Neumele nu sunt note și nici sunete precis însemnate ci, mai degrabă negativul notației occidentale. Dacă notația pe portativ îți arată sunete precise iar intervalele dintre ele le calculezi singur, neuma bizantină îți arată mai degrabă ce să faci între note: să stai pe loc, să sui o treaptă, să sari două trepte în jos sau în sus, să cobori.
Deniile se săvârșesc începând cu seara Floriilor, până în Vinerea Mare, când se cântă Prohodul Domnului. Cuvântul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. S-a păstrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Săptămâna Patimilor,
pentru ca ele se săvârșesc seara, potrivit troparului: "Iată, Mirele
vine în miezul nopții...".
Chiar dacă Denia este o Priveghere, ea diferă de ceea ce Tipicul indică prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simplă a zilelor de rând, în vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unită cu Vecernia
si Litia. Dar si ca Utrenie simplă, Denia nu se aseamănă cu Utrenia din
zilele de rand, pentru că ea cuprinde cântări si rugăciuni specifice
doar perioadei Sfintelor Paști (troparul "Iată, Mirele vine...",
luminanda "Cămara Ta, Mântuitorule", troparul "Când slăviții
ucenici...").
După tipicul bisericesc, denia nu începe seara, ci la ceasul al șaptelea
din noapte, adică la miezul nopții (acest lucru este menționat în Triod
la Utrenia din Sfânta și Marea zi Joi și la Utrenia Prohodului
Domnului). O mărturie pentru acest moment al zilei este troparul „Iată Mirele vine la miezul nopții”, supranumit și troparul Miezonopticii.
Apoi, la sfârșitul deniei găsim rugăciunea „Învrednicește-ne Doamne în
ziua aceasta”, tocmai pentru că se apropie răsăritul soarelui. Astăzi,
deniile încep seara, ca pogorământ pentru neputința privegherii, și
aceasta ca excepție, nu ca regulă.
Denia, ca slujbă de dimineață săvârșită seara, are ca scop transformarea
întunericului serii în lumină liturgică, ca simbol al trecerii
sufletului, prin rugăciune, pocăință și postire, de la întunericul
păcatului la lumina viețuirii sfinte potrivit Evangheliei lui Hristos.Deniile sunt (…) o
formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina
duhovnicească a rugăciunii și a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca
seara să fie ziuă și lumină de priveghere. […] Ele conțin
multă lumină și multă hrană duhovnicească pentru urcușul interior al
sufletului spre marea și sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.[...]
Să
ne curățim mai înainte pe noi, fraților, cu împărăteasa virtuților;
că
iată a venit, aducându-ne nouă bogăție nepieritoare;
potolește umflarea
poftelor și împacă cu Stăpânul pe cei ce au greșit.
Pentru aceasta cu
veselie să o primim pe dânsa,
strigând lui Hristos Dumnezeu:
Cel ce ai înviat din morți păzește-ne neosândiți pe noi cei ce Te preamărim pe Tine, Cel ce singur ești fără de păcat.
Să
ne curățim mai-nainte pre noi, fraților, cu împărăteasa bunătăților; că
iată a venit, aducându-ne nouă mulțime de bunătăți!Potolește umflarea
poftelor și împacă cu Stăpânul pe cei ce au greșit.
Pentru aceasta cu
veselie să o primim pre dânsa, strigând lui Hristos Dumnezeu: Cel ce ai înviat din morți, neosândiți pazeste-ne pre noi!
Maicile de la Mănăstirea Diaconeşti au concertat în aceasta seară la Catedrala Sfântul Spiridon Nou din Bucureşti. Evenimentul intitulat „Raze prin zăbrele” a avut loc cu binecuvântarea Patriarhului Daniel.
Începând
cu ora 19:00, monahiile de la mănăstirea băcăuană au
încântat auditoriul cu piese muzicale din Vinerea Mare, cântări dedicate
celor din temniţa comunistă şi imne pascale.
Evenimentul a fost moderat de părintele Teodor Gradinaciuc, Director Radio Trinitas.
Mănăstirea
Diaconești este o mănăstire de maici din județul Bacău, înființată în
1998. Stareța asăzământului monahal este fiind monahia Evloghia
Chirvase. Maicile de la Diaconești formează unul dintre cele mai
cunoscute grupuri psaltice din țara noastră.
- Domnule Ion Minoiu, cum ati trecut de la conducerea unei orchestre la muzica psaltica?
- Foarte natural. In primul rand, n-am condus orchestre permanent, dirijatul a fost doar una dintre specializarile pe care le-am studiat. In al doilea rand, a fost un simtamant pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasica era pentru mine deosebita si elevata, dar n-avea un fundament duhovnicesc mai adanc si nici o deschidere catre Adevarul revelat asa cum si le dorea sufletul meu. Am apreciat intotdeauna frumusetea ei, insa am simtit ca am nevoie de altceva, ca duhul omului tinde catre ceva mai mult decat tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasica ma retinea aici, in lumea zbuciumului patimilor.
Auzind dupa anii '90 cantarea psaltica, am facut si un fel de legatura cu copilaria mea. Mi-aduc aminte ca la bunici, de Boboteaza sau in preajma altor praznice, preotul si dascalul veneau sus pe deal cu icoana si cu botezul. Declamarea, cantarea lor mi-au ramas adanc intiparite in suflet, precum mi-au ramas si imaginile, sunetele si mirosurile copilariei.Cantarea bisericeasca, insa, nu era doar o amintire din copilarie, ci era ceva ce te putea propulsa in alta directie si mai sus decat orice muzica de orchestra. Nici macar nu era vorba doar de muzica, ci de o impletire a ei cu cuvantul poetic, cu rugaciunea; ba, chiar mai mult, de un contact pe care rugaciunea te ajuta sa-l faci cu Dumnezeu.
- Unde va aflati, erati in Romania cand ati facut trecerea?
Nu, in Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, multumind lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a daruit. Imi dadusem seama de mult ca imi doresc altceva decat ceea ce-mi putea oferi lumea muzicala artistica.
- Dar ati inceput acolo, in Anglia?
Da. Am inceput multe lucruri oarecum accidental in viata mea. Sigur ca nu exista accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus in situatii care pareau acidentale. Fiind muzicial pe vremea aceea si ducandu-ma si la biserica, au fost situatii in care, sambata seara, la biserica romaneasca nu erau cantareti. Preotul, afland ca sunt muzician, m-a pus la strana. Eu, nestiind cantarea traditionala bisericeasca, am cantat ani de zile asa cum am putut, pana cand, la un moment dat, am devenit psalt la doua catedrale grecesti din Londra. A fost si o randuiala dumnezeiasca, pentru ca la una dintre catedrale a venit chiar atunci un ieromonah din Salonic, tuns in Sfantul Munte Athos, la chilia parintelui Gherasim Mikraghiannitul, cel mai mare imnograf athonit cvasicontemporan. Parintele Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie si i-am devenit cantaret. Pe langa slujbele zilnice se adaugau cele de obste si privegherile pe care le faceam alaturi de psalti experimentati. Astfel, am inceput sa invat ethosul si ifosul psaltichiei, pentru ca notatia am invatat-o singur. Prin ifos vreau sa spun stilul, nu ma refer la conotatiile pe care acest cuvant le-a dobandit mai tarziu. Dupa ce m-am intors in tara - de fapt, m-am intors in mai multe locuri - am avut o relatie foarte rodnica cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutand, inregistrand, cantand impreuna cu ei, iar mai apoi in Athos, facand acelasi lucru alaturi de psalti cu foarte multa experienta, m-am mai maturizat. Dar bineinteles ca acesta este un proces care nu s-a incheiat nici acum. Nu pot spune ca, gata, am ajuns la varf, pentru ca atunci cred ca am si dat inapoi.
- Si unde v-ati imbogatit aceata experienta in Sfantul Munte?
In mai multe locuri. Fireste, trebuie sa tinem cont de un lucru foarte important: un muzician antrenat de mic are o cu totul alta perceptie si experienta decat un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit sa-mi explice cineva cum se canta psaltichia, am inceput eu singur sa-mi dau seama ce fac psaltii. De multe ori un psalt nici nu e neaparat si un bun dascal. Harul dascaliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cantatului, dar daca tu ai o ureche fina formata si spirit de observatie, poti sa "furi". Si tot asa, nu doar furand, ci si discutand cu psaltii, filmand, inregistrand, consultand diverse tiparituri psaltice, am inceput sa inteleg mai adanc "fenomenul". Specializarea in muzica veche si cercetarile etnomuzicologice pe care le-am facut in trecut mi-au fost si ele de mult folos. Am avut si avantajul ca incepusem sa ma descurc putin mai bine in limba greaca si atunci oamenii s-au deschis si mai mult, pentru ca am putut comunica. Din aceste experiente a rezultat si un material documentar foarte bogat, foarte folositor nu numai mie, ci si altora. Dupa cum ati vazut, am inceput deja sa il fac public prin cuvantari. M-am gandit sa-l si randuiesc cu timpul, dar ia foarte mult timp sa-l pui in randuiala, asa incat cei interesati sa se poata foloside el.
- Pentru ca el se si imbogateste, banuiesc, cu timpul, acest material.
Da, se imbogateste, dar mai greu se randuieste. Insa, putin cate putin, ies la iveala lucruri noi.
- Si dumneavoastra sunteti si psalt, si dascal de muzica psaltica.
Eu nu m-am considerat niciodata un psalt, asa cum se zice ca as fi. Mai degraba dascal... si asta din cauza ca predau in mai multe locuri, la mai multe manastiri din tara, din Athos, din alte tari. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gandit niciodata sa-mi perfectioneze vocea si sa ajung solist, nu asta m-a preocupat pe mine, ci mai mult relatia cantarii cu celelalte expresii ale credintei, cu rugaciunea, adica relatia cu cuvantul duhovnicesc, despre a carui incarcatura v-am vorbit si ieri-seara; cuvant care are menirea si puterea de a te conecta la adierea Duhului.
- Tocmai, vorbiti-ne putin despre insemnatatea muzicii in viata bisericeasca.
Vedeti, noi vorbim mai degraba de cantare decat de muzica, pentru ca impletim glasul cu cuvantul. Cantarea este o jertfa duhovniceasca cuvantatoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este si una dintre formele de expresie si marturisire a credintei, nu intamplator aleasa pentru slujbele de obste; pentru ca are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri putin chiar si despre impactul fizic pe care vibratia si ritmul il au asupra omului. Impactul acesta se amplifica daca asociem cele doua dimensiuni cuvantului dumnezeiesc, duhovnicesc. Adica atingem un cu totul alt nivel de expresie si de intelegere atunci cand propovaduim cuvantul prin cantare. Vreau sa spun: cantarea ne ajuta sa experimentam prin traire cuvantul dumnezeiesc, nu doar sa-l intelegem notional. Nu ma refer la orice fel de cantare, ci la cea randuita si cizelata de-a lungul veacurilor sub calauzirea si insuflarea Duhului Sfant.Fauriea cantarii bisericesti este o lucrare dumnezeiasca si omeneasca. Da, o lucrare teandrica, cum se numeste ea in teologie.
Cantarea are si un rol terapeutic, asa dupa cum am vorbit. Pentru caritmul si melosul, daca sunt redate bine - si subliniez asta - daca sunt redate bine, au rolul de a ne tamadui de starea neoranduielii launtrice. Dupa cum stim, neoranduiala este "icoana" patimilor omului. Daca sunt redate asa cum trebuie, dupa putintele noastre, bineinteles, nu la un nivel de scena sau de inregistrari de disc, cantarile ne pot pune-n randuiala. Duhul Sfant e randuiala, si atunci se poate intampla ca El sa se pogoare la omul care s-a pus launtric in randuiala. Nu neaparat, insa. Cantarea nu e o tehnica care-L obliga pe Dumnezeu sa Se pogoare, pentru ca Duhul Lui sufla unde vrea, dar te poate acorda la frecventa unei vibratii de la care incepi sa-I simti adierea. Poate sa-ti aduca in suflet o stare de pocainta, o stare de intelegere a celuilalt, din cauza puterii de actiune a cuvantului duhovnicesc invesmantat in melosul ce raspandeste mireasma smereniei.
Vedeti, cantarea de grup e foarte importanta, pentru ca, in principiu, ar trebui sa ne acordam unii cu altii atunci cand cantam, chiar din punct de vedere fizic, adica ritmic, intonational, la nivelul intensitatii, al volumului - cat de tare cantam si asa mai departe. Apoi, toate cele trupesti vor duce spre unirea duhovnieasca. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim asadar de la cele trupesti ca sa ajungem la cele duhovnicesti. O spune Sfantul Ioan Damaschinul si multi alti Sfinti ai Bisericii. Cantarea ajuta foarte mult in slujbele de obste. Sigur ca nu toti au aceeasi atitudine fata de ea si nu toti au nevoie de ea. Pe noi ne intereseaza slujbele de obste, pentru ca aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se aduna in biserica si trebuie sa slujeasca impreuna, sa aduca o jertfa cuvantatoare lui Dumnezeu.
Deci, nu intamplator s-a ales cantarea pentru a se exprima lexical si muzical credinta. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima si propovadui vizual credinta. Se pot spune foarte multe. De pilda, credem ca icoana este o forma de expresie mai directa si nemijlocita decat cantarea. Sunt totusi anumite situatii in care un singur imn poate exprima ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Ma gandesc la momentul in care Hristos, dupa ce a murit pentru noi, era prezent in patru locuri distincte: "in iad cu sufletul, in mormant cu trupul, in rai cu talharul si pe tron impreuna cu Tatal".
- Deci considerati ca exprimarea este mai complexa prin cantarea psaltica decat prin iconografie.
Nu e vorba de complexitate aici, ci ma idegraba de complementaritate. Doua expresii, una vizuala si alta notional-auditiva, izvorate din aceeasi credinta. Ele se completeaza reciproc si trebuiesc traite. Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire. Din moment ce tu nu doar pronunti un cuvant sau un text, ci ii dai si un ritm, ii subliniezi sensul si accentele tonice printr-o linie melodica, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate.
Sigur ca, pana la urma, un text cantat e mai complex decat unul rostit, dar cu toate acestea te atinge mai direct si, cum sa spun, la un nivel mai adanc. Asta doar in cazul in care invesmantezi textul cantat si cu credinta. Doar atunci cuvantul devine jertfa cuvantatoare pe care o aduci lui Dumnezeu traind-o si cu simturile. Altfel, ramane doar arta sau, mai rau, un automatism ce va duce la plafonare, la inertie: ucigasele vietii duhovnicesti. La fel si icoana; doar privita cu credinta isi va implini adevarata ei menire.
- Si cand spuneti ca aceasta cantare psaltica trebuie sa fie "bine facuta", la ce va referiti?
Pai, adica asa cum a randuit-o Biserica in Duhul Sfant,nu cum a fost remodelata de diferite modele sau tendinte politico-estetice. Cel mai de folos pentru mantuire e sa ne insusim cu toata puterea noastra formle de expresie neaose ale Bisericii, pentru ca de multe ori ne distantam de ele, nu mai simtim, nu mai intelegem bisericeste si pana la urma ne instrainam cu totul. Sa nu uitam insa ca doar Biserica ne antreneaza sa distingem frumusetea nepieritoare de cea inselatoare si Chipul adevarat al Mantuitorului de cel al invatatorilor mincinosi.
- Deci va referiti la o acrivie teologica? Pentru ca la un moment dat ne-ati vorbit de accentul care trebuie sa fie bine pus, si asa mai departe, adica ati dat niste exemple concrete de acest "bine facut".
Acrivia teologica exista deja in cantare, acolo este acrivia teologica. Acrivia psaltului consta in acuratetea cu care propovaduieste cele scrise in cantari. Nu este acuratetea unui artist care vrea sa impresioneze prin calitatile lui pe ceilalti, ci nevointa de a se imbiba, de a se umple de Traditia Bisericii pana ce da pe afara din belsug, pana ce Traditia, adica Duhul Sfant, va izvori si prin el. Si asta inseamna foarte mult exercitiu, adica asceza. Iti antrenezi chiar si vocea, si urechea, si simtul ritmului, si directia, pentru ca esti pus acolo pentru a propovadui cuvantul dumnezeiesc catre toti cei adunati in biserica. Si daca n-o faci bine, cuvnatul acesta, desi cuvant cu putere multa, nu se aude clar, nu patrunde pana la inima credinciosilor.Poti produce chiar si neoranduieli, pe care crestinul le va resimti in biserica.
- Deci cand vorbiti de "facere", va referiti la interpretare, de fapt.
Nu e interpretare, este o traire, o simtire intelegatoare a cuvantului. Interpretarea e mai de graba a artistilor si a actorilor. Vedeti, in Athos, de pilda, sunt foarte multi parinti, in special pe la chilii, care nu au ureche muzicala si, din punct de vedere tehnic sau artistic, cantarea lor e de slaba calitate; dar in niciun moment al slujbelor nu ma plictisesc alaturi de ei si nici nu sunt deranjat de ceva. Simt ca in inima lor se roaga, adica participa total la cuvant. Ei traiesc cuvantul pe care-l rostesc, nu-l interpreteaza.
Asta e lucrul bine facut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfectiune stirct tehnica aici. Sunt destui cantareti perfectionisti din punct de vedere tehnic care canta superb. Unii dintre ei, insa, te pot obosi sau chiar secatui duhovncieste.Eu nu ma pot ruga cu usurinta la astfel de slujbe, pentru ca simt ca se amesteca acolo un altfel de duh, strain smereniei crestinesti.
Pe de alta parte, nu inseamna nicidecum ca o cantare e traita duhovniceste doar atunci cand e redata prost. Dimpotriva, e foarte important sa tindem spre o redare cat mai buna a cantarilor, mai ales cand avem de-a face cu cantarile bisericesti. In caz contrar, impactul cantarii poate fi si el contrar celui asteptat, mai ales in bisericile din lume.
Ma gandesc acum la un caz celebru din muzica clasica: Simfonia a 9-a de Beethoven. Aceasta lucrare, considerata astazi o capodopera a culturii muzicale occidentale, a fost dirijata in prima auditie chiar de catre autor. Insa Beetohoven era deja surd la acea data. N-auzea nimic din ceea ce se intampla in orchestra si se pare ca falsurile si decalajele ritmice treceau peste masura suportabilitatii. Rezultatul: un fiasco total! Intamplarea aceasta nu-i stirbeste lucrarii valoarea in sine, ci, mai degraba, ne poate spune noua ceva despre cat de importanta e calitatea in slujirea bisericeasca. Aici intervine acrivia, insa intotdeauna bine cumpanita de grija de-a nu iesi din duhul Bisericii si de-a da in alte ifose. Ifos e folosit acum cu sensul pe care l-a dobandit astazi in limba romana.
Constiinta ca prin cantare aducem Domnului jertfa cuvantatoare, adica dar dintr-un dar facut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidita, cultivata prin mult efort pana ce devine a doua natura, daca pot sa spun asa.
Sursa: Interviu cu Ion Minoiu din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015
*
Credinţă, expresie, percepţie în Tradiţia Bisericii,
Paris 2014
Cateva idei notate din acest vido (rezumat)
Staretul Dionisie Ignat de la Colciu (1909-2004):
Daca nu ai smerita cugetare nu esti aproape de Dumnezeu. Daca ai smerita cugetare ai dragoste, si daca ai dragoste iubesti pe tot omul. Dumnezeu dragoste este si daca nu ai dragoste sa stii ca esti departe de Dumnezeu. Dar, ce greutate este ca sa iubesti pe aproapele? Nu-i nicio greutate. Totul porneste de la smerenie! Si smerenia se dobandeste cand te sarguiesti sa nu pui in sufletul si in cugetul tau egoismul. Ca daca ai patima asta, atuncea sa sti ca nu poti sa fi drept. Daca nu ai dragoste esti departat de Dumnezeu. Toti Sfintii Parinti au fost smeriti. Smeritu-m-am si m-am mantuit. Daca nu te smeresti, nu te mantuiesti. Ca Dumnezeu asa vrea sa fie: smerenie. Daca nu e smerenie, e mandria care e cea mai blestemata patima, ce o uraste Dumnezeu. Legea Bisericii e cea mai usoara, dar noua ni se pare ca e grea, fiindca s-a instalat in sufletul si-n inimile noastre patimile cele rele.
Ion Minoiu:
1. Nevoitorul adevarat, desi este mostenitorul unei traditii foarte bogate ascetice, vede asceza ca pe un mijloc, nu ca pe un scop in sine.
2. Parintele Dionisie Ignat a folosit expresia "patimile cele rele" ceea ce ne lasa sa vedem ca ar fi vorba si de niste "patimi bune". E vorba de trasaturile patimitoare, care nu sunt pacate in sine, acele afecte ireprosabile pe care si Mantuitorul si le asuma cu intruparea, si care sunt folosite si de Biserica pentru a patrunde pana la sufletul nostru. Stiti, omul este mai greu convins de concepte cerebrale, trebuie sa-l faci cumva sa simta, sa apelezi la simturile lui.
3. Exista si patimi rele, printre care iubirea se sine, egoismul, care ne distanteaza, ne rupe de Dumnezeu, si ne face chiar sa ne intrebam in ziua de astazi: ce relevanta mai are credinta crestina, mai ales acum, aproape la 600 de ani dupa disparitia Bizantului, nu suntem doar o fosila a istoriei?
Toate atitudinile acestea cred ca izvorasc din ruperea omului de Dumnezeu si autonomizarea lui. O rupere care:
1. anihileaza orice fel de raportare la un Adevar absolut, duce la amestec si relativism
2. denatureaza credinta. Astazi vedem superioritatea tehnicii, a tehnologiei, a computerelor, care-L detroneaza pe Dumnezeu si tehnologia devine inlocuitoarea harului. Mi-aduc aminte de o violonista din Londra care spunea: "Ce minune e astazi ca omul poate sa zboare. Avioanele sunt ca o palma trasa lui Dumnezeu" - asa credea ea.
3. amestecarea credintei in progresul material, cu mentalitatea confortului care duce la uitarea Imparatiei lui Dumnezeu si incercarea construirii acestei Imparatii pe pamant.
Acuma, progresul tehnologic nu are nimic rau in sine si este de netagaduit, dar n-a reusit sa rezolve si nici sa vindece patimile si orgoliile care genereaza atatea razboiae, nedreptati, ucideri. Si, pe de alta parte, tot iuresul acesta al tehnologiei si al schimbarilor politice, sociale, culturale, si, nu in ultimul rand, psihologice in om - deci al intregului mod de viata - mai degraba pun asupra omului o presiune coplesitoare si duc omenirea de astazi la suferinte inca nebanuite mai dinainte. Multi sufera de tot felul de depresii si sunt diagnostice cat mai deosebite, de care medicii nici nu au auzit.
Pe de alta parte, mentalitatea de consum ii propune omului un fel de fericire facila, prin implinirea poftelor, dar creaza, pe de alta parte, si necesitati artificiale, care odata implinite, in cheie materialista, nu fac decat sa adanceasca tulburarea si golul sufletesc al omului contemporan.
Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:
Oricat de bogat ar fi cineva si toate ale lumii sa le aiba, daca nu are pe Dumnezeu e cel mai sarac si niciodata nu are pacea sufleteasca. Omul, cand are pacea sufleteasca e aproape de Dumnezeu.
Mantuitorul a zidit pe om, dupa cate stim, nu pentru viata lumii acesteia, ca viata lumii acesteia este o greutate si Dumnezeu l-o facut numai pe cele bune, dar viata aceasta ne-a harazit-o Dumnezeu ca sa ne pregatim pentru vesnicie. Oricat de mult ar trai omul, si sute de ani sa traiasca, are sfarsit! Dar, inchizand ochii acestia trupesti incepem alta viata, alta viata fara de sfarsit.
Ion Minoiu:
Inavatatura Parintelui este crestineasca, dar nu toate credintele care roiesc in jurul nostru ne dau aceeasi invatatura. De aceea, in conditiile lumii actuale este vital sa stim ce si cum credem, pentru ca altfel exista pericolul ori sa ne pierdem credinta, ori pericolul de a ne inlocui credinta cu niste surogate de credinta, si surogate de expresii de credinta, care pana la urma ne vor distorsiona perceptia si ne vor stramba intelegerea.
Hristos S-a intrupat si a patimit tocmai pentru a intemeia Biserica! Vedeti, credinta aceasta a lui Hristos, nu este credinta noastra, este a lui Dumnezeu. Depaseste puterea judecatii omenesti. E un simtamant duhovnciesc, clar de sorginte dumnezeiasca, pe care Dumnezeu, sigur, ni-l daruieste dar intr-un astfel de mod delicat, atat de subtil, incat nu ne siluiest. Ba mai mult lucreaza in asa fel incat ne lasa pe noi sa alegem, daca vrem sa-L urmam sau sa nu-L urmam. Daca alegem sa-L urmam, asta implica efort duhovnicesc.
Biserica este intruparea caii nemincinoase catre viata vesninca si cate Dumnezeu.
Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:
Biserica iti arata cum sa traiesti.Biserica are grija sufletului si a trupului tau pentru vesnicie. Dar, tu, daca nu ai Biserica si nu respecti hotararile Parintilor care au tinut Biserica pana acuma la inaltime, ce intelegere ai tu? Biserica este adevarul, Biserica este drumul in care, cu speranta in bunatatea Bunului Dumnezeu, capatam vesnicia, Imparatia Cerurilor. Acolo e adevarata Imparatie.
Ion Minoiu:
Cum ne invata Biserica sa traim? Pai la plinirea veremurilor, Dumnezeu cel necuprins si vesnic, face o despicatura, un fel de mandorla, asa, si intra in spatiu si timp sfintindu-le. Pe scurt, preia trupul omenesc, preia si graiul nostru omenesc si ne da El cu gura Lui dumnezeiasca un set de legi mantuitoare, nu ne lasa, asa cu o carte si un cod, ci ne si invata cum sa ne rugam. Ganditi-va la rugaciunea domneasca. Mai mult, ne lasa si Chipul Sau, si Fata Sa, deci nu ne lasa sa bajbaim in intuneric dupa El, pentru ca acuma ne-a aratat El insusi, Fata Lui. Asta schimba si perspectiva optica, credinta in intrupare, pentru ca acum ne uitam la Dumnezeu cu crediciosie, nu de jos in sus, adica de la firea noastra patimasa la El, asa cum o face arta naturalista, care "a uitat" de traditia Bisericii, ci ne uitam la Dumnezeu, cum spune Traditia Bisericii de sus in jos -sa nu credeti ca o spun cu codescenta -adica ne uitam la El dupa cum ni S-a descoperit El noua. Este iata o perspectiva rasturanta, pe care multi o cred iconica. Este iconica, dar sa stiti ca perspectiva iconica nu e doar o perspectiva rasturnata ci este si un alt fel de perspectiva.
Tot ce a dat Duhul Sfant in Biserica ca expresie a credintei este expresia vesniciei Lui, de aceea nu este nici moda, nu se imputineaza, nu trece cu timpul.
[...]
Inca de la inceput Biserica a fost un locas al vindecarii, si as vrea sa vedem de ce ne exprimam credinta prin cantare, prin muzica? Cum ne poate tamadui muzica - pentru ca muzica e folosita spre tamaduire?
In primul rand suntem un sistem deschis, reactionam la stimuli interni si externi, ca oameni. Muzica are un impact enorm asupra omului, un impact emotional: ne stoarece lacrimi, ne face piele de gaina, ne dilata pupilele (la filmele de groaza). Are, insa, si un impact psihosomatic, ne modifica ritmul respiratiei, ritmul batailor inimii, presiunea arteriala a sangelui.
Ordonarea materiei in urma unui sunet
Ritmul, pe de alta parte, atunci cand suntem in grup, ne ajuta sa ne sincronizam sistemele nervoase, sa ne sincronizam respiratia, sa ne sincronizam miscarile trupului - si de aceea este folosit nu doar in muzica, ci si in dans, in gimnastica sau sport. Pana acum credeam ca numai ritmul are capacitatea de a randui materia, dar, chair si un simplu sunet are puterea de a randui sau de a dezordona materia.
Muzica, cantarea, sunetul, ritmul are cu adevarat un impact chiar si anatomic asupra noastra.
Aici vedem intelepciunea cea mare a lui Dumnezeu, - si am sa incep a-l parafraza pe Sfantul Vasile cel Mare - Care, in intelepciune vazand indaratnicia omului cazut, care nu mai primea invatatura Lui, care socotea ca invatatura dumnezeiasca fiind amaraciune, amara, amesteca precum un doctor iscusit amaraciunea dogmei mantuitoare cu dulceata cantarii - asa cum si medicii amestecau leacurile amare cu miere - pentru ca omul, inghitind dulceata cantarii sa inghita si leacul amar, care de fapt ne-a tamaduit. Tot Sfantul Vasile cel Mare spune ca "rostul cantarii este de a ne tamadui de neoranduiala patimilor prin armonie si ritm".
Fundamentul a toata cantarea este cuvantul Sfant, adica modul cum ni s-a descoperit noua Dumnezeu in Scriptura, in Psalmi.
1:10:01 Parintele Dionisie Ignat canta - imagini unice, date pentru prima data in public
Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curățește-l cu mila milostivirii Tale!
Si acum și pururea și in vecii vecilor, amin!
În cărările mântuirii îndreptează-mă de Dumnezeu Născatoare, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire viata mea toata o am cheltuit. Cu rugăciunile tale izbăvește-mă de toată necurăția.
Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea indurărilor Tale, curațește-mi făradelegea mea.
La mulțimea faptelor mele celor rele cugetând eu ticălosul mă cutremur de infricoșata zi a Judecătii. Si indrăznind la mila milostivirii Tale ca David strig Tie: miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta.
Cantarea bizantina este cantarea liturgica traditionala a Bisericii Ortodoxe in limba greaca. Repertoriul folosit a fost in cursul istoriei adaptat diverselor limbi ale altor popoare ortodoxe, conducand astfel la dezvoltarea in paralel a altor traditii. Aceasta tendinta de adaptare se confirma in zilele noastre, cu dezvoltarea ortodoxiei in lumea intreaga.
Originea cantecului bizantin o putem descoperi in primele secole ale epocii crestine in partea orientala a Imperiului Roman, dar in special incepand cu Edictul de la Milano (313 dupa I.H.) cand Biserica iese din catacombe si cantecul liturgic incepe sa se dezvolte. Numarul de credinciosi crescand, cantarea liturgica capata un loc mult mai important in cadrul slujbelor, si se imbogateste de-a lungul secolelor de noi imnuri, si noi melodii mai "ornate", conducand la dezvoltarea unei imnografii si a unei traditii a cantarii sacre de cel mai inalt nivel, transmisa din generatie in generatie pana in zilele noastre.
Cantarea bizantina este un patrimoniu universal care este, insa, putin cunoscut in afara sferei sale de influenta directa.
Primii sai imnografi au fost printre primii sfinti ierarhi ai Bisericii, teologi si poeti mistici. Ei au scris in limba greaca - limba culturii din epoca respectiva. Sistemul pe glasuri a cantecului bizantin, s-a dezvoltat mai ales intre secolele al 4-lea si al 8-lea, utilizand teoria muzicala a Greciei antice - teorie care a atins un nivel de neegalat in istorie. Sfantului Ioan Damaschin ii atribuim rolul de a organiza cele 8 glasuri (octoihul) si el este cel care a pus ordine in finisarea diverselor tipuri de cantare liturgica, eliminand elementele prea lumesti si incompatibile cu slujbele religioase.
In continuare, creatia muzicala s-a gasit supusa canoanelor (regulilor) stricte, compozitorii accedand la un rezervor de formule muzicale preexistente si imbogatindu-le la randul lor. Este deci o creatie colectiva care a urmat o evolutie foarte lenta, pe etape, succesive. Aceasta practica de a compune a ramas vie pana in ziele noastre in Grecia, si de asemeni la Constantinopol, si in Orientul Mijlociu. Mai multe tipuri de notatii muzicale s-au succedat de-a lungul secolelor pana la notatia neumatica bizantina folosita astazi. Totodata, scrierea muzicala n-are decat un rol de ajutor de memorie; rolul transmisiei orale ramanand fundamental.
Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toată viața mea, spre bogăția cea necheltuita a îndurărilor Tale, privind Mântuitorule, acum, nu trece cu vederea inima mea cea săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: Am greșit, Părinte, la cer și înaintea Ta!
Imnurile bizantine pe care puteti sa le ascultati mai jos, sunt cantate de calugarii de la Manastirea Simonos Petra din Muntele Athos in anul 1995. Pentru fiecare cantec sunt si cateva mici explicatii in franceza (deocamdata), provenind de la Manastirea Saint Antoine le Grand, metoc al manastirii Simonos Petra, si care se afla in masivul Vercors din Franta.
2.Confesez le Seigneur (Psaume 135 du Polyéléos)
Le Psaume 135, hymne d'action de grâces du peuple d'Israël, délivré par Dieu de la servitude de l'Égypte lors du passage de la mer Rouge, est devenu le chant de triomphe de l'Église, délivrée de la mort et du péché par le Christ Sauveur dans les eaux du baptême. Dans les monastères, outre sa récitation cursive, ce psaume, nommé Polyéléos ("abondante miséricorde") à cause de son refrain qui rappelle que toutes ces actions d'éclat sont dues à la miséricorde de Dieu, est chanté solennellement aux matines des jours de fête, sur un rythme vigoureux, tandis qu'on fait osciller le lustre central de l'église et qu'un sacristain encense l'église au moyen d'une cassolette munies de clochettes. Il est ici exécuté selon une composition contemporaine du hiéromoine Grégoire de Simonos Petra.
Psalmul 135 imn de slava al poporului Israel, eliberat de Dumnezeu din robia egiptenilor cand au trecut prin marea Rosie, a devenit cantec de lauda al Bisericii, eliberata din moartea pacatului, de catre Hristos Mantuitorul nostru, prin apele botezului. In manastiri, in afara citirii sale, acest psalm, numit Polieleu (mult milostiv) din cauza refrenului sau care aminteste toate aceste acte datorate milostivirii lui Dumnezeu, este cantat in mod solemn la Utrenie in zile de sarbatoare, pe un ritm puternic, in timp ce este miscat candelabrul central din biserica, si un slujitor tamaiaza biserica cu o cadelnita cu clopotei. Aici psalmul este cantat dupa o compozitie contemporana a calugarului Grigorie din Simonos Petra.
mode1
Confessez le Seigneur car il est bon, car éternelle est sa miséricorde.
Confessez le Dieu des dieux, car éternelle est sa miséricorde.
Confessez le Seigneur des seigneurs, car éternelle est sa miséricorde.
Lui qui seul fait des merveilles, car éternelle est sa miséricorde.
Il a fait les cieux avec sagesse, car éternelle est sa miséricorde.
Il a affermi la terre sur les eaux, car éternelle est sa miséricorde.
mode 4
Il a fait les grands luminaires, car éternelle est sa miséricorde.
Le soleil pour présider au jour, car éternelle est sa miséricorde.
La lune et les étoiles pour présider à la nuit, car éternelle est sa miséricorde.
Il a frappé l'Égypte avec ses premiers-nés, car éternelle est sa miséricorde.
Il a fait sortir Israël du milieu dé leur pays, car éternelle est sa miséricorde.
mode pl.2
A main forte et à bras étendu, car éternelle est sa miséricorde.
Il divisa en deux la mer Rouge, car éternelle est sa miséricorde.
Et il fit passer Israël en son milieu, car éternelle est sa miséricorde.
Il précipita Pharaon et son armée dans la mer Rouge, car éternelle est sa miséricorde.
Il conduisit son peuple à travers le désert, car éternelle est sa miséricorde.
mode grave
Il frappa de grands rois, car éternelle est sa miséricorde.
Il mit à mort des rois puissants, car éternelle est sa miséricorde.
Séhon, roi des amonhéens, car éternelle est sa miséricorde.
Et Og, roi de Basan, car éternelle est sa miséricorde.
Et il donna leur terre en héritage, car éternelle est sa miséricorde.
En héritage à Israël son serviteur, car éternelle est sa miséricorde.
mode 1.
Il s'est souvenu de nous dans notre humiliation, car éternelle est sa miséricorde.
Et il nous a rachetés de nos ennemis, car éternelle est sa miséricorde.
Il donne la nourriture à toute chair, car éternelle est sa miséricorde.
Confessez le Dieu du ciel, car éternelle est sa miséricorde.
3.Gloire au Père...et maintenant...
Le chant du Polyéléos s'achève, comme toutes les pièces du répertoire hymnique byzantin, par un hymne à la Sainte Trinité, suivi d'un Théotokion, hymne en l'honneur de la Mère de Dieu, rappelant le miracle des miracles et l'accomplissement de tous les bienfaits de Dieu dans le mystère de l'Incarnation du Christ.
Gloire au Père et au Fils et au Saint-Esprit. Adorons le Père et glorifions le Fils et ensemble chantons le Très-Saint Esprit, clamant et disant: TrèsSainte Trinité, sauve-nous tous.
Et maintenant et toujours et dans les siècle des siècles. Amen. C'est ta Mère que ton peuple te présente, pour qu'elle te supplie, ô Christ. Par son intercession accorde-nous ta compassion, ô Dieu bon, afin que nous Te glorifiions, Toi l'espérance de nos âmes.
5.Seigneur, je crie vers Toi
A l'office des Vêpres, lorsque le diacre ou le prêtre s'apprête à encenser l'église, le chœur entonne les psaumes du Lucernaire (Ps. 140, 141,116). depuis l'époque de l'Ancienne Alliance, ces psaumes accompagnent la prière vespérale du peuple de Dieu, qui s'élève, à la manière de l'encens, en un sacrifice de louange et de supplication. La présente exécuiton est une fidèle adaptation en français de la mélodie lente et solennelle de Jacques le Protopsalte (XVIIIe s.), qu'on chante dans les monastères athonites à l'occasion des vigiles des grandes fêtes. réputé pour ses compositions d'une grande richesse mélodique, Jacques le Protopsalte a puisé abondamment dans l'ancien répertoire byzantin, assurant ainsi la transmission de cet héritage dans le cadre de la notation nouvelle, qui apparaissait à son époque.
Seigneur, je crie vers toi, exause-moi; sois attentif à la voix de ma supplication quand je crie vers toi. Exauce-moi, Seigneur.
6.Réjouis-toi, Vierge mère de Dieu, Terirem
Lors des vigiles de fêtes, à la fin des Vêpres, on célèbre l'office de l'Artoclasia, au cours duquel le prêtre bénit le blé, l'huile, le vin et cinq pains, qui rappellent le miracle de la multiplication des pains. Avant cette bénédiction, le chœur chante le tropaire de la fête, suivi par cet hymne, la version orthodoxe de l'Avé Maria, qui reprend la salutation de l'archange Gabriel et d'Élisabeth à la Mère de Dieu. (Luc 1, 28-42)
Vierge Mère de Dieu, réjouis-toi, Marie pleine de grâces. Le Seigneur est avec toi. Tu es bénie entre les femmes et béni est le fruit de ton sein, car tu as enfanté le Sauveur de nos âmes.
A cet hymne on ajoute souvent un kratima, modulation complexe sur les syllabes "Te-ri-rem", qui était très en faveur chez les Byzantins. D'après une tradition athonite, c'était le Terirem que chantait la mère de Dieu en berçant le Christ-Enfant.
1.O Vierge pure (Agni parthene, Fecioara curata)
Versets extraits du Théotokarion de Saint Nectaire d'Egine (+1920), mis en musique par le hiéromoine Grégoire de Simonos Petra.
Alors qu'il était directeur de l'Ecole ecclésiastique Rizarios à Athènes, saint Nectaire, un des saints contemporains le plus populaire de Grèce, aimait à composer des hymnes en l'honneur de la Mère de Dieu, destinés à nourrir sa prière personnelle et celle de ses disciples, pour lesquelles il avait fondé, malgré les difficultés et les oppositions de toutes sortes, le monastère de la Sainte-Trinité à Egine. Inspirés de l'hymnographie liturgique, ces compositions empruntent leur rythme et leur versification à la poésie profane; c'est ce qui a conduit le compositeur à utiliser une mélodie qui, tout en suivant fidèlement les règles de la musique byzantine, utilise de manière créative et originale certains éléments de la tradition musicale populaire.
1. O vierge Pure, Souveraine, Immaculée et Mére de Dieu / Réjouis-Toi, Épouse inépousée.
O Vierge Mère Reine, Toison couverte de rosée / Réjouis-Toi, Épouse inépousée.
Plus élevée que les cieux, plus brillante que le soleil / Réjouis-Toi, Épouse inépousée.
O Joie des vierges surpassant les choeurs angéliques / Réjouis-Toi, Épouse inépousée.
Plus splendide que les cieux, plus pure que la lumière / Réjouis-Toi, Épouse inépousée.
Plus sainte que les multitudes des armées célestes / Réjouis-Toi, Épouse inépousée.
2.Marie toujour Vierge, la Souveraine de l'univers. Épouse Vierge Immaculée, très sainte Reine toute pure. Marie Épouse Souveraine, la source de notre joie.O jeune Vierge vénérable, très sainte Mère Impératrice. Plus vénérable que les Chérubins et combien plus glorieuse que les Séraphins incorporels. Plus élevée que les Trônes.
3.Réjouis-Toi, chant des Chérubins.Réjouis-Toi, hymne des Anges. Cantique des Séraphins. Réjouis-Toi, joie des Archanges. Réjouis-Toi, Paix et joie. Réjouis-Toi, Port du Salut. du Verbe sainte Chambre nuptiale, Fleur d'incorruptibilité. Réjouis-Toi, Paradis de joie de l'éternelle vie. Réjouis-Toi, Arbre de vie et Source d'immortalité.
4. Je Te prie, ô souveraine, je T'invoque maintenant. Je Te supplie, ô Reine du monde, j'implore Ta grâce.O, Vierge pure, vénérable, très sainte Souveraine. Avec ferveur je Te supplie, ô Temple sanctifié. Secours-moi, délivre-moi de celui qui me fait la guerre. et fait de moi un héritier de la vie éternelle.
Le Psaume 135, hymne d'action de grâces du peuple d'Israël, délivré par Dieu de la servitude de l'Égypte lors du passage de la mer Rouge, est devenu le chant de triomphe de l'Église, délivrée de la mort et du péché par le Christ Sauveur dans les eaux du baptême. Dans les monastères, outre sa récitation cursive, ce psaume, nommé Polyéléos ("abondante miséricorde") à cause de son refrain qui rappelle que toutes ces actions d'éclat sont dues à la miséricorde de Dieu, est chanté solennellement aux matines des jours de fête, sur un rythme vigoureux, tandis qu'on fait osciller le lustre central de l'église et qu'un sacristain encense l