vineri, 27 ianuarie 2023

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri, ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu


Viața în care omul se strămută când vine la mănăstire este viața de care își amintește firea omenească de când a făcut-o Dumnezeu. Atunci omul, deși la început era singur, iar apoi cu Eva, nu avea simțământul singurătății, ci trăia cu cunostința unei comuniuni universale. Viața lui era o altă viață, era cealaltă viață, cea deplină, desăvârșită.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe Adam, și-a împlinit creația și a văzut că omul era desăvârșit. Era atât de desăvârșit încât, când a hotărât să o facă pe Eva, nu a mai făcut-o așa cum l-a făcut pe Adam, ci a luat-o pe Eva din plinătatea lui Adam (cf. Fc. 2, 21-22). A tăiat o bucată din trupul lui Adam și pe aceea a făcut-o deplină, desăvârșită și frumoasă, așa și cum Adam era deplin și desăvârșit, nu-i lipsea nimic.

Când Dumnezeu i-a dat-o lui Adam pe Eva ca tovarășă de viață, Adam a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, ci să fie împreună cu cineva asemenea lui. Adam nu simțea deloc singurătatea nici când era singur. Acum când vede că ceva se adaugă vieții sale, se minunează și spune: "Cum de am putut sta până acum fără femeie!" Înțelegeți că atunci când Dumnezeu a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Fc. 2, 18) nu a vrut să spună că bărbatul nu poate să fie fără femeie sau femeia fără bărbat. Pentru că, în acest caz, Adam nu ar fi simţit mai înainte această deplinătate, iar Biserica noastră nu ar fi restaurat starea originală desăvârșită prin monahism, în care se șterge oarecum diferența de gen, ci ar fi găsit un alt fel de viață feciorelnică pentru cele două genuri. Dumnezeu nu a făcut dualitatea de gen nici pentru îngeri, nici pentru viața dumnezeiască, nici pentru starea restaurată desăvârșită și dreaptă de la început. 

Fără îndoială, Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri ale ei, așa încât unul să îl împlinească într-un anumit fel, pe celălalt și ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu. Un gen îl simbolizează pe Dumnezeu, pe Hristos, iar celalalt simbolizează sufletul, Biserica, trupul lui Hristos, pe care o încălzește Hristos, capul Bisericii.

Existența celor două genuri este expresia, simbolul, amintirea atragerii firii omenești de către Dumnezeu. Același lucru îl întâlnim în multe aspecte ale vieții noastre bisericești și, în general, ale iconomiei lui Dumnezeu. Prin urmare, Adam nu a simţit niciodată singurătatea, ci, îndată ce a văzut-o și s-a desfătat de bucuria Evei - fără să existe încă nicio cunoștință sau simțire a diferenței de gen, a stricăciunii sau a nestricăciunii pământești - a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, deoarece  a trăit această comuniune și bucurie.

Din Arhim. Emilianos Simonopetritul "Casa lui Dumnezeu, poarta cerului. Despre monahism, stareț și ucenic

marți, 17 ianuarie 2023

Dărâmarea bisericilor cu buldozerul blestemului


De ceva timp a izbucnit un scandal legat de faptul că Mitropolitul Irineu, împreună cu acoliții lui au pus sub blestem pe cei care vor îndrăzni să slujească lui Dumnezeu - deci nu un blestem pentu cele care vor îndrăzni să calce un hotar ! - în biserica cu hramul "Nașterea Maicii Domnului", situată undeva mai jos de Mănăstirea Frăsinei:  

 "Hotărâm, în numele Sfintei Treimi, ca, de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, nimeni dintre monahi și cei hirotoniți, preoți sau diaconi, să nu mai coboare la această biserică și să nu mai săvârșească vreo slujbă bisericească, molitvă sau dezlegare, sau Sfântă Taină și nici vreo Sfântă Liturghie să nu se mai oficieze în această biserică sau în spațiile din jurul acesteia."

Aș fi putut bine-mersi să tac, dacă duhul Părintelui Ghorghe Calciu, care s-a opus dărâmării bisericii Enei din București, nu m-ar îndemna să scriu. 

Cine oare poate să înțeleagă cum o "împărăție se dezbină în sine"? Adică cum "în numele Sfintei Treimi" să nu se mai facă nici o Liturghie într-o biserică? Motivul invocat de slujitorii blestemului ar fi că "monahii și clericii au produs mari sminteli". Care sunt acele sminteli nu știm, nu s-a auzit până acum cu toată presa noastră avidă de cancanuri. Ba, din contră, biserica aceea s-a construit în anii 1945-1946, în urma unei vindecări minunate care s-a întâmplat în acel loc. 

Si dacă un loc se spurcă prin lucrarea vrăjmașului, mai abitir se dă cu agheasmă și se curăță. A se vedea cum Camera 4 spital din Închisoarea Pitești, unde s-a făcut o "liturghie neagră" în timpul celebrului experiment de reeducare, a ajuns chiar să fie loc în care se fac Sfinte Liturghii. 

Dar, dacă presupunem că s-a luat aceasta hotărâre din râvna arzătoare de a respecta rânduiala statornicită de Sfântul Calinic de a păstra un loc în țara noastră ca în Athos, unde să nu intre picior de femeie - deși mutarea hotarului e o altă discuție! - de ce nu sunt lăsați preoții să facă slujbe în acea biserică, interzicând doar accesul femeilor, așa cum e la Frăsinei sau în Athos? Si nu numai că nu sunt lăsați, dar sunt legați cu blestem greu și aspru:

"Cei care vor încălca această hotărâre să cadă sub blestemul Sfântului Ierarh Calinic și sub blestemul nostru. De sunt clerici, să se caterisească, iar de sunt mireni, să se afurisească, iar de este vreun preot de mir și va încălca acest legământ, să fie în aceeași osândă."

"Curat-murdar, coane Fănică!" Se vede treaba că-i așa din însuși comunicatul Mitropoliei Olteniei, unde ni se prezintă lucrurile ca la alba-neagra: "uite blestemul, nu e", căci în prezentarea "Documentului unitar" se precizează că nu este "nicidecum un blestem la adresa vreunui cleric, monah sau mirean anume". Adică, ce să înțelegem, că nu blestemă pe X, Y sau Z, nu blestemă vre-o persoană anume, ci pe oricine până la sfârșitul veacurilor? 

Si, ca totul să fie bine garnisit, în sfârșitul documentului se pune și bomboana pe colivă: 

"Nimeni să nu îndrăznească să dezlege această legătură cu blestem pus de noi, nici arhiereu și nici altă față ierarhică, indiferent ce rang bisericesc ar avea". 

Mai rămâne, atunci, speranța ca vreun înger din cer să ridice piatra pe care au aruncat-o acești slujitori asupra bisericii "de Jos". 

Si, cum minciuna are picioare scurte, între timp au apărut și înregistrările din timpul semnării "documentului unitar", ca sa vedem și noi cum au fost "uniți într-un singur gând". Călcarea conștiinței monahilor din Consiliul Duhovnicesc al Mănăstirii Frasinei - conștiință, care în fiecare om este glasul lui Dumnezeu!-, nu a fost o problemă pentru reprezentantul Mitropoliei, uns cu toate alifiile pentru a exercita presiune, invocând o pudoare deosebită:

Semnează acolo! (…) Părinte, haide, semnați, nu mă faceți aici să roșesc în fața oamenilor. De ce ești așa, vrei să mă faci de rușine? Eu te-am făcut preot, eu te-am făcut duhovnic, și matale…”.

Glas părintesc - ce să mai spui?! - : "eu te-am facut, eu te omor".

Si, cum lucrurile sunt sucite din ce în ce mai mult, domnul Răzvan Bucuroiu vine și el cu un articol, simțindu-se oripilat de faptul că au apărut aceste înregistrări în fața publicului larg:  

"Este aiuritor ca de la înălțimea (sau smerenia) condiției monahale să premeditezi folosirea unei tehnici de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele, tabloidele în faliment sau politicienii venali", "Faptul de a recurge la cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută, mi se pare ofensator la adresa condiției de monah"

"Admitem că ierarhul greșește, te prigonește, face lucruri care ție ți se par abuzive. În regulă, dar care este arma monahului, sau a preotului? Nu rugăciunea (chiar și pentru vrăjmași, sau cu atât mai mult pentru ei!), nu smerenia, nu ascultarea și punerea nădejdii în mila și ajutorul Domnului?"

Carevasăzică, monahii de acolo au folosit "cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută", în timp ce domnul Bucuroiu umblă pe la mănăstiri cu elicopterul. Și, ca să nu ne smintim ca dumnealui, ne pune în față dilema: "care este arma monahului": tehnica "de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele" sau "rugăciunea,... "? Acuma "tu te-ntreabă și socoate"! Tare ne mai place smerenia, dar să fie la alții! 

In continuare vom pune articolele din care am extras fragmentele de mai sus, întristându-ne pentru o asemenea măsură, care numai în duhul Bisericii lui Hristos nu pare a fi. 

Dumnezeu sa ne miluiască și să ne înțelepțească pentru a sluji Lui cu dragoste și cutremur! 

marți, 3 ianuarie 2023

Galina Răduleanu : "în starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial"


Vorbăria necontenită a Petruței mă obosea și mă irita din ce în ce mai mult, întrucât îmi încătușa gândurile, obligându-mă să mă mulez pe preocupările, ideile, amintirile ei. Era o altă închisoare. Mult mai grea. Doamne, oare pentru asta ne-ai dat cuvintele? ( O suferință pe care am păstrat-o și după ieșire.) Stabilisem două zile în care să nu scot niciun cuvânt în celulă. S-au simțit ca ofensate, dar au trebuit să accepte. Și totuși, când începeau discuțiile despre vise și rețete culinare, ajungeam să înțeleg acel "l'enfer c'est les autres". Cred că ajunsesem la o stare limită. De gardieni puteam face abstracție, dar de vocea aceea sfredelitoare, care-ți lua libertatea interioară, modelandu-te pe tematica și preocupările ei, era imposibil. În fond te deposeda de esențial, de eul tău interior. Acesta a fost infernul intregii mele închisori și mai târziu, al trăirii în comunitatea bloc. 

Într-o seară m-am rugat cu disperare: "Doamne, fă ceva că sunt la capătul puterilor!" A doua zi au scos-o pe Petruța din celulă. Au urmat două săptămâni de fericire. Ne împărțeam ziua în ceasuri de rugăciune, de discuții cu alt conținut decât cel culinar, dar mai ales de multă, multă linişte. Ore în șir ne "ghemuiam" în sufletul nostru, cu sufletul nostru. Celula parcă se luminase. Era atâta "nevorbă", încât odată un plutonier vădit nemulțumit, a deschis vizeta : "De ce nu vorbiți?" N-avem nevoie... Dialogurile noastre erau tainice, cu cele nevăzute. [...] Intrasem atât de mult în adâncul ființei mele, încât nimic nu voiam să mă tulbure. Așa încât nici la plimbare nu mai voiam să ies, ca să nu "sting" firava flacără de trăire interioară pe care o avem.

[...] Eu stăteam întinsă. Într-un fel de "imponderabilitate", alunecam într-o altă lume, într-o altă dimensiune, unde înțelegerea și comunicarea se puteau face fără cuvinte și unde exista o lumină care-ți pătrundea orice cută a sufletului, orice gând, orice întrebare.

Revizioniștii, pozitiviștii, cei cu înțelegerea lui Nicodim venind la Iisus, vor da explicații psihologice, concerte, exacte, întrucât totul trebuie să poată fi explicat. Și-apoi vor mânca liniștiți sarmale. Eu însă trăiam dorința de a-i spune clipei "oprește-te". Aș fi vrut în starea aceea să trec eu însămi în veșnicie. Exista o disoluție a simțurilor, fără pierderea eului. O plinătate care mă umplea de o fericire nemotivată. "În sine". Cât de sărace, aride, imposibile sunt cuvintele... Ele pot ilustra o trăire, dar în nici un caz n-o pot cuantifica.

Odată cu venirea nopții se instaura, în sfârșit, liniştea. Se termina cu teroarea trântitului ușilor, care îmi fărâmițau nervii (și pe care trebuie să le suport și în prezent). Plutonierul, de obicei, după ce trecea ofițerl de serviciu, dormea demn în picioare. Și-atunci... venea libertatea. O ștergeam furiș printre zăbrele, începând o călătorie la capătul căreia simțeam adierea Domnului. Nu era nici o "fantezie slavă" (Dumnezeu îmi devenise apropiat prin dragostea pe care o simțeam). Uneori ajungeam să-L umanizez, la nivelul meu de vierme. [...]

Atunci, în lungile mele nopți "albe", devenisem un fel de "coardă de arc", cu o luciditate pe care n-avem s-o mai trăiesc niciodată. Călcam parcă numai pe vârfuri și ascutișuri. "Marele-ntuneric" parcă dispăruse, și-n starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial, sensul lor profund, care se răspundeau în mine ca o mireasmă într-o pădure". Cu fiecare respiraţie parcă, fiecare celulă se "îmbiba" de înțelesul unui cuvânt. O trăire intensă în care te cufundai regăsindu-te.

Miracol pe care l am pierdut. După ieșirea din închisoare, în lumea "liberă", există un asalt perpetuu pentru pierderea eului, pentru dizolvarea lui. Totul concură pentru obținerea acelui efect. Mai ales oamenii. Tovărășia unora poate fi o dovadă a acelui "Cine n-adună cu Mine, risipește".

Acolo, după gratii, cuvintele își regăsiseră o rezonanță primordială. Îmi amintesc de un cântec învățat de la Petruța care, auzit afară nu mi-a spus mare lucru. Acolo însă, acel "busuioc floare cătată, bine mai era odată" avea cu totul alt răsunet. Și ce tremur îmi produceau versurile "sfat mi-a dat frunza de nuc, să iubesc și să mă duc". Nucul era în palmele mele, în nări, în suflet, cu toată amăreala din el.

[...] Evadarea mea preferată era poezia. Ore în șir retrăiam aceeași strofă, o simțeam cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte. De fapt cuvântul devenea sunet; o muzică la care până și ultima mea celulă vibra, asemenea clopotului mare de la Putna, când îl atingeam să-i aud cântul. Era o imagine de care mă îmbibam ca de-o mireasmă, o Frumusețe pe care o descopeream mereu, mereu, și care mă cuprindea în totalitate. Auzeam și vedeam cu alți ochi și cu alte urechi. În spatele pleoapelor mele coborâte se aprindea o lumină care mă umplea de fericire.

[...] Dumnezeu nu mi a socotit păcatul de la anchetă, așa încât am rămas încă șapte luni la Uranus, perioadă de intensă trăire spirituală. Probabil că "nacela sufletului" își aruncase balastul care o fixa la sol și pornise liberă spre înălțimi. Era o stare de o asemenea transparență, încât și umbra unui gând putea să o întunece. Da, păcatul e un plumb legat de aripi, iar suferința tăișul care taie sforile. De aceea trebuie iubită.

[...] Și totuși acolo, în celula fără ferestre, cu pereți bleumarin, luminată zi și noapte de același bec, cu ciment pe jos și pereți coșcoviți mirosind a umezeală, am înțeles pentru prima dată că "Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru". Procesul a început, poate nu în modul cel mai firesc, prin ștergere semnificației zgomotelor care veneau din exterior (tramvaiul, vehiculele etc). După un lung "purgatoriu" de autoanaliză, autoexamen, cântărire de sine, autocondamnare, am intrat într-un soi de veșnicie, unde faptele, gesturile, trăirile din trecut căpătau alte dimensiuni. Traversam o perioadă de suferință teribilă pentru tot ce n-ar fi trebuit să fie și o mare părere de rău pentru nerealizarea a ceea ce ar fi fost bine să fie. Poate că așa se întâmplă după moarte, când ți se deschid ochii la o realitate pe care ai ignorat-o și care ți-a mutilat ființa. Atunci e prea târziu. Eu însă speram acel "când voi ieși voi îndrepta tot și nu voi mai face pe nimeni să sufere". (Lucru pe care nu l-am realizat.)

După ce m-am frecat de toate remușcările, asemenea șarpelui care își schimbă pielea ruptă în ascutișul pietrelor, am întrat într-un stadiu de "nepătimire". O liniște plină de bucurie, care mă situa în esenţa lucrurilor și în același timp deasupra lor. Traiam o luminozitate transparentă, în care până și ivirea unui gând umbros era trăită ca un întuneric. [...] Treptat am intrat într-o viață minunată, nevăzută și adevărată. O viață a sufletului, bogată, intensă, o! mult mai intensă decât cea pe care am dus-o ulterior în "lumea exterioară".

Ca într-o oglindă concavă, mă aflam mereu în centru de convergență al razelor. Într-o totală libertate colindam munții și ascultam melodii. Versurile diferiților poeți izvorau din mine, ca o creație proprie, descifram probleme filosofice și, mai ales vorbeam cu Dumnezeu ( nu găsesc alt cuvânt care să exprime profunda comunicare cu El). Între cei patru pereți umezi și negri, cu becul care îți "zgâria" retina, găseam acea bucurie pe care nimeni și nimic nu mi-o putea lua. De fapt avem TOT. Îmi lipsea însă un singur lucru: certitudinea că la ieșire, în "lumea cealaltă", între așa-zișii oameni liberi, această stare o voi mai putea păstra.

Fragmente din "Repetitie la moarte" de Galina Răduleanul