P. Andrei Lemeșonok despre puterea cuvântului. "Învățăm să vorbim cu Dumnezeu, învățăm să-L auzim pe Dumnezeu printr-o atitudine smerită față de aproapele nostru"

"Dacă nu există dragoste în noi, atunci cuvintele noastre vor fi greșite și nu va exista viață în ele, nu va exista Dumnezeu în ele."

"Omul, atingându-se de iubirea lui Dumnezeu, se transfigurează, se schimbă. El simte că, atunci când în inima lui se află dragostea lui Hristos, în cuvintele pe care le rostește există viață."

Puterea cuvântului

Un frate a întrebat pe avva Ierax, zicând: Spune-mi cuvânt, ca să mă mântuiesc. I-a zis lui bătrânul: "Șezi în chilia ta și de îți este foame, mănâncă, iar de îti este sete, bea și nu vorbi de rău pe cineva și te mânuiești! 

Avva Isaia a fost întrebat: Ce este vorbirea de rău? El a răspuns: Necunoașterea slavei lui Dumnezeu și ura față de aproapele. 

 "Gura mea va grăi înțelepciune și cugetul inimii mele pricepere" (Psalmi 48, 3). "Din prisosul inimii grăiește gura" (Matei 12, 34; Luca 6, 45). Un cuvânt poate lovi, poate răni și chiar ucide o persoană. Iar același cuvânt, spus cu dragoste, îl poate sprijini, îl poate încuraja, îl poate vindeca pe aproapele. 

Cât de important este să ne controlăm vorbele, pentru că nu întotdeauna avem înlăuntrul nostru o stare de pace. Sunt stări de tulburare, de neliniște lăuntrică, de descurajare! Dacă vom spune ceva în astfel de momente, atunci, bineînțeles, cuvintele noastre vor fi bolnave, îl vor răni pe aproapele, în loc să-i fie spre ajutor și mângâiere. 

Nu putem vorbi despre o persoană, nu o putem evalua, văzându-i slăbiciunile. Dacă nu există dragoste în noi, atunci cuvintele noastre vor fi greșite și nu va exista viață în ele, nu va exista Dumnezeu în ele. Uneori o persoană este prezentă la o conversație în care cineva condamnă pe aproapele, în care este vorbit de rău cel care nu este prezent acolo. Participând în tăcere la o astfel de conversație, devenim complici la păcatul osândirii aproapelui. Pronunțând un cuvânt în care există o evaluare a aproapelui, ne lipsim de harul lui Dumnezeu pentru că devenim judecători. 

Să fim atenți mai ales în momentele de tulburare lăuntrică! Să ținem minte că păstrând tăcerea, liniștindu-ne, venindu-ne în fire, vom găsi cuvântul potrivit pentru a-l ajuta pe aproapele, pentru ca prin acel cuvânt să nu-l rănim.

Lipsa de atenție față de sine, față de lumea interioară, dă naștere la o mulțime de cuvinte care nu sunt inofensive. Cuvântul rostit din pornire păcătoasă, cuvântul prin care îl vom vădi, îl vom osândi pe aproapele nostru, acel cuvânt poate răni mulți oameni. Un cuvânt bun, în care există compătimire, dragoste, nădejde, acel cuvânt sfințește lumea din jurul nostru. Iar cuvântul putred, murdar, cuvântul în care există minciună, dimpotrivă, o spurcă. Noi învățăm să vorbim cu Dumnezeu și această convorbire se numește rugăciune.

În această lume omul joacă un rol sau altul, se ascunde, încearcă să pară mai bun decât este în realitate, de aceea spune multe cuvinte deșarte, cuvinte ipocrite în care nu există adevărul lăuntric. Iar de la vorbirea deșartă este foarte ușor să treci la vorbirea de rău, la osândire. Noi învățăm să vorbim cu Dumnezeu, învățăm să-L auzim pe Dumnezeu printr-o atitudine smerită față de aproapele nostru. De aceea, venind la Dumnezeu, să învățăm să vorbim unul cu altul în limbajul credinței și al nădejdii, al iubirii și al răbdării.

Pierzând pacea, noi transferăm durerea noastră lăuntrică asupra aproapelui, pentru că în cuvintele noastre, în adresarea noastră către aproapele nu există pace, nu există dragoste. "Nu judecați, ca să nu fiți judecați" (Matei 7, 1). Dacă omul Îi mulțumește lui Dumnezeu și se simte el însuși un mare datornic înaintea lui Dumnezeu, nu îl va vorbi de rău pe fratele său. Văzând păcatul aproapelui său, omul nu-l va osândi și nu-i va aduce reproșuri. Probabil că îl va compătimi și va încerca să-l ajute pe omul care a rătăcit calea și face ceva greșit. 

Adesea, vorbindu-l de rău pe aproapele, osândindu-l, de fapt ne îndreptățim pe noi înșine. Uneori, din cauza păcatului, ne place să auzim că cineva face rău, cineva trăiește greșit și apare părerea mândră că eu nu sunt așa, că sunt mai bun, sunt mai aproape de Dumnezeu. Atunci o tainică mulțumire de sine îl poate învălui pe om, iar aceasta este o înșelare, un neadevăr, un păcat. Un om credincios se simte responsabil nu numai pentru ceea ce face, ci și pentru ceea ce fac oamenii din jurul lui. "Dacă m-as fi rugat mai mult, dacă m-aș fi smerit, atunci poate că ar fi fost mai puțin păcat în jurul meu". De aceea noi fugim de osândire, ne este frică să pronunțăm cuvinte lipsite de dragoste, în care există o nedreptate sau un neadevăr. 

Dacă omul a învățat să se stăpânească și să caute cele bune în aproapele său care, deși este infectat de păcat, are o frumusețe în el - și această frumusețe poate fi descoperită numai atunci când vom avea dragoste față de aproapele nostru -, atunci omul începe să dobândească pacea în inima sa. Această pace ne ajută să zidim în jurul nostru relații care nu sunt întemeiate pe rivalitate, pe păcatul iubirii de sine, ci pe dragoste, răbdare și compasiune față de aproapele. 

Cuvântul pe care îl rostește omul îl va vădi la Înfricoșătoare Judecată a lui Dumnezeu. "Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit" (Matei 12, 37). Evanghelia ne spune că pentru orice cuvânt deșert vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu, atunci când se va face bilanțul vieții noastre. Se schimbă omul, se schimbă lumea sa lăuntrică, se schimbă și vorbele, cuvintele lui. Pacea pătrunde în inima omului și cuvintele lui devin sănătoase, frumoase, chibzuite, cumpătate, și nu există în ele vorbire deșartă și, cu atât mai mult, vorbire de rău.

Este foarte important pentru noi să învățăm să tăcem. Atunci, ceea ce vom spune va fi chibzuit și, înainte de a pronunța vreun cuvânt, ne vom adresa lui Dumnezeu după ajutor. Cât de important este să găsești cuvântul care va ajunge în inima omului, care va ajunge la om, pe care omul îl va putea auzi și îl va putea primi! Cât de tarte trebuie să ne fie teamă de cuvintele înșelătoare! În cuvintele în care este ironie există o semeție față de aproapele. La un om care s-a obișnuit cu un mod de viață frivol, cuvintele nu au un sens lăuntric și acea sare duhovnicească fără de care viața devine o simplă pierdere fără rost a timpului. 

La slujbe, în rugăciune, învățăm să vorbim cu Dumnezeu, învățăm dragostea care este cuprinsă în aceste cuvinte sacre pe care le descoperim în biserică atunci când ne adresăm lui Dumnezeu, Maici Domnului și sfinților pentru ajutor. Bineînțeles, cele mai înalte cuvinte sunt cuvintele de laudă, atunci când omul, imitându-i pe îngeri, Îi înalță laudă și Îi aduce mulțumire Creatorului său. Aceste cuvinte înalță sufletul, aceste cuvinte ne ajută să depășim greutățile și încercările care sunt atât de multe în viața noastră de zi cu zi. 

Dacă noi, chiar și în cel mai dificil moment al vieții noastre, nu ne vom descuraja, nu vom cârti, ci Îi vom lăuda și Îi vom mulțumi lui Dumnezeu, nu vom începe să-i căutăm pe cei vinovați în încercările din viața noastră, pe acei oameni care ne deranjează, ci vom cere iubire și compasiune pentru om, atunci, treptat, vom descoperi pentru noi pacea lui Dumnezeu. Si cuvintele, gândurile și simțirile noastre vor fi sfințite prin harul lui Dumnezeu, vor deveni pline de har, frumoase.

Domnul a venit în această lume pentru a-l mântui pe om. Omul, atingându-se de iubirea lui Dumnezeu, se transfigurează, se schimbă. El simte că, atunci când în inima lui se află dragostea lui Hristos, în cuvintele pe care le rostește există viață. Iar această viață ne ajută să luptăm cu păcatul și să depășim neadevărul în care am trăit atunci când rătăceam fără de Dumnezeu, necunoscând nici scopul, nici sensul vieții noastre. 

Protoiereu Andrei Lemeșonok, Din iubire pentru omul de azi, Cugetări pe marginea Patericului, Colecția Crinii Țarinii, 4 Sf. Măn. Putna