lui Dumnezeu și Dumnezeu dăruiește în schimb viața Sa!
P. Coman : Schimb de daruri și schimb de viață!
P Zaharia : Exact! Am spus acest lucru. Dumnezeu dă credincioșilor în schimb viața Sa, adică Se face un schimb de viață în Liturghie. Noi oferim viața noastră mică, limitată...
P. Coman : Și creată!
P. Zaharia : Creată, aveți dreptate! Și Hristos ne oferă viața Sa necreată, nelimitată, infinită. Orice și oricât am oferi noi lui Dumnezeu rămânem slugi netrebnice. Nu putem să comparăm darul nostru cu darul lui Dumnezeu. De aceea și Domnul spune în porunca cea mai mare pe care a dat-o în Evanghelia Sa : "așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți : Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 10). Și toate poruncile dacă le împlinim și toate darurile dacă le aducem, să nu uităm că suntem oameni creați, făcuți. Si trebuie să nu pierdem conștiința netrebniciei noastre, a nimicniciei noastre, pentru ca Dumnezeu să poată continua să ne înnoiască, să ne creeze din nou, deoarece materia este potrivită pentru a fi creată din nimic, ca la începutul creației. Din nimic a adus Dumnezeu toate la ființă. Așa și acum din nimicul smereniei ne creează din nou viața noastră și viața lumii întregi.
P. Coman : Aceasta este taina Biserici și a Dumnezeieștii Liturghii. Credinciosul aduce jertfă cuvântătoare, duhovnicească, care vine din inimă, din duh, din sufletul lui, jertfă înțelegătoare... O aduce lui Dumnezeu prin intermediul preotului, prin pâine și vin și primește în schimb darul lui Dumnezeu. Aceasta este esența.
P Zaharia : Este ceva înfricoșător! De aceea Starețul nostru spunea că atâta timp cât există Liturghie, în lume, care se aduce cu această conștiință lui Dumnezeu, Dumnezeu va ține lumea. Dumnezeu va ține lumea și pentru rugăciunile drepților, ale sfinților, dar și pentru săvârșirea bine-plăcută lui Dumnezeu a Sfintei Liturghii. Pentru aceste două motive.
P. Coman : Îmi amintesc o întrebarea care vi s-a pus în aceste zile: Ce facem cu păcatele noastre? Ce se întâmplă cu multele noastre păcate în acest cadru al schimbului de daruri dintre oameni și Dumnezeu?
P. Coman : Mi se pare că noi, credincioșii vremurilor de acum, ne ocupăm poate mai mult cu păcatele noastre decât să ne preocupe posibilitatea pe care o avem de a ne împărtăși de Hristos, de a face acest schimb de viață cu Dumnezeu.
P. Coman : Ne-ați vorbit foarte frumos și chiar ne-a impresionat să vă auzim vorbind despre rolul rușinii în Taina Spovedaniei. Spuneți-ne câteva cuvinte!
P Zaharia : Am spus că atunci când omul ajunge la pocăință, vine cu rușine la duhovnicul său preot și se mărturisește. Această rușine îi aduce smerenie și pentru această smerenie Dumnezeu îi dă Har în Taina Spovedaniei și iese din Taină schimbat, renăscut, înveselit. Așa cum cei din vechime când urcau în templul lui Solomon coborau după aceea treptele cântând și veselindu-se, deoarece simțeau Harul nestricăcios și bucuria prezenței lui Dumnezeu în templul lui Dumnezeu.
Îmi aduc aminte, când am devenit duhovnic, eram foarte tânăr, aveam treizeci și opt de ani, și Starețul mi-a spus: "Ia aminte, atunci când spovedești pe oameni, să nu-i vezi așa cum sunt, ci așa cum pot deveni cu Harul lui Hristos. Adică să-i cinstești, pe fiecare dintre ei să-l cinstești și, dacă este posibil, să te pui pe tine mai prejos decât toți, deoarece în ceasul respectiv, credinciosul are cu sine tot cerul sfinților, deoarece Dumnezeu se bucură pentru un păcătos care se întoarce la casa Tatălui său". Când vin oamenii la tine, îmi repeta, să nu-i vezi așa cum sunt, ci așa cum ar putea deveni cu Harul lui Hristos. Adică preotul nu poate să-i ajute pe oamenii care vin la el dacă nu-i cinstește mai mult chiar decât pe sine însuși. Cinstindu-i, aceștia se vor arăta tot mai dispuși să primească cuvântul său și, în felul acesta, să primească lăsarea păcatelor prin Taina Spovedaniei dar și Harul lui Hristos. Și cu cât mai profundă este smerenia și rușinea pe care o simt când vin la spovedit, cu atât mai puternic va fi Harul pe care-l primesc pentru înnoirea vieții lor.
P. Coman : Părinte Zaharia, dacă mai aveți bunăvoință încă puțin, întrucât, smerit, slujesc studiile teologice universitare, aș vrea să vă întreb și în legătură cu tema cunoașterii lui Dumnezeu, a gnoseologiei teologice. Părintele dumneavoastră duhovnicesc, Sfântul Sofronie, s-a ocupat în cărțile sale foarte mult cu acest subiect, ca și isihasmul în general. Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar și părinti niptici contemporani cu noi, ne spun că temelia, sursa cunoașterii teologice este experiența nemijlocită a lui Dumnezeu, experiența nemijlocită a celor dumnezeiești, a luminii dumnezeiești necreate, în timp ce noi, teologii universitari ne bazăm mai mult pe cărți, cum spunem...
P Zaharia : Ce să vă spun!? Este foarte simplă problema. Teologia, așa cum spune Starețul nostru, este o povestire a întâlnirii pe care a avut-o omul cu Dumnezeu. Și nu este numai o relatare, ci este însoțită și de o stare anume pe care a transmis-o omului această întâlnire cu Dumnezeu. Așa că teologia, adevărata teologie, cunoașterea lui Dumnezeu este starea duhovnicească. Această stare o dobândim prin pocăință și prin educația pe care o primim în Biserică de la părintii noștri duhovnicești. Cu cât crește Harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, cu atât crește și iubirea pentru Hristos. Iar această dragoste pentru Hristos ne va face familiari cu Persoana lui Hristos, încât vom vorbi ca prieteni ai lui Hristos, și cuvântul nostru va fi dres ca de sarea Harului lui Hristos.
P. Coman : Dar teologii, Părinte, susțin că avem Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi și pe Sfinții Părinti, avem o întreagă literatură patristică...
P Zaharia : În parte au dreptate...
P. Coman : Nu sunt suficiente?
P Zaharia : Nu sunt suficiente! În Sfintele Scripturi avem păstrate cuvintele lui Dumnezeu în acest limbaj scris. Pentru noi este, însă, cu folos să ne trudim continuu ca să sălășluiască Cuvântul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, cum spune Apostolul : "Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu belșug" (Col. 3, 16). Dacă Îl iubim, Îl avem în mintea noastră, în inimă, vor veni momente când acest cuvânt, care este ca un cărbune stins ce trebuie atins de flacăra Harului lui Dumnezeu, îl aprinde și devine cărbune aprins, așa cum spune Prorocul Isaia: "Iată, s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți". (Isaia 6, 7). Este corect ceea ce spun. Trebuie să ne ocupăm cu lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, dar să nu uităm că avem nevoie și de intervenția nemijlocită a Harului lui Dumnezeu, să se aprindă cărbunii pe care i-am adunat înlăuntrul nostru, și să devină cărbuni care să ne curățe de tot păcatul și de toată fărădelegea, așa cum spune prorocul.
P. Coman : Și Apostolul Pavel ne spune că tot ceea ce cunoaștem despre Dumnezeu cunoaștem de la Duhul Sfânt. Ceea ce cunoaștem propovăduim cu cuvinte învățate de la Duhul, și le propovăduim oamenilor duhovnicești, adică oamenilor care au Duhul Sfânt.
P Zaharia : Sunt multe ziceri în acest sens... Părintele nostru, Sfântul nostru, Sfântul Siluan, al nostru al tuturor... - spun al nostru, pentru că este "bunicul nostru", a fost Părintele duhovnicesc al Părintelui nostru - el spunea că un lucru este să crezi în Dumnezeu, este ca și când ai cunoaște despre Dumnezeu, și altceva este să cunoști personal pe Dumnezeu. Spunea, de asemenea, în această istorică întâlnire a lui cu Sfântul Stratonic, că oamenii desăvârșiți, care-L cunosc desăvârșit pe Dumnezeu nu vorbesc din mintea lor, ci spun exact ceea ce le dă Duhul Sfânt. Aceasta este teologia. Aceasta este teologia harismatică prin excelentă. Dar nu putem să eliminăm și cealaltă teologie, despre care am vorbit, cea teoretică, universitară, deoarece este necesară pentru viața istorică a Bisericii. Trebuie să aibă, însă o corectă orientare, cum spune și Sfântul Ioan Scărarul : "lumina monahilor sunt îngerii, lumina celor din lume sunt monahii". Există această distincție.
Mi-e rușine că spun acest lucru pentru că eu nu sunt un monah bun, dar potrivit acestui cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul este și tema teologiei. Trebuie să existe o ierarhizare și trebuie să avem o definire corectă. De aceea alergăm la Bătrânii din pustie, ca să-i cunoaștem, deși nu au fost niciodată la universități. Câțiva au fost, câțiva dintre cei care astăzi au fost trecuți în rândurile sfinților au trecut prin universități, unul-doi, poate și alții pe care nu-i cunoaștem. Dar, cei mai multi dintre cei care au fost trecuți în rândul sfinților nu au absolvit nici școala primară și, totuși, cuvântul lor era ca un izvor de ape multe, cum spune Apocalipsa. Duhul Sfânt răsună în inima lor și aceste ecouri erau exprimate pentru a folosi poporului.
