P. Ciprian Mega despre încrederea în oameni și singurătatea cu Dumnezeu

* Când alegi să crezi din nou după ce ai fost trădat, nu o faci din slăbiciune, ci din puterea crucii pe care ți-ai asumat-o.

* Când rămâi singur cu Dumnezeu, nu mai aștepți ca oamenii să-ți dovedească ceva, nu mai aștepți ca oamenii să fie de încredere. Descoperi că a avea încredere nu înseamnă să fii naiv, ci să fii liber să crezi în cel care te a înșelat anterior.

Bun găsit, dragi prieteni, de aici, din catacomba urbană, unde vom începe imediat privegherea în cinstea Sfântului Mare Mucenic Mina. Până atunci aș vrea să vorbim despre o formă de singurătate. O singurătate care nu înseamnă despărțire, ci înseamnă luminare în lucrarea harului : singurătatea cu Dumnezeu. 

Mulți cred că a rămâne singuri cu Dumnezeu înseamnă a nu mai avea încredere în oameni, dar în realitate cred că este exact invers. Singurătatea cu Dumnezeu nu distruge încrederea, ci cumva o vindecă. 

Apostolul de astăzi, din cea dintâi epistolă către Tesaloniceni (1, 2-3), ne arată începutul acestei vederi lăuntrice:

Mulțumim lui Dumnezeu totdeauna - spune Sfântul Apostol Pavel - pentru voi toți [şi vă pomenim în rugăciunile noastre,], aducându-ne aminte neîncetat [înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru,] de lucrul credinței voastre, de ostenea iubirii și de stăruința nădejdii voastre în Domnul Iisus Hristos. 

Aceasta este o definiție a vederii lăuntrice, pentru că numai omul care lucrează, omul care iubește și care stăruie în vederea aceasta către Dumnezeu, doar acela poate vedea cu adevărat. 

Iar Evanghelia [de la Luca, cap. 10, 23-24] continuă cu aceeași fericire tainică. Spune: 

Fericiți sunt ochii care văd cele ce vedeți voi! Căci [zic vouă:] mulți prooroci și regi au voit să vadă ceea ce vedeți voi dar n-au văzut [şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit]. 

Aici se află, de fapt, rădăcina acestei vederi duhovnicești : singurătatea cu Dumnezeu. 

 

Singurătatea cu Dumnezeu este acea tăcere curățitoare în care încetează zgomotul lumii și rămâne doar inima. Si rămâi inimă către inimă, față către Față, cu Creatorul. 

Iair, mai marele sinagogi despre care amascultat ieri la dumnezeiască liturghie, era un om al rânduielii și al prestigiului. Dar, ați văzut, când fiica lui se stinge, tot sistemul care îi dădea sens se dovedește gol și fără sens. Legea nu mai mântuiește, forma nu mai salvează, și atunci el vine și cade la picioarele lui Iisus. Si, din verticala autorității, coboară practic la orizontala aceasta, a smereniei. Si acolo, în praful drumului, se deschid ochii lui Iair. Hristos nu-i oferă o doctrină, ci oferă o prezență și spune: „Nu te teme, tu numai să crezi." Si-l duce pas cu pas prin noaptea aceasta a zbaterilor lăuntrice, îl duce către trăirea credinței. Când vestea morții vine, Iair este împins în sigurătatea acestei decizii : ori rămâne în logica morții în care se afla, ori intră în logica lui Hristos, unde moartea este un simplu somn. Acolo se naște vederea duhovnicească. Pentru că, în tăcerea casei, Hristos vine și alungă gălăgia plângerilor și spune: „Fetițo, scoală-te!" Și nu doar fata se ridică la porunca lui Hristos, ci și privirea lui Iair, conștiința lui Iair. Din acel moment, el nu mai vede lumea cum o vedea înainte. Vede că Dumnezeu nu este o idee, ci este Cel care te ridică. 

 Aceeași pedagogie se repetă peste veacuri și în viața Sfântului Nectarie,  prăznuit ieri. Un ierarh smerit, defăimat, îndepărtat, un ierarh acuzat pe nedrept, care a rămas credincios Bisericii chiar și atunci când sistemul ecleziastic i s-a întors împotrivă. A primit Sfântul Nectar exilul interior, tăcerea, rugăciunea, munca tainică și răbdarea, și în această singurătate, singurătate cu Dumnezeu, ochii lui lăuntrici s-au curățit. Ați văzut, fără scandal, fără replici, fără justificări, acolo unde alții ar fi ridicat glasul, el și-a pus inima înaintea lui Dumnezeu. Si din acea tăcere s-a născut o lumină care vindecă și astăzi. 

Diferența dintre Iair și Sfântul Nectarie este doar de ritm - diferența descoperirii Împărăției, mă refer. Iair a fost luminat într-o clipă, Sfântul Nectarie într-o viață întreagă. Dar drumul este același: demitizarea sistemului, căderea în smerenie, tăcerea, rămânerea și întoarcerea întotdeauna la Hristos. 

Dumnezeu nu se arată celor care au totul clar, ci celor care au pierdut sprijinul lumii și caută sprijinul Mântuitorului. Și aici se atinge miezul temei de astăzi : încrederea. Dumnezeu a pus în noi o nevoie puternică de încredere ca pe o chemare la comuniune. Fără ea iubirea devine imposibilă, iar viața un fel de contract de garanții. Numai că încrederea omenească este atât de fragilă, este amestecată cu frică și cu nevoia aceasta de reciprocitate. Ne apropiem de oameni adesea nu ca să iubim, ci ca să ne confirme prezența noastră. Și atunci inevitabil vine suferința pentru că niciun om nu poate purta absolutul altuia. Dar suferința nu este sfârșitul încrederii. Suferința e poarta prin care învățăm credința adevărată, încrederea care nu se sprijină pe om, ci se sprijină pe Dumnezeu. Când rămâi singur cu Dumnezeu, nu mai aștepți ca oamenii să-ți dovedească ceva, nu mai aștepți ca oamenii să fie de încredere. Descoperi că a avea încredere nu înseamnă să fii naiv, ci să fii liber să crezi în cel care te a înșelat anterior. 

Sfântul Isaac Sirul spune așa: 

"Când nu mai aștepți nimic de la oameni, abia atunci iubești cu adevărat. Abia atunci încrederea încetează să fie un contract și devine un dar." 

Pe cruce Hristos nu a spus: „Vedeți că M-ați trădat!", ci a spus: „Iartă-i, Părinte, că nu știu ce fac." Aceasta este încrederea lui Dumnezeu în om! E încredere care nu se naște din dovezi, ci se naște din iubire și se naște din primirea celui care te-a trădat. Ea vede nu ce e omul acum, ci vede ce poate deveni omul în lucrarea lui Dumnezeu, în perspectiva lucrării lui Dumnezeu. Și da, încrederea este o cruce! Cei care iubesc, vor fi răstigniți de cei pe care i-au iubit. Dar fără această răstignire nu există o înviere a inimii. Adevărata încredere moare mereu în dezamăgiri, dar înviază de fiecare dată în șansa aceasta uriașă, care este iertarea. Când alegi să crezi din nou după ce ai fost trădat, nu o faci din slăbiciune, ci din puterea crucii pe care ți-ai asumat-o.

Singurătatea cu Dumnezeu nu te face neîncrezător, singurătatea cu Dumnezeu îți oferă acea gândire limpede, să vezi către Împărăție. Nu te închide în tine, ci te deschide în lucrarea lui Dumnezeu. Și atunci, încrederea nu mai este o orbire, ci este o vedere înainte, nu mai este o nevoie, ci este milă- milă și binecuvântare. Pentru că adevărata încredere nu este despre cât merită oamenii să te încrezi în ei, ci despre cât de mult poate Dumnezeu a lucra în acei oameni. 

De aceea, noaptea aceasta, în lumina privegherii acestui mare sfânt, Sfântul Mare Mucenic Mina, cel care i-a apărat și-i apără pe cei nedreptățiți, ar trebui să ne amintim că Dumnezeu nu Se descoperă în mulțimi, ci în tăcerea inimii care a învățat să ierte. Acolo, în singurătatea cu Dumnezeu, abia acolo începe adevărata vedere și din ea se hrănește Biserica vie, Biserica lui Iisus Hristos, pe care a curățat-o cu scump Sângele Său. 

Vă doresc o seară binecuvântată! 

*

***

*

LEGATURI:

• Sf. Paisie Aghioritul și Părintele Savatie Baștovoi despre noblețea duhovnicească

Am văzut odată un film despre Timur Lenk, un film făcut acum, așa încât eu nu știu dacă aceea este o legendă păstrată de poporul cazac,  sau este o scenă propusă de regizor și scenarist. Se intampla acolo că tatăl copilului Timur era căpetenie peste niște triburi răzlețitie. Ele erau în dezbinare, și el mergea prin stepă cu băiatul lui și au văzut mai mulți cazaci care stăteau jos și mâncau. Ei au trimis pe cineva și i-a zis: vino și bea apă cu noi. La care, cineva care îl însoțea i-a zis: ei sunt dușmanii tăi. Nu bea apă pentru că s-ar putea să te otrăvească. Dar, el le-a răspuns: dacă eu, care sunt căpetenie voi încălca obiceiul nostru, și nu voi bea apă, ce se va întâmpla atunci,  astfel, cu noi? Și a mers, și a băut apa, și apa era otravită și el a murit.  

Acum, am stat și m-am gândit la întâmplarea asta, cât îi ea de adevărată, și n-am putut să nu-mi aduc aminte de cuvintele lui Hristos care spune: chiar de veți mânca, veți bea ceva de moarte, și veți avea credință, nu vă va vătăma. 

Uitați-vă câtă libertate ne-a dat Hristos în noblețea noastră, încât noi, cu nadejdea în El să nu avem această grijă și această temere: să căutăm prin farfurii, să ne punem slugile să guste înaintea noastră, așa cum fac împărații lumii. El ne-a dat această noblețe încât noi putem bea această apă otravită, din mâna dușmanului nostru, fără să purtăm grijă dacă vom muri sau nu. El poate să prefacă otrava în licoarea vieții, dătătoare de viață. Aceasta este o poruncă dată de Hristos. Și noblețea înseamnă a putea bea apă din mâna dușmanului tău.

Va dați seama cum ar arata lumea de astăzi dacă așa ar face bărbații care trăiesc în lume? Spun bărbații, pentru că după ei se iau și femeile. Dar dacă bărbatul viclenește, dacă bărbatul este fricos, dacă bărbatul este îndoielnic, ce putem vorbi despre femeie, al cărui cap este bărbatul, cum spune Hristos?!

Am zis că pana la urmă noblețea este încredere, încrederea în celălalt. Și observați dumnevoastră ce se întâmplă în lumea noastră: tot ce vedeți este o luptă împotriva încrederii. Toată mașinăria, toată presa, toată televiziunea s-a inventat pentru a zdruncina încrederea in celălalt. O singură grijă are lumea de azi: să ne arate că și cel mai bun om poate greși. Dar știm asta, oameni buni, pentru că si noi avem greșeli. Oare despre asta dorim noi să aflam? Și uitați-vă care este rezultatul: nu mai are încredere frate în frate. Când e tata pe moarte se grăbește să facă actele de împărțire a casei, ca nu cumva să piardă la proces. Se căsătoresc oamenii și fac contracte, ca nu cumva la divorț să ia averea. Și lucrul acesta devine normal! Voi vă dați seama în ce nebunie am ajuns? Nicaieri, niciodată în lume, nicio cultură din lume n-a avut așa ceva!

Mă tem eu, fraților, că sunt credințe pe lumea asta, care nu-L au pe Hristos, și care nu au noblețe, și nu-L au pe Cel care a venit, și a mers la moarte din noblețe... Păi ce este încrederea? Vă dați seama că Hristos, care este Dumnezeu, și știa tot, și știa că-L răstignesc, totuși a mers cu această încredere?! - Eu cred că până în ultima clipă. 

Este un paradox: știa că Îl vor omorî, dar totuși cu încredere în ei, și d-asta i-a spus lui Iuda: Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? Nu l-a numit: trădătorule, mincinosule, ai mâncat cu Mine, te-am făcut Apostol, ți-am dat dar să faci minuni, și tu mă vinzi! I-a zis: Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?  Deci [sunt popoare, religii care] n-au avut un astfel de Învățător blând, Care a mers la moarte, fiind Atotputernic - și a mers la o moarte despre care știa -, din încredere, din dragoste. Aceste popoare nu au astfel de credințe, dar vedeți voi că ei, în filmele lor învață noblețea? Ia uitați-vă la filmele noastre, ia uitați-vă la învățătorii noștri! Duceți-vă la părintele și vedeți cum vă ia hârtie, zapis, să se asigure că nu vei vinde. Vindeți, cumpărați ceva! Doamne ferește în ce am ajuns! Doamne ferește în ce am ajuns! Spun asta, pentru că am crescut de mic pe încredere, și am fost șocat să intru în viața asta foarte, foarte mincinoasă, lipsită de orice noblețe! Ce să mai spunem, dacă noi ne spovedim și nu avem încredere că va păstra preotul taina?! Despre ce fel de noblețe să mai vorbim noi?

Faceți tot ce puteți ca să păstrați încrederea în celălalt! Dacă ați pierdut-o, luptați pentru ea, daca o aveți mulțumiți lui Dumnezeu și înmulțiți-o! Preferați să pierdeți de o sută de ori în viața aceasta, pentru că și Hristos a zis: cine va dori să-și câștige sufletul său, îl va pierde în lumea aceasta, și cine îl va pierde pentru aproapele său – adică se va lăsa amăgit, se lasă trădat -, îl va câștiga.

Este foarte strașnică vremea în care trăim, din cauza că avem puse asupra noastră zi și noapte tunurile acestea ale minciunii, care bat în zidurile dragostei, și zdruncină încrederea, și de peste tot sunt numai crăpături și surpături și fisuri, și apa minciunii și a neîncrederii a umplut cetatea noastră. S-o dăm afară! Foarte strașnic lucru se întâmplă!