Calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subțirime a dării de sine celuilalt, este o dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la Cruce și până la moarte, dar până și la străfundurile iadului, până la a-și împărtăși soarta Lui cu nelegiuiții.
Dragostea este o trăire de o deosebită subțirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubește și se rănește, nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea! Cel care iubește se rănește nu atâta că este lepădat, dar se rănește văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri. Dumnezeu moare de durere că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, și toți care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo.
Iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii...
Iertarea este dată înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul - putem să zicem: “Dumnezeu este iertare“. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însușim, noi trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iubiri și atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire.
***
Fragment din conferința “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“
“In această Ortodoxie, îmi cere titlul de astăzi să vorbesc despre “Post și iertare, ca destin și ca vocație”. Eu îmi voi lua “obrăznicia” și răspunderea de a defini pur și simplu cei patru termeni: post, iertare, destin și vocație.
De unde voi începe? Poate să începem de la destin și de la vocație, fiindcă de mai multe ori am spus că omul își caută destinul lui adevărat și Dumnezeu, vorbind omului, îi arată care-i este destinul. Destinul nu este altceva decât ceea ce căuta Adam. Si îl păcălește șarpele, implicit, pretinzând că Dumnezeu vrea să-l oprească de la asta, că “dacă vei mânca din acela, să știi că o să ți se deschidă ochii și vei deveni ca Dumnezeu, și vei cunoaște binele și răul“. Si a mâncat și, zice Scriptura, “i s-au deschis ochii“. Si ce “taine dumnezeiești” a văzut Adam când i s-au deschis ochii? Ce lucruri negrăite? S-a văzut gol, și s-a rușinat de el însuși și de soția lui, Eva, și ea de Adam.
Asta este dumnezeire, frați și surori? Asta este ce voiește omul? Dar asta, știm cu toții, din păcate - din păcatele noastre-, este rezultatul păcatului: dezamagire. Dez-amagire – interesant cuvânt, și de luat în serios! Când suntem dezamăgiți, să ne uităm unde eram amăgiți și atuncea durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiți. Deci o putință de a ne lumina!
Dar, să continuam cu destinul. Destinul adevărat al omului este, deci, ceea ce toată tradiția filocalică, tradiția bisericească de la Apostoli, ba chiar de la Adam, numește îndumnezeirea. Dacă Dumnezeu a făcut pe om “chip și asemănare“, apăi nu a glumit! Si uitați-vă ce avea de zis Sfântul Zosima în viața Mariei Egipteanca, când s-a uimit în ce fel, și prin ce metode, Dumnezeu a mai adus încă un suflet la mântuire – și ce mântuire! Că Zosima, dacă vă uitați atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu și a urmat toate nevoințele de închipuit, și a inventat și el altele prin care să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Si îngerul vine să-i spună: “Du-te acolo, Zosima, ca să vezi că cel desăvârșit are o călătorie mai lungă de făcut decât cea pe care ai săvârșit-o până acum!” Deci Zosima era un om desăvârșit, iar călătoria, ca să atingă înălțimea Mariei Egipteanca, era mai lungă. Si a rămas uimit Zosima. Vedeți ce scrie cartea: a rămas până la urmă ucenicul acestei sfinte.
Deci, destinul omului este acesta, atâta cât putem vedea în istorie. După istorie ce vedem? Păi, uitați-vă la toți sfinții aceștia care sunt niște morți: avem pe pământ moaștele lor în bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem “moaște”, le cinstim, și pe bună dreptate, că ele nu ne produc efectele morții. In cel mai rău caz nimic, un os! Dar, în general, ele prezintă lucruri ce nu se asociază cu moartea: miresme... Moartea nu este o mireasmă, pute – iertați-mi cuvântul, dar asta-i realitatea - moartea este urâcioasă. De la moaște izvorăsc miruri înmiresmate cu care ne vindecam de boli. De la aceste “oseminte moarte” izvorăsc puteri care învie pe alții din moartea lor, și-i aduc înapoi la viață, ca să-și continue calea pocăinței până să se desăvârșească și ei. Deci, când zice Hristos că “cei care cred Mie, cele ce fac Eu și ei vor face”, uitați-vă, că și după moarte!
Părintele Paisie Aghioritul spune undeva că cineva l-a acuzat că “Voi, monahii sunteți pomi sterpi, că voi nici măcar nu aduceți viață în lumea asta“. Si zice: “Ce zici, măi frate? Că dacă vreun monah sterp, cum îi zici, se sfințește, el și după moarte naște: naște din femei sterpe zămisliri, naște din păcătoși sfinți, naște din morți, prin minunile acestea, învieri, și alte minuni de negrăit“. Toate acestea nu sunt superstiții, nu sunt mituri, așa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea a cărei gândiri s-a infiltrat până în rândurile gândirii bisericești. Adică, cum a prorocit Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, găsi-va El credință pe pământ?” Rugați-vă, frați și surori: “Da, să găsești, Doamne, în mine să găsești credință!”.
Deci acesta este destinul, după așa-zisa “moarte” a omului. Vedem ceea ce face Dumnezeu, dacă cu credință cerem de la Dumnezeu ceva: ni se împlinește rugăciunea. Putem cere și Maicii Domnului! Uite, un om ca noi, ca să zicem așa, uite Sfântul Nicolae, uite Sfinții Apostoli, orișicare dintre Sfinți, îți poate face ce face și Dumnezeu. Si, în viața asta, într-o măsură, ei au arătat aceste semne, dar mai ales după moarte acești sfinți se comportă ca Dumnezeu. De ce? Îndumnezeirea omului! Acesta este destinul, și aceasta este ce înseamnă dreaptă slăvire!
Dreapta slăvire– ca să luam o explicație “negativă” din crezul Sfântului Athanasie – “Cel ce nu crede așa [ortodox]... (iertați-mă, parafrazez în cuvintele mele, nu vă pot cita exact) ... în afară de multe tulburări și încurcături în viața aceasta, riscă și pierzania vecinică”. Deci, luând pozitiv cuvântul acesta, dreapta slăvire, ortodoxia, “cel ce crede așa”, în afară de reușita duhovnicească în viața aceasta, după așa-zisa “moarte” devine și mai mult ca Dumnezeu. Până când? Până la trâmbița cea de pe urmă, când însăși mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor învia și vom fi cu trup, cu tot, ca Hristos cel de după Înviere, vom fi împreună cu Hristos, de-a dreapta Tatălui. Deci acesta este “destinul” nostru!
Vocație. Ce este vocația? Tradus în românește, vocație putem să-i zicem chemare. Vocație este un cuvânt pe care l-am importat în limba noastră din “apusenistică” (original din latină), vox-vocis, vocație. Este chemare, chemarea către om: “Adame, unde ești?“, cu sensul că: “Hai, vino, primește de la Mine acuma duhul mântuirii - cum ar zice Dumnezeu - și în duh de pocăință reia-ți drumul până la îndumnezeirea pe care o poftești”.
Deci vocația omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-și împlini destinul pe pământ, în măsura pământească, iar, după așa-zisa “moarte”, vecinicia, destinul în vecinicie: fericita împărăție împreună cu Dumnezeu în vecii vecilor.
Atuncea, în contextul acesta, ce este postul? Si ce este iertarea? Încep cu iertarea. Când l-a întrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintâi, cea mai importantă în Lege, Hristos a spus: “Să iubești pe Dumnezeu”. Aceasta-i prima poruncă. Si, fără să I se ceară, Hristos S-a grăbit să-i citeze din Vechea Lege o a doua poruncă, care zice că este în chipul celei dintâi: “Si iubește-ti aproapele ca însuti pe tine”. Este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care a pus cele două porunci împreună! Ele se conțin în două Cărți separate. In Cartea Ieșirii, în cele zece porunci, prima poruncă într-adevăr este: “Auzi Israil, Dumnezeul tău un Dumnezeu este, și să iubești pe Dumnezeul tău“, așa cum a zis și Mântuitorul. A doua poruncă este în Levitic, unde spune într-un cu totul alt context: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti”. Sau, în zicala românească, “Ce ție nu-ți place, altuia nu face”. Dar Hristos le-a pus pe același plan, ca prima și a doua poruncă.
Ce se întâmplă în această iubire? Hristos zice: “Cel ce păzește cuvântul Meu este cel care Mă iubește”. Deci dacă Adam nu a păzit cuvântul dumnezeiesc în Rai, înseamnă că, într-o măsură, a căzut de la dragostea de Dumnezeu, a încălcat iubirea lui Dumnezeu. Cred că nu este om pe pământ care să nu știe cât de dureroasă este o iubire trădată, o iubire rănită. In măsura în care ai iubit pe cineva și acel cineva ți-a fost nevrednic iubirii tale, știi cât de dureros este.
Deci dragostea, fie ea și atotputernică, a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabilă. Dragostea lui Dumnezeu este subțire. Nu că Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gândul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subțirime a dării de sine celuilalt, este o dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la Cruce și până la moarte, dar până și la străfundurile iadului, până la a-și împărtăși soarta Lui cu nelegiuiții. Si în ultimă clipă a vieții a găsit un fel de a mântui pe un păcătos - că a provocat, prin răzvrătul unui tâlhar, pocăința și spovedania dreaptă a celuilalt tâlhar - până unde să poată să-i spună: “Amin, astăzi vei fi cu Mine in Rai”. Astăzi! Deci iubirea este de o subțirime, de o gingășie, de o duioșie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră și bădărani în neduhovnicia noastră. Dar, în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subțirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubește și se rănește, nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea! Cel care iubește se rănește nu atâta că este lepădat, dar se rănește văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri. Dumnezeu nu este, așa cum Îl vede o teologie mincinoasă, “ofensat de transgresiunea lui Adam”. Dumnezeu moare de durere că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, și toți care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo. “Pământ ești și în pământ te vei întoarce”.
Dumnezeu, în dragostea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit să piară și a luat asupra-Si “canonul” de pocăință, canonul păcătos, adică crucea și rușinea. Uitați-vă cum o întreagă muncă a lui Hristos, ca Dascăl care a propovăduit dragostea, s-a zădărnicit în câteva ceasuri! Deci rușinea zădărniciei unei vieți întregi de nevoință. Toate rușinile și toate neputințele și le-a însușit Cel Atotputernic, ca să Se asemene întru totul neputinței omenești, ca să poarte asupra-Si neputința mea, păcatul meu, urăciunea mea, răutatea mea. Ca și cum El era păcătos, neputincios, urât, rău și supus morții. De ce? Fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic în cer sau sub ceruri care poate să-L biruiască. Face El pe neputinciosul până Se pogoară în iad – dar atunci, iadule, să vezi ce te așteaptă!
Zice Sfântul Ioan Gura de Aur în Propovăduirea de Paști: “Iadul trup a primit, și de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare, sau icoase pe care le avem în Triod: “De-abia a început să se înfigă Crucea lui Hristos în pământ, că iadul a început să se plângă: Cine a pus un piron de lemn în inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam cândva la Mănăstire, tot așa, într-o cuvântare, dacă noi eram filosofi adevărați, dacă noi aveam premisele gândirii noastre adevărate, numai din a privi toate filosofiile, religiile și idealurile acestei istorii am înțelege că singur Hristos este Dumnezeul cel adevărat, tocmai din neputința în care Se înfățișează. Cine își poate permite atâta neputință? Cine își poate permite o așa zădărnicire a toată lucrarea lui, decât Cel care știe că este atotputernic și că nimic nu Il poate birui. “Așteaptă tu, moarte, așteaptă tu, iadule! Nu mă împotrivesc Crucii, nu mă lupt acuma, ca să arat omului că pot să mă dau jos de pe Cruce, nu fac minune să vină Ilie să mă ia de pe Cruce, sau mai știu eu ce… Așteaptă tu, iadule, cel de pe urmă!”
Toți întemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat în tot felul. Si a trebuit ca și Moisi să își apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenințări, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie să fie apărat. Zicea cineva la noi, acolo în Anglia, care voia să mărturisească adevărata credință, și îmi spunea: “Si o să mă lupt ca să apar adevărul!” Si mi-a venit cuvântul acesta: “De ce nu te lași tu apărată de Adevăr, de Adevărul însuși?” Si i-a “picat fisa”, și a știut de atuncea ce sa facă. Nu atâta apăram noi adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr și să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Adevărul ce este? - întrebare eretică. Fiindcă Adevărul este un “Cine”! Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevărul și Calea și Viața”.
In acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el? Cel care iubește nu rabdă ca omul să moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui? Ce altceva, decât iertarea?!
Dragostea iartă celui păcătos. Si acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboață și am cerut iertare, mi-a spus: “Părinte Rafail, ești iertat înainte să ceri; dar dacă ești așa, noi cum putem să trăim cu tine?”.
Iertarea este dată înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul - putem să zicem: “Dumnezeu este iertare“. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însușim, noi trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iubiri și atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire. Așa trebuie să devenim și noi.
In sensul acesta, iertarea se poate înțelege ca o vocație a omului. Adică să învățăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învățăm să împărtășim aproapelui nostru ceea ce și noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba și de la aproapele. Sau, cum ne spunea Starețul nostru într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: “Noi, ca oameni, nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertam unii pe alții și să ne reluam, să continuam, călătoria pocăinței și a mântuirii".
Postul. Ce este postul? Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieții biologice, este parte dintr-o nevoință omenească prin care micșorăm puțin părtășia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuținându-se puterea acestei biologii grosolane, se dă mai mult liber-frâu duhului, să-și exprime ale sale.
Dacă vreți, în expresia Sfântului Pavel, “trupul râvnește împotriva duhului și duhul râvnește împotriva trupului“. Si poate toți, sau mulți dintre noi cunoaștem și asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă “stricam” ceva care mișcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtășie cu ale pământului, parcă se risipește ceva mai prețios.
Această conștientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoințe precum le cântă troparele pentru sfinți cuvioși, “nevoințe mai presus de fire”. Dar, deocamdată, nevoințe pe măsura puterii noastre firești. Deși postul nu este post, în sensul adevărat al cuvântului, cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Si au postit și Părinții noștri din școala filocalică, ca să-i zicem așa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate și înainte. Au postit și patruzeci de zile și, zic în Patericul Egiptean, și șaizeci de zile (deși au socotit că totuși patruzeci de zile este măsura omului, cum a arătat-o Hristos, Dumnezeu cel întrupat). Dar, ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.
Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeți că postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoința. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoința. Câte fete tinere astăzi nu țin regim ca să-și păstreze silueta? In măsura și în legile dragostei de care ești cuprins, este și măsura și legile înfrânării, sau nevoinței, cu care o să te nevoiești.
Noi râvnim către cele ale vieții vecinice, dar trecem prin nevoințe asemănătoare. Ne nevoim nu ca să ne păstram silueta, nu pentru aceleași motive ca tinerele care vor să își câștige pe cineva în viața aceasta - un soț-, ci, în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Si chiar pentru motive de sănătate am putea să ținem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viața noastră duhovnicească. Si-n al doilea rând, dar cu mai multă importanță, pentru a lasă mai mult liber-frâu duhului să se manifeste.
Deci, îmi vine să zic așa: a nu se înțelege că postul și iertarea sunt destin și vocație a omului în Ortodoxie! Postul este o nevoință, un mijloc ca toate nevoințele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocația omului este dragostea, care și este destinul omului, în măsura și în sensul în care, cum zice Apostolul, “Dumnezeu este dragoste“. Si-aceasta dragoste este legea vieții și legea veciniciei”.
De unde voi începe? Poate să începem de la destin și de la vocație, fiindcă de mai multe ori am spus că omul își caută destinul lui adevărat și Dumnezeu, vorbind omului, îi arată care-i este destinul. Destinul nu este altceva decât ceea ce căuta Adam. Si îl păcălește șarpele, implicit, pretinzând că Dumnezeu vrea să-l oprească de la asta, că “dacă vei mânca din acela, să știi că o să ți se deschidă ochii și vei deveni ca Dumnezeu, și vei cunoaște binele și răul“. Si a mâncat și, zice Scriptura, “i s-au deschis ochii“. Si ce “taine dumnezeiești” a văzut Adam când i s-au deschis ochii? Ce lucruri negrăite? S-a văzut gol, și s-a rușinat de el însuși și de soția lui, Eva, și ea de Adam.
Asta este dumnezeire, frați și surori? Asta este ce voiește omul? Dar asta, știm cu toții, din păcate - din păcatele noastre-, este rezultatul păcatului: dezamagire. Dez-amagire – interesant cuvânt, și de luat în serios! Când suntem dezamăgiți, să ne uităm unde eram amăgiți și atuncea durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiți. Deci o putință de a ne lumina!
Deci, destinul omului este acesta, atâta cât putem vedea în istorie. După istorie ce vedem? Păi, uitați-vă la toți sfinții aceștia care sunt niște morți: avem pe pământ moaștele lor în bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem “moaște”, le cinstim, și pe bună dreptate, că ele nu ne produc efectele morții. In cel mai rău caz nimic, un os! Dar, în general, ele prezintă lucruri ce nu se asociază cu moartea: miresme... Moartea nu este o mireasmă, pute – iertați-mi cuvântul, dar asta-i realitatea - moartea este urâcioasă. De la moaște izvorăsc miruri înmiresmate cu care ne vindecam de boli. De la aceste “oseminte moarte” izvorăsc puteri care învie pe alții din moartea lor, și-i aduc înapoi la viață, ca să-și continue calea pocăinței până să se desăvârșească și ei. Deci, când zice Hristos că “cei care cred Mie, cele ce fac Eu și ei vor face”, uitați-vă, că și după moarte!
Părintele Paisie Aghioritul spune undeva că cineva l-a acuzat că “Voi, monahii sunteți pomi sterpi, că voi nici măcar nu aduceți viață în lumea asta“. Si zice: “Ce zici, măi frate? Că dacă vreun monah sterp, cum îi zici, se sfințește, el și după moarte naște: naște din femei sterpe zămisliri, naște din păcătoși sfinți, naște din morți, prin minunile acestea, învieri, și alte minuni de negrăit“. Toate acestea nu sunt superstiții, nu sunt mituri, așa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea a cărei gândiri s-a infiltrat până în rândurile gândirii bisericești. Adică, cum a prorocit Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, găsi-va El credință pe pământ?” Rugați-vă, frați și surori: “Da, să găsești, Doamne, în mine să găsești credință!”.
Deci acesta este destinul, după așa-zisa “moarte” a omului. Vedem ceea ce face Dumnezeu, dacă cu credință cerem de la Dumnezeu ceva: ni se împlinește rugăciunea. Putem cere și Maicii Domnului! Uite, un om ca noi, ca să zicem așa, uite Sfântul Nicolae, uite Sfinții Apostoli, orișicare dintre Sfinți, îți poate face ce face și Dumnezeu. Si, în viața asta, într-o măsură, ei au arătat aceste semne, dar mai ales după moarte acești sfinți se comportă ca Dumnezeu. De ce? Îndumnezeirea omului! Acesta este destinul, și aceasta este ce înseamnă dreaptă slăvire!
Dreapta slăvire– ca să luam o explicație “negativă” din crezul Sfântului Athanasie – “Cel ce nu crede așa [ortodox]... (iertați-mă, parafrazez în cuvintele mele, nu vă pot cita exact) ... în afară de multe tulburări și încurcături în viața aceasta, riscă și pierzania vecinică”. Deci, luând pozitiv cuvântul acesta, dreapta slăvire, ortodoxia, “cel ce crede așa”, în afară de reușita duhovnicească în viața aceasta, după așa-zisa “moarte” devine și mai mult ca Dumnezeu. Până când? Până la trâmbița cea de pe urmă, când însăși mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor învia și vom fi cu trup, cu tot, ca Hristos cel de după Înviere, vom fi împreună cu Hristos, de-a dreapta Tatălui. Deci acesta este “destinul” nostru!
Deci vocația omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-și împlini destinul pe pământ, în măsura pământească, iar, după așa-zisa “moarte”, vecinicia, destinul în vecinicie: fericita împărăție împreună cu Dumnezeu în vecii vecilor.
Atuncea, în contextul acesta, ce este postul? Si ce este iertarea? Încep cu iertarea. Când l-a întrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintâi, cea mai importantă în Lege, Hristos a spus: “Să iubești pe Dumnezeu”. Aceasta-i prima poruncă. Si, fără să I se ceară, Hristos S-a grăbit să-i citeze din Vechea Lege o a doua poruncă, care zice că este în chipul celei dintâi: “Si iubește-ti aproapele ca însuti pe tine”. Este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care a pus cele două porunci împreună! Ele se conțin în două Cărți separate. In Cartea Ieșirii, în cele zece porunci, prima poruncă într-adevăr este: “Auzi Israil, Dumnezeul tău un Dumnezeu este, și să iubești pe Dumnezeul tău“, așa cum a zis și Mântuitorul. A doua poruncă este în Levitic, unde spune într-un cu totul alt context: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti”. Sau, în zicala românească, “Ce ție nu-ți place, altuia nu face”. Dar Hristos le-a pus pe același plan, ca prima și a doua poruncă.
Ce se întâmplă în această iubire? Hristos zice: “Cel ce păzește cuvântul Meu este cel care Mă iubește”. Deci dacă Adam nu a păzit cuvântul dumnezeiesc în Rai, înseamnă că, într-o măsură, a căzut de la dragostea de Dumnezeu, a încălcat iubirea lui Dumnezeu. Cred că nu este om pe pământ care să nu știe cât de dureroasă este o iubire trădată, o iubire rănită. In măsura în care ai iubit pe cineva și acel cineva ți-a fost nevrednic iubirii tale, știi cât de dureros este.
Dumnezeu, în dragostea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit să piară și a luat asupra-Si “canonul” de pocăință, canonul păcătos, adică crucea și rușinea. Uitați-vă cum o întreagă muncă a lui Hristos, ca Dascăl care a propovăduit dragostea, s-a zădărnicit în câteva ceasuri! Deci rușinea zădărniciei unei vieți întregi de nevoință. Toate rușinile și toate neputințele și le-a însușit Cel Atotputernic, ca să Se asemene întru totul neputinței omenești, ca să poarte asupra-Si neputința mea, păcatul meu, urăciunea mea, răutatea mea. Ca și cum El era păcătos, neputincios, urât, rău și supus morții. De ce? Fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic în cer sau sub ceruri care poate să-L biruiască. Face El pe neputinciosul până Se pogoară în iad – dar atunci, iadule, să vezi ce te așteaptă!
Toți întemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat în tot felul. Si a trebuit ca și Moisi să își apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenințări, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie să fie apărat. Zicea cineva la noi, acolo în Anglia, care voia să mărturisească adevărata credință, și îmi spunea: “Si o să mă lupt ca să apar adevărul!” Si mi-a venit cuvântul acesta: “De ce nu te lași tu apărată de Adevăr, de Adevărul însuși?” Si i-a “picat fisa”, și a știut de atuncea ce sa facă. Nu atâta apăram noi adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr și să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Adevărul ce este? - întrebare eretică. Fiindcă Adevărul este un “Cine”! Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevărul și Calea și Viața”.
In acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el? Cel care iubește nu rabdă ca omul să moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui? Ce altceva, decât iertarea?!
Dragostea iartă celui păcătos. Si acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboață și am cerut iertare, mi-a spus: “Părinte Rafail, ești iertat înainte să ceri; dar dacă ești așa, noi cum putem să trăim cu tine?”.
Iertarea este dată înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul - putem să zicem: “Dumnezeu este iertare“. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însușim, noi trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iubiri și atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire. Așa trebuie să devenim și noi.
In sensul acesta, iertarea se poate înțelege ca o vocație a omului. Adică să învățăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învățăm să împărtășim aproapelui nostru ceea ce și noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba și de la aproapele. Sau, cum ne spunea Starețul nostru într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: “Noi, ca oameni, nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertam unii pe alții și să ne reluam, să continuam, călătoria pocăinței și a mântuirii".
Dacă vreți, în expresia Sfântului Pavel, “trupul râvnește împotriva duhului și duhul râvnește împotriva trupului“. Si poate toți, sau mulți dintre noi cunoaștem și asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă “stricam” ceva care mișcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtășie cu ale pământului, parcă se risipește ceva mai prețios.
Această conștientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoințe precum le cântă troparele pentru sfinți cuvioși, “nevoințe mai presus de fire”. Dar, deocamdată, nevoințe pe măsura puterii noastre firești. Deși postul nu este post, în sensul adevărat al cuvântului, cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Si au postit și Părinții noștri din școala filocalică, ca să-i zicem așa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate și înainte. Au postit și patruzeci de zile și, zic în Patericul Egiptean, și șaizeci de zile (deși au socotit că totuși patruzeci de zile este măsura omului, cum a arătat-o Hristos, Dumnezeu cel întrupat). Dar, ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.
Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeți că postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoința. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoința. Câte fete tinere astăzi nu țin regim ca să-și păstreze silueta? In măsura și în legile dragostei de care ești cuprins, este și măsura și legile înfrânării, sau nevoinței, cu care o să te nevoiești.
Noi râvnim către cele ale vieții vecinice, dar trecem prin nevoințe asemănătoare. Ne nevoim nu ca să ne păstram silueta, nu pentru aceleași motive ca tinerele care vor să își câștige pe cineva în viața aceasta - un soț-, ci, în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Si chiar pentru motive de sănătate am putea să ținem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viața noastră duhovnicească. Si-n al doilea rând, dar cu mai multă importanță, pentru a lasă mai mult liber-frâu duhului să se manifeste.
Deci, îmi vine să zic așa: a nu se înțelege că postul și iertarea sunt destin și vocație a omului în Ortodoxie! Postul este o nevoință, un mijloc ca toate nevoințele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocația omului este dragostea, care și este destinul omului, în măsura și în sensul în care, cum zice Apostolul, “Dumnezeu este dragoste“. Si-aceasta dragoste este legea vieții și legea veciniciei”.
(fragment din conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002 – integral audio )
Sursa: Cuvântul Ortodox, Părintele Rafail Noica despre “SUBTIRIMEA” si VULNERABILITATEA iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?
Prea multe vorbe, eu îmi aduc aminte de un dialog scurt dintre părintele meu duhovnic și o credincioasa:
RăspundețiȘtergere-nu pot să mă ridic la înălțimea sfinției voastre
-nu-i nimic, cobor eu
Acesta este modelul hristic al iubirii.
Părinte cu asemenea iubire n-am mai întâlnit niciodată.
Post binecuvântat, Corina!
Mă retrag în liniștea mea
La buna reauzire.