P. Coman : Mai este și problema înțelegerii! Avem Dumnezeieștile Scripturi, avem pe Sfinții Părinți, avem Liturghia, avem textele liturgice, dar în ce condiții se ajunge la o înțelegere corectă a lor?
P Zaharia : Se ajunge la ea când păstrăm îndreptarul pe care ni l-au lăsat Părintii noștri, canonul smereniei... Urmând Părinților noștri! De fiecare dată când se defineau dogmele la Sinoadele Ecumenice, se începea cu fraza: "Urmând Părinților noștri, definim aceasta și aceasta...". Așa și noi, nu vom rătăci departe de calea lui Dumnezeu, dacă urmăm smerit Sfinților Părinți. Acesta este semnul oamenilor născuți din nou.
P. Coman : Părinte Zaharia, încă două întrebări mici. Una are legătură cu poate cel mai central punct al învățăturii Sfântului Sofronie, tema principiului ipostatic, despre care ați scris în teza dumneavoastră de doctorat, care a fost publicată recent și în traducere românească. Spuneți-ne în rezumat, în câteva cuvinte în ce constă principiul ipostatic sau persoana?
P Zaharia : Sfinții lui Dumnezeu sunt gura lui Dumnezeu, prin care se dă răspuns la problemele tuturor oamenilor din vremea lor. Sunt semnul lui Dumnezeu în vremea lor. În epoca noastră, toți oamenii, în toate domeniile educației, ale școlii, ale științelor, ale artelor,... oamenii încearcă să definească ce este persoana, în psihologie, în filosofie... Și Starețul nostru dă răspuns la întrebarea aceasta. Adevărata persoană este chip al lui Hristos, care poartă înlăuntrul său desăvârșită plinătate dumnezeiască, energia dumnezeiască și plinătate omenească a întregii omeniri, deoarece dă naștere rugăciunii pentru toți oamenii. Persoana este ipostasul adevărat. Persoană adevărată, ipostas adevărat sunt toți sfinții lui Dumnezeu care, prin mijlocirea rugăciunilor lor, aduc la Dumnezeu toată făptura. Aceasta, în două cuvinte!
P. Coman : Mulțumesc! Și, ultima întrebare : dacă v-ar cere cineva să vorbiți despre darul pe care l-ați face Sfinția Voastră în această lună, darul pentru Crăciun ce i-ați spune?
P. Coman : Cum se poate face aceasta?
P Zaharia : Prin viețuirea noastră smerită, prin rugăciunea noastră, prin cuvântul nostru, dar mai ales prin smerenia noastră, prin dragostea noastră să dăm mărturie că suntem ucenici ai acestui Învățător ceresc de negrăit, ai lui Hristos. Prin urmare, dacă vrem să facem cel mai mare dar semenului nostru, să i-L dăruim pe Hristos. Dacă-L avem pe Hristos putem să oferim aproapelui nostru cel mai mare dar. Așa cum Sfântul Apostol Petru, când urca spre Templul lui Solomon și un om neputincios Îi cerea milostenie, și i-a spus, privindu-l în ochi : "uite, aur și argint nu am. Ceea ce am aceasta îți dau. În numele lui Iisus Hristos, scoală-te și umblă!". Dacă putem să spunem și noi ca Apostolul : "ceea ce am, aceea îți dau", și să fim de folos aproapelui nostru, atunci facem dar aproapelui nostru pe Hristos, cel mai mare dar.
P. Coman : Părinte Zaharia, vă mulțumim din inimă pentru acest dialog!
P Zaharia : Să mă iertați!
P. Coman : Crăciun fericit să aveți! Urări pentru întreaga obște a Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul, unde viețuiesc și monahi români. Unul dintre ei, tinerel, Părintele Sofronie, v-a însoțit în această călătorie și ne-am bucurat de el.
P Zaharia : Pentru noi nu există naționalitate. Pentru noi, există Hristos și mădularele lui Hristos, credincioșii. Și o singură Biserică..
P. Coman : Am auzit de mai multe ori în aceste zile exprimarea acestei conștiințe a unei singure Biserici, sfinte, sobornicești și apostolice...
P Zaharia : În tot locul stăpânirii Domnului, o singură Biserică în tot locul stăpânirii Domnului. De aceea acolo unde se prinde cu adevărat Harul sfințeniei, Harul dumnezeirii, conceptul de naționalitate dispare. Rămân numai oameni ai lui Dumnezeu. Iertați-mă!
P. Coman : Amin! Mulțumim !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu