Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Pocăința este singura cheie care redeschide sânurile părintești, porțile cerurilor, porțile păcii și ale părtășiei cu lumina"

Pocăința, sau când lași viața să te prindă de mână...

Cuvântul "mă pocăiesc" (îmi schimb mintea) arată că mintea mea înaintează, avansează în spațiul împărăției cerurilor. / Pocăința este o energie (lucrare) instantanee a minții, a omului lăuntric, care se naște din împărtășirea de Dumnezeu. / Ajungând omul la această liniște, la acest interes numai pentru Dumnezeu, fără alt scop sau grijă, dobândește propriul ipostas, propria sa putere, și poate singur să se ferească de păcat. / Pocăința este o liniștire constantă, încetare a lucrărilor, lipire de Dumnezeu, sfințire neîncetată, neîncetată apropiere de lumină, de sfințenia lui Dumnezeu. / Viața noastră depinde de cât de mult ne liniștim.

Căpetenia tuturor relelor este una, numită răutatea vrăjmășiei. Iar maica virtuților una este, numită frica de Dumnezeu.

Trebuie să mănânci din dulceața virtuților ca să-ți dai seama de amărăciunea păcatului.

Soacra lui Petru în timp ce ardea de febră și nu mai simțea nimic, atenția îi era întoarsă numai spre Hristos. Nimic altceva nu mai putea face, așa că Apostolii L-au rugat pe Domnul să o vindece. "Si S-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile și s-a sculat" (Mt. 8, 15). Nu ar fi putut Domnul s-o vindece numai cu cuvântul, El care a spus mării: "Taci, liniștește-te!" și marea s-a liniștit pe dată? Ar putea să spună și demonului care acționează înlăuntrul nostru: "Taci și ieși din omul acesta!" Ar putea să stranguleze patima noastră. Ar putea să facă orice ar vrea, însă nu vrea. Vrea să vină și să ne prindă de mână. "Si S-a atins de mâna ei". Câtă dragoste, câtă iubire, câtă tandrețe se ascund în această frază! Este apropierea personală pe care o face Domnul deasupra capului nostru. 

Despre pocăință

Acest cuvânt am spune că este singurul care e firesc să se audă într-o mănăstire. Pocăința (metanoia - schimbare a minții) a fost propovăduirea Înaintemergătorului, a Mântuitorului, dar și a întregii Biserici, pentru că viața omului nu este nimic altceva decât o pocăință.

Cuvântul "pocăință" este neînțeles de majoritatea oamenilor, deoarece are un cuprins atât de adânc. Toți creștinii vorbesc despre pocăință, dar în cele din urmă nimeni nu este sigur dacă s-a pocăit. Toți întreabă și reîntreabă cum poți să te pocăiești. Pocăința este singura cheie care redeschide sânurile părintești, porțile cerurilor, porțile păcii și ale părtășiei cu lumina, este cea mai veselă vestire și cel mai ușor lucru în viața omului.

Nu e cu putință ca Dumnezeu să fi împovărat sufletele noastre cu lucruri grele. Faptul că se vorbește despre pocăință tuturor celor credincioși, atât începători cât și desăvârșiți, arată că pocăința este un lucru atât de adânc, dar în același timp atât de simplu, încât să putem spune că este pregătită pentru fiecare suflet, chiar și pentru sufletul unui copil mic.

Dar pentru că vicleanul a sucit lucrurile, iar oamenii se întreabă ce este pocăința, Biserica noastră lămurește sensul ei în multe feluri, astfel încât să putem cândva să prindem câte ceva legat de propria noastră viață, de propriile noastre dorințe și doriri, și să ne pocăim.

Se știe că omul înțelege doar ceea ce vrea și poftește. Orice altceva i-ai spune, nu poți să-l miști. Măcar de i-ai vorbi despre harismele cerești va rămâne neclintit. Numai dacă reușești să te referi la ceva care-l preocupă, își va deschide de îndată ochii și va înțelege - cum crede el - sensul cuvintelor tale. Începe deci Avva Isaia:

A fost întrebat avva Isaia: "Ce este pocăința sau ce este a fugi de păcat?"

Foarte frumos începutul cuvântului. Cuvântul "a fost întrebat" are sensul că frații îl întrebau mereu pe avva Isaia. Exprimă simplitatea familiei lor, aroma naturaleții cu care se purtau unul fată de altul. Ucenicii, având aceleași probleme ca noi, îl întrebau iarăși și iarăși de multe ori același lucru. Niciunde în cartea sa Avva Isaia nu ne-a spus ceva mai important decât cele despre pocăință. Dar pentru că fiii săi îl întrebau iarăși, nu-și închide gura, nu dă tăcerea în locul cuvântului.

Si a răspuns zicând: Sunt două drumuri, unul al vieții și unul al morții. Cel ce merge pe unul, nu merge pe celălalt. Iar cel ce merge pe amândouă, încă nu s-a socotit că merge pe nici unul, nici pe cel spre Împărăție, nici spre pedeapsa vecinică. De va muri unul ca acesta, judecata a lui Dumnezeu este, a Celui ce are milă.

S-ar putea spune că Sfântul nu a dat un răspuns întrebării ucenicilor. Ei îl întreabă despre pocăință, iar el răspunde despre drumul vieții și al morții (Deut. 30, 15). Fără să se teamă, avva Isaia spune cu claritate: Nu sunt cunoscător de inimi ca să-ți spun unde vei merge, pentru că judecata este a lui Dumnezeu, Care are milă. Un lucru știu, că, dacă mergi pe amândouă căile, nu aparții căii vieții.

Cel ce voiește să intre în Împărăție să păzească faptele ei, căci Împărăția este oprirea a tot păcatul.

În realitate, Sfântul nu s-a îndepărtat de subiect. Deoarece cuvântul "pocăință" are o mare adâncime de înțelesuri și trebuie cu multă subțirime lămurit, vorbește la început despre două lucruri.

Întâi, trebuie să înțelegeți că nu puteți să vă pocăiți și să păcătuiți. Nu puteți să cădeți și să vă ridicați. Firea umană cade și se ridică. Cu toate acestea, voi nu puteți să vă îndreptați voința încoace și încolo, nu puteți să nu stăpâniți sinele vostru pentru orișicare motiv, deoarece omul, orice ar face, întotdeauna se îndreptățește. Este atât de îndreptățit în ochii săi, încât este convins cu desăvârșire că, ce a făcut, a făcut bine și nu se putea altfel. Dar să știi că nu e cu putință să te gândești sau să vorbești despre pocăința dacă nu rămâi statornic într-un singur fel de viețuire. Ia o hotărâre, fie a vieții, fie a morții. Nu poate voința ta să acționeze și încolo și încoace. Desigur, există scăpătări care acționează în ascuns, în întunericul inimii și al cugetului și pe care, probabil, nu le vom conștientiza niciodată. Se poate să și mor și să nu știu că le-am făcut, dar asta nu înseamnă că n-am păcătuit.

Al doilea, dacă vrei să fii omul împărăției cerurilor, să-ți amintești că "Împărăția este oprirea a tot păcatul".

Avva Isaia răspunde: De ce mă întrebați unde va merge ascetul când va muri? Nu știu, pentru că nu cunosc adâncurile lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu știe. Dar de ce nu înțelegeți că împărăția cerurilor, raiul, veșnicia, viața în Hristos, nu sunt ceva care vor fi cândva, ci ceva pe care îl ai sau nu îl ai? Adică ori ești în viață și în împărăție, ori nu ești. Pentru că Împărăția este oprirea a tot păcatul. Ești în împărăția cerurilor din clipa în care ai încetat orice păcat înlăuntrul tău. Deci, dacă încă lucrează înlăuntrul tău păcatul înseamnă că nu ești în cer, ci în întuneric, în umbra nopții și nu știi unde mergi.

Vrăjmașul își seamănă în acela gândurile lor, dar ele nu odrăslesc.

Păcatul începe întotdeauna cu un gând. Gândul este atât de insinuat și subțire, încât se strecoară și pe acolo pe unde nu există gaură. Din clipa în care intră în om, se vede imediat în ce direcție va înclina balanța voinței sale. Dacă omul s-a hotărât pentru împărăția cerurilor, oricât ar semăna demonii, nici un gând nu va odrăsli. Gândul îl lovește pe om, dar se întoarce înapoi, nu poate să intre, pentru că împărăția lui Dumnezeu este fortificată cu putere de jur-împrejur.

Fiindcă dacă mintea ajunge să privească dulceața Dumnezeirii, săgețile lor nu mai pătrund în ea.

Avva Isaia își dezvoltă treptat ideile. Acum îl înfățișează pe omul care trăiește în pocăință și a intrat în împărăția cerurilor. Dar care este adevărata pocăință? Cu siguranță că nu este simplul regret pentru ce am spus sau am făcut. Cuvântul "mă pocăiesc" (îmi schimb mintea) arată că mintea mea înaintează, avansează în spațiul împărăției cerurilor. După ce am oprit păcatul prin adâncul pocăinței, adică prin înaintarea în adâncurile Dumnezeirii, descopăr în adâncul meu adâncul căderii mele, cele neumblate și adânci ale firii mele căzute, tot ceea ce se întâmplă înlăuntrul meu fără știința mea, fără să simt, fără să-mi dau seama.

Pocăința este o energie (lucrare) instantanee a minții, a omului lăuntric, care se naște din împărtășirea de Dumnezeu. Astfel, pocăința este cunoaștere a lui Dumnezeu, înțelegere a tainelor Lui, descoperire înaintea ochilor noștri a bunătății, a smereniei, a păcii lui Dumnezeu. Este gustul dulceții Dumnezeirii, al vieții și al energiei dumnezeiești.

Așadar, când cineva începe să devină lăuntric părtaș vieții lui Dumnezeu, săgețile celui rău nu mai pot intra prin gânduri, pentru că spațiul lăuntric al omului este adăpat mereu de Dumnezeire, de Duhul lui Dumnezeu, de energiile dumnezeiești. Nu este cu putință să intre păcatul în rai. Dacă poate să intre un gând înseamnă că poate să intre păcatul.

Prin urmare, omul care se pocăiește, care a cunoscut ce înseamnă să fugi de păcat, se presupune că se împărtășește "de dumnezeiasca fire" și inima lui se îndulcește și simte ca fiind a ei lumina împărăției cerurilor, încât se predă în întregime acesteia. Când stai în soare, ești mereu luminat de razele lui și nu poți să fii întunecat. Tot așa, și în această stare a harului te umpli de Dumnezeire și înlăuntrul tău nu mai poate să intre săgeata gândului sau a unui păcat.

Prin urmare, are omul puterea să-și depășească gândurile? Noi ne plângem neîncetat că avem gânduri, ne luptăm și iarăși cădem. Si nu numai atât, dar și consimțim cu ele, considerând că sunt foarte firești păcatele noastre trupești, cu voia și cu fapta: "Om sunt, zicem, nu pot altfel". Cum e cu putință ca omul să ajungă la această nepătimire, are el această rezistență, această vrednicie? Cu siguranță că nepătimirea nu este izbânda omului, ci a harului lui Dumnezeu. Prin urmare, omul are și puterea și vrednicia pentru ea. Dar de unde?

Căci este îmbrăcată în toate armele (în panoplia) virtuților care o păzesc și se îngrijesc de ea, și nu îngăduiesc să fie tulburată, ci o fac să rămână cu vederea ei în cunoștința de unde să fugă și în deosebirea celor două căi, și de una să fugă, iar pe cealaltă să o iubească.

Cât de simplu, concis și smerit vorbește Sfântul Isaia!  Ca și cum nu ar spune nimic. Descoperă cele mai mari adevăruri și crezi că-ți spune povesti.

Omul are puterea să dobândească nepătimirea, pentru că are armele care întorc înapoi gloanțele păcatului. Dar aceste arme nu sunt ale lui, sunt panoplia virtuților. Este îmbrăcat cu virtuțile.

Când sunt îmbrăcat înseamnă că haina mea est ceva străin și că pot să fiu și fără ea, prin urmare, îmbrăcat în panoplia virtutilor înseamnă "îmbrăcați-vă cu virtuțile", care sunt tâlcuirile Noului Legământ. Sunt îmbrăcat înseamnă că iau ceva de la Dumnezeu și care aparține Lui.

De multe ori întâlnim cuvântul "virtute", dar nu știu dacă putem simți harul și adâncimea lui. Dacă l-am simți, am avea o asemenea nădejde și bucurie, încât nu am mai deznădăjdui niciodată, ci am putea să dormim întotdeauna cu mintea liniștită, fără nici un pericol.

Cuvântul "panoplie" exprimă, mai întâi, ceva desăvârșit și suficient. Anume că omul a dobândit toate armele, fie ofensive, fie defensive, care pot să-i asigure reușita, cucerind toate întăriturile păcatului.

În al doilea rând, cuvântul "panoplie" ne amintește de război și ne dă și siguranța rezultatului, pentru că, odată cu panoplia, avem tot ce ne trebuie ca să biruim.

Așadar, creștinul care se pocăiește luptă împotriva dușmanului, care este păcatul, dar în realitate războiul se duce cu armele Altcuiva. Propria lui luptă este dispoziția sa continuă de a înainta tot mai mult în Dumnezeu.

Panoplia este cea care apără. El însuși nu se poate apăra. Cine se întreabă dacă omul se poate păzi curat și smerit, dacă poate să nu țină minte răul și să nu păcătuiască, are dreptate. Singur nu poate să facă absolut nimic, nici un deget să miște. Cum să mai învingă pe dușmanii duhovnicești. De aceea Dumnezeu dă panoplia virtuților.

Cuvântul "virtute" are legătură cu energiile dumnezeiești și cu însușirile dumnezeiești, precum și cu părtășia lui Dumnezeu cu omul. Virtuțile sunt cinstea noastră. Cu virtuțile suntem împlătoșați, dar ele nu sunt ale noastre, ci vin de la Dumnezeu. După cum înfrumusețăm mireasa cu un văl minunat care nu este al ei, exact așa și Dumnezeu ne îmbracă cu virtuțile.

[...] Cuvântul "virtute" arată rezultatul părtășiei și al colaborării noastre cu Dumnezeu, al altoirii noastre și al rămânerii noastre într-o singură viță-de-vie. Singur nu pot să ajung la virtute, ci mi-o dă numai apropierea și unirea mea cu Dumnezeu. După cum un vagon nu poate să se miște fără locomotivă, tot așa este și cu virtutea. Prin urmare, virtutea este ceva care mi se întâmplă, este o îmbrăcare cu Însuși Dumnezeu.

Virtutea arată, în același timp, participarea umană la lupta pentru dobândirea și păzirea deplinei comuniuni cu Dumnezeu. Virtutea este singura mea întoarcere către Dumnezeu, Care mă face vrednic să trăiesc într-un asemenea fel, încât să-L pot vedea, să mă satur de El, să mă bucur de El, să-L dobândesc și, prin urmare, să-L  asimilez. Este o viață făurită pentru mine, iar eu sunt făcut pentru Dumnezeu.

[...] Această legătură cu Dumnezeu îmi aduce un șir de lucrări (energii) dumnezeiești, care mă inundă și, ieșind din mine, mă păzesc. După cum ies gloanțele din pușcă și-l izgonesc pe vrăjmaș, exact așa ies dinlăuntrul meu și energiile dumnezeiești, obligând orice săgeată vrăjmașă să se îndepărteze.

Iubește-L, așadar, pe Dumnezeu, unește-te cu El, și El îți va dărui panoplia virtuților care te va păzi, te va îngriji, precum tatăl pe copilașul său.

Prin urmare, panoplia virtuților, adică energiile dumnezeiești, viața dumnezeiască, întâlnirea vie cu Dumnezeu devin hrana mea, îmbrăcămintea mea, măreția mea, care nu îngăduiesc să mă mai tulbure gândurile. De aceea, nu război tu gândurile tale, nu te mânia, nu te întrista, nu te întreba de ce ai gânduri, ci încredințează-te lui Dumnezeu. Cine se ocupă de gânduri, de cele mai multe ori, găsește un pretext ca să stea împreună cu ele și cine deschide discuții cu gândurile înseamnă că le iubește. Cine cade, se pocăiește și iarăși cade arată cât de mult este lingușit de către gânduri, cât de mult îi place necurăția gândurilor.

Dimpotrivă, cine are dispoziția de a se izbăvi de ele și a fi îmbrăcat cu Dumnezeu rămâne cu vederea în deosebirea celor două căi, de una să fugă, iar pe cealaltă să o iubească. Aceasta înseamnă că nu se luptă, nu-și face probleme, nu acționează, nu are nici o grijă. Este pasiv, am zice, rămâne liniștit și pașnic, nu se teme de nimic ce i s-ar întâmpla fără voia lui.

Această liniște, seninătate, pace a sa are ca scop dobândirea cunoștinței personale, trăite și a simțirii lui Dumnezeu, încât să poată să deosebească cele două căi și de una să fugă, iar pe cealaltă să o iubească. Ajungând omul la această liniște, la acest interes numai pentru Dumnezeu, fără alt scop sau grijă, dobândește propriul ipostas, propria sa putere, și poate singur să se ferească de păcat. Dobândește încet-încet putința de a rămâne nepătimaș.

Dar se naște întrebarea: Trebuie să păcătuiesc pentru a afla milă, cum zice Apostolul Pavel, sau cunoștința, cum zice Sfântul Isaia? Când vreau să cunosc păcatul păcătuind, deja m-am îndepărtat cu voia de Dumnezeu. Ce trebuie deci să fac? Răspunsul ni-l dă avva Isia.

Dacă nu mănânci din ele (din virtuți), nu vei cunoaște amărăciunea lor.

Trebuie să mănânci din dulceața virtuților ca să-ți dai seama de amărăciunea păcatului. Nu poți să dobândești cunoștința păcatului și, pocăindu-te, să te depărtezi de păcat. Adică nu dobândești simțământul grozăviei și al răzvrătirii față de Dumnezeu, pe care o reprezintă și cel mai mic păcat, pentru că cu cât faci păcatul, cu atât ești mai absorbită de el.

Când păcătuiește cineva, nu numai că nu este condus la pocăință, dar cu atât mai mult se unește cu păcatul și devine el însuși un păcat. Trebuie să încerce dulceața virtuților, cunoștința lui Dumnezeu, ca să-și poată da seama ce este păcatul. [...]

Căpetenia tuturor relelor este una, numită răutatea vrăjmășiei.

[...] Punctul de plecare al păcatului nu este nici egoismul, nici mândria, nici lipsa de dragoste, nici apostazia, nici nepocăința, nici altceva, ci răutatea vrăjmășiei, opusul virtuții.

Să luăm un alt un alt cuvânt înrudit cu cuvântul "virtute", cuvântul "viclenie". Vine de la adjectivul "viclean" [...] care se opune lucrărilor (energiilor) lui Dumnezeu care ne înveșmântează, se opune slavei dumnezeiești care se află în inima noastră și ni le dăruite pe toate.

Prin urmare, preocuparea, strădania, grija de a urmări reușita, de a mă zbate pentru ea, vin în opoziție cu pacea, cu netulburarea pe care le dăruiește părtășia la slava dumnezeiască, viața dumnezeiască, Dumnezeirea. Viclean îl numim pe satana. Virtutea este rezultatul lucrării lui Dumnezeu. Vrăjmășia este însușirea vrăjmașului, a vicleanului demon. Îl numim pe satana viclean, pe singurul adevărat vrăjmaș al omului, pentru că ne îmboldește la diferite preocupări, căutări, dorințe, care sunt o lucrarea fie a minții, fie a inimii noastre, fie a părții noastre irascibile, fie a voinței noastre. Astfel, vrăjmașul este viclean, iar cel preocupat și care se ostenește, adică omul, nu are virtute pentru că nu are liniște, pentru că nu-L vede pe Dumnezeu. [...]

Virtutea este rezultatul împărtășirii noastre de Dumnezeu, în timp ce împărtășirea noastră cu vicleanul demon este rezultatul păcatelor noastre. Prin urmare, omul păcătuind se face părtaș vrăjmașilor, însușirilor vrăjmașului celui viclean, în timp ce împărtășindu-se de Hristos, dobândește harisme dumnezeiești, se face părtaș însușirilor dumnezeiești. Adică, atunci când ne îndeletnicim cu păcatul nostru, devenim părtași vieții vicleanului demon si obligatoriu aruncăm vina pe alții, considerându-i cauza și motivul păcatului nostru. Dar chiar dacă aș spune că eu greșesc, nu fac nimic altceva decât să Îl uit pe Dumnezeu și să mă îndeletnicesc cu egoul meu. Semănăm vânt și culegem furtună. În viața noastră există o urâțenie, deoarece avem împărtășire cu întunericul. De aceea, Domnul spune: "Nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui mamona". Prezența patimilor este un element care dovedește că iubim să fim părtași demonului, și nu lui Dumnezeu.

Iar maica virtuților una este, numită frica de Dumnezeu.

Frica lui Dumnezeu este virtutea de început care ne unește cu Dumnezeu. Când auzi un zgomot, te înspăimânți. Îti mai ții și respirația, te oprești din muncă și stai încremenit ca să-ți dai seama ce se întâmplă. Frica te face să te întorci cu totul spre ceva. În timp ce părtășia cu demonul este pricina păcatelor, începutul tuturor virtuților este frica lui Dumnezeu, care înseamnă că mă opresc din orice lucru și privesc spre Dumnezeu cu atâta concentrare, încât nu îndrăznesc să mă mai mișc.

Cel ce-o dobândește pe ea întru curăție naște virtuțile și taie ramurile răutății de care am vorbit.

Cine dobândește frica lui Dumnezeu întru curăție, adică dintr-un imbold curat și cu adevărată dragoste, în aceasta frica lui Dumnezeu naște virtuțile și taie ramurile răutății.

Așadar, dacă vrei să tai păcatele, nu zice, cum fac unii: "De azi nu mă mai mânii sau promit să nu mai mint" - fiindcă iar o să cazi de îndată ce pleci de la mine, ci dobândește frica lui Dumnezeu.

Dobândește, deci frica aceasta, iubitule, și-ți vei trăi tot timpul tău în odihnă, căci frica lui Dumnezeu este maica virtuților.

Dobândește frica lui Dumnezeu, această dispoziție de împărtășire cu Dumnezeu, și-ți făgăduiesc eu, Starețul tău, Părintele tău, că toată vremea vieții tale te vei afla în odihnă. Nu te va mai tulbura nici o patimă, nici gând, nici păcat, nici mândrie. De constați cea mai mică clătinare în mintea ta, în gândul tău, în inima ta, în viața ta, dacă te încredințezi de cel mai mic păcat, adu-ți aminte că aceasta se întâmplă pentru că nu-L iubești pe Dumnezeu, deoarece nu te împărtășești din Dumnezeire. Dobândește frica și aceasta îți va dărui toate virtuțile. Fii plăcut lui Dumnezeu, înveșmântează-te cu privirea lui Dumnezeu asupra ta - sau cum zice poporul, ochii tăi m-au făcut să mă îndrăgostesc - încât Dumnezeu să te iubească, să te vrea, să-ți fie bineplăcut, și atunci vei constata că nu mai există război, "căci Dumnezeu este Cel ce Se luptă pentru noi" (Neemia 4, 14). Șezi, ne va zice Dumnezeu, și Eu voi lupta pentru tine, dușmanii tăi sunt ai Mei.

Iarăși a fost întrebat: "Ce înseamnă a te liniști în chilie?"

S-ar putea ca cineva să întrebe: De ce schimbă subiectul după ce a vorbit despre pocăință? O fac pentru că pocăința este o liniștire constantă, încetare a lucrărilor, lipire de Dumnezeu, sfințire neîncetată, neîncetată apropiere de lumină, de sfințenia lui Dumnezeu. Ce înseamnă "sfânt"? Dumnezeu-Tatăl a lucrat sase zile, iar în cea de-a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui și a sfințit-o pe ea (Fc. 2, 2-3). "A sfintit-o" înseamnă a încetat a mai lucra - de aceea și duminica este zi de nelucrare - și a rămas cu El Însuși. Întoarcerea omului la Dumnezeu și lepădarea sinelui său înaintea lui Dumnezeu este sfințirea sa. O lumânare poate să ne lumineze, dar când o punem pe Sfânta Masa, înaintea lui Dumnezeu, nu mai e îngăduit s-o folosim altundeva, pentru că s-a sfințit. Astfel și omul, pentru a se sfinți, trebuie să-și părăsească toate îndeletnicirile și să se liniștească. Liniștea lui este pocăința lui. Așadar, bine se referă avva Isaia la isihie. Nu e în afara subiectului.

Iarăși a fost întrebat: "Ce este lumea?" Si a răspuns, zicând: "Lumea este împrăștierea păcatului".

Împrăștiere înseamnă treabă, îndeletnicire, răspândire a sinelui meu. Chiar și studiul Părinților Bisericii sau al Sfintei Scripturi poate să devină împrăștiere, pentru că este cu putință să ne despartă de Dumnezeu. Împrăștiere sunt și gândurile și ideea de a tăia gândurile sau de a sta de vorbă cu ele. Fac, de exemplu, ceva, și mă socotesc: Am păcătuit  sau n-am păcătuit? Dacă văd că am păcătuit, continui: Greșesc sau nu greșesc? Dacă greșesc, trebuie să mă spovedesc, să fiu cinstit cu Dumnezeu. Toată această discuție cu mine însumi este o împrăștiere, împrăștierea păcatului, deoarece nu stau înaintea lui Dumnezeu, ci mă îndeletnicesc cu mine însumi.

Evanghelistul Ioan spune că lumea este păcatul (1 In. 5, 19; 2, 16-17). Iar aici ni se spune că lumea este împrăștierea păcatului, nu păcatul. După avva Isaia împrăștierea pe care o produce păcatul este mai rea decât păcatul însuși. Din păcat ajungi la pocăință, dar din împrăștierea păcatului ajungi la o groază de probleme, de treburi, de ocupații, de cuvinte, explicații peste explicații. Împrăștierea păcatului, în cele din urmă, este lucrarea demonului. Ceea ce înseamnă că la tine nu ajunge luminarea lui Dumnezeu, energia (lucrarea) lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu.

Lumea înseamnă a-ți împlini voile tale cele după trup. Voia este întotdeauna după trup. Lumea este a te îngriji de trup mai mult decât se suflet. Lumea este a te lăuda cu cele pe care le părăsești. Domnul însă ne spune să nu iubim lumea, nici cele din lume (1 In. 2, 15). Nu vă preocupați, nu vă băgați inima și mintea în nimic. "Copilașilor, nimeni să nu vă amăgească!" (1 In. 3, 7). Stați înaintea lui Dumnezeu și toate celelalte vi le va da Însuși Dumnezeu. De aceea ne-am făcut monahi.

Cum vom putea să reușim aceasta? Numai prin închiderea în liniștea chiliei noastre, în noi înșine. Acolo este viața noastră. De aceea trebuie să-ți organizezi programul, viața, sufletul, toate, ca să poți avea mai multe ore de liniștire, desigur mai cu seamă noaptea. De acolo începe viața noastră. Viața noastră depinde de cât de mult ne liniștim. Cu cât mai mult muncește cineva, cu atât mai mult câștigă. Cu cât mai treaz este cineva la munca sa, cu atât mai intens trăiește. Cu cât mai puțin muncește, cu atât mai mort este, cu atât mai puțin trăiește. Așa și noi, cu cât mai mult priveghem, cu atât mai mult Dumnezeu avem. Socotiți cât timp ne gândim la Dumnezeu. Unirea noastră cu Dumnezeu însă se realizează prin pomenirea Lui. Aceasta nu înseamnă că monahul nu va mai lucra, nu va mai osteni, nu va mai asuda, nu va obosi. Pe toate le va face. Si Dumnezeu le-a făcut pe toate, a lucrat sase zile. Noi, oare cât suntem înconjurați de atmosfera dumnezeiască a liniștii și a isihiei?

Când șezi în isihie, Îl găsești pe Dumnezeu, Îl simți că te vizitează. Vă amintit de soacra lui Petru cea aprinsă de friguri. În timp ce ardea de febră și nu mai simțea nimic, atenția îi era întoarsă numai spre Hristos. Nimic altceva nu mai putea face, așa că Apostolii L-au rugat pe Domnul să o vindece. "Si S-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile și s-a sculat" (Mt. 8, 15). Nu ar fi putut Domnul s-o vindece numai cu cuvântul, El care a spus mării: "Taci, liniștește-te!" și marea s-a liniștit pe dată? Ar putea să spună și demonului care acționează înlăuntrul nostru: "Taci și ieși din omul acesta!" Ar putea să stranguleze patima noastră. Ar putea să facă orice ar vrea, însă nu vrea. Vrea să vină și să ne prindă de mână. "Si S-a atins de mâna ei". Câtă dragoste, câtă iubire, câtă tandrețe se ascund în această frază! Este apropierea personală pe care o face Domnul deasupra capului nostru.

Un oarecare bolnav, care bolea de ani de zile, l-a simțit într-o noapte pe Sfântul pe care-l iubea că îl mângâie pe partea sa bolnavă a trupului. I-a rămas întipărită dulceață prezentei Sfântului și, când s-a trezit, era sănătos cu desăvârșire!

Dumnezeu nu Se poartă cu noi ca și cu marea sau cu smochinul. Vine, și cu palma Lui ne mângâie și ne îndulcește fruntea, mâna, inima. Simțiți această aplecare a preapărintescului Dumnezeu asupra fiintei noastre?

Dacă trăim fără această simțire, fără această cunoștință, înseamnă că nu stăm să-L privim pe Dumnezeu. Dacă vreți, nu ne-a prins febra dragostei pentru Dumnezeu, nu ne-au ieșit ochii din cap de fierbințeala privirii după Dumnezeu, Care să vină și să ne dea dulcea Lui mângâiere. Rămânem reci, fără trăire, fără viață, deoarece nu avem simțirea vieții Aceluia. Dar Se apropie de noi atunci când Îl așteptăm, când Îl strigăm, pentru că vine la tot trupul. Si pe tine te mângâie, și pe mine mă îndulcește, și pe altul îl odihnește. Dar dacă suntem ocupați, cum să ne mai găsească Dumnezeu? Si chiar de L-am vedea vreodată, o să-I spunem: "Așteaptă un pic, să-mi termin treaba!". [...]

Prin urmare, vei lucra, te vei vedea cu frații, vei comunica cu ei, dar ceea ce îți va da valoare si măreție, ceea ce te va face înger în locul îngerului căzut este chilia [isihia]. [...] Mii de demoni dacă s-ar zbate în jurul nostru sau ar face hărmălaie nu vor putea să ne facă atâta rău cât ne face plecarea urechii la un gând de-al nostru. Să fiți siguri de aceasta! "Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt" (Ps. 45, 11). Nu există altă cale de a cunoaște pe Dumnezeu. 

 Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Filocalie, Avva Isaia, cuvinte ascetice