Sf. Paisie Aghioritul și Părintele Savatie Baștovoi despre noblețea duhovnicească

Sf. Paisie Aghioritul:

+ Noblețea este dreptate duhovnicească.

+ Nu folosi logica, fiindcă noblețea este în afara logicii. Voi vreți să aranjați lucrurile cu logica omenească, cu dreptatea lumească. Unde este dreptatea duhovnicească? Nu am spus că omul, cu cât este mai duhovnicesc, cu atât are mai puține drepturi în această viață? Omul duhovnicesc doar dăruiește și niciodată nu caută să primească!

+ Adevărata sensibilitate are noblețe.

+ Noblețea are și ea vitejie, căci atunci lucrează inima.

+ Totul este ca omul să dobândească noblețea duhovniceasca. Atunci se înrudește cu Dumnezeu Nimic altceva nu-L înduioșează atât de mult pe Dumnezeu ca noblețea. Ea este receptorul Harului dumnezeiesc.

Părintele Savatie Baștovoi:

+ Noblețea înseamnă a putea bea apă din mâna dușmanului tău.

+ O singură grijă are lumea de azi: să ne arate că și cel mai bun om poate greși. Proștii se bucură când văd dreptul clătinându-se. Ei cred că și el a devenit unul dintre ei. Ei cred că de-acuma și el va juca după regulile lor, dar ei sunt iscusiți în regulile minciunii, în dezordine, ei sunt iscusiți în a lupta în întuneric.

+ Faceți tot ce puteți ca să păstrați încrederea în celălalt! Dacă ați pierdut-o, luptați pentru ea, dacă o aveți mulțumiți lui Dumnezeu și înmulțiți-o!

+ Să ne iubim unii pe alții, și așa păstrăm noblețea. Noblețea-i dragoste, măi! Ce poate să mai fie noblețea asta?! De aici se începe tot! 

Părintele Savatie Baștovoi despre noblețea duhovnicească

Despre noblețe eu am auzit de mic, de foarte de mic, de la tatal meu, numai ca nu am auzit cuvântul acesta: duhovniceasca. Cand a venit vremea sa ma duc la școală, pe la vreo sapte ani, tatal meu mi-a atras atentia ca la scoala, cu siguranta, ma voi bate cu diversi copii, pentru ca asa era lumea in care traiam si tata incuraja astfel de relatii intre baieti. Si atunci mi-a zis: daca o sa te bata baieti cu pana la trei ani mai mari decat tine sa nu vii la mine sa te plangi, numai daca au cu trei ani mai mult. Desigur, nu am mai ajuns sa ma plang nici cand ma bateau si cei cu trei ani mai mari [decat mine]. Pentru asta el mi-a dat sa-mi cumpar manusi de box, si m-a invatat sa ma bat, ca tata boxase in armata sovietica, facuse trei ani de armata si era si oleaca de sportiv. Deci m-a invatat tata sa ma bat si mi-a spus niste reguli pe care trebuia sa le respect, atunci cand ma bat. Una dintre aceste reguli era ca atunci cand il dau jos pe adversarul meu de sapte ani, trebuie sa-l astept sa se ridice. Aceasta, mi-a zis el, este nobletea! Asa trebuie sa fie un barbat.

Si, inchipuiti-va dumneavoastra ca ma bateam eu odata cu un copil de varsta mea – va inchipuiti cum arata o bataie la varsta aia -, si-l pun eu odata jos, si il pun a doua oara si ma ridic, si-l pun a treia oara jos, pana cand am nimerit eu jos si atuncea m-a batut. Si eu am fost intr-un foarte mare şoc. Şocul meu nu a fost durerea, ca nu e asa de mare durerea la varsta aia. Şocul meu a fost: cum a incalcat el regula? Cum a putut el sa ma bata daca eu am nimerit jos? Mie nici nu mi-a trecut prin cap ca el nu stia aceasta regula, pentru ca tatal lui nu l-a invatat asa. El stia ca trebuie sa invinga cu orce pret. Noi, in schimb, stim ca trebuie sa invingem numai cu pretul dreptatii.

Si, atuncea, m-am gandit: ce inseamna pana la urma nobletea? Nobletea inseamna increderea mea ca el va juca drept, se va lupta dupa regulile nobletei, ale adevarului. Si, iata, aceasta incredere a mea m-a facut sa pierd acea lupta. Si asta m-a marcat pe mine, si am mai patit-o si cu alte ocazii, insa s-a intamplat in asa fel ca eu nu mi-am pierdut increderea in oameni. Si intotdeauna eu am ales sa joc dupa reguli. Acuma am inteles ca am ales sa joc dupa reguli pentru ca… l-am iubit pe tatal meu. Asta inteleg eu ca inseamna nobletea, si duhovniceasca totodata: sa nu lasam lupta si sa recurgem la viclesuguri doar cu scopul de a invinge, din dragoste pentru cel care ne-a lasat o porunca…

Am vazut odata un film despre Timur Lenk, un film facut acum, asa incat eu nu stiu daca aceea este o legenda pastrata de poporul cazac sau este o scena propusa de regizor si scenarist. Se intampla acolo ca tatal copilului Timur era capetenie peste niste triburi razletitie. Ele erau in dezbinare, si el mergea prin stepa cu baiatul lui si au vazut mai multi cazaci care stateau jos si mancau. Ei au trimis pe cineva si i-a zis: vino si bea apa cu noi. La care, cineva care il insotea i-a zis: ei sunt dusmanii tai, nu bea apa pentru ca s-ar putea sa te otraveasca. Dar, el le-a raspuns: daca eu, care sunt capetenie voi incalca obiceiul nostru, si nu voi bea apa, ce se va intampla atunci astfel cu noi? Si a mers, si a baut apa, si apa era otravita si el a murit. Acum, am stat si m-am gandit la intamplarea asta, cat ii ea de adevarata, si n-am putut sa nu-mi aduc aminte de cuvintele lui Hristos care spune: chiar de veti manca, veti bea ceva de moarte, si veti avea credinta, nu va va vatama. Uitati-va cata libertate ne-a dat Hristos in nobletea noastra, incat noi, cu nadejdea in El sa nu avem aceasta grija si aceasta temere: sa cautam prin farfurii, sa ne punem slugile sa guste inaintea noastra, asa cum fac imparatii lumii. El ne-a dat aceasta noblete incat noi putem bea aceasta apa otravita, din mana dusmanului nostru, fara sa purtam grija daca vom muri sau nu. El poate sa prefaca otrava in licoarea vietii, datatoare de viata. Aceasta este o porunca data de Hristos. Si nobletea inseamna a putea bea apa din mana dușmanului tau.

Va dati seama cum ar arata lumea de astazi daca asa ar face barbatii care traiesc in lume? Spun barbatii, pentru ca dupa ei se iau si femeile. Dar daca barbatul vicleneste, daca barbatul este fricos, daca barbatul este indoielnic, ce putem vorbi despre femeie, al carui cap este barbatul, cum spune Hristos?!

Am zis ca pana la urma nobletea este incredere, increderea in celalalt. Si observati dumneavoastra ce se intampla in lumea noastra: tot ce vedeti este o lupta impotriva increderii. Toata masinaria, toata presa, toata televiziunea s-a inventat pentru a zdruncina increderea in celalalt. O singura grija are lumea de azi: sa ne arate ca si cel mai bun om poate gresi. Dar stim asta, oameni buni, pentru ca si noi avem greseli. Oare despre asta dorim noi sa aflam? Si uitati-va care este rezultatul: nu mai are incredere frate in frate. Cand e tata pe moarte se grabeste sa faca actele de impartire a casei, ca nu cumva sa piarda la proces. Se casatoresc oamenii si fac contracte, ca nu cumva la divort sa ia averea. Si lucrul acesta devine normal! Voi va dati seama in ce nebunie am ajuns? Nicaieri, niciodata in lume, nicio cultura din lume n-a avut asa ceva!

Ma tem eu, fratilor, ca sunt credinte pe lumea asta, care nu-L au pe Hristos, si care nu au noblete, si nu-L au pe Cel care a venit, si a mers la moarte din noblete... Pai ce este increderea? Va dati seama ca Hristos, care este Dumnezeu, si stia tot, si stia ca-L rastignesc, totusi a mers cu aceasta incredere – eu cred ca pana in ultima clipa. Este un paradox: stia ca il vor omori, dar totusi cu incredere in ei, si d-asta i-a spus lui Iuda: Prietene, cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului? Nu l-a numit: tradatorule, mincinosule, ai mancat cu Mine, te-am facut Apostol, ti-am dat dar sa faci minuni, si tu ma vinzi! I-a zis: Prietene, cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?  Deci [sunt popoare, religii care] n-au avut un astfel de Invatator bland, Care a mers la moarte, fiind Atotputernic - si a mers la o moarte despre care stia, din incredere, din dragoste. Aceste popoare nu au astfel de credinte, dar vedeti voi ca ei, in filmele lor invata nobletea? Ia uitati-va la filmele noastre, ia uitati-va la invatatorii nostri! Duceti-va la parintele si vedeti cum va ia hartie, zapis, sa se asigure ca nu vei vinde. Vindeti, cumparati ceva! Doamne fereste in ce am ajuns! Doamne fereste in ce am ajuns! Spun asta, pentru ca am crescut de mic pe incredere, si am fost socat sa intru in viata asta foarte, foarte mincinoasa, lipsita de orice noblete! Ce sa mai spunem, daca noi ne spovedim si nu avem incredere ca va pastra preotul taina?! Despre ce fel de noblete sa mai vorbim noi?

Faceti tot ce puteti ca sa pastrati increderea in celalalt! Daca ati pierdut-o, luptati pentru ea, daca o aveti multumiti lui Dumnezeu si inmultiti-o! Preferati sa pierdeti de o suta de ori in viata aceasta, pentru ca si Hristos a zis: cine va dori sa-si castige sufletul sau, il va pierde in lumea aceasta, si cine il va pierde pentru aproapele sau – adica se va lasa amagit, se lasa tradat -, il va castiga.

Este foarte strasnica vremea in care traim, din cauza ca avem puse asupra noastra zi si noapete tunurile acestea ale minciunii, care bat in zidurile dragostei, si zdruncina increderea, si de peste tot sunt numai crapaturi si surpaturi si fisuri, si apa minciunii si a neincrederii a umplut cetatea noastra. S-o dam afara! Foarte strasnic lucru se intampla!

D-asta am venit, pentru ca am incredere in voi, si voi, daca ati venit aicea aveti incredere in mine.

Sa va feriti de tradatori, sa va feriti de omul clevetitor si rau, cum scrie si-n Psaltire: cu cel ce vorbea de rau impotriva aproapelui sau, cu acela nu am mancat. Nu trebuie sa fim categorici in sensul prost. Asta nu inseamna ca eu trebuie sa strig: acest om este un rau. Tine taina asta in tine, ca si asta tine de noblete. Sa nu-i descoperi pacatul si neputinta lui, dar sa-l ai aproape ca si cum nu l-ai avea. Pentru ca si raceala asta cand il primesti il va trezi odata. Nu inseamna sa-l dai afara si sa strigi: Vasile a facut cutate si cutare, ca m-a zis la Politie. Dar sa fiti cu mare demnitate in privinta asta.

Niciodata sa nu va legati cu omul care o singura data v-a amenintat, si a incercat sa va santajeze. Cel mai strasnic om, cel mai mic, cel mai fricos, cel mai las om este omul care te ameninta, si mai ales, cand te ameninta cu slabiciunile tale, ca el nu are nici o putere. Puterea lui e din slabiciunile tale. Asa crede el, si [Proorocul] David spune: de ma voi clatina, multi se vor bucura (cf. Ps. 12, 5). Prostii se bucura cand vad dreptul clatinandu-se. Ei cred ca si el a devenit unul dintre ei. Ei cred ca de-acuma si el va juca dupa regulile lor, dar ei sunt iscusiti in regulile minciunii, in dezordine, ei sunt iscusiti in a lupta in intuneric. Si cred: iata, dreptul s-a clatinat, si a cazut la noi in groapa si aici vom face tot ce vrem noi. Dar nu este asa, pentru ca tot Scriptura zice: de sapte ori va cadea dreptul si de fiecare data se va ridica.(Pilde 24, 16) Stiti care este diferenta intre un drept si un pacatos? Nu aceea ca nu cade, dar aceea ca se ridica. Iar acest de sapte ori inseamna, dupa cum spun Sfintii Parinti: fara de sfarsit, ca 7 este numarul infinitului. Adica va cadea si se va ridica, si aici nu caderea se numara, ci ridicarea o numara. Adica chiar de va cadea la nesfarsit, dreptul se ridica. De ce? Pentru ca are incredere, are credinta in Cel care a fagaduit ca mantuieste, si: “pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afara“.

Acuma nici nu stiu ce-i de facut. Toata lumea stie, dar boala asta a tradarii, a neincrederii e cel mai rau si cel mai strasnic lucru care s-a bagat intre noi, mai ales intre crestini. Doamne fereste! Si asa ne vom cunoaste daca suntem crestini, daca vom putea bea apa din mana dusmanului nostru. Sa nu va temeti niciodata, pentru ca Hristos este cu noi pana la sfarstiul veacului. Si orice iarta Dumnezeul nostru, dar spune proorocul David ca barbatul limbut in veac nu se va indrepta (Ps. 139, 11). Si mi-a zis mie un parinte de la noi, care cam face pe nebunul, dar dupa vorba asta mi-am dat seama ca nu-i deloc nebun el. Mi-a zis: Parinte, stii ce inseamna “barbatul limbut nu se va indrepta niciodata“? Limbut adica clevetitor, cel care limbuteste de rau. Adica nu cel care vorbeste pur si simplu mult, caci Sfantul Apostol Pavel vorbea asa de mult, incat la Faptele Apostolilor ne spunea ca a adormit unul, a cazut si-o murit si el [Apostolul Pavel] s-a dus si i-a facut o minune acolo si el a inviat. Dar saracul tanar ascultandu-l a adormit si a cazut de pe fereastra. Asa de mult vorbea, insufletit de Duhul Sfant. Asa ca asta-i cu limbutia, cu rautatea. Si vedeti sa nu ne facem noi insine purtatori ai otravii acesteia, a vasului otravii care se da din mana in mana prin limbile noastre, minciuna asta despre cutare, despre cutare. Nu purtati in gurile voastre apa asta a otravii, ca o sa va otraviti voi insiva intr-o zi.

Acuma cineva imi scrie, ca am deschis eu intr-o zi internetul, si imi spune: Parinte, acuma se intampla ceea ce ati scris in romanul “Diavolul este politic corect”. Acuma ce sa facem, ce masuri sa luam? Nu stiu cum il cheama [Remus Cernea, n.n.]- un destept de prin Parlament nu stiu ce face [propunea ca Biserica sa nu mai fie finantata de la Stat, n.n.]. Zic, mai! Asta e cea mai mica problema prin care trecem acum. Prosti din astia au fost si vor mai fi, de la inceputul lumii pana la sfarsit. Eu ma mir ca ei au tacut pana acuma, cum nu li s-a dat voie sa vorbeasca. Pai Biserica dintotdeauna a fost cu tunurile pe ea. Si asta cine e – cum nu stiu cum il cheama. Mare necaz! Ca o sa luam banii de la Biserica, ca o sa luam aia. Vai de mine ce se va petrece! Dar luati-i pe toti, luati tot si dati-va deoparte ca sa nu mai avem nimic din ce-i al vostru. Ca noi avem al nostru, al Bisericii. Avem pe Hristos, avem dragostea si bucuria asta intre noi, ne bucuram cand ne vedem si avem incredere unul in altul. Asta-i bucuria noastra, asta-i averea noastra. Dar restul luati-l, luati-l si duceti-l in Parlament, duceti in Guvern, duceti in toate vizuinile voastre, bani, aur, tot ce va trebuie, luati. Si aia care vor suferi si sunt legati de ele, trageti-i cu totul, cu bani incolo, cu voi, ca sa ramanem linistiti. Asa ca asta zic eu, sa ne iubim unii pe altii, si asa pastram nobletea. Nobletea-i dragoste, mai! Ce poate sa mai fie nobletea asta?! De aici se incepe tot! Daca n-avem asta, vai de capul nostru! Nici nu va dati seama!

Va spun: sunt oameni fara Hristos care sunt nobili in privinta asta. Sunt sportivi, sunt de alte credinte, sunt atei, sunt oameni de stiinta, care, decat sa spuna o prostie, prefera sa fie demisi, sa-si piarda banii, sa isi piarda casa pentru niste adevaruri trecatoare: cade marul sau nu cade – intelegeti?- dar nu pentru Hristos. Noi stam la cald, inchidem gura, si nu-L marturisim pe Cel care este Viata.

Asa ca de nimic sa nu va temeti, decat ca sa va pierdeti dragostea, sa va pierdeti increderea in celalalt, pentru ca in ceasul ala voi ati murit. Cand nu mai ai incredere in aproapele tau, tu te omori singur. Gata! S-a terminat.

Parintele Dumitru Staniloae vorbea despre Sfanta Treime. Cata-i de grea toata matematica asta a dogmelor ortodoxe, grea, ca nici n-o pot citi. Am incercat sa citesc odata teologia Sfantului Grigorie Teologul. Am citit primele doua, au mai mers, dar dupa aia nu mai intelegeam nimic, si am zis ca mai bine raman eu asa, mai bine sa simt aicea [in inima] decat sa lamuresc. Ia uitati ce spune: dragostea e cea mai mare taina, singurul rost pe lume, dar, nu este destul, ea nu poate fi traita in doi, trebuie sa fie al treilea, martorul. Noi, cand iubim traim cea mai mare bucurie. Si bucuria asta vrei s-o daruiesti, si daca nu ai cui – stiti-, degeaba te bucuri. Ati vazut, cand vezi un film bun sau… vrei sa povestesti cuiva, vrei sa rada cu tine sau vrei sa… Nu poti singur, nu ai cum- , si spune: taina Treimii este taina iubirii. Si spune: Tatal Se uita la Fiul si spune Duhului: uite ce Fiu minunat am Eu. Si se bucura impreuna. Asta-i taina mare a noastra, ca noi ne bucuram ca ne vedem. In ceasul in care noi nu ne bucuram ca ne vedem, noi murim, noi ne-am prapadit si nu mai are rost nimic in lumea asta, nu ne salveaza nimic si daca am avea toti banii de la Guvernul Romaniei, si de la guvernele toate din lumea intreaga. Nu ne mai salveaza nimic. Asa ca eu ma bucur sa va vad si ma bucur ca suntem multi si strasnici pentru cei care vor sa ne ia banii – stiti de ce? Pentru ca nu-i avem. Nu mai au cu ce sa ne sperie, cu ce sa ne tulbure. Tare ma bucur sa va vad.

[…]

Sursa: Cuvântul Ortodox: PARINTELE SAVATIE BASTOVOI la Libraria Sophia (2013) despre NOBLETEA DUHOVNICEASCA si “Romania ingerilor” (VIDEO integral): “Sa va feriti de tradatori, sa va feriti de omul clevetitor si rau”

***

Sfântul Paisie Aghioritul despre noblețea duhovnicească 

– Gheronda, noblețea duhovnicească este mai presus de dreptatea duhovnicească?

– Noblețea duhovnicească are dreptate duhovnicească, iar dreptatea duhovnicească are noblețe duhovnicească sau, mai bine spus, noblețea este dreptate duhovnicească. De aceea omul care are noblețe duhovnicească nu este supus legii – “legea nu este pusă pentru cel drept“[ I Timotei 1, 9]. Un astfel de om preferă să fie ucis decât să ucidă.

– Gheronda, când mi se cere să fac un lucru, îndată mă gândesc că am și alte treburi de făcut și mă împotrivesc.

– Dacă dobândești noblețe, le depășești pe toate acestea. Nu folosi logica, fiindcă noblețea este în afara logicii. Voi vreți să aranjați lucrurile cu logica omenească, cu dreptatea lumească. Unde este dreptatea duhovnicească? Nu am spus că omul, cu cât este mai duhovnicesc, cu atât are mai puține drepturi în această viață? Omul duhovnicesc doar dăruiește și niciodată nu caută să primească!

– Dar de ce în Evanghelie se spune: “Oricine cere ia și cel ce cauta găsește“[Matei 7, 8; Luca 11, 10]?

– Asta-i altceva. Când ceri de la Dumnezeu pentru tine însuți un lucru din care lipsește dragostea pentru aproapele înseamnă ca tot de interesul tău te îngrijești. Pe când, de pildă, atunci când o mamă cere de la Dumnezeu să i se facă bine copilul său să meargă lucrurile bine în familie, aceasta nu este pentru ea însăși, ci pentru binele casei. Iată, femeia cananeiancă despre care vorbește Evanghelia[Matei 15, 21-28; Marcu 7, 24-30] nu cerea nimic pentru ea. Alerga în urma lui Hristos și Îl ruga să o ajute pe fiica ei care avea demon. Atunci Apostolii s-au apropiat de Hristos și I-au spus: “Fă ceea ce-ți cere ca să nu alerge în urma noastră și să strige!”. Dar El le-a răspuns: “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil“[Matei 15, 26]. Cananeianca însă a continuat să ceară ajutor. Atunci Hristos S-a întors spre ea și i-a spus: “Nu este bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor[Matei 15, 26]“. Dar aceea I-a răspuns: “Da, Doamne, dar și căinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor“. Atunci Hristos i-a spus: “Pentru cuvântul acesta al tău, fiica ta s-a tămăduit“[Matei 15, 27-28; Marcu 7, 28-29]. Ați văzut ce credință avea, ce smerenie, ce noblețe, ce superioritate? Dacă ar fi avut egoism, I-ar fi spus lui Hristos: “Nu mă așteptam de la Tine să mă faci și câine! M-ai dezamăgit!” și ar fi plecat revoltată. Ar fi avut și cugetul împăcat că s-a purtat foarte corect, foarte drept. Ba încă I-ar mai fi spus: “Mă mir cum de stă atâta lume și Il ascultă!”…

– Gheronda, credința ei a ajutat-o?

– Noblețea ei a fost cea care a ajutat-o să aibă o așa credință. Nu avea nici un pic de părere de sine și nici vreo pretenție. Avea și gândul cel bun: “De vreme ce Dumnezeu a spus asta despre poporul lui Israil, înseamnă că știe El ceva. Noi aparținem unui alt neam”.

– Gheronda, cum pot să dobândesc noblețea?

– Să te miști smerit, cu râvnă curată și întotdeauna să te jertfești. Să cultivi sensibilitatea duhovnicească. Să rămâi netulburată când altul te deranjează și să te bucuri că ești deranjată și că nu deranjezi. Căci sunt unii cărora nu le pasă dacă îi deranjează pe alții, ci îi preocupă numai să nu fie ei deranjați. Alții nu vor nici să deranjeze pe alții, dar nici să fie deranjați. Iar alții spun: “Sunt sensibil, nu pot suporta nici măcar o vorbă”. Dar ei jignesc pe alții. Ce fel de sensibilitate este aceasta? Adevărata sensibilitate are noblețe.

– Gheronda, dacă cineva are defecte, dar se luptă să dobândească noblețea, va fi ajutat?

– Noblețea va alunga defectele.

– Gheronda, libertatea duhovnicească înseamnă slobozirea de patimi?

– Libertatea duhovnicească este noblețea despre care vă spun că trebuie să o aveți. Si pentru ca omul să aibă noblețe, trebuie să nu existe înlăuntrul său patimi josnice, micime sufletească etc. Dumnezeu nu sta acolo unde este micime sufletească, fiindcă Dumnezeu este din fire bun.

– Pentru ca să iubesc reaua-pătimire, tot la noblețe lucrez?

– Ah, încă nu ați înțeles ce înseamnă noblețe! Noblețea are și ea vitejie, căci atunci lucrează inima. Ca să înțelegeți ce însemnă noblețe, gândiți-vă la Hristos. Ce a păstrat Hristos pentru El Însuși? Nimic. A dat totul. S-a jertfit și Se jertfește mereu pentru noi toți. Ne dă dragostea Sa și ia păcatele noastre. Noi însă, dimpotrivă, vrem doar să primim dragoste. Gândiți-vă și la ceea ce fac părinții: se jertfesc mereu pentru copiii lor, cu toate că se poate ca mai târziu să primească și lovituri de la ei. Si chiar dacă știu ce-i așteaptă, ei tot se jertfesc. Același lucru fac și animalele și păsările. Rândunica se îngrijește de puii ei, iar ei la rândul lor se vor îngriji, când vor crește, de puii lor. Așa a rânduit dragostea nobila a lui Dumnezeu.

– Cum se înrudește omul cu Dumnezeu, Gheronda?

– Totul este ca omul să dobândească noblețea duhovniceasca. Atunci se înrudește cu Dumnezeu.

– Gheronda, se poate ca o maică să-și facă la chirie îndatoririle ei duhovnicești, iar apoi să nu se mai încumete să ajute la o ascultare de obște?

– Ce fel de îndatoriri duhovnicești? În dauna celorlalți? Adică celălalt să se ostenească, iar eu să îndeplinesc îndatoriri duhovnicești? Asta nu înseamnă îndatorire duhovnicească, mai ales la un tânăr. Tânărul trebuie să caute cum să ajute un bătrân. Adică tânărul să îndeplinească așa-zise îndatoriri duhovnicești, iar un bătrân să se chinuie să scoată la capăt o treabă... Oare aceasta poate fi socotită jertfă sau noblețe? Să studiez, să-mi fac îndatoririle mele duhovnicești, iar treburile să le las pentru ceilalți? Astea-s lucruri găunoase! Multe suflete nu au sesizat încă sensul vieții duhovnicești. Nu au gustat schimbarea adusă de noblețe; se gândesc la ei înșiși.

In încercări omul dă examene. Îmi amintesc că odată, pe când mă aflam în viața de obște[Man. Esfigmenu 1935-1955], părinții îmi spuseseră să rămân la chilie și să nu fac niciun efort, fiindcă vărsam mereu sânge. La un moment dat îl văd pe fereastră pe un bătrânel, pe portar, cum se chinuia să despice cu securea o buturugă, ca să o ardă în cămin. Acest bătrânel avea probleme cu intestinele și din pricina neîncetatelor hemoragii era foarte slăbit. Gândiți-vă că dormea încălțat cu papucii, fiindcă nu avea putere să-i lege și să-i dezlege. Sar atunci din pat, apuc securea, lovesc de două-trei ori buturuga și o despic. Dar îndată m-a podidit sângele pe gură. Ai înțeles? Nici măcar nu m-am gândit la starea mea, nici n-am mai ținut seama de mine însumi.

Noblețe duhovnicească! Nimic altceva nu-L înduioșează atât de mult pe Dumnezeu ca noblețea. Ea este receptorul Harului dumnezeiesc. Cât de simple și de ușoare sunt lucrurile și cât de grele le facem noi! In toate este nevoie de noblețe duhovnicească. Dacă cineva nu va înțelege lucrul acesta, chiar de va face trei privegheri pe săptămână sau de va ține de trei ori pe lună post negru de trei zile sau se va ruga ore întregi, chiar de își va păstra și curăția trupească, toate acestea nu-i vor fi de nici un folos. Nu spun că nu trebuie să le facă cineva și pe acestea, dar să se îngrijească să dobândească lucrul cel mai important dintre toate: noblețea duhovnicească, care este curăția sufletească. Să nu existe înlăuntrul lui interes propriu, voie proprie, egoism, dorința de a plăcea oamenilor și celelalte, pentru a se face plăcut lui Dumnezeu. Când nu există toate aceste patimi, atunci, chiar și fără să se roage, omul are curăție sufletească și se înrudește cu Dumnezeu, se unește cu El.

Numai prin noblețe omul reușește să intre pe aceeași frecvență cu Dumnezeu și să aibă legătură cu El, să lucreze pe frecvența lui Dumnezeu. Altminteri, butonul este întors pe o alta frecvență. De aceea căutați să schimbați antena… Există antene verticale și orizontale. Cele verticale se “sprijină” pe ele însele și nu fac bine contactul, pierd ușor semnalul. Pe când cele orizontale se extind și de aceea au o raza mare de recepție, încât reușesc să perceapă chiar și semnalele slabe. Vreau să spun că cel care se sprijină pe sine însuși nu s-a eliberat de propriul eu, nu are noblețe. De aceea nu are nici Harul lui Dumnezeu, nici luminare dumnezeiască“.

Sursa:

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi și virtuți“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007

Creștin Ortodox: Nobletea duhovniceasca este dreptate duhovniceasca

 ***

- Părinte, jertfa aduce bucurie?

-O, ce bucurie! Această bucurie a jertfei, astăzi oamenii n-o mai gustă. De aceea sunt chinuiţi. Nu au idealuri în ei înşişi, şi de aceea se îngreuiază să trăiască. Nobleţea duhovnicească, lepădarea de sine sunt puterea care îl pune în mişcare pe om. Dacă nu există această putere, omul se chinuieşte.[...]

Lumea și-a pierdut controlul. A plecat de la oameni mărimea de suflet, jertfa. V-am spus de câteva ori în ce situație eram atunci cu hernia acolo la Colibă... Atunci când cineva suna clopoțelul la poartă, ieșeam să le deschid, chiar şi prin zăpadă. Dacă cel ce venea avea probleme serioase, atunci nici nu mai simțeam durerea mea, deși mai înainte eram căzut la pat. Îl serveam cu o mână, iar cu cealaltă îmi țineam hernia. Cât timp vorbeam nici măcar nu mă sprijineam, deși mă durea tare, ca să nu înțeleagă acela că mă doare. Atunci când pleca, cădeam iarăși jos grămadă de durere. Si aceasta nu pentru că mai înainte îmi trecuse durerea, că mă făcusem bine prin minune, ci înțelegeam pe celălalt şi astfel uitam de durerea mea. Minunea se săvârșește atunci când participă cineva la durerea celuilalt. Totul este să-l simți pe celălalt ca pe fratele tău şi să te doară pentru el. Durerea aceasta Îl mișcă pe Dumnezeu şi atunci El săvârșește minunea. Pentru că nu există nimic altceva care să miște pe Dumnezeu ca noblețea, adică jertfa. Dar în vremea noastră este rară noblețea, pentru că a intrat iubirea de sine, interesul. Rar se află un om să spună: "Să dau rândul meu celuilalt şi lasă să mai întârzii eu". Puţine sunt sufletele acestea binecuvântate care se gândesc la celălalt. Chiar și la oamenii duhovnicești  există un duh potrivnic, un duh al nepăsării.[...]

Orice ar face cine­va, s-o facă cu toată inima sa. Altfel nu se schimbă duhovniceşte. Orice se face din inimă, nu oboseşte. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lu­crează mai mult, cu atât se încarcă mai mult. [...]

Pentru un om sensibil este mai de preferat să moară din dragoste, ca să-l protejeze pe aproapele său, decât să stea nepăsător sau să-i fie frică si după aceea să fie înjunghiat mereu de conștiința sa toată viața.

Sursa:

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, vol. II, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 210