miercuri, 28 martie 2012

Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul





 

Studiu asupra rânduielii Canonului Mare

1. Cadrele cosmologice

“Joi in a cincea saptamana din Sfantul si Marele Post, se toaca la al patrulea ceas din noapte. Si adunandu-se toti in biserica, preotul da binecuvantarea si se incepe Utrenia dupa randuiala. Dupa cei sase Psalmi, se canta Aliluia si troparele Treimice ale glasului de rand si se citeste catisma a opta din Psaltire. Dupa care se citeste Viata Cuvioasei Maria Egipteanca, in doua stari. Apoi, dupa Psalmul 50, incepem indata sa cantam Canonul Mare, care se zice rar, cu glas umilit si cu inima infranta, facand la fiecare tropar cate trei metanii si zicand: “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”.
Aceste indrumari ale Triodului despre felul cum se cuvine a canta Canonul Mare nu descriu pur si simplu cadrele tipiconale, ci cadrele mai generale, cosmologice si antropologice in care se savarseste acest oficiu liturgic. Indrumarile tipiconale precizeaza anumite conditii in care rugaciunea poate fi adevarata, rodnica si cu efect, si anume cadrele in care omul poate sa se concentreze in Dumnezeu, sa se alipeasca cu staruinta si osteneala de El, sa curateasca, lumineze si restaureze, sa ofere si sa uneasca cu Dumnezeu dimensiunile existentei sale: minte, vointa, sentiment, simtire, trup.

Scularea la ceasul al patrulea din noapte – adica in jurul miezului noptii – adunarea in Biserica, binecuvantarea preotului, cei sase Psalmi, a caror citire simbolizeaza vremea celei de-A Doua Veniri (de aceea in biserica domneste un intuneric si o liniste absoluta) dupa care urmeaza indata imnul creatiei si uimirea fata de Dumnezeu Cel in Treime – Aliluia si troparele Treimice – precum si citirea Psaltirii care pregateste ca o trambita de lupta pe credinciosi pentru indelungata lupta nocturna, sunt primele elemente care, reconstituind timpul curgator si spatiul, creaza alte conditii, la fel de reale ca si acelea, si in care poate avea loc lucrarea prin excelenta a omului: rugaciunea.

Aceste conditii de baza ale oricarei utrenii sunt precizate in continuare mai pe larg in legatura cu continutul special si scopul concret al Deniei Canonului Mare. Se citeste Viata Cuvioasei Maria Egipteanca pentru a detasa mintea si vointa credinciosilor de iubirea fata de lume si a le calauzi pe urmele pasilor Cuvioasei, in inima pustiei, in inima misterului pocaintei.

Astfel pregatiti, credinciosii rostesc in picioare Psalmul 50, Psalmul pocaintei, si incep indata cursa maraton a Canonului Mare la care e chemat sa ia parte omul intreg:
Vino, ticaloase suflete, impreuna cu trupul tau, /de te marturiseste Ziditorului a toate / si te departeaza acum de nebunia [irationalitatea] dinainte, /si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocainta(I, 2).
“Sufletul” atrage “trupul” dinainte pregatit cu postul si privegherea la inchinaciune neintreruptatrei metanii pentru fiecare din cele 300 de tropare ale Canonuluisi la ”lacrimi” din inima, pentru ca rugaciunea sa devina “marturisire” din adanc, strigat al existentei umane dupa “rationalitatea” ei pierduta.

Un alt dat care descrie cadrele pe cat de noi pe atat de reale in care se savarseste acest oficiu liturgic, si anume noile dimensiuni pe care le iau spatiul si timpul reconstituit, sunt persoanele efectiv active in actiunea cultica, in afara de credinciosi.

Intai de toate este Dumnezeu Cel in Treime. In jurul tronului Sau se strang credinciosii. Noaptea care cu intunericul si tacerea ei face nemiscate simtirile trupesti, “Aliluia“, troparele Treimice de la inceput, pictura bisericii, toate ajuta existenta umana sa se intoarca spre Dumnezeul Cel in Treime, sa se aseze inaintea Lui:
“Ţie strig cantarea cea mare/cea intreit cantata /intru cei din inaltime” (IV ,28).
Scopul e ca, stransi in Biserica, credinciosii sa se regaseasca in Casa Tatalui, iar lumea sa se schimbe prin pocainta si rugaciune si sa redevina in Biserica, Vechea Vatra.

Prezenta activ prin excelenta e a doua Persoana a Sfintei Treimi cu eficienta pe care am putea-o numi fizica, din momentul in care segmentul creat din lumea noastra pe care l-a asumat si l-a facut infinit facandu-l Trupul Sau, e Biserica in care spatiul si timpul nostru isi gasesc noi dimensiuni, ce ne ingaduie sa savarsim actiunile cultice in genere. Adunarea credinciosilor devine literalmente Trupul lui Hristos. Hristos este Casa noastra.

Dar Cuvantul intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, este prezent si cu o eficienta nemijlocita, existentiala. El este Rascumparatorul iubitor de oameni. Mirele rastignit care bate cu iubirea lui la inimile credinciosilor si cheama la o tainica unire de iubire. Asa cum o percepem derulandu-se tropar dupa tropar, tesatura Canonului Mare face evident faptul ca rugaciunea credinciosilor nu este un monolog, ci o voce a unui dialog care are loc in adancurile tainice ale existentelor umane.

Prezenta apoi cu o eficienta speciala e Prea Sfanta Fecioara MariaTrupul ei propriu e trupul Dumnezeu-omului: Biserica. Maria e “‘Nascatoare de Dumnezeu”. In ea s-a realizat marea minune ca “Unul din Treime” sa se faca ceea ce suntem noi. Ea este Usa si Scara ce uneste cerul si pamantul, care creeaza in limitele spatiului si timpului nostru o ruptura mantuitoare si coboara de acum in lume „ce e mai presus de lume”:
  “Laudamu-te, bine te cuvantam. /inchinamu-ne tie, Nascatoare de Dumnezeu, /ca ai zamislit pe Unul din Treimea cea nedespartita, /pe Unul Fiu si Dumnezeu; /si insuti ne-ai deschis noua celor de pe pamant/ cele ceresti” (VII, 22).

Prea Sfanta Fecioara e si mangaietoarea plina de afectiune a credinciosilor in vremea arida a postului, aparatoarea lor in lupta cea de toata noaptea a rugaciunii, calauzitoarea la Hristos, mijlocitoarea pentru pacate, cea care conduce sufletul ca pe o mireasa la unirea lui tainica cu Mirele Hristos, Ea e prezenta de la inceputul si pana la sfarsitul slujbei: Credinciosii dialogheaza cu ea, ca si cu Hristos.
Mai e prezenta inca si Cuvioasa Maria Egipteanca. Citirea vietii ei n-are simplul scop de a emotiona credinciosii. Ea are o functie mult mai profunda si mai reala in cadrul slujbei. Credinciosii ortodocsi stiu bine ca sarbatoarea unui sfant nu e o simpla cinstire adusa Sfantului sau o rememorare a vietii lui facuta in scopuri pur didactice. Ea este mult mai mult: o participare reala la viata, luptele, biruinta si slava lui. Astfel, citirea vietii lui se face pentru a-l aduce in mod adevarat si real in mijlocul nostru pe Sfant, cu toata viata si luptele lui; de aceea in paralel cu aceasta se face o litanie si se pun intr-un loc vizibil din toate partile, moastele lui ori, cand acestea lipsesc, icoana sa, iar credinciosii sunt miruiti din untdelemnul moastelor sau icoanei Sfantului. Citirea vietii Sfantului e un act liturgic. Se face adica intr-un alt timp, cel liturgic si creaza, impreuna cu toate celelalte elemente tipiconale, un alt spatiu-liturgic.

In acest spatiu nou si timp nou, actele savarsite si cuvintele rostite, au alte dimensiuni si raporturi, au alt continut si o alta rodnicie. Astfel, citirea liturgica a vietii Cuvioasei Maria Egipteanca o face prezenta intr-un mod tainic in adunarea credinciosilor pe Cuvioasa insasi, pentru a-i insoti si lupta impreuna cu ei lupta pocaintei si a rugaciunii. De aceea, la sfarsitul fiecarei cantari (ode) a Canonului exista doua tropare prin care credinciosii i se adreseaza:

“Cel pe care l-ai iubit si l-ai dorit Maica, /pe ale Carui urme ai mers, /Acesta te-a aflat si ti-a dat pocainta / ca unul singur Dumnezeu milostiv [compatimitor]/Pe care roaga-l neincetat, /sa ne izbaveasca de patimi si de primejdii si pe noi”.
In acelasi mod tainic e prezent si Sfantul Andrei, cel ce a compus Canonul. Biserica a incorporat in Canonul sau, la sfarsitul fiecarei ode, cate un tropar care se adreseaza in special Sfantului. Desigur, cercetarea stiintifica care vrea sa studieze Canonul in mod stiintific, lasa deoparte aceste tropare ca “ulterioare” si “neautentice“, scopul ei fiind de a evalua poezia lui Andrei Criteanul si de a o plasa in istoria literaturii bizantine. In acelasi fel, stiinta teologica se straduieste sa gaseasca notiunile de teologie care se ascund in sectiunea autentica a Canonului. Pentru stiinta, confuzia epocilor ce caracterizeaza textul imnologic e stranie si nepermisa.

Dar pentru Biserica nu exista confuzie. In Sinaxarul care se citeste la fiecare utrenie dupa oda a sasea si care expune cauza, continutul si scopul adunarii liturgice, Biserica explica ce este Canonul Mare, care e autorul lui, pentru ce a fost legat de viata Cuvioasei Maria Egipteanca scrisa in secolul al VII-lea de Sofronie, patriarhul Ierusalimului, si da in general informatiile istorice pe care ea le socoteste ca sunt necesare. Dar Biserica traieste si se misca intr-o profunzime diacronica care contine, dar depaseste cu mult timpul unidimensional delimitat de informatiile istorice. In aceasta profunzime diacronica diversele puncte ale timpului istoric se intalnesc si astfel nu e deloc straniu ca Sfantul Andrei, arhiepiscop al Cretei in secolul al VIII-lea si compozitor al Canonului Mare, sa fie prezent de fiecare data cand Biserica savarseste acest Canon si sa-i initieze pe credinciosi in lucrarea tainica a rugaciunii si pocaintei. Sau, ca sa o spunem altfel, prin aceasta actiune liturgica, ca si in toate celelalte actiuni bisericesti, credinciosii patrund in insusi adancul timpului, in care, dupa profunda expresie a Epistolei catre Diognet, “vremurile se aduna” in Biserica, Trupul lui Hristos, acest alt spatiu, devin contemporani si casnici ai Sfantului Andrei, ai Cuvioasei Maria, ai tuturor Sfintilor, ai Prea Fericitei Fecioare, ai lui Hristos Insusi. In aceste alte dimensiuni pe care le dobandeste spatiul si timpul nostru cunoscut, persoanele se adancesc si prelungesc, se nemarginesc fara sa-si piarda ipostasul lor concret si, mai cu seama, se adancesc si prelungesc cuvintele si evenimentele, din moment ce semnificatia lor se imbogateste infinit.

Astazi avem dificultati in a intelege profunda rationalitate a actelor bisericesti (Taine, slujbe, cicluri de sarbatori, rugaciune, asceza, pocainta) pentru ca suntem impiedicati de conceptia unidimensionala, plana, pe care o avem asupra spatiului si timpului. Dar in Biserica domina o alta cosmologie. Aceasta conceptie diferita asupra spatiului si timpului o exprima pictura si arhitectura bizantina si pe aceasta o presupune si imnografia bizantina. Ansamblurile arhitecturale, icoanele, imnele („Astazi s-a spanzurat pe lemn… “/Veniti sa ne rastignim impreuna cu El.. ” etc) nu sunt figuri de limbaj sau hiperbole ale unei fantezii inzestrate, ci exprima o realitate; tot asa cum nasterea cea noua pe care o daruieste Botezul, cuminecarea cu Trupul si Sangele lui Hristos care are loc in dumnezeiasca Euharistie nu sunt metafore, ci realitati. Daca nu luam in serios cadrele cosmologice si antropologice diferite in care traieste si se misca Biserica, e cu neputinta sa intelegem arta bizantina, textele biblice, patristice si liturgice, asa cum e imposibil sa intelegem rationalitatea si realitatea pe care le include in el modul concret in care e constituita viata bisericeasca, [drept] reorganizare si prefacere activa, decisiva si mantuitoare a dimensiunilor si functiilor marginite ale lumii create si ale existentei umane create.

In aceasta alta perspectiva, eclesiologica, in care creatia e inaltata la rang de [Taina], gasindu-si adica in Hristos armonia ei profunda, adevaratele dimensiuni si functionalitatea ei plenara, putem intelege ca, asa cum l-a scris compozitorul lui si-l savarseste necontenit Biserica, Canonul Mare este diferit de un text literar pe care filologia academica contemporana il poate analiza cu metodele ei sau de un text in care stiinta teologica ar putea cauta notiuni teologice. Mai exact, am putea spune ca este un text literar in deplinatatea lui, din moment ce prin profunda lui armonie, prin dimensiunile lui adevarate – extinse la infinit-,  si deplina lui functionalitate divino-umana, el exprima si ajuta pe om sa patrunda in acel timp si spatiu ale caror dimensiuni particulare le banuieste sau spre care priveste si pe care se lupta sa le exprime adevarata arta. Si este un text teologic in deplinatatea lui, din moment ce in el gandirea, arta, informatia istorica, functionand ca rugaciune, isi gasesc adevaratele dimensiuni si functionalitatea lor deplina, devin mijloacele care il calauzesc pe om spre pocainta, adica spre schimbarea si remodelarea lui insusi si a mediului inconjurator. E un text teologic in deplinatatea lui fiindca nu este un comentariu stiintific, ci un oficiu liturgic bisericesc, adica o actiune care schimba si mantuieste pe om si lumea.

In acest spatiu-timp nou al Bisericii domnesc alte amintiri, persoanele si evenimentele Istoriei Sfinte a Mantuirii.

Dupa Sinaxar, sfantul compozitor al Canonului Mare “a alcatuit cantul de fata culegand si strangand toata istoria Vechiului si Noului Testament de la Adam si pana la Inaltarea lui Hristos si propovaduirea Apostolilor”.

Se stie ca pentru traditia ortodoxa linia Adam-Hristos defineste adevarul istoriei, continutul mai profund si scopul devenirii istorice. Astfel, de la Geneza la Apocalipsa Sfintele Scripturi reprezinta pentru Biserica cartea sfanta a lumii tocmai pentru ca ea contine etapele centrale ale acestei deveniri istorice mai profunde. 

La acest flux adanc care conduce de la Inceputuri pana la Sfarsit, credinciosii fiecarei epoci raporteaza cele ale lor si ale lumii lor astfel incat, cufundandu-le in acesta, grefandu-le pe axul central, sa le transfere din efemer (din “firea curgatoare a timpului” VI, 12) in stabilitate, din limitele inguste ale cotidianului si epocii in ceea ce in Hristos are vesnicia si infinitul. Aceasta stramutare (textul o numeste “trecere”, “diabasis”) reprezinta nucleul pocaintei si unul din scopurile centrale ale lucrului citirii Scripturilor si a rugaciunii. 

Toate acestea “le-a potrivit [armonizat] foarte frumos si cu mult mestesug Cel intru Sfinti Parintele nostru Andrei, arhiepiscopul Cretei” in Canonul cel Mare al sau.

Invocand memoria lui Solomon care “facand viclesug inaintea lui Dumnezeu s-a departat de El” (VII, 10), pacatosul inca nepocait este calauzit sa constientizeze faptul ca, ramanand departe de Dumnezeu, isi are viata “asemanata” stricaciunii.

Prezentand noaptea intreaga usa Imparatiei deschisa dupa Intruparea lui Hristos si pe talhari si desfranate grabindu-se raspunzand chemarii lui Iisus, sa „rapeasca” Imparatia prin schimbarea radicala, prin “prefacerea” pocaintei, acesta ii intareste pe cei sovaielnici ca, parasind ezitarea, sa vina in spatiul unde pacatosii se transforma in sfinti:
“Hristos S-a facut om/chemand la pocainta pe talhari si pe desfranate./ Suflete, pocaieste-te, /ca s-a deschis acum usa Imparatiei / si o rapesc inainte /fariseii, vamesii si desfrantii / prefacandu-si viata prin pocainta “. (IX, 6)
Iar pe credinciosul pregatit il arunca dintr-o data in corul marilor rugatori ai Domnului, facandu-l sa strige unindu-si glasul lui impreuna cu ei:
“Ca talharul strig Ţie: pomeneste-ma, /ca Petru plang cu amar. /Iarta-ma, Mantuitorule, strig ca si vamesul,/ lacrimez ca si desfranata /Primeste-mi tanguirea, ca oarecand pe cea a Cananeencei” (VIII, 14).
In acest mod, amintirile istoriei sfinte devin vii. Evenimentele mantuirii devin actuale in credinciosii care se mantuiesc astazi.  Si actualitatea in care sunt reinviate evenimentele mantuirii se dilata, cuprinde necuprinsul, sparge barierele spatiului si ale timpului, se prelungeste si adanceste la infinit.
Aceasta prefacere sau schimbare a mintii sau transfigurare a datelor naturale (fizice), sau oricum altfel am vrea sa o numim, si care conduce spre omul cel nou si spre creatia cea noua in Hristos este mantuirea. Ea se realizeaza in mod fundamental in dumnezeiasca Euharistie, unde creatul, impartasindu-se deplin cu necreatul, devine infinit si se indumnezeieste si constituie continutul si scopul intregii vieti bisericesti sacramentale si ascetice: al Tainelor, sarbatorilor, slujbelor, rugaciunii, postului, privegherii.

Aceasta procedura, pe care traditia ortodoxa apostolica si patristica a fixat-o cu o profunda cunoastere a alcatuirii psihosomatice a omului si a relatiilor omului cu lumea, are drept premize cadrele cosmologice si antropologice, care sunt totodata cadrele obarsiei si scopului creatiei, precum si acelea pe care le-a creat esecul omului in a-si atinge scopul, ca si intrarea personala a lui Dumnezeu in spatiul si timpul creat. Aceste cadre sunt descrise limpede in Sfintele Scripturi ca facere a lumii si a omului, ca si cadere si calauzire a umanitatii, ca Intrupare a lui Dumnezeu, Rastignire, Inviere si Inaltare a Dumnezeu-Omului, ca venire a Duhului si ca asteptare a imparatiei eshatologice.

Toate acestea nu sunt pozitii metafizice pe care omul trebuie sa le accepte ca sa evite o pedeapsa oarecare sau ca sa i se daruiasca mantuirea, ci evenimente istorice. Ele definesc coordonatele in care au fost create si in care s-au aflat dupa cadere si se regasesc in Hristos omul si lumea. Din acest motiv, ele definesc adevarata natura a omului, adevarul istoriei. In afara acestora, creatia e contrara naturii, numai in ele ea isi gaseste naturalitatea si inainteaza spre desavarsire.

In aceste cadre cosmologice si antropologice e constituita intreaga viata a Bisericii. Pe ele le presupun toate actele bisericesti, inclusiv Canonul Mare. Cu toate acestea, avandu-le ca premiza pe toate, fiecare din ele (aceste acte) ramane si in cadre definite distincte, corespunzator scopului special si functiei lui terapeutice si de desavarsire concrete. Situata in centrul celor 40 de zile ale Postului Mare, Denia Canonului Mare urmareste sa-l ajute pe om sa-si constientizeze tragismul conditiei contrare in care se gaseste prin pacat si sa-i intareasca hotararea si lupta de intoarcere la conditia conforma naturii dinainte de cadere, cum a fost facuta desavarsita in Hristos. De aceea cadrele corespunzatoare acestui scop sunt mai evidente in Canonul Mare. Sa incercam sa le descriem in continuare.

SURSA SI CONTINUAREA LA:

TALCUIREA CANONULUI CEL MARE AL SF. ANDREI CRITEANUL – studiul teologic si duhovnicesc al lui Panayottis Nellas

vineri, 23 martie 2012

Parintele Savatie Bastovoi despre riscurile dragsotei


Nu ştiu din ce pricină, atunci când cineva mă cheamă - pentru că încă mă mai cheamă, tot nu ştiu din ce pricină -, oamenii vor să vorbim despre dragoste. Şi, trecând atâta vreme şi auzind de-atâtea ori propunerea asta, îmi dau seama că nu mai pot vorbi despre dragoste. Şi dacă tot a trebuit, m-am gândit că pot vorbi doar despre riscurile dragostei. Riscurile celui care, deşi încearcă uneori să iubească, nu reuşeşte. Asta arată că suntem într-o mare lipsă de dragoste. Vedeţi că oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când şi-au dat seama că nu mai sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste tot pentru că îi simţim foarte puternic lipsa. Pe de altă parte, este o inflaţie a dragostei, a temei ăsteia între noi, creştinii, şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, am înţeles şi eu asta. 

Şi, dacă ar trebui să le numim, să le punctăm cumva, aş începe seara asta prin a spune că primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lume: prin neînţelegere. 

Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragostea. Dragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur.

Şi intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste. 

Sigur că dragostea se face neînţeleasă în multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem. Ar fi un paradox, pentru că aceasta ar trebui să pună capăt oricărei creşteri. Pentru că, de vreme ce nu poţi înţelege decât ceea ce eşti, este o fatalitate. Totuşi, este destulă dorinţa noastră de a fi ceva mai mult fără să fim ceva mai mult şi fără să înţelegem acel ceva, ci doar prin credinţa în Cel despre Care ştim cu certitudine că este ceva mai mult, deşi nu înţelegem acest „ceva mai mult“, ca prin această credinţă să primim, ca printr-o pâlnie, din înţelegerea şi plinătatea Celui care este desăvârşit în toate, adică Dumnezeu.

 Iată de ce neînţelegerea dragostei se face în măsura staturii noastre, dar mai degrabă în dorinţa noastră de a o pricepe. Şi această dorinţă este curată, este sinceră, este vie, dar asta nu o fereşte de risc. N-o fereşte pentru că avem moştenirea noastră genetică şi spirituală care îşi spune cuvântul. Iar omul începe să făptuiască şi împlinească doar lucrurile pe care le-a înţeles sau pe care le consideră înţelese.

[...]Aşadar, în încercarea noastră de a pricepe dragostea, primul risc este să credem că am înţeles-o şi că am însuşit-o, cu alte cuvinte să ajungem la convingerea că noi chiar iubim. Ştiţi de ce este acesta un risc? În primul rând, pentru că omul care a ajuns la această concluzie începe să dăruiască dragostea lui, aşa cum a înţeles-o el, celorlalţi. Iar de la o vreme, nu înţelege ce se întâmplă cu oamenii din jurul lui, pentru că aceştia nu-l lasă ca el să iubească, să iubească aşa cum crede el că este dragosteaMă refer aici la acel fel de dragoste sufocantă care îşi împroprietăreşte semenii, care începe să-i modeleze pe toţi după sine.

Fiecare cred că am comis astfel de fapte. Părinţii îşi iubesc copiii în aşa fel, încât copiii, ajungând la o vârstă, nu ştiu cum să mai scape de tirania părinţilor, tiranie care nu este o tiranie, dar care, în inima celuilalt, poate fi percepută astfel. 

Aşa că, o primă neînţelegere, un prim risc în calea dragostei este acela de a acţiona ca nişte oameni care au ajuns la măsura ei şi de aceea pot şi sunt chiar datori să o impună altora. Dragostea, spunea Apostolul Pavel, toate le rabdă, toate le crede, le iartă, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu caută ale sale, dragostea nu se înalţă, dragostea niciodată nu cade. Aşa că, pentru a nu ne lăsa rătăciţi în propriile înţelegeri deformate despre dragoste, Apostolul Pavel face o înşiruire a semnelor adevăratei iubiri, aceea de a fi lângă celălalt ca şi cum nu ai fi. Dragostea nu caută ale saleDe câte ori iubim, noi îl strâmtorăm pe celălalt. Acest fel de dragoste nu aduce roade niciodată. Smerenia însă a convins tirani de multe ori.

Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică  dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovniceascăFacem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât cel dintâi. 

Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească. Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână - pe care i-am luat sub mâna noastră - şi se foloseşte în cazul îmblânzirii animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da răspuns.

Odată, eram la părintele Rafail şi se plângea el de situaţia în care se afla. Zice: „Măi, oamenilor ăştia le-am trezit nişte nădejdi pe care nu le pot acoperi!“. Este o mare răspundere să dai oamenilor nădejdi pe care nu le poţi împlini. Acest necaz îl aveau şi stareţii de la Optina, îl găsim la Fericitul Macarie, Nectarie, care spuneau: Vin oamenii la mine ca la un sfânt şi eu nu ştiu ce să le dau. Spun să mă rog pentru sănătatea lor şi cred că eu voi putea face asta. Or, de prea multe ori, aşteptările acestea nu se întâmplă. Mergem la un părinte mare, la un părinte plăcut lui Dumnezeu, dar nu întotdeauna ceea ce am vrut noi să se împlinească se împlineşte. Nu întotdeauna copiii devin sănătoşi, nu întotdeauna cineva scapă de un proces şi aşa mai departe. De ce? Pentru că există un mers al lumii ăsteia pe care Dumnezeu îl vede şi care ar trebui să fie privit cu mai multă adâncime, să nu vrem să-l schimbăm nici măcar cu rugăciunile noastre. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu, tot pentru făgăduinţa Sa, ne poate îndeplini o cerere, o cerere care nu este potrivită cu viaţa noastră şi cu planul Său despre noi. Veţi întreba de ce Dumnezeu îndeplineşte o astfel de cerere? Pentru că I-o ceri cu toată credinţa, cu toată nădejdea şi, dacă insişti, El ţi-o dă, ca după aceea să intri într-un drum greşit, într-un drum paralel cu viaţa taParalel, nu pentru ca aceea nu ar fi viaţă, paralel până în momentul în care îţi revii şi te întorci la rostul tău în această lume. 

Cred că mitropolitul Antonie al Surojului spunea că Orice moment al vieţii tale este cel mai potrivit din care îţi poţi începe lucrarea mântuirii tale, adică nu putem spune că la un moment dat eram mai bine şi după aceea am fost mai rău. Acum este cel mai potrivit moment în care poţi începe lucrarea din care te poţi întoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte, este cel mai minunat moment al vieţii tale, cel mai bun, culmea vieţii tale, în clipa în care tu te opreşti asupra acestei clipe şi te pui în faţa lui Dumnezeu prin tot ceea ce eşti tu. Am făcut această paranteză pentru a nu înţelege greşit atunci când spun: un drum paralel cu viaţa; paralel până în momentul în care te trezeşti.

Mulţi avem rătăciri, nici proorocii nu au fost feriţi de rătăciri pentru rugăciunile pe care le făceau. Un caz vestit din „Vieţile Sfinţilor“ este acela în care Cuviosul Daniil Egipteanul s-a rugat pentru Evloghie Pietrarul să-l îmbogăţească Dumnezeu; pietrarul, care era foarte primitor de oaspeţi şi la care trăgea Sfântul de fiecare dată când se ducea în oraş. Dumnezeu i-a spus să-l lase, că este bine aşa cum este, să-şi câştige puţinul din munca sa, la care Daniil a insistat, a insistat. Zice: „Dacă ar avea mai mulţi bani, ar face mai mult bine, ar primi, ar face o casă de oaspeţi, câţi oameni ar putea ajuta!“. Ei, şi, până la urmă, pietrarul a găsit o comoară, a luat banii, a fugit în Alexandria, a făcut un palat, nu mai primea pe nimeni, o ducea în chefuri şi, cu mare greu, după aceea, Sfântul Daniil l-a adus înapoi, după ce a fost bătut la poarta lui de slugi, neprimit, l-a adus, tot prin lucrare dumnezeiască, prin rugăciune, pentru că intrase Evloghie într-o încurcătură cu şeful cetăţii, încât a trebuit să fugă, să revină la sărăcia sa, ca să redevină cel care a fost. Iată un exemplu de rugăciune nepotrivită, îndeplinită de Dumnezeu pentru insistenţa noastră. De asta am zis: Să nu dorim să schimbăm viaţa noastră prin rugăciuni nepotrivite, nici viaţa celorlalţi cu atât mai mult. De asta, rugăciunea desăvârşită pe care ne-o arată Mântuitorul este aceea: Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti. Şi pentru ceilalţi aşa să ne rugăm şi dragostea noastră aşa să o dăruim lumii, ca nişte martori ai dragostei dumnezeieşti, nu ca nişte mesageri ai dragostei, ci ca nişte martori, care prin tot ceea ce facem, dacă putem, să lăsăm să se vadă dragostea lui Dumnezeu, trezind nădejde şi bucurie în ceilalţi.

Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E foarte, foarte simplu. N-o să găsiţi nicăieri cuvinte ascunse despre dragoste în Evanghelie, ieşite din gura lui Hristos. Toate sunt atât de simple, încât nimeni nu le mai poate uita după ce le-a auzit o dată, chiar fiind ateu sau de altă credinţă. Toţi ateii ştiu că trebuie să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu poţi să uiţi asta. Asta trebuie să ţinem minte. Asta e porunca lui Hristos. 

Hristos nu ne-a spus să-i facem pe toţi ca noi, nu ne-a spus să-i facem desăvârşiţi pe alţii, ci pe noi, pe noi, fiecăruia dintre noi ne-a dat poruncă: Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc desăvârşit este, dar faţă de alţii a zis: Să-i iubeşti ca pe tine însuţi şi ce doreşti să-ţi facă ţie oamenii fă şi tu. N-a mai vorbit despre desăvârşire

Dar ce dorim noi să ne facă oamenii? Să ne culce atunci când suntem obosiţi, să ne dea de mâncare când ne e foame, să ne ierte că ne-am supărat, să tacă atunci când strigăm şi aşa mai departe. Nu asta dorim, până la urmă? Asta trebuie să facem şi noi cu ceilalţi, fără să le punem condiţii. Adică să fim ca şi cum n-am fi lângă celălalt, nu în sensul că să nu fim receptivi la nevoile lui, ci să nu-l strâmtorăm prin prezenţa noastră, să-i lăsăm libertatea lui, fiind gata să răspundem atunci când ne cheamă. E mult mai simplu, deşi e foarte greu de făcut. Dar dacă nu poţi… dar mai bine taci, ăsta e riscul dragostei - să faci ceva greşit.

Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple, aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt. Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o spune Apostolul Pavel: Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu am, nimic nu am. Vedeţi voi ce cuvinte zguduitoare spune Apostolul Pavel, ca unul care cred că ştia că va muri mucenicit pentru Hristos. Poate dacă Apostolul Pavel n-ar fi fost mucenicit pentru Hristos, n-ar fi fost îndreptăţit să spună un lucru atât de grozav: adică dacă mori pentru Hristos, dar nu ai dragoste. [...]

Dragostea numai, dintre toate celelalte enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar - desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţii. Facerea de minuni, spune Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimic. Să fim milostivi cât putem, ca să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu, sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. Dumnezeu vine în om, El este Lumină şi, când o lumină s-a aprins, nu mai rămâne întuneric. Într-o clipă, Dumnezeu umple omul de bună mireasmă pentru milostenie. N-aţi văzut, când faceţi un bine - şi este milostenie şi milostenie, când un om cu adevărat a avut nevoie de un lucru, un lucru chiar mic -, n-aţi văzut câtă bucurie poţi să ai, că parcă zbori? Şi-ar fi părut… ce-a fost acolo? Cu adevărat Hristos a fost, vă spun, nici după o noapte de priveghere, nici după nimic, cum poţi să ai de la un lucru mic, mic, dar la vremea potrivită, atunci când omul a avut nevoie de lucrul ăsta, acum, atunci când ţi l-a cerut el. Aşa că să îndrăznim în lucrarea asta, pentru că, poate, sunt mulţi care fac şi fapte de nevoinţă, dar care nu pot să facă fapte ale nevoinţei ăsteia exterioare şi chiar lăuntrice. Să fiţi milostivi, ca să vă puteţi acoperi păcatele. Şi-o să aveţi îndrăzneală la Dumnezeu, nu îndrăzneală - o nădejde, o îndrăzneală curată, nu îndrăzneală c-o să cereţi de la Dumnezeu nu ştiu ce, dar o să simţiţi că Dumnezeu este cu ochii pe voi.

Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ascultă tot ce-i spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil, dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.

***

- Este iubirea un dar în fiecare suflet, pus de Dumnezeu, sau trebuie luptat pentru a câştiga iubirea în suflet? Când poţi să-ţi dai seama că ai iubire adevărată faţă de cineva?
- Noi când am spus că nu e un dar, în sensul ăsta, ca şi credinţa sau facerea de minuni, este pentru că, mi se pare mie, iubirea face parte din făptura noastră, adică omul zidit de Dumnezeu a fost făcut în dragoste, nu este un dar dat după asta. Omul nu are nevoie de credinţă în întregimea sa, pentru că, spune Apostolul Pavel, credinţa înseamnă nădăjduirea lucrurilor nevăzute, a celor care nu se văd. Dar în faţa lui Dumnezeu nu mai este nevoie de credinţă. Tot din motivul ăsta Apostolul Pavel spune: Acestea trei rămân la urmă: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare dintre toate este dragostea, pentru că, iată, credinţa va dispărea - spune acelaşi lucru. Când stăm în faţa lui Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de credinţă. Este doar dragoste. Aşa că este un dar nu în sensul în care vorbim despre lucrările lui Dumnezeu date după Cincizecime, în dragostea Sa, darul vorbirii în limbi, darul facerii de minuni, daruri despre care vorbeşte Apostolul la Corinteni şi aşa mai departe, ci este un dar în sensul în care Dumnezeu Însuşi S-a dăruit o dată desăvârşit nouă, atunci când ne-a făcut. Iubirea este însăşi în făptura noastră şi, pentru că noi suntem defecţi, trebuie, desigur, să lucrăm ca s-o descoperim, s-o facem lucrătoare - asta cred eu.
- De unde ştim noi ce să cerem şi ce să nu cerem lui Dumnezeu?
- Tocmai pentru că nu ştim, spunem: Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voieşti! Şi ştiţi ce mi se pare mie? Eu pot greşi, aşa cum am făcut mulţime de greşeli în părerile mele, dincolo de alte greşeli. Atunci când dorinţa asta a noastră devine o obsesie, atunci când credem că doar aşa va fi cel mai bine, cred că nu e sănătos. Şi cerem de la Dumnezeu să facă aşa, şi nu altfel. „Doamne, dacă faci să ajung acolo, Îţi mulţumesc şi… cruci peste cruci.“ Deci, când începem să gândim viaţa noastră prin prisma acestei dorinţe, acestui fapt, când punem obiectul dorinţei noastre în centrul vieţii noastre - „dacă voi avea asta sau voi face aşa, va fi aşa şi aşa, şi eu voi fi mai bun şi voi face mai multe…“. Cred că acum am intrat pe un făgaş greşit şi ar trebui să se răcească treaba asta, să nu cerem cu atâta insistenţă. Vă spun drept: de câte ori mi-am dorit ceva, aşa, foarte tare, m-am rugat cum am putut eu, nu mă las, dar mă gândeam… mi-a şi dat Dumnezeu - tot, dar niciodată nu a ieşit nimic bun, nimic! Cele mai mari greşeli din viaţa mea, pe care le-am avut şi le mai am, sunt urmări ale unei dorinţe din astea, îndeplinite! Vă spun cu toată sinceritatea! Aşa că ăsta cred eu că este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lăsaţi-L pe Dumnezeu: Doamne, fă precum voieşti Tu! Întotdeauna, în faţa dorinţei cererii noastre, să ne întrebăm dacă mă pot despărţi de asta. Dacă n-ar fi aşa, ce-aş face eu? Să fim gata să primim de la Dumnezeu şi altceva. Atunci suntem liniştiţi. Atunci începem să ne rugăm plăcut lui Dumnezeu.
-Părinte, credeţi că există suflete care nu pot simţi iubire faţă de nimeni, nici măcar faţă de Dumnezeu? De ce această împietrire? Cum putem lupta pentru mântuire când simţim că nu putem iubi şi nu suntem iubiţi de cei din jur?
- Nu ştiu, cred că nu. Nu-s văzător de suflete, nu sunt nici patetic încât să afirm, pur şi simplu, că fiecare om e capabil de dragoste şi aşa mai departe; cred că nu, cred că oricine poate simţi dragostea, numai că - iarăşi, repet - o simte la nivelul la care este; simte în măsura până la care a crescut. Această măsură uneori poate fi atât de mică, încât să fie aproape cu neputinţă de observat. Sfinţii o vedeau, reuşeau să vadă ei dragostea asta şi să o verse peste ceilalţi şi, de multe ori, dragostea sfinţilor, a oamenilor buni a convins oameni pe care toţi îi credeau împietriţi. Se întâmplă.
- Cum trebuie să fie dragostea dintre doi tineri? Cum putem face diferenţa între o dragoste curată şi una pătimaşă?
- Între tineri, cred că e cu neputinţă ca să nu intervină dragostea cealaltă, nu neapărat că e rău - e firesc, nu suntem marţieni, e legea firii şi e cea mai puternică, aşa cum o vedem noi din Scriptură, la Înţeleptul Solomon, o vedeţi în Cântarea Cântărilor, că dragostea ca moartea e de tare şi gelozia ca focul iadului. Aşa că, deh… nu se poate fără asta.
- Până unde merge ascultarea de duhovnic la un mirean? Se poate vorbi despre ascultare necondiţionată şi în acest caz?
- Nu neapărat la un mirean - la orice om, trebuie să ştim ce ascultăm. Ascultarea este o expresie a dragostei. Ascultăm pe cei pe care îi iubim. Dacă ascultarea voastră sau porunca celuilalt, mai bine zis, vă stinge dragostea, ceva s-a petrecut acolo, s-a produs un accident pe care trebuie să-l reparăm, prin mărturisire, adică prin faptul că i-o spuneţi celui care porunceşte, că: „Măi, mi-e greu să fac asta sau asta sau, uite, eu am înţeles aşa şi din cauza asta m-am supărat“, iar duhovnicul trebuie să aibă destulă înţelepciune, că de asta e duhovnic, ca să pună lucrurile la punct. Viaţa ne învaţă de toate, timpul le arată, cum spune părintele Serafim; timpul o să arate, încercaţi să faceţi tot ce puteţi fără să întindeţi coarda, în orice… şi Dumnezeu o să facă lucrurile să fie bune.
- Cum putem deveni responsabili faţă de dragostea celuilalt? 
- V-am zis: începem să trăim în locul lui. Omul ăsta vine după noi, ne urmează, renunţă, face atâtea jertfe pentru noi, cum credeţi că nu vom fi responsabili? Eu cred că da. N-aţi simţit niciodată dureri şi răsturnări lăuntrice pentru că omul pe care îl iubiţi dintr-odată v-a dezamăgit? Aţi avut voi vreodată vreo durere mai mare decât să descoperiţi că omul în care v-aţi pus toată nădejdea v-a trădat? Păi tot aşa este şi celălalt, vă pare că e puţin lucru? Şi ceilalţi, dar ei pot fi unul, pot fi 10, pot fi 1.000. Şi fiecare, la rândul lui, poate trăi o astfel de dramă. Vă daţi seama? Cum poate să fie fără responsabilitate? Mie-mi pare că avem a da răspuns, trebuie să ne rugăm pentru asta, ca Dumnezeu să ne ierte.
- Dau ceva aproapelui, pentru că ştiu că aşa este bine, că aşa trebuie, nu neapărat din dragoste. Poate fi considerată asta milostenie?
- Nu, asta-i o dare, fiindcă nu-i milostenie, milostenia este o stare. Dar ăsta-i un exerciţiu bun!
- Dacă îţi dai seama că nu ţi-ai iubit soţul niciodată, ce faci? Şi dacă l-ai iubit, chiar dacă l-ai iubit, a fost o iubire superficială?
-Ce să faci? Începi să-l iubeşti acum!
- Desfrânarea poate să aibă vreo urmă de dragoste? Când veţi publica „Fuga spre câmpul cu ciori“?
- Chiar şi ieri m-a întrebat cineva. Va da Dumnezeu şi o voi publica!

Sigur că poate să aibă, de ce să nu aibă? Altceva e că ea dă loc la lucruri care nu-s ale dragostei: gelozie, ură, ucidere prin avorturi, minciună, o grămadă de lucruri, dar asta nu înseamnă că poate chiar să nu aibă nici o urmă de dragoste, d-apoi, Dumnezeu a lăsat, sunt ale firii lucrurile astea, atunci când nu au tot răul ăsta, dar uitaţi-vă câte porţi deschide, câţi oameni s-au omorât între ei pentru asta, câte minciuni, câte hoţii, trădări… O-ho! Familii dezbinate, popoare măcelărite pentru desfrânare, ce vă pare? Dar asta nu înseamnă că poate alunga cu totul. Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, s-a rugat la Dumnezeu: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! N-a zis: Dă-mi-L înapoi, nu-L lua de la mine, deci Proorocul David, fiind prooroc - fiind prooroc! -, adică om care are vederea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, un om care pur şi simplu ştie unde este Duhul Sfânt şi unde nu este, acesta este un prooroc. Noi înţelegem proorocul ca pe un om care vede viitorul - nu este adevărat! În sensul Scripturii, proorocul este cel care vorbeşte despre Dumnezeu, vorbeşte în numele lui Dumnezeu, vorbeşte Adevărul, vede lucrarea Duhului Sfânt. Deci, fiind prooroc, Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, spune: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Nu luase încă Dumnezeu Duhul Sfânt de la el, înţelegeţi? Dar era conştient că poate ajunge într-un rău mai mare prin acest rău, înţelegeţi voi? Când spunea: Nu-L lua de la mine spunea că am înţeles că am făcut un lucru rău, un lucru nepotrivit, pentru care am deschis uşa răului şi aş putea să merg din rău în mai rău; din cauza asta, Te rog, nu lua Duhul Tău Cel Sfânt de la mine, ca să mă pot îndrepta, să mă pot întoarce la starea pe care am avut-o înainte de a săvârşi acest păcat. Asta cred că spunea Proorocul David: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Iată de ce cred că sunt fel de fel de fapte şi de păcate. Să ne rugăm să ne cureţe Dumnezeu şi să nu ia Duhul Său de la noi ca putem să ne îndreptăm, să facem şi binele.
- Cum să nu îmi mai arăt dragostea în mod sufocant? Cum te poţi abţine să nu mai ceri lui Dumnezeu insistent un lucru atunci când îţi copleşeşte inima, îţi duce mintea într-acolo?
- Păi cum să nu iubeşti sufocant? Când o să avem smerenie? Când o să ajungem la convingerea că nu iubim. Atunci nu devii sufocant. Dragostea nu sufocă. Şi cum să ceri de la Dumnezeu dacă îţi copleşeşte inima? Cere, dacă asta vrei; toate prin experienţă se fac. Cere, o să vezi unde o să ajungi. Fiecare învaţă lucruri diferite, unii din experienţa altora, unii din experienţa lor. Nu zic, e frumos şi inima când este plină este bine, Dumnezeu iubeşte mai mult o inimă plină decât inima stearpă, chiar dacă inima este plină uneori cu dorinţe şi nepotrivite, oameni suntem şi mai avem şi greşeli, cum se roagă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu miluieşte! Aşa că este şi o lucrare a vârstei, cum spune şi proorocul: Inima omului este întoarsă spre rău încă din tinereţile sale, când eşti tânăr eşti mai zvăpăiat şi ceri, e mai plină, desigur, dar Dumnezeu vede, ştie, este plin de dragoste şi îndelung răbdător şi ne va da şi înţelepciune, ca să ne rugăm cum trebuie. Aşa că, ce pot să zic, dacă ai inima plină, roagă-te, că din belşugul inimii vorbeşte gura.
Ca mamă, cum fac să nu îngrădesc libertatea copiilor şi, totuşi, să-i îndrum pe cărarea cea bună, către credinţă, ţinând cont de tentaţiile actuale?
- Ei, asta-i cel mai greu, e cel mai greu, trebuie să ai înţelepciune ca Solomon, cu ce predicatori avem noi în casă acum - televizoare, cu şcoală, cu… Tot timpul, neîncetat, cred că trebuie să fii Solomon. Dar, Dumnezeu vede; nu ştiu, câteodată mi se pare că doar la maturitate copiii ăştia vor putea să se întoarcă prin vreo minune a lui Dumnezeu, când mă uit că de la 2-3 ani de-acum sunt luaţi la calculator şi la jocurile alea, îmi dau seama că nu ştii ce să mai faci. În orice caz, dacă păziţi copiii măcar până la şcoală, pentru că la şcoală nu-i mai poţi controla, eu cred că înseamnă foarte mult. De ce spun, pentru că am văzut pe mine (eu n-am avut nici o treabă cu Biserica, şi-acum… unde am ajuns…), dar au fost câteva lucruri pe care mi le-a spus tăticu’ de mic şi pe care nu le-am mai putut scoate din capul meu. Ştiţi care? Niciodată să nu râzi de un om cu defect. Dacă-i olog, sau orb, sau altcumva. Niciodată să nu te scârbeşti de omul sărac, niciodată, asta e o ruşine să te scârbeşti de omul sărac. Atunci când intri în casa unui om, să nu te uiţi pe pereţi la lucrurile pe care le are şi să nu întrebi niciodată cât costă. Să nu scuipi pe nimeni, niciodată - de când eram mic, lucruri care mi-au intrat, fraţilor, în cap şi s-au făcut firea mea. Mi-a spus şi altele, care, la fel, mi s-au făcut firea, pe care tot nu le pot scoate - lucruri care nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos… şi cred că, dacă tatăl meu ar fi fost creştin şi mi-ar fi spus lucrurile astea, ale credinţei, când eram mic, mi se pare că mi-ar fi fost la fel de uşor să le înţeleg. Şi mi-a mai spus: Niciodată să nu fii slugarnic, oricine ar fi, chiar dacă o să trebuiască să dormi în drum. Asta mi-a spus-o el, că un bărbat nu face aşa ceva! Astea sunt lucruri pe care un copil le-a reţinut şi au intrat în el, indiferent în ce lume am intrat după aceea. Nu mi le-a mai scos nimeni din cap. Aşa cred că, dacă un părinte, până la şcoală, până la şapte ani, îi va spune lucruri adevărate, bune, unui copil, ele vor rămâne în el, chiar dacă după aia, cu vârsta, şcoala îl ia valul, adolescenţa cu ale ei, eu cred că după 20 de ani, încolo, el poate să-şi revină, structura lui este pusă. Aveţi grijă de copii măcar până la şapte ani, şapte ani de acasă ăştia sunt aşa… e adevărat! Asta cred că este ceea ce se poate face. După ce copilul începe să devină personalitate în sensul în care îşi conştientizează Eul sau începe să se raporteze la lume, fiţi foarte atenţi cu impunerea unor lucruri! De la 12 ani încolo, îi spui tu că este aşa şi nu-i aşa, rişti să pierzi respect şi încearcă, dacă nu ai suficiente argumente, nu porunci, nu „pentru că eu am zis, pentru că eu sunt mama ta, când o să ai casa ta atunci o să faci cum vrei tu“ şi aşa mai departe. Niciodată să nu spuneţi aşa ceva! Şi aşa cred că puteţi creşte un om, dincolo de greşelile aproape inevitabile pe care le poate săvârşi în adolescenţă, pentru că adolescenţa este cea mai grea, părinţii depăşesc cel mai greu perioada asta, pentru că numai ce nu fac copiii… Dar, vedeţi lumea în care trăim! Puneţi temelie bună şi aveţi respectul dincolo de prostiile pe care le fac. Cred c-o să vă iubească, nu le pierdeţi încrederea! Fiţi prieteni până la urmă, pentru că o să devină altcineva prietenii lor şi atunci am pierdut totul.
- Cunosc un caz de părinţi credincioşi, care se împărtăşesc, dar sunt foarte stricţi cu copilul lor de numai doi ani, supunându-l la post sever, fără blagoslovenia duhovnicului, care, probabil, nici nu ştie de aceasta. Ce putem face în cazul acesta pentru acest copil?
- Măi, măi, măi, nu vă chinuiţi copiii! Asta spun de riscurile dragostei, ăsta-i unul dintre ele, nu voiam să le pomenesc aici, ca să nu mă înţelegeţi greşit. Nu chinuiţi copiii cu lucrurile astea! La părintele Serafim venea o mamă cu vreo cinci copii… şi când am văzut eu odată… Dar părintele avea întotdeauna bomboane pregătite şi le dădea copiilor când veneau. Le strica postul copiilor, auzi! Îţi închipui, dacă era o mamă care nu le dădea voie copiilor să mănânce bomboane în post! Ce făcea? Părintele Rafail îmi spunea, odată, un caz, din Postul Mare, de la Essex. Munceau, munceau la construcţii, acolo. Cum munceau ei, vine părintele Sofronie cu o conservă de peşte şi le-o deschide şi le dă să mănânce, că erau obosiţi, erau în Postul Mare. Vedeţi voi că sunt cazuri şi cazuri, şi dragostea este mai mare decât toate, şi decât postul. Nu chinuiţi copilul! Ştiţi ce înseamnă postul? Postul este o manifestare a raţionalităţii noastre faţă de dobitoace, spunea Efrem Sirul. Dobitocul, dacă îi e foame, mănâncă, dar omul poate să se înfrâneze, să se înfrâneze conştient, cu un scop anume. Are nevoie de post pentru a-şi pune întreaga sa făptură într-o stare-limită, pentru că din stările-limită gândim altfel. Copilul n-are nevoie de treaba asta. El nu e bolnav ca noi, nu are atâtea prostii în cap şi atâta împietrire, încât să fie nevoie s-o topeşti prin post. Depinde şi de vârsta copilului. Aşa că faceţi ca acest post al copilului să fie conştient, să fie frumos, cum cântăm şi în Postul Mare, postim postul frumos, bine plăcut. Asta pot să spun: fiţi atenţi cu copiii! Copiii mei - cei mai iubiţi de Dumnezeu… Dumnezeu Se simte cel mai bine între copii. De asta ne-a zis că, dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţie, şi-acum noi venim şi încercăm să-i facem pe copiii ăştia ca noi, care suntem îmbătrâniţi în răutate, ca să-i băgăm în împărăţie! Invers ar trebui să fim, să ne deschidem noi spre copii. Asta a spus-o Hristos, nu am spus-o eu. Ei, asta-i o problemă care oricum se întâmplă. Nu mai chinuiţi copiii, asta-i tot ce pot să vă spun.
- Dezamăgirea poate fi numită o ispită? O încercare a măsurii dragostei noastre faţă de aproapele?
- Da, cu siguranţă! Un termometru pentru egoismul nostru. „Măi, măi, măi, am fost dezamăgit, m-ai dezamăgit! Ce om grozav sunt eu şi tocmai pe mine să mă dezamăgeşti? Tocmai tu, pentru care eu am făcut atâtea? Tocmai tu să mă dezamăgeşti?“ Este examenul dezamăgirii. Şi dacă biruim noi dezamăgirea asta în noi, apoi chiar credem în Dumnezeu, să ştiţi, şi avem dragoste! Doar asta este nevoinţă adevărată şi dacă facem ceva în lumea asta, postim sau ne rugăm, este pentru a birui în noi ura, a birui în noi răul, şi dezamăgirea asta este semn că avem răul în noi. Şi luptăm, şi-o biruim. Azi, mâine. Cum vrei? Rogu-te, depăşeşte-o, adu-ţi aminte de ale tale, de cât ai dezamăgit tu şi birui în tine. Adu-ţi aminte de Hristos, Care a fost trădat de către ucenicii Lui şi de către noi, în fiecare ceas rău în care ne aflăm. Da, dezamăgirea este un examen. Îl depăşim şi devenim mai buni, ne suim cu o treaptă mai sus, să ştiţi! Fiecare dezamăgire depăşită ne urcă pe o treaptă superioară a existenţei noastre.
- Două persoane care se iubesc rămân împreună şi după moarte?
- Toţi care se iubesc, nu numai doi, toţi rămân împreună după moarte.
- Dragostea lumească creează dependenţă de acea persoană? Dar cea duhovnicească?
- Măi, dragostea nu mai creează dependenţă, dragostea te uneşte, nu numai că dependenţă, clar! Dependenţă crează alcoolul, ţigările, drogurile, dar dragostea te uneşte din tihnă cu cel pe care-l iubeşti şi de care eşti iubit.
- Cum să ne manifestăm dragostea faţă de eretici, sectari?
- Daţi-le de mâncare când vă cer, ajutaţi-i atunci când vă cer, nu-i înjuraţi, nu-i blestemaţi şi… cam atât. Nu vă credeţi mai buni ca ei! Dacă aveţi credinţă dreaptă - mila lui Dumnezeu! Vedeţi faptele lor bune, atunci când ele sunt, şi o să biruiţi răutatea asta. N-am atâta despărţire faţă de sectarii ăştia decât faţă de laşitatea care este între noi, uneori. Asta nu e o erezie, laşitatea? Este cea mai mare erezie! Când Apostolii au mers la moarte, mucenicii noştri, noi cântăm în Biserică, slăvim în slujbe mucenici, şi noi nu putem deschide gura la un lucru pe care toată lumea îl vede! Mă întreabă cineva: „Vai, părinte, cum aţi putut să loviţi în ierarhie?“. Zic: „N-am lovit în ierarhie, ci într-o prostie pe care a săvârşit-o, de la numele ierarhiei, cineva, eu n-am spus că ierarhii au săvârşit-o - cineva, acolo -, s-a produs o încurcătură, în cazul datelor respective - am zis -, n-am generalizat, am tot respectul şi toată cinstea faţă de episcopi, pentru că îi cunosc pe mulţi“. „Părinte, vai, ce-o trebuit să spălăm lucrurile în public?“ Şi am zis: „Măi, rufele noastre stau pe toate gardurile, hai măcar să le spălăm!“. Păi, da’?! În presă, televiziune, peste tot! Hai măcar să le spălăm! Iaca, nu? Numai noi tăcem! Toată lumea trebuie să vorbească despre nebuniile pe care le facem, numai noi trebuie să tăcem! I-auzi, măi! Aşa că, deh…
- Cei pe care îi întâlnim pot fi priviţi ca fiind oglinzile noastre? Astfel că cel care este agresiv cu mine îmi arată un punct agresiv din mine sau alte lucruri, pozitive? Astfel, poate fi privit acest lucru un semn al dragostei lui pentru mine să-mi arate ce este de vindecat din mine? Astfel, putem deveni mulţumitori în sine faţă de ei, nu neapărat ca atitudine exterioară, dispărând judecăţile?
- Nu chiar aşa! E prea simplist, parcă-i karma. Nu pentru că tu eşti mânios; el e mânios, dar tu poţi avea altceva, tu poţi fi beţiv sau mai ştiu eu ce. E oglindă în sensul în care vedem cum se urâţeşte un om atunci când e rău. Şi ne dăm seama că şi noi devenim urâţi, deşi avem o părere bună despre noi, atunci când săvârşim un rău, fie că ne mâniem, fie că nu avem răbdare, fie că suntem nemulţumiţi, ne urâţim, pe noi nu ne vedem, dar în celălalt vedem, omul ăsta care de altfel m-a minunat, uite-acum, nu… aşa sunt eu. În sensul asta. Este prea fină problema pe care o pui şi o regăsim la sfinţi care au ajuns la atâta desăvârşire, încât ajungeau să-şi reproşeze lucruri foarte delicate. Aşa că, da, celălalt este şi-i putem mulţumi, eu ştiu cât putem să-i mulţumim?! Să fie bine măcar să nu ne sfădim cu el şi să nu-l batem. Destul că… Nu chiar să-i mulţumim că a strigat la noi! Da’ unde-s ăştia? Mi-a zis un părinte care a stat în puşcărie mulţi ani, 21 de ani, şi-a stat cu părintele Arsenie, Arsenie Papacioc. Şi zice: „Măi, nu înţelegeam eu ce spunea…“. Atunci părintele Arsenie zicea: „Lasă, noi nu mai vorbim de dragoste, destul să ne răbdăm unul pe altul!“. „Noi nu înţelegeam atunci ce spune, dar acum am început să înţeleg, avea dreptate, la 80 şi ceva de ani, avea dreptate, măi!“ Aşa că-i destul să-l răbdăm pe celălalt, nu mai căuta în tine mulţumire şi asta… pentru că te muţi din starea ta, din lucrarea ta şi te duci într-un teren care n-are nici o treabă cu lucrarea sufletului tău. Nu-ţi provoca ţie mulţumire! Lasă-l, rabdă-l şi-o să ai şi smerenie şi în timp Dumnezeu îţi va da şi celelalte. Dar dacă tu, dintr-odată, te sui pe culmea teologiei şi-a slavosloviei, acolo, cu îngerii, nu vedeţi că mulţumirea şi lauda este la capătul Psaltirilor, nu la început? Păi nu? Lăudaţi pe Domnul, toţi îngerii, toate stelele, lumina, gheaţa, viforul, nu vedeţi, la…psalmii de sfârşit, la început - fericit bărbatul care face aşa şi aşa… destul este să rabzi, da? Şi, cu timpul, mult vei mulţumi pentru c-ai răbdat la început şi n-ai început să mulţumeşti.
- Eu sunt ortodox, ea este baptistă, suntem împreună de patru ani. De căsătorit nu ne putem căsători, ţinem foarte mult unul la celălalt, nimeni nu cedează. Ce putem face?
- Măi, măi… Nu, că e o treabă foarte importantă şi gravă, pe care n-am înţeles-o până-ntr-o zi, pentru că eu respect ceea ce are Biserica noastră, ştiţi, dar, la un moment, într-o bună zi, cineva mi-a zis un lucru de felul ăsta, dar mai înaintat…Cine? Soţia unui pastor protestant şi profesor universitar, ca să înţelegeţi, în drept, la facultatea protestantă. Fiica lor s-a îndrăgostit de un ortodox, s-au iubit, s-au căsătorit. Acum… nu s-au putut cununa, pentru că ortodocşii nu cunună un ortodox cu un protestant. Până aici pentru mine era clar totul. Până aici e clar. Mai departe. Pentru că noi gândim aşa: noi am făcut aşa pentru că la noi aşa e în Biserică şi aşa e bine, aşa binecuvintează Biserica. Mai departe: întotdeauna m-am gândit că protestanţii, fiind ei împotriva Bisericii şi a Clerului, clar că nici discuţiede cununie. Ei, îmi zice femeia asta: „Noi i-am spus - şi eu, şi soţul meu -, măi, eu înţeleg că nu vă cununaţi la noi, dar binecuvântarea lui Dumnezeu măcar s-o aveţi, nu trebuie la noi, mergeţi măcar la o mănăstire, dar nu trăiţi aşa!“. Măi, băiete, şi când am auzit un pastor protestant că îşi trimite fiica la o mănăstire, adică îşi lasă fiica să se căsătorească cu un ortodox şi-i spune: „Mergeţi la o mănăstire şi vă cununaţi!“… şi când mă trezesc că eu sunt ăla care, primindu-i… Sigur că dacă nu mi-ar spune toate detaliile, că părinţii… eu sunt ăla care îi trimit afară, îi trimit şi-ntr-o parte şi-n alta… şi-am zis: Măi, băiete, sunt cazuri şi cazuri! Înţeleg că este o bună rânduială şi-o păstrare a obştii şi a credinţei, dar, în cazul ăsta, concret, vă daţi seama? Ce facem? Îi scoatem cu totul în afară, şi dintr-o parte, şi din alta. Îi scoatem! Biserica nu-i binecuvintează, dar ei continuă oricum să trăiască, măi, pentru că se iubesc, înţelegeţi? Îi tai, pentru ce? Pentru o treabă a firii? Pentru ce? Oamenii ăia ce-au făcut ei rău până la urmă? Dar ce-au făcut ei împotriva...? S-au îndrăgostit, nu mai faci nimic cu asta, o să te lase, şi biserică şi tot. Şi-am zis că, mai ales în zonele astea, unde-s... Habar n-am avut, nu mi-am pus niciodată problema asta, dar pornind de la cazul ăsta am început să judec dacă nu cumva ar trebui să ne întoarcem la Apostolul Pavel, care spune: Ce ştii tu, femeie, dacă vei mântui pe soţul necredincios? La fel şi soţul pe femeie. Şi necredincios nu în sensul ăsta… pentru că nu consider un protestant necredincios, să nu se înţeleagă asta, am rigorile mele dogmatice, dar pe cel care-L mărturiseşte pe Hristos Domn nu-l pot considera necredincios, în sensul ăsta, pentru că aşa mărturiseşte şi Scriptura, deşi fac clare delimitările, pentru mine, eclesiale ale obştii din care fac parte şi consider că protestanţii au unele neîmpliniri, unele nelămuriri legate de eclesiologie, de Biserică, cu tot ce este ea, cu Preoţie, cu Maica Domnului, cu sfinţii, nelămuriri pe care unii dintre ei le află la nivel înalt, universitar, dar şi le rezolvă, încet-încet, şi le rezolvă, pentru că protestanţii, la nivel universitar, discută chestiuni pe care protestantul lor din sat le refuză şi nu le recunoaşte: despre sfinţi, despre icoane şi aşa mai departe. Aşa că am vrut să fac precizarea asta, pentru că cred că păstrarea Bisericii, a tradiţiei, a rânduielilor este foarte importantă şi nu o putem altera şi neglija prea uşor. Dar că există anumite cazuri în care cred eu că ar putea să se facă măcar o rugăciune, dacă nu toată rânduiala pentru oamenii ăştia, ca Dumnezeu să le dea putere să depăşească momentul ăsta, să nu-i băgăm în deznădejde cu totul, înţelegeţi? Pentru că sunt oameni care se îndrăgostesc fiind de credinţe diferite, se despart în tinereţe din râvna lor, şi după aia o viaţă întreagă suferă unul după altul, nu reuşesc să se mai căsătorească sau, dacă se casătoresc şi divorţează şi ajung aşa, într-o… Foarte mult trebuie ca să îndrăzneşti să desparţi doi oameni care s-au îndrăgostit, foarte mult, n-aş putea face asta niciodată, pentru că mă tem! Mă tem, pentru că am văzut mulţi oameni cu viaţa ruinată din cauza asta! Mă tem, fraţilor, că eşti preot, că eşti episcop. Fă ceva ca să aduci pe Dumnezeu între aceşti doi oameni, dar nu rezolva aşa, cu sabia, nodul lui Gordius, nu tăia aşa! Asta nu este o rezolvare. Aşa că de asta zic, dacă voi sunteţi doi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, au trecut nişte ani, fraţilor, nu ştiu ce vârstă aveţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, vedeţi că Dumnezeu poate să facă bine, nu deznădăjduiţi şi căutaţi o cale de a vă împăca cu Biserica prin tot ce este ea şi cred că Dumnezeu o să vă ajute, pentru că, dacă vă puneţi problema asta, ea există. Trebuie să scăpaţi de ea, ca dragostea voastră să fie desăvârşită. O să vă ajute Dumnezeu!

(Transcriere și adaptare: Carmen Crețu)
Sursa si integral la: Doxologia Parintele Savatie Bastovoi: Riscurile Dragostei

sâmbătă, 17 martie 2012

Ce trebuie sa stim despre pomelnic



Mijlocirea Biserici este atât de puternica încât şi drepţii au apărut în visele celor vii cerând rugăciunile Bisericii. Fiind astfel conştienţi de marele ajutor duhovnicesc dăruit celor pomeniţi la Sfânta Liturghie, trebuie să fim mai conştiincioşi în înmânarea numelor celor dragi nouă, şi a tuturor acelora în nevoi, pentru a fi pomeniţi la Proscomidie.

Mergând la Sfânta Biserică, bucuria şi mulţumirea noastră sufletească parcă nu este deplină dacă nu ducem (după posibilităţi), o mică jertfă la altar: un pomelnic, o prescură, una sau mai multe lumânări, smirnă, tămâie, cărbuni pentru cădelniţă, ulei pentru candele...


***
Pomelnicul este o listă cu numele persoanelor, în viaţă sau decedate, pe care le pomeneşte preotul în slujbe sau în rugăciuni. Termenul de pomelnic vine de la "a pomeni" - aducere aminte, însemnând a rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios pentru a atrage harul lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor sau îndeplinirea unor dorinţe.
În Sfanta Scriptura acest termen de pomenire este folosit de multe ori. Spre exemplu:
  • Atunci când în casă la Simon leprosul, femeia păcătoasă, a turnat mir pe capul lui Iisus şi El a zis: "Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune ce a făcut aceasta, SPRE POMENIREA EI" (Marcu 14, 9)
  •  Lui Corneliu sutaşul păgân, pentru că era foarte milostiv i se arată un înger al Domnului şi-i spune: "Corneliu!... Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit SPRE POMENIRE înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10, 3-4)
  • Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Iisus a zis: "POMENEŞTE-MĂ, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta"(Luca 23, 42)
  • "Ce este omul, că-l POMENEŞTI pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?" (Evrei 2, 6).

***

Când vin la biserică, mulţi oameni aduc la sfântul altar, ca o obişnuinţă, un pomelnic, unde scriu atât numele lor, cât şi ale celor pe care îi poartă în gând - rude, prieteni, cunoscuţi etc.

Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut. In acest caz Dumnezeu apare ca un prestator de servicii, iar omul  asteapta minuni in continuare. Aceasta se intampla din cauza faptului ca omul nu este cu adevarat in Dumnezeu, uitand ca minunile nu se petrec stand in afara Sa, ci in unire cu El.
E dureros lucru sa intri în Biserică, să ştii că Hristos se jertfeşte pentru tine, iar tu să lasi un pomelnic si să te întorci în lume spre implinirea poftelor şi a grijilor tale.

Pentru că unii nu petrec multă vreme în Biserică, ei cred că în orice moment din Liturghie pot lăsa un pomelnic. Mai mult, sunt cazuri când se enervează văzând că preotul nu iese să primească pomelnicul şi ajunge să bată în uşă, ba chiar să o deschidă. Nu ştiu de epicleză, de rugăciunile pe care preotul trebuie să le rostească...

Să nu uităm că dupa ce Cinstitele Daruri au fost acoperite, pentru cei pomeniţi nu se mai pot scoate miride. (Miridele sunt scoase dintr-o prescură, atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi. Ele sunt aşezate pe Sfântul Disc, alături de Agneţ, pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru neamul omenesc, să se reverse şi asupra celor pomeniţi.)

***

E minunat că printr-un pomelnic ne întalnim atat cu cei ce petrecem în această viaţă, cât şi cu cei trecuţi la cele vesnice. Nu ne desparte decât o fărâmă de timp până la a sta tainic cu toţii, faţă către faţă.

Nu trebuie uitat ca, prin rugaciune se hraneste comuniunea oamenilor si pe langa pomelnicul dus la biserica, este nevoie şi de rugăciunea personală. 

Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă:

 „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi:Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

 ***

În pomelnicul ce urmează a fi dus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu se trec numele prescurtate sau poreclele. Se înţelege, numai oamenii pot fi trecuţi în pomelnic. Spunem aceasta deoarece au fost cazuri în care cel care a alcătuit pomelnicul a considerat de cuviinţă să treacă şi numele câinelui la care ţinea foarte mult!

Pomelnicul este de dorit să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie - soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni - până la nefericiţii acestei lumi.

 În cazul în care facem un singur pomelnic (stil carte), pe cei vii îi scriem în partea stângă, iar pe cei adormiţi în partea dreaptă.  

RUBRICA CELOR VII trebuie să înceapă prin pomenirea numelui preotului care ne-a botezat, numele celui care ne-a cununat (dacă preotul care ne-a botezat sau ne-a cununat nu mai trăieşte, trecem numele în partea dreaptă, la cei adormiţi), numele preotului duhovnic. Continuăm cu numele părinţilor, naşilor, copiilor, al celor care ne-au făcut bine şi al celor care ne-au făcut rău, şi, de asemeni, trecem şi numele nostru.

RUBRICA CELOR ADORMIŢI o completăm la fel: începem cu cei adormiţi din clerul bisericesc (pe care i-am cunoscut) şi continuăm cu toţi cei adormiţi din neamul nostru.
Dacă pomenim membrii ai clerului (episcopi, preoţi, diaconi, călugări, maici etc.) trebuie să folosim în mod corect rangul acestora, fie şi într-o formă prescurtată: Mitropolit, Arhiepiscop, Episcop, Arhimandrit, Protosinghel şamd. De exemplu: „preotul Ioan“ sau „ieromonahul Varsanufie“, „diaconul Grigore“, „monahia Olimpiada“).

Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi, menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi (in cazul acesta se poate pune si o cruce).

Biserica ne învaţă să scriem la sfârşitul pomelnicului "cu tot neamul lor cel adormit", prin care sunt pomeniţi, în corpore, rudele celor răposaţi.
 
***

La Sfânta Liturghie se pomenesc atât viii, cât şi cei adormiţi - şi este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei morţi.

Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii. La fel şi pentru slujba Acatistului.

Pomelnice numai cu numele celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.

***

Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde numai două nume, iar restul e povestire. Cel mai bine este să fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav“). E drept că uneori şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos, pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai personală faţă de cei pomeniţi.

Totuşi, ţinând cont că, de multe ori, astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate) sau sunt exagerate, numele de botez este suficient. Dumnezeu ştie mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.

 ***

Sigur, se pot strecura greşeli, unele pardonabile. Din greşeală să treci numele cuiva la vii şi să nu ştii că a murit între timp. Sunt cazuri în care nu se ştie exact dacă a fost crimă sau sinucidere sau dacă cel care s-a sinucis era în toate facultăţile mintale. Dacă există dubii în această privinţă, este mai bine să ne rugăm pentru cel răposat, trecând numele lui în pomelnic. Dumnezeu chiar dacă nu va uşura starea lui, măcar ne va răsplăti pentru gândurile şi credinţa noastră.

Sunt şi unele "greşeli" impardonabile. Există o practică, străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe, de a trece la pomelnicul de morţi pe cei pe care îi considerăm duşmani, crezând că astfel Dumnezeu îi va pedepsi. Chiar sunt unii care recurg la practici care ţin mai mult de vrăjitorie, aprinzând lumânările invers ş.a.. Ce trebuie să ştim este că Dumnezeu nu numai că nu ascultă astfel de "cereri", ci pedepseşte pe cel care doreşte moartea unui om. Religia creştina este religia iubirii şi trebuie, obligatoriu, ascultată şi pusă în practică învăţătura Mântuitorului care spune să ne iubim vrăjmaşii.

Dacă îi trecem în pomelnicul de vii şi ne rugăm ca ei să se îndrepte sau ca Dumnezeu să le ierte păcatul, atunci rugăciunea noastră va fi ascultată şi bineplăcută Domnului şi noi suntem feriţi de a mai "câştiga" un alt păcat.

***

Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta trebuie tins. Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu, atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.

Există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar membrii Bisericii Ortodoxe (adica doar cei care sunt botezati ortodox) şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare (într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în păcate grave (ucidere, adulter etc.).

Cei ne-ortodocşi trebuie trecuţi pe liste separate pentru a fi pomeniţi la alte rugăciuni ale Bisericii.

În cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi.


Sfântul Simeon al Tesalonicului spune de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sângele Lui. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi“); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva, oprindu-ne la respectarea exterioară a rânduielilor bisericeşti, să devenim justiţiari necruţători faţă de semenii noştri: să uităm adică de propriile păcate şi să le judecăm numai pe ale acestora - poate pentru simplul fapt că ale noastre sunt ascunse, în vreme ce ale semenilor sunt cunoscute lumii. Împlinirea rânduielilor bisericeşti se cade a fi făcută în duhul dragostei.

Nu trebuie să-i judecăm pe cei din jur sau să facem un "clasament", să vedem dacă cineva "merită" sau nu să fie scris şi pe care "poziţie" ar trebui să fie în rugăciunea noastră. Mantuitorul spune clar, în Pilda vameşului şi a fariseului, că nu trebuie sa fim judecătorii aproapelui nostru. În primul rând, facem pomelnice pentru a ne ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor pe care-i considerăm apropiaţii noştri. 

***


Marea teologie a pomelnicului este: că ne ţine în comuniune reală pe unii cu alţii.

Mântuirea sau sfinţirea oamenilor e o creştere graduală în simţirea şi trăirea harului lui Dumnezeu, a comuniunii cu Dumnezeul treimic. Şi e o realitate care apare în comuniune şi se fundamentează pe comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar pomelnicul nu face decât să ilustreze, la nivel obiectual, această stare de continuă comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga Biserică deopotrivă a fiecăruia dintre noi.

Pe pomelnice se poate observa la un moment dat, că unele persoane pomenesc aceeaşi persoană sau mai multe, poate, fără să ştie acest lucru. Asta înseamnă că aceeaşi persoană e în rugăciunea multora. Şi e în rugăciunea multora, pentru că persoana pomenită de către mai mulţi a încântat cu viaţa ei pe mulţi oameni. Şi aşa se formează şi există o reţea de rugăciune tainică între credincioşii din Biserica, care înglobează mereu alte şi alte nume (persoane). Rugăciunea e linkul care ne uneşte pe unii de alţii, aflăm de la unii despre alţii, ne pătrundem de durerea sau de bucuria altora. Şi astfel ajungem să ne cunoaştem reciproc, să ne ajutăm reciproc, să ne purtăm de grijă reciproc. Iar pomelnicul arată la propriu, că această comuniune în Duh există şi se manifestă în mod plenar la fiecare slujbă a noastră unde se fac pomeniri/ reamintiri.

Prin faptul că aducem pomelnic şi prinoase la slujbă, că venim la slujbă, că dam o milostenie, că ne închinăm la sfintele icoane sau la sfintele moaşte nu rămânem numai închişi în noi, ci avem o deschidere reală şi către alţii.

Iar rugăciunea de acasă, pentru alţii, dorirea mântuirii pentru toţi, ne face proprii sinaxei, adunării la Biserică, unde ne rugăm împreună cu o parte din cei pe care îi avem în rugăciunile noastre. Şi aici salutăm pe fiecare în parte sau...suntem conştienţi de faptul că fiecare în parte ne vede, e conştient de prezenţa noastră.

Aşadar geneza pomelnicului nu se vede, e tainică, e în adâncul inimii noastre. Însă numele de pe hârtie, lumânarea ş.a., ca jertfe concrete pentru alţii se văd şi astfel se îmbină nevăzutul şi văzutul rugăciunii liturgice. La fel se îmbină în fiecare rugăciune publică văzutul cu nevăzutul slujbei şi al vieţii oamenilor.

Chiar dacă noi nu ştim cine sunt cei de pe pomelnic sau nu îi cunoaştem pe toţi, dacă suntem exersaţi în rugăciunea pentru toţi ca pentru noi înşine, atunci ne rugăm pentru fiecare ca pentru noi înşine. Cum ne rugăm pentru noi, ne rugăm şi pentru alţii, pentru toţi. Pentru că porunca Domnului, după cum ştim, e aceea să facem altora, să ne comportăm faţă de alţii, cum ne-ar plăcea şi nouă să se comporte alţii vizavi de noi.
În concluzie, pomelnicul este o mărturisire comprimată despre nevăzutul şi văzutul vieţii noastre liturgice. Arătăm prin el că suntem în rugăciune pentru mulţi, că suntem în continuă atenţie şi că vrem să introducem în această atenţie şi pe alţii, ca să devină oameni ai rugăciunii şi ai comuniunii. Şi dacă atenţia şi neuitarea sunt la un loc în pomelnic, atunci sunt la un loc şi în viaţa noastră cotidiană şi astfel relaţiile dintre noi sunt suple, speciale, duhovniceşti.