Duminica izgonirii lui Adam din Rai
Astăzi Biserica ne aduce aminte de raiul lui Dumnezeu pe care l-am pierdut și de cinstea de a fi plăsmuiți după chipul și asemănarea Ziditorului nostru. Domnul ne-a înzestrat cu o inimă adâncă, în stare să poarte într-însa simțirea vie și minunată a prezenței Sale, iar pentru noi, desfătarea raiului este comuniunea cu adevăratul Dumnezeu.
Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă, încă din cântările Vecerniei, să căutăm cu osârdie calea de întoarcere la raiul lui Dumnezeu, ca să ne împlinim menirea pe care Domnul ne-a hărăzit-o mai înainte de veci. De asemenea, Biserica ne reamintește că din pricina căderii în păcat am fost izgoniți din rai și pribegim pe acest pământ, tânguindu-ne amarnic pentru că ne-am lipsit de odihna și desfătarea raiului. Din scrierile Sfântului Siluan, învățăm că Adam și toți sfinții lui Dumnezeu au cătat raiul cel pierdut cu nemângâiat plânset de pocăință, strigând către Domnul, dintr-o inimă simțitoare și curată:
"O raiul meu, minunatul meu rai!
Unde ești, Doamne?
De ce Ti-ai ascuns frumusețea feței de la mine?
Ce Te oprește să viezi întru mine?
Pentru ce am întristat pe Domnul meu cel iubit?
Sufletul meu tânjește după tine și Te caut cu lacrimi."
(din Scrierile Sf. Siluan Athonitul)
Si astfel, Însuși Domnul și Împăratul raiului a venit pe pământ și ne-a încredințat că Împărătița Lui este înlăuntrul nostru (cf. Luca 17, 21), în inimile noastre, și că fără harul Său nu putem face nimic. Potrivit cuvântului lui Hristos, viața noastră pe acest pământ are un singur scop - să aflăm calea întoarcerii la Dumnezeu și să dobândim harul Său, pentru a recâștiga raiul cel pierdut, comuniunea de-viață-dătătoare cu Ziditorul nostru cel iubit.
Primul pas pe calea întoarcerii la Dumnezeu ni-l dezvăluie Evanghelia ce se citește în această duminică: trebuie să începem prin a-i ierta pe toți semenii noștri din inimă. Sfântul Siluan ne spune că îi iertăm cu adevărat pe frații noștri atunci când ne rugăm pentru ei ca pentru noi înșine. O astfel de iertare ne deschide inima harului dumnezeiesc. Domnul ne iubește atât de mult, încât a statornicit ca singură condiție a vieții noastre a-i ierta pe frații noștri precum și El ne iartă pe noi. Astfel, dacă iertăm micile și neînsemnatele greșeli ale semenilor noștri, atunci Domnul ne va dărui, la rândul Său, iertarea desăvârșită și absolută, ca să putem fi împreună cu El în veci. Iertarea este cea care face loc fratelui nostru în inima noastră, astfel încât să-l putem primi într-însa ca pe propria noastră viață.
De îndată ce iertăm, Domnul începe în noi lucrarea mântuirii Sale veșnice. El ne dăruiește harul cel dintâi, care ne dă puterea să credem în cuvântul Său, și să-I iubim făgăduințele. O astfel de credință "lucrătoare prin iubire" (Gal. 5, 6) ne ajută să ne aflăm inima, care se trezește din somnul cel de veacuri în păcat și se umple de simțirea prezenței lui Dumnezeu. Această credință devine lumina vieții. În același timp, ne umplem de înțelepciune pogorâtă dintr-o altă lume, înțelepciunea gândurilor smerite, care reaprind înlăuntrul nostru dorința unirii cu Dumnezeu. Începem să vedem tot mai limpede cele ce Îl mâhnesc pe Dumnezeul nostru cel iubit și cele ce-I sunt bineplăcute Aceluia Care ne-a răscumpărat cu scump Sângele Său. În felul acesta descoperim că purtăm înlăuntrul nostru multe lucruri ascunse și pline de viclenie, care nu Îl bucură pe Domnul, ci întristează Duhul Său cel Sfânt.
Apoi Domnul ne dăruiește a doua "porție" de har, mai mare și mai bogată decât prima. Prin harul acesta, punem un nou început al pocăinței, pentru ca Dumnezeu să ne curățească inima, astfel încât să putem purta într-însa nestingheriți prezența Domnului. Treptat, harul lui Dumnezeu ne curățeste inima, întipărind în ea chipul lui Hristos și făcându-o să răsune de cuvântul Său cel minunat și neobișnuit. Atunci ne întreținem nevoința duhovnicească și ne sporim râvna pentru a ne curăți lăcașul inimii, care este biserica cea sfântă a lui Dumnezeu și sălașul Duhului Sfânt. În felul acesta omul se apropie tot mai mult de Dumnezeu și Îl urmează cu și mai mare credincioșie, oriunde îl va călăuzi. Iar Domnul îi răsplătește strădania, dăruindu-i și mai mult har, care îi lărgește inima pentru a putea cuprinde în dragostea lui și cerul și pământul. Atunci credinciosul se unește cu Dumnezeu și cu tot neamul omenesc, care devine conținutul inimii sale, și mijlocește cu ardoare înaintea Domnului pentru mântuirea întregii lumi.
Vedem, așadar, că dacă nu iertăm din toată inima nu ne vom învrednici să-L iubim pe Dumnezeu așa cum I se cuvine și așa cum Îi datorăm, nici nu vom izbuti să aflăm raiul cel adevărat. Căci inima care Îl iubește cu adevărat pe Domnul nu suferă să vadă pierind nici măcar un singur suflet zidit de Dumnezeu. Dacă, însă continuăm să adăpostim în inimă sentimente ostile față de aproapele nostru, cu timpul acestea se vor preschimba în ură, iar ura poate deveni nimicitoare, ajungând până la a ne face asemeni începătorului urii, care este diavolul, ucigașul oamenilor.
Toate nevoințele duhovnicești pe care Biserica le pune înaintea fiilor ei de-a lungul Postului Mare au drept scop să-l ajute pe om să-și afle inima adâncă (cf. Pilde 20, 5), pentru ca dinlăuntrul ei să se întoarcă cu toată puterea către Dumnezeu și să săvârșească totul din inimă.
Cel ce și-a descoperit inima adâncă, atunci când crede, va crede cu toată inima și își va îndrepta viața către Acela în Care crede. Îl va primi ca pe Mântuitorul său din ceruri și răsplătitorul faptelor sale. Atunci, credinta devine un dar sfânt, iar omul Îl iubește pe Cel în Care crede.
Atunci când se roagă, el va vorbi cu Dumnezeu cu dulce dorire, în care se adună toată mintea și toată inima lui. Domnul îl va asculta și-i va dărui răsplata Sa.
Atunci când cercetează cuvântul lui Dumnezeu, omul se va strădui să-l audă răsunând în inima lui, ca să-și însușească limba lui Dumnezeu, astfel încât în ziua celei de-a Doua Veniri în slavă a Domnului să-I recunoască glasul dinlăuntrul inimii lui, ca pe o laudă a mântuirii Sale.
Când se pocăiește, omul va striga cu frică din adâncul inimii, cerând iertarea păcatelor sale știute și neștiute. El va lua asupra-și rușinea pentru propriile lui greșeli și va da îndreptățire și slavă Dumnezeului a toată îndurarea. Atunci Domnul va răsplăti o asemenea smerenie, dăruindu-i omului harul Său și lărgindu-i inima.
Când vrea să-și arate iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, o va face cu smerenie, din toată inima, fără să caute a "se arăta oamenilor" (cf. Matei 6, 16), căci năzuința sa este să păstreze tot locul din inimă pentru Dumnezeul său cel iubit și pentru frații săi. Atunci începe omul să împlinească porunca iubirii în chip vrednic de Dumnezeu.
Când postește, când se roagă sau face milostenie, le va săvârși pe toate cu smerenie și fără să cârtească, din nou, "ca să nu se arate oamenilor" (Matei 6, 16). Iar Dumnezeu, Care vede lucrarea tainică a sufletului său, îi va întări inima și-i va dărui mai mare râvnă. Cu cât se păzește mai neatins de molima slavei deșarte, cu atât mai mult va spori duhovnicește. Si cu cât mai intens va purta înlăuntrul său moartea Domnului Iisus Hristos, cu atât mai mult viața Mântuitorului celui Înviat din morți va prisosi în inima lui.
Dacă harul acestui răstimp sfânt ce ne stă înainte este atât de mare, atunci se cuvine să ne arătăm plini de îngăduința și să-i iertăm pe semenii noștri asemenea pătimitori ca și noi. Să ne smerim înaintea Domnului și înaintea fraților nostru, căutând darul pocăinței și mila lui Dumnezeu.
Așadar, să-I mulțumim din toată inima lui Dumnezeu, Care ne dăruiește acest Post învăluit într-o atmosferă sfântă, în care ni se dă putința să fim botezați din nou și să renaștem duhovnicește, ca să auzim glasul lui Hristos în inima noastră, să-I vedem chipul întipărit înlăuntrul nostru și să stăm în prezența cea sfântă a Domnului Înviat. De asemenea, cu darul lui Dumnezeu, să ne învrednicim și noi a prăznui propriul nostru Paște, trecerea noastră de la moarte la viața cea veșnică și fără de sfârșit.
Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Veșnicul astăzi - Călătorind împreună cu Biserica în lumina Praznicelor, Ed. Bizantin, Măn. Sf. Ioan Botezătorul, Essex, 2018
Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. (Matei 6, 14-21)
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu