Nu ştiu din ce pricină, atunci când cineva mă cheamă - pentru că încă
mă mai cheamă, tot nu ştiu din ce pricină -, oamenii vor să vorbim
despre dragoste. Şi, trecând atâta vreme şi auzind de-atâtea ori
propunerea asta, îmi dau seama că nu mai pot vorbi despre dragoste. Şi
dacă tot a trebuit, m-am gândit că pot vorbi doar despre riscurile
dragostei. Riscurile celui care, deşi încearcă uneori să iubească, nu
reuşeşte. Asta arată că suntem într-o mare lipsă de dragoste. Vedeţi că
oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când şi-au dat
seama că nu mai sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste tot pentru că
îi simţim foarte puternic lipsa. Pe de altă parte, este o inflaţie a
dragostei, a temei ăsteia între noi, creştinii, şi acest lucru nu este
lipsit de riscuri, am înţeles şi eu asta.
Şi, dacă ar trebui să le
numim, să le punctăm cumva, aş începe seara asta prin a spune că primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul
obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lume: prin
neînţelegere.
Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea
întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragostea. Dragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur.
Şi
intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul
oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de
dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste.
Sigur că dragostea se face neînţeleasă în
multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea
aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca
persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem. Ar fi un paradox, pentru că aceasta ar trebui să pună
capăt oricărei creşteri. Pentru că, de vreme ce nu poţi înţelege decât
ceea ce eşti, este o fatalitate. Totuşi, este destulă dorinţa noastră de
a fi ceva mai mult fără să fim ceva mai mult şi fără să înţelegem acel
ceva, ci doar prin credinţa în Cel despre Care ştim cu certitudine că
este ceva mai mult, deşi nu înţelegem acest „ceva mai mult“, ca prin
această credinţă să primim, ca printr-o pâlnie, din înţelegerea şi
plinătatea Celui care este desăvârşit în toate, adică Dumnezeu.
Iată de
ce neînţelegerea dragostei se face în măsura staturii noastre, dar mai
degrabă în dorinţa noastră de a o pricepe. Şi această dorinţă este
curată, este sinceră, este vie, dar asta nu o fereşte de risc. N-o
fereşte pentru că avem moştenirea noastră genetică şi spirituală care
îşi spune cuvântul. Iar omul începe să făptuiască şi împlinească doar
lucrurile pe care le-a înţeles sau pe care le consideră înţelese.
[...]Aşadar, în încercarea noastră de a pricepe
dragostea, primul risc este să credem că am înţeles-o şi că am însuşit-o, cu alte cuvinte să ajungem la convingerea că noi chiar iubim. Ştiţi de ce este acesta un risc? În primul rând, pentru că
omul care a ajuns la această concluzie începe să dăruiască dragostea
lui, aşa cum a înţeles-o el, celorlalţi. Iar de la o vreme, nu înţelege
ce se întâmplă cu oamenii din jurul lui, pentru că aceştia nu-l lasă ca
el să iubească, să iubească aşa cum crede el că este dragostea. Mă refer aici la acel fel de dragoste sufocantă care îşi împroprietăreşte semenii, care începe să-i modeleze pe toţi după sine.
Fiecare cred că am
comis astfel de fapte. Părinţii îşi iubesc copiii în aşa fel, încât
copiii, ajungând la o vârstă, nu ştiu cum să mai scape de tirania
părinţilor, tiranie care nu este o tiranie, dar care, în inima
celuilalt, poate fi percepută astfel.
Aşa că, o primă neînţelegere, un
prim risc în calea dragostei este acela de a acţiona ca nişte oameni
care au ajuns la măsura ei şi de aceea pot şi sunt chiar datori să o
impună altora. Dragostea, spunea Apostolul Pavel, toate le
rabdă, toate le crede, le iartă, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu
caută ale sale, dragostea nu se înalţă, dragostea niciodată nu cade.
Aşa că, pentru a nu ne lăsa rătăciţi în propriile înţelegeri deformate
despre dragoste, Apostolul Pavel face o înşiruire a semnelor adevăratei iubiri, aceea de a fi lângă celălalt ca şi cum nu ai fi. Dragostea nu
caută ale sale. De câte ori iubim, noi îl strâmtorăm pe celălalt. Acest fel de dragoste nu aduce roade niciodată. Smerenia însă a convins tirani
de multe ori.
Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem
totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie
în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovnicească. Facem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât
cel dintâi.
Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un
lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească.
Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână - pe
care i-am luat sub mâna noastră - şi se foloseşte în cazul îmblânzirii
animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem
responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da
răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti
oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl
minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această
dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da
răspuns.
Odată, eram la părintele Rafail şi se plângea
el de situaţia în care se afla. Zice: „Măi, oamenilor ăştia le-am
trezit nişte nădejdi pe care nu le pot acoperi!“. Este o mare răspundere să dai oamenilor nădejdi pe care nu le poţi împlini. Acest necaz îl
aveau şi stareţii de la Optina, îl găsim la Fericitul Macarie, Nectarie,
care spuneau: Vin oamenii la mine ca la un sfânt şi eu nu ştiu ce
să le dau. Spun să mă rog pentru sănătatea lor şi cred că eu voi putea
face asta. Or, de prea multe ori, aşteptările acestea nu se
întâmplă. Mergem la un părinte mare, la un părinte plăcut lui Dumnezeu,
dar nu întotdeauna ceea ce am vrut noi să se împlinească se împlineşte.
Nu întotdeauna copiii devin sănătoşi, nu întotdeauna cineva scapă de un
proces şi aşa mai departe. De ce? Pentru că există un mers al lumii ăsteia pe care Dumnezeu îl vede şi care ar trebui să fie privit cu mai multă adâncime, să nu vrem să-l schimbăm nici măcar cu rugăciunile noastre. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu, tot pentru făgăduinţa Sa, ne poate îndeplini o cerere, o cerere care nu este potrivită cu viaţa noastră şi cu planul Său despre noi. Veţi întreba de ce Dumnezeu îndeplineşte o astfel de cerere? Pentru că I-o ceri cu toată
credinţa, cu toată nădejdea şi, dacă insişti, El ţi-o dă, ca după aceea
să intri într-un drum greşit, într-un drum paralel cu viaţa ta. Paralel, nu pentru ca aceea nu ar fi viaţă, paralel până în momentul în care îţi revii şi te întorci la rostul tău în această lume.
Cred că mitropolitul
Antonie al Surojului spunea că Orice moment al vieţii tale este cel mai potrivit din care îţi poţi începe lucrarea mântuirii tale, adică nu putem spune că la un moment dat eram mai bine şi după aceea am
fost mai rău. Acum este cel mai potrivit moment în care poţi începe
lucrarea din care te poţi întoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte, este
cel mai minunat moment al vieţii tale, cel mai bun, culmea vieţii tale,
în clipa în care tu te opreşti asupra acestei clipe şi te pui în faţa
lui Dumnezeu prin tot ceea ce eşti tu. Am făcut această paranteză pentru
a nu înţelege greşit atunci când spun: un drum paralel cu viaţa;
paralel până în momentul în care te trezeşti.
Mulţi avem rătăciri, nici proorocii nu au fost feriţi de rătăciri pentru rugăciunile pe care le făceau. Un caz
vestit din „Vieţile Sfinţilor“ este acela în care Cuviosul Daniil
Egipteanul s-a rugat pentru Evloghie Pietrarul să-l îmbogăţească
Dumnezeu; pietrarul, care era foarte primitor de oaspeţi şi la care
trăgea Sfântul de fiecare dată când se ducea în oraş. Dumnezeu i-a spus
să-l lase, că este bine aşa cum este, să-şi câştige puţinul din munca
sa, la care Daniil a insistat, a insistat. Zice: „Dacă ar avea mai mulţi
bani, ar face mai mult bine, ar primi, ar face o casă de oaspeţi, câţi
oameni ar putea ajuta!“. Ei, şi, până la urmă, pietrarul a găsit o
comoară, a luat banii, a fugit în Alexandria, a făcut un palat, nu mai
primea pe nimeni, o ducea în chefuri şi, cu mare greu, după aceea,
Sfântul Daniil l-a adus înapoi, după ce a fost bătut la poarta lui de
slugi, neprimit, l-a adus, tot prin lucrare dumnezeiască, prin
rugăciune, pentru că intrase Evloghie într-o încurcătură cu şeful
cetăţii, încât a trebuit să fugă, să revină la sărăcia sa, ca să
redevină cel care a fost. Iată un exemplu de rugăciune nepotrivită,
îndeplinită de Dumnezeu pentru insistenţa noastră. De asta am zis: Să nu
dorim să schimbăm viaţa noastră prin rugăciuni nepotrivite, nici viaţa
celorlalţi cu atât mai mult. De asta, rugăciunea desăvârşită pe care
ne-o arată Mântuitorul este aceea: Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti.
Şi pentru ceilalţi aşa să ne rugăm şi dragostea noastră aşa să o dăruim
lumii, ca nişte martori ai dragostei dumnezeieşti, nu ca nişte mesageri
ai dragostei, ci ca nişte martori, care prin tot ceea ce facem, dacă
putem, să lăsăm să se vadă dragostea lui Dumnezeu, trezind nădejde şi
bucurie în ceilalţi.
Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de
frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă
machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are
neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o
ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta
conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele
multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o
filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel
de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E
foarte, foarte simplu. N-o să găsiţi nicăieri cuvinte ascunse despre
dragoste în Evanghelie, ieşite din gura lui Hristos. Toate sunt atât de
simple, încât nimeni nu le mai poate uita după ce le-a auzit o dată,
chiar fiind ateu sau de altă credinţă. Toţi ateii ştiu că trebuie să
iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu poţi să uiţi asta. Asta
trebuie să ţinem minte. Asta e porunca lui Hristos.
Hristos nu ne-a
spus să-i facem pe toţi ca noi, nu ne-a spus să-i facem desăvârşiţi pe
alţii, ci pe noi, pe noi, fiecăruia dintre noi ne-a dat poruncă: Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc desăvârşit este, dar faţă de alţii a zis: Să-i iubeşti ca pe tine însuţi şi ce doreşti să-ţi facă ţie oamenii fă şi
tu. N-a mai vorbit despre desăvârşire.
Dar ce dorim noi să ne facă
oamenii? Să ne culce atunci când suntem obosiţi, să ne dea de mâncare
când ne e foame, să ne ierte că ne-am supărat, să tacă atunci când
strigăm şi aşa mai departe. Nu asta dorim, până la urmă? Asta trebuie să
facem şi noi cu ceilalţi, fără să le punem condiţii. Adică să fim ca şi cum n-am fi lângă celălalt, nu în sensul că să nu fim receptivi la nevoile lui, ci să nu-l strâmtorăm prin prezenţa noastră, să-i lăsăm libertatea lui, fiind gata să răspundem atunci când ne cheamă. E mult
mai simplu, deşi e foarte greu de făcut. Dar dacă nu poţi… dar mai bine
taci, ăsta e riscul dragostei - să faci ceva greşit.
Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne
pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa
de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să
mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple,
aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai
sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată
n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt.
Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o
spune Apostolul Pavel: Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar
dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi
sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu
am, nimic nu am. Vedeţi voi ce cuvinte zguduitoare spune Apostolul
Pavel, ca unul care cred că ştia că va muri mucenicit pentru Hristos.
Poate dacă Apostolul Pavel n-ar fi fost mucenicit pentru Hristos, n-ar
fi fost îndreptăţit să spună un lucru atât de grozav: adică dacă mori
pentru Hristos, dar nu ai dragoste. [...]
Dragostea numai, dintre toate celelalte
enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar -
desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a
strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se
şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţii. Facerea de minuni, spune
Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o
pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimic. Să fim milostivi cât putem, ca
să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm
îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au
îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce
se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu,
sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e
Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. Dumnezeu vine în om, El
este Lumină şi, când o lumină s-a aprins, nu mai rămâne întuneric.
Într-o clipă, Dumnezeu umple omul de bună mireasmă pentru milostenie.
N-aţi văzut, când faceţi un bine - şi este milostenie şi milostenie,
când un om cu adevărat a avut nevoie de un lucru, un lucru chiar mic -,
n-aţi văzut câtă bucurie poţi să ai, că parcă zbori? Şi-ar fi părut…
ce-a fost acolo? Cu adevărat Hristos a fost, vă spun, nici după o noapte
de priveghere, nici după nimic, cum poţi să ai de la un lucru mic, mic, dar la vremea potrivită, atunci când omul a avut
nevoie de lucrul ăsta, acum, atunci când ţi l-a cerut el. Aşa că să
îndrăznim în lucrarea asta, pentru că, poate, sunt mulţi care fac şi
fapte de nevoinţă, dar care nu pot să facă fapte ale nevoinţei ăsteia
exterioare şi chiar lăuntrice. Să fiţi milostivi, ca să vă puteţi acoperi păcatele. Şi-o să aveţi îndrăzneală la Dumnezeu, nu îndrăzneală - o nădejde, o îndrăzneală curată, nu îndrăzneală c-o să cereţi de la Dumnezeu nu ştiu ce, dar o să simţiţi că Dumnezeu este cu ochii pe voi.
Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea
vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că
suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit
de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi
dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi
într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ascultă tot ce-i
spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil,
dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele
tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte
mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut
de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit
toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl
voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa
şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl
iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.
***
- Este iubirea un dar în fiecare suflet,
pus de Dumnezeu, sau trebuie luptat pentru a câştiga iubirea în suflet?
Când poţi să-ţi dai seama că ai iubire adevărată faţă de cineva?
- Noi când am spus că nu e un dar, în sensul
ăsta, ca şi credinţa sau facerea de minuni, este pentru că, mi se pare
mie, iubirea face parte din făptura noastră, adică omul zidit de
Dumnezeu a fost făcut în dragoste, nu este un dar dat după asta. Omul nu
are nevoie de credinţă în întregimea sa, pentru că, spune Apostolul
Pavel, credinţa înseamnă nădăjduirea lucrurilor nevăzute, a celor care nu se văd. Dar în faţa lui Dumnezeu nu mai este nevoie de credinţă. Tot din motivul ăsta Apostolul Pavel spune: Acestea
trei rămân la urmă: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare
dintre toate este dragostea, pentru că, iată, credinţa va dispărea - spune
acelaşi lucru. Când stăm în faţa lui Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de
credinţă. Este doar dragoste. Aşa că este un dar nu în sensul în care
vorbim despre lucrările lui Dumnezeu date după Cincizecime, în dragostea
Sa, darul vorbirii în limbi, darul facerii de minuni, daruri despre
care vorbeşte Apostolul la Corinteni şi aşa mai departe, ci este un dar
în sensul în care Dumnezeu Însuşi S-a dăruit o dată desăvârşit nouă,
atunci când ne-a făcut. Iubirea este însăşi în făptura noastră şi,
pentru că noi suntem defecţi, trebuie, desigur, să lucrăm ca s-o
descoperim, s-o facem lucrătoare - asta cred eu.
- De unde ştim noi ce să cerem şi ce să nu cerem lui Dumnezeu?
- Tocmai pentru că nu ştim, spunem: Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voieşti!
Şi ştiţi ce mi se pare mie? Eu pot greşi, aşa cum am făcut mulţime de
greşeli în părerile mele, dincolo de alte greşeli. Atunci când dorinţa asta a noastră devine o obsesie, atunci când credem că doar
aşa va fi cel mai bine, cred că nu e sănătos. Şi cerem de la Dumnezeu să
facă aşa, şi nu altfel. „Doamne, dacă faci să ajung acolo, Îţi
mulţumesc şi… cruci peste cruci.“ Deci, când începem să gândim viaţa
noastră prin prisma acestei dorinţe, acestui fapt, când punem obiectul
dorinţei noastre în centrul vieţii noastre - „dacă voi avea asta sau voi
face aşa, va fi aşa şi aşa, şi eu voi fi mai bun şi voi face mai
multe…“. Cred că acum am intrat pe un făgaş greşit şi ar trebui să se
răcească treaba asta, să nu cerem cu atâta insistenţă. Vă spun drept: de
câte ori mi-am dorit ceva, aşa, foarte tare, m-am rugat cum am putut
eu, nu mă las, dar mă gândeam… mi-a şi dat Dumnezeu - tot, dar niciodată
nu a ieşit nimic bun, nimic! Cele mai mari greşeli din viaţa mea, pe
care le-am avut şi le mai am, sunt urmări ale unei dorinţe din astea,
îndeplinite! Vă spun cu toată sinceritatea! Aşa că ăsta cred eu că este
un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lăsaţi-L pe Dumnezeu: Doamne, fă precum voieşti Tu!
Întotdeauna, în faţa dorinţei cererii noastre, să ne întrebăm dacă mă
pot despărţi de asta. Dacă n-ar fi aşa, ce-aş face eu? Să fim gata să
primim de la Dumnezeu şi altceva. Atunci suntem liniştiţi. Atunci
începem să ne rugăm plăcut lui Dumnezeu.
-Părinte, credeţi că există suflete
care nu pot simţi iubire faţă de nimeni, nici măcar faţă de Dumnezeu? De
ce această împietrire? Cum putem lupta pentru mântuire când simţim că
nu putem iubi şi nu suntem iubiţi de cei din jur?
- Nu ştiu, cred că nu. Nu-s văzător de
suflete, nu sunt nici patetic încât să afirm, pur şi simplu, că fiecare
om e capabil de dragoste şi aşa mai departe; cred că nu, cred că oricine
poate simţi dragostea, numai că - iarăşi, repet - o simte la nivelul la
care este; simte în măsura până la care a crescut. Această măsură
uneori poate fi atât de mică, încât să fie aproape cu neputinţă de
observat. Sfinţii o vedeau, reuşeau să vadă ei dragostea asta şi să o
verse peste ceilalţi şi, de multe ori, dragostea sfinţilor, a oamenilor
buni a convins oameni pe care toţi îi credeau împietriţi. Se întâmplă.
- Cum trebuie să fie dragostea dintre doi tineri? Cum putem face diferenţa între o dragoste curată şi una pătimaşă?
- Între tineri, cred că e cu neputinţă ca să
nu intervină dragostea cealaltă, nu neapărat că e rău - e firesc, nu
suntem marţieni, e legea firii şi e cea mai puternică, aşa cum o vedem
noi din Scriptură, la Înţeleptul Solomon, o vedeţi în Cântarea
Cântărilor, că dragostea ca moartea e de tare şi gelozia ca focul iadului. Aşa că, deh… nu se poate fără asta.
- Până unde merge ascultarea de duhovnic la un mirean? Se poate vorbi despre ascultare necondiţionată şi în acest caz?
- Nu neapărat la un mirean -
la orice om, trebuie să ştim ce ascultăm. Ascultarea este o expresie a dragostei. Ascultăm pe cei pe care îi iubim. Dacă ascultarea voastră sau
porunca celuilalt, mai bine zis, vă stinge dragostea, ceva s-a petrecut
acolo, s-a produs un accident pe care trebuie să-l reparăm, prin
mărturisire, adică prin faptul că i-o spuneţi celui care porunceşte, că:
„Măi, mi-e greu să fac asta sau asta sau, uite, eu am înţeles aşa şi
din cauza asta m-am supărat“, iar duhovnicul trebuie să aibă destulă înţelepciune, că de asta e
duhovnic, ca să pună lucrurile la punct. Viaţa ne învaţă de toate,
timpul le arată, cum spune părintele Serafim; timpul o să arate,
încercaţi să faceţi tot ce puteţi fără să întindeţi coarda, în orice… şi
Dumnezeu o să facă lucrurile să fie bune.
- Cum putem deveni responsabili faţă de dragostea celuilalt?
- V-am zis: începem să trăim în locul lui.
Omul ăsta vine după noi, ne urmează, renunţă, face atâtea jertfe pentru
noi, cum credeţi că nu vom fi responsabili? Eu cred că da. N-aţi simţit niciodată dureri şi răsturnări lăuntrice pentru că omul pe care îl iubiţi dintr-odată v-a dezamăgit? Aţi avut voi vreodată vreo durere mai mare decât să descoperiţi că omul în care v-aţi pus toată nădejdea v-a trădat? Păi tot aşa este şi celălalt, vă pare că e puţin
lucru? Şi ceilalţi, dar ei pot fi unul, pot fi 10, pot fi 1.000. Şi
fiecare, la rândul lui, poate trăi o astfel de dramă. Vă daţi seama? Cum
poate să fie fără responsabilitate? Mie-mi pare că avem a da răspuns,
trebuie să ne rugăm pentru asta, ca Dumnezeu să ne ierte.
- Dau ceva aproapelui, pentru că ştiu
că aşa este bine, că aşa trebuie, nu neapărat din dragoste. Poate fi
considerată asta milostenie?
- Nu, asta-i o dare, fiindcă nu-i milostenie, milostenia este o stare. Dar ăsta-i un exerciţiu bun!
- Dacă îţi dai seama că nu ţi-ai iubit soţul niciodată, ce faci? Şi dacă l-ai iubit, chiar dacă l-ai iubit, a fost o iubire superficială?
-Ce să faci? Începi să-l iubeşti acum!
- Desfrânarea poate să aibă vreo urmă de dragoste? Când veţi publica „Fuga spre câmpul cu ciori“?
- Chiar şi ieri m-a întrebat cineva. Va da Dumnezeu şi o voi publica!
Sigur că poate să aibă, de ce să nu aibă? Altceva e că ea dă loc la
lucruri care nu-s ale dragostei: gelozie, ură, ucidere prin avorturi,
minciună, o grămadă de lucruri, dar asta nu înseamnă că poate chiar să
nu aibă nici o urmă de dragoste, d-apoi, Dumnezeu a lăsat, sunt ale
firii lucrurile astea, atunci când nu au tot răul ăsta, dar uitaţi-vă
câte porţi deschide, câţi oameni s-au omorât între ei pentru asta, câte
minciuni, câte hoţii, trădări… O-ho! Familii dezbinate, popoare
măcelărite pentru desfrânare, ce vă pare? Dar asta nu înseamnă că poate
alunga cu totul. Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, s-a
rugat la Dumnezeu: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! N-a zis: Dă-mi-L înapoi, nu-L lua de la mine, deci
Proorocul David, fiind prooroc - fiind prooroc! -, adică om care are
vederea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, un om care pur şi simplu
ştie unde este Duhul Sfânt şi unde nu este, acesta este un prooroc. Noi
înţelegem proorocul ca pe un om care vede viitorul - nu este adevărat!
În sensul Scripturii, proorocul este cel care vorbeşte despre Dumnezeu,
vorbeşte în numele lui Dumnezeu, vorbeşte Adevărul, vede lucrarea
Duhului Sfânt. Deci, fiind prooroc, Proorocul David, după ce a căzut în
desfrânare, spune: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Nu
luase încă Dumnezeu Duhul Sfânt de la el, înţelegeţi? Dar era conştient
că poate ajunge într-un rău mai mare prin acest rău, înţelegeţi voi?
Când spunea: Nu-L lua de la mine spunea că am înţeles că am
făcut un lucru rău, un lucru nepotrivit, pentru care am deschis uşa
răului şi aş putea să merg din rău în mai rău; din cauza asta, Te rog,
nu lua Duhul Tău Cel Sfânt de la mine, ca să mă pot îndrepta, să mă pot
întoarce la starea pe care am avut-o înainte de a săvârşi acest păcat. Asta cred că spunea Proorocul David: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!
Iată de ce cred că sunt fel de fel de fapte şi de păcate. Să ne rugăm
să ne cureţe Dumnezeu şi să nu ia Duhul Său de la noi ca putem să ne
îndreptăm, să facem şi binele.
- Cum să nu îmi mai arăt dragostea în
mod sufocant? Cum te poţi abţine să nu mai ceri lui Dumnezeu insistent
un lucru atunci când îţi copleşeşte inima, îţi duce mintea într-acolo?
- Păi cum să nu iubeşti sufocant? Când o să
avem smerenie? Când o să ajungem la convingerea că nu iubim. Atunci nu
devii sufocant. Dragostea nu sufocă. Şi cum să ceri de la Dumnezeu dacă
îţi copleşeşte inima? Cere, dacă asta vrei; toate prin experienţă se
fac. Cere, o să vezi unde o să ajungi. Fiecare învaţă lucruri diferite,
unii din experienţa altora, unii din experienţa lor. Nu zic, e frumos şi
inima când este plină este bine, Dumnezeu iubeşte mai mult o inimă
plină decât inima stearpă, chiar dacă inima este plină uneori cu dorinţe
şi nepotrivite, oameni suntem şi mai avem şi greşeli, cum se roagă şi
Sfântul Ioan Gură de Aur: Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu miluieşte! Aşa că este şi o lucrare a vârstei, cum spune şi proorocul: Inima omului este întoarsă spre rău încă din tinereţile sale,
când eşti tânăr eşti mai zvăpăiat şi ceri, e mai plină, desigur, dar
Dumnezeu vede, ştie, este plin de dragoste şi îndelung răbdător şi ne va
da şi înţelepciune, ca să ne rugăm cum trebuie. Aşa că, ce pot să zic,
dacă ai inima plină, roagă-te, că din belşugul inimii vorbeşte gura.
- Ca mamă, cum fac să nu îngrădesc
libertatea copiilor şi, totuşi, să-i îndrum pe cărarea cea bună, către
credinţă, ţinând cont de tentaţiile actuale?
- Ei, asta-i cel mai greu, e cel mai greu,
trebuie să ai înţelepciune ca Solomon, cu ce predicatori avem noi în
casă acum - televizoare, cu şcoală, cu… Tot timpul, neîncetat, cred că
trebuie să fii Solomon. Dar, Dumnezeu vede; nu ştiu, câteodată mi se
pare că doar la maturitate copiii ăştia vor putea să se întoarcă prin
vreo minune a lui Dumnezeu, când mă uit că de la 2-3 ani de-acum sunt
luaţi la calculator şi la jocurile alea, îmi dau seama că nu ştii ce să
mai faci. În orice caz, dacă păziţi copiii măcar până la şcoală, pentru
că la şcoală nu-i mai poţi controla, eu cred că înseamnă foarte mult. De
ce spun, pentru că am văzut pe mine (eu n-am avut nici o treabă cu
Biserica, şi-acum… unde am ajuns…), dar au fost câteva lucruri pe care
mi le-a spus tăticu’ de mic şi pe care nu le-am mai putut scoate din
capul meu. Ştiţi care? Niciodată să nu râzi de un om cu defect. Dacă-i
olog, sau orb, sau altcumva. Niciodată să nu te scârbeşti de omul sărac,
niciodată, asta e o ruşine să te scârbeşti de omul sărac. Atunci când
intri în casa unui om, să nu te uiţi pe pereţi la lucrurile pe care le
are şi să nu întrebi niciodată cât costă. Să nu scuipi pe nimeni,
niciodată - de când eram mic, lucruri care mi-au intrat, fraţilor, în
cap şi s-au făcut firea mea. Mi-a spus şi altele, care, la fel, mi s-au
făcut firea, pe care tot nu le pot scoate - lucruri care nu se potrivesc
cu viaţa lui Hristos… şi cred că, dacă tatăl meu ar fi fost creştin şi
mi-ar fi spus lucrurile astea, ale credinţei, când eram mic, mi se pare
că mi-ar fi fost la fel de uşor să le înţeleg. Şi mi-a mai spus:
Niciodată să nu fii slugarnic, oricine ar fi, chiar dacă o să trebuiască
să dormi în drum. Asta mi-a spus-o el, că un bărbat nu face aşa ceva!
Astea sunt lucruri pe care un copil le-a reţinut şi au intrat în el,
indiferent în ce lume am intrat după aceea. Nu mi le-a mai scos nimeni
din cap. Aşa cred că, dacă un părinte, până la şcoală, până la şapte
ani, îi va spune lucruri adevărate, bune, unui copil, ele vor rămâne în
el, chiar dacă după aia, cu vârsta, şcoala îl ia valul, adolescenţa cu
ale ei, eu cred că după 20 de ani, încolo, el poate să-şi revină,
structura lui este pusă. Aveţi grijă de copii măcar până la şapte ani,
şapte ani de acasă ăştia sunt aşa… e adevărat! Asta cred că este ceea ce
se poate face. După ce copilul începe să devină personalitate în sensul
în care îşi conştientizează Eul sau începe să se raporteze la lume,
fiţi foarte atenţi cu impunerea unor lucruri! De la 12 ani încolo, îi
spui tu că este aşa şi nu-i aşa, rişti să pierzi respect şi încearcă,
dacă nu ai suficiente argumente, nu porunci, nu „pentru că eu am zis,
pentru că eu sunt mama ta, când o să ai casa ta atunci o să faci cum
vrei tu“ şi aşa mai departe. Niciodată să nu spuneţi aşa ceva! Şi aşa
cred că puteţi creşte un om, dincolo de greşelile aproape inevitabile pe
care le poate săvârşi în adolescenţă, pentru că adolescenţa este cea
mai grea, părinţii depăşesc cel mai greu perioada asta, pentru că numai
ce nu fac copiii… Dar, vedeţi lumea în care trăim! Puneţi temelie bună
şi aveţi respectul dincolo de prostiile pe care le fac. Cred c-o să vă
iubească, nu le pierdeţi încrederea! Fiţi prieteni până la urmă, pentru
că o să devină altcineva prietenii lor şi atunci am pierdut totul.
- Cunosc un caz de părinţi credincioşi,
care se împărtăşesc, dar sunt foarte stricţi cu copilul lor de numai doi
ani, supunându-l la post sever, fără blagoslovenia duhovnicului, care,
probabil, nici nu ştie de aceasta. Ce putem face în cazul acesta pentru
acest copil?
- Măi, măi, măi, nu vă chinuiţi copiii! Asta spun de riscurile dragostei, ăsta-i unul dintre ele, nu voiam să le pomenesc
aici, ca să nu mă înţelegeţi greşit. Nu chinuiţi copiii cu lucrurile
astea! La părintele Serafim venea o mamă cu vreo cinci copii… şi când am
văzut eu odată… Dar părintele avea întotdeauna bomboane pregătite şi le
dădea copiilor când veneau. Le strica postul copiilor, auzi! Îţi
închipui, dacă era o mamă care nu le dădea voie copiilor să mănânce
bomboane în post! Ce făcea? Părintele Rafail îmi spunea, odată, un caz,
din Postul Mare, de la Essex. Munceau, munceau la construcţii, acolo.
Cum munceau ei, vine părintele Sofronie cu o conservă de peşte şi le-o
deschide şi le dă să mănânce, că erau obosiţi, erau în Postul Mare.
Vedeţi voi că sunt cazuri şi cazuri, şi dragostea este mai mare decât
toate, şi decât postul. Nu chinuiţi copilul! Ştiţi ce înseamnă postul?
Postul este o manifestare a raţionalităţii noastre faţă de dobitoace,
spunea Efrem Sirul. Dobitocul, dacă îi e foame, mănâncă, dar omul poate
să se înfrâneze, să se înfrâneze conştient, cu un scop anume. Are nevoie
de post pentru a-şi pune întreaga sa făptură într-o stare-limită,
pentru că din stările-limită gândim altfel. Copilul n-are nevoie de
treaba asta. El nu e bolnav ca noi, nu are atâtea prostii în cap şi
atâta împietrire, încât să fie nevoie s-o topeşti prin post. Depinde şi
de vârsta copilului. Aşa că faceţi ca acest post al copilului să fie
conştient, să fie frumos, cum cântăm şi în Postul Mare, postim postul
frumos, bine plăcut. Asta pot să spun: fiţi atenţi cu copiii! Copiii mei - cei mai iubiţi de Dumnezeu… Dumnezeu Se simte cel mai bine între copii. De asta ne-a zis că, dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţie,
şi-acum noi venim şi încercăm să-i facem pe copiii ăştia ca noi, care
suntem îmbătrâniţi în răutate, ca să-i băgăm în împărăţie! Invers ar
trebui să fim, să ne deschidem noi spre copii. Asta a spus-o Hristos, nu
am spus-o eu. Ei, asta-i o problemă care oricum se întâmplă. Nu mai
chinuiţi copiii, asta-i tot ce pot să vă spun.
- Dezamăgirea poate fi numită o ispită? O încercare a măsurii dragostei noastre faţă de aproapele?
- Da, cu siguranţă! Un termometru pentru
egoismul nostru. „Măi, măi, măi, am fost dezamăgit, m-ai dezamăgit! Ce
om grozav sunt eu şi tocmai pe mine să mă dezamăgeşti? Tocmai tu, pentru
care eu am făcut atâtea? Tocmai tu să mă dezamăgeşti?“ Este examenul
dezamăgirii. Şi dacă biruim noi dezamăgirea asta în noi, apoi chiar credem în Dumnezeu, să ştiţi, şi avem dragoste! Doar asta este nevoinţă
adevărată şi dacă facem ceva în lumea asta, postim sau ne rugăm, este
pentru a birui în noi ura, a birui în noi răul, şi dezamăgirea asta este
semn că avem răul în noi. Şi luptăm, şi-o biruim. Azi, mâine. Cum vrei?
Rogu-te, depăşeşte-o, adu-ţi aminte de ale tale, de cât ai dezamăgit tu
şi birui în tine. Adu-ţi aminte de Hristos, Care a fost trădat de către
ucenicii Lui şi de către noi, în fiecare ceas rău în care ne aflăm. Da,
dezamăgirea este un examen. Îl depăşim şi devenim mai buni, ne suim cu o
treaptă mai sus, să ştiţi! Fiecare dezamăgire depăşită ne urcă pe o treaptă superioară a existenţei noastre.
- Două persoane care se iubesc rămân împreună şi după moarte?
- Toţi care se iubesc, nu numai doi, toţi rămân împreună după moarte.
- Dragostea lumească creează dependenţă de acea persoană? Dar cea duhovnicească?
- Măi, dragostea nu mai creează dependenţă,
dragostea te uneşte, nu numai că dependenţă, clar! Dependenţă crează
alcoolul, ţigările, drogurile, dar dragostea te uneşte din tihnă cu cel
pe care-l iubeşti şi de care eşti iubit.
- Cum să ne manifestăm dragostea faţă de eretici, sectari?
- Daţi-le de mâncare când vă cer, ajutaţi-i
atunci când vă cer, nu-i înjuraţi, nu-i blestemaţi şi… cam atât. Nu vă
credeţi mai buni ca ei! Dacă aveţi credinţă dreaptă - mila lui Dumnezeu!
Vedeţi faptele lor bune, atunci când ele sunt, şi o să biruiţi răutatea
asta. N-am atâta despărţire faţă de sectarii ăştia decât faţă de
laşitatea care este între noi, uneori. Asta nu e o erezie, laşitatea?
Este cea mai mare erezie! Când Apostolii au mers la moarte, mucenicii
noştri, noi cântăm în Biserică, slăvim în slujbe mucenici, şi noi nu
putem deschide gura la un lucru pe care toată lumea îl vede! Mă întreabă
cineva: „Vai, părinte, cum aţi putut să loviţi în ierarhie?“. Zic:
„N-am lovit în ierarhie, ci într-o prostie pe care a săvârşit-o, de la
numele ierarhiei, cineva, eu n-am spus că ierarhii au săvârşit-o -
cineva, acolo -, s-a produs o încurcătură, în cazul datelor respective -
am zis -, n-am generalizat, am tot respectul şi toată cinstea faţă de
episcopi, pentru că îi cunosc pe mulţi“. „Părinte, vai, ce-o trebuit să
spălăm lucrurile în public?“ Şi am zis: „Măi, rufele noastre stau pe
toate gardurile, hai măcar să le spălăm!“. Păi, da’?! În presă,
televiziune, peste tot! Hai măcar să le spălăm! Iaca, nu? Numai noi
tăcem! Toată lumea trebuie să vorbească despre nebuniile pe care le
facem, numai noi trebuie să tăcem! I-auzi, măi! Aşa că, deh…
- Cei pe care îi întâlnim pot fi priviţi
ca fiind oglinzile noastre? Astfel că cel care este agresiv cu mine îmi
arată un punct agresiv din mine sau alte lucruri, pozitive? Astfel,
poate fi privit acest lucru un semn al dragostei lui pentru mine să-mi
arate ce este de vindecat din mine? Astfel, putem deveni mulţumitori în
sine faţă de ei, nu neapărat ca atitudine exterioară, dispărând
judecăţile?
- Nu chiar aşa! E prea simplist, parcă-i
karma. Nu pentru că tu eşti mânios; el e mânios, dar tu poţi avea
altceva, tu poţi fi beţiv sau mai ştiu eu ce. E oglindă în sensul în care
vedem cum se urâţeşte un om atunci când e rău. Şi ne dăm seama că şi
noi devenim urâţi, deşi avem o părere bună despre noi, atunci când
săvârşim un rău, fie că ne mâniem, fie că nu avem răbdare, fie că suntem
nemulţumiţi, ne urâţim, pe noi nu ne vedem, dar în celălalt vedem, omul
ăsta care de altfel m-a minunat, uite-acum, nu… aşa sunt eu. În sensul
asta. Este prea fină problema pe care o pui şi o regăsim la sfinţi care
au ajuns la atâta desăvârşire, încât ajungeau să-şi reproşeze lucruri
foarte delicate. Aşa că, da, celălalt este şi-i putem mulţumi, eu ştiu
cât putem să-i mulţumim?! Să fie bine măcar să nu ne sfădim cu el şi să
nu-l batem. Destul că… Nu chiar să-i mulţumim că a strigat la noi! Da’
unde-s ăştia? Mi-a zis un părinte care a stat în puşcărie mulţi ani, 21
de ani, şi-a stat cu părintele Arsenie, Arsenie Papacioc. Şi zice: „Măi,
nu înţelegeam eu ce spunea…“. Atunci părintele Arsenie zicea: „Lasă, noi nu mai vorbim de dragoste, destul să ne răbdăm unul pe altul!“. „Noi
nu înţelegeam atunci ce spune, dar acum am început să înţeleg, avea
dreptate, la 80 şi ceva de ani, avea dreptate, măi!“ Aşa că-i destul
să-l răbdăm pe celălalt, nu mai căuta în tine mulţumire şi asta… pentru
că te muţi din starea ta, din lucrarea ta şi te duci într-un teren care n-are nici o treabă cu lucrarea
sufletului tău. Nu-ţi provoca ţie mulţumire! Lasă-l, rabdă-l şi-o să ai
şi smerenie şi în timp Dumnezeu îţi va da şi celelalte. Dar dacă tu,
dintr-odată, te sui pe culmea teologiei şi-a slavosloviei, acolo, cu
îngerii, nu vedeţi că mulţumirea şi lauda este la capătul Psaltirilor,
nu la început? Păi nu? Lăudaţi pe Domnul, toţi îngerii, toate stelele, lumina, gheaţa, viforul, nu vedeţi, la…psalmii de sfârşit, la început - fericit bărbatul care
face aşa şi aşa… destul este să rabzi, da? Şi, cu timpul, mult vei
mulţumi pentru c-ai răbdat la început şi n-ai început să mulţumeşti.
- Eu sunt ortodox, ea este baptistă,
suntem împreună de patru ani. De căsătorit nu ne putem căsători, ţinem
foarte mult unul la celălalt, nimeni nu cedează. Ce putem face?
- Măi, măi… Nu, că e o treabă foarte
importantă şi gravă, pe care n-am înţeles-o până-ntr-o zi, pentru că eu
respect ceea ce are Biserica noastră, ştiţi, dar, la un moment, într-o
bună zi, cineva mi-a zis un lucru de felul ăsta, dar mai înaintat…Cine?
Soţia unui pastor protestant şi profesor universitar, ca să înţelegeţi,
în drept, la facultatea protestantă. Fiica lor s-a îndrăgostit de un
ortodox, s-au iubit, s-au căsătorit. Acum… nu s-au putut cununa, pentru
că ortodocşii nu cunună un ortodox cu un protestant. Până aici pentru
mine era clar totul. Până aici e clar. Mai departe. Pentru că noi gândim
aşa: noi am făcut aşa pentru că la noi aşa e în Biserică şi aşa e bine,
aşa binecuvintează Biserica. Mai departe: întotdeauna m-am gândit că
protestanţii, fiind ei împotriva Bisericii şi a Clerului, clar că nici
discuţiede cununie. Ei, îmi zice femeia asta: „Noi i-am spus - şi eu, şi
soţul meu -, măi, eu înţeleg că nu vă cununaţi la noi, dar
binecuvântarea lui Dumnezeu măcar s-o aveţi, nu trebuie la noi, mergeţi
măcar la o mănăstire, dar nu trăiţi aşa!“. Măi, băiete, şi când am auzit
un pastor protestant că îşi trimite fiica la o mănăstire, adică îşi
lasă fiica să se căsătorească cu un ortodox şi-i spune: „Mergeţi la o
mănăstire şi vă cununaţi!“… şi când mă trezesc că eu sunt ăla care,
primindu-i… Sigur că dacă nu mi-ar spune toate detaliile, că părinţii…
eu sunt ăla care îi trimit afară, îi trimit şi-ntr-o parte şi-n alta…
şi-am zis: Măi, băiete, sunt cazuri şi cazuri! Înţeleg că este o bună
rânduială şi-o păstrare a obştii şi a credinţei, dar, în cazul ăsta,
concret, vă daţi seama? Ce facem? Îi scoatem cu totul în afară, şi
dintr-o parte, şi din alta. Îi scoatem! Biserica nu-i binecuvintează,
dar ei continuă oricum să trăiască, măi, pentru că se iubesc,
înţelegeţi? Îi tai, pentru ce? Pentru o treabă a firii? Pentru ce?
Oamenii ăia ce-au făcut ei rău până la urmă? Dar ce-au făcut ei
împotriva...? S-au îndrăgostit, nu mai faci nimic cu asta, o să te lase,
şi biserică şi tot. Şi-am zis că, mai ales în zonele astea, unde-s...
Habar n-am avut, nu mi-am pus niciodată problema asta, dar pornind de la
cazul ăsta am început să judec dacă nu cumva ar trebui să ne întoarcem
la Apostolul Pavel, care spune: Ce ştii tu, femeie, dacă vei mântui pe soţul necredincios? La
fel şi soţul pe femeie. Şi necredincios nu în sensul ăsta… pentru că nu
consider un protestant necredincios, să nu se înţeleagă asta, am
rigorile mele dogmatice, dar pe cel care-L mărturiseşte pe Hristos Domn
nu-l pot considera necredincios, în sensul ăsta, pentru că aşa
mărturiseşte şi Scriptura, deşi fac clare delimitările, pentru mine,
eclesiale ale obştii din care fac parte şi consider că protestanţii au
unele neîmpliniri, unele nelămuriri legate de eclesiologie, de Biserică,
cu tot ce este ea, cu Preoţie, cu Maica Domnului, cu sfinţii,
nelămuriri pe care unii dintre ei le află la nivel înalt, universitar,
dar şi le rezolvă, încet-încet, şi le rezolvă, pentru că protestanţii,
la nivel universitar, discută chestiuni pe care protestantul lor din sat
le refuză şi nu le recunoaşte: despre sfinţi, despre icoane şi aşa mai
departe. Aşa că am vrut să fac precizarea asta, pentru că cred că
păstrarea Bisericii, a tradiţiei, a rânduielilor este foarte importantă
şi nu o putem altera şi neglija prea uşor. Dar că există anumite cazuri
în care cred eu că ar putea să se facă măcar o rugăciune, dacă nu toată
rânduiala pentru oamenii ăştia, ca Dumnezeu să le dea putere să
depăşească momentul ăsta, să nu-i băgăm în deznădejde cu totul,
înţelegeţi? Pentru că sunt oameni care se îndrăgostesc fiind de credinţe
diferite, se despart în tinereţe din râvna lor, şi după aia o viaţă
întreagă suferă unul după altul, nu reuşesc să se mai căsătorească sau,
dacă se casătoresc şi divorţează şi ajung aşa, într-o… Foarte mult
trebuie ca să îndrăzneşti să desparţi doi oameni care s-au îndrăgostit,
foarte mult, n-aş putea face asta niciodată, pentru că mă tem! Mă tem,
pentru că am văzut mulţi oameni cu viaţa ruinată din cauza asta! Mă tem,
fraţilor, că eşti preot, că eşti episcop. Fă ceva ca să aduci pe
Dumnezeu între aceşti doi oameni, dar nu rezolva aşa, cu sabia, nodul
lui Gordius, nu tăia aşa! Asta nu este o rezolvare. Aşa că de asta zic,
dacă voi sunteţi doi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, au trecut nişte ani,
fraţilor, nu ştiu ce vârstă aveţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, vedeţi că
Dumnezeu poate să facă bine, nu deznădăjduiţi şi căutaţi o cale de a vă
împăca cu Biserica prin tot ce este ea şi cred că Dumnezeu o să vă
ajute, pentru că, dacă vă puneţi problema asta, ea există. Trebuie să
scăpaţi de ea, ca dragostea voastră să fie desăvârşită. O să vă ajute
Dumnezeu!
(Transcriere și adaptare: Carmen Crețu)