Viața în care omul se strămută când vine la mănăstire este viața de care își amintește firea omenească de când a făcut-o Dumnezeu. Atunci omul, deși la început era singur, iar apoi cu Eva, nu avea simțământul singurătății, ci trăia cu cunostința unei comuniuni universale. Viața lui era o altă viață, era cealaltă viață, cea deplină, desăvârșită.
Dumnezeu l-a plăsmuit pe Adam, și-a împlinit creația și a văzut că omul era desăvârșit. Era atât de desăvârșit încât, când a hotărât să o facă pe Eva, nu a mai făcut-o așa cum l-a făcut pe Adam, ci a luat-o pe Eva din plinătatea lui Adam (cf. Fc. 2, 21-22). A tăiat o bucată din trupul lui Adam și pe aceea a făcut-o deplină, desăvârșită și frumoasă, așa și cum Adam era deplin și desăvârșit, nu-i lipsea nimic.
Când Dumnezeu i-a dat-o lui Adam pe Eva ca tovarășă de viață, Adam a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, ci să fie împreună cu cineva asemenea lui. Adam nu simțea deloc singurătatea nici când era singur. Acum când vede că ceva se adaugă vieții sale, se minunează și spune: "Cum de am putut sta până acum fără femeie!" Înțelegeți că atunci când Dumnezeu a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Fc. 2, 18) nu a vrut să spună că bărbatul nu poate să fie fără femeie sau femeia fără bărbat. Pentru că, în acest caz, Adam nu ar fi simţit mai înainte această deplinătate, iar Biserica noastră nu ar fi restaurat starea originală desăvârșită prin monahism, în care se șterge oarecum diferența de gen, ci ar fi găsit un alt fel de viață feciorelnică pentru cele două genuri. Dumnezeu nu a făcut dualitatea de gen nici pentru îngeri, nici pentru viața dumnezeiască, nici pentru starea restaurată desăvârșită și dreaptă de la început.
Fără îndoială, Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri ale ei, așa încât unul să îl împlinească într-un anumit fel, pe celălalt și ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu. Un gen îl simbolizează pe Dumnezeu, pe Hristos, iar celalalt simbolizează sufletul, Biserica, trupul lui Hristos, pe care o încălzește Hristos, capul Bisericii.
Existența celor două genuri este expresia, simbolul, amintirea atragerii firii omenești de către Dumnezeu. Același lucru îl întâlnim în multe aspecte ale vieții noastre bisericești și, în general, ale iconomiei lui Dumnezeu. Prin urmare, Adam nu a simţit niciodată singurătatea, ci, îndată ce a văzut-o și s-a desfătat de bucuria Evei - fără să existe încă nicio cunoștință sau simțire a diferenței de gen, a stricăciunii sau a nestricăciunii pământești - a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, deoarece a trăit această comuniune și bucurie.
Din Arhim. Emilianos Simonopetritul "Casa lui Dumnezeu, poarta cerului. Despre monahism, stareț și ucenic"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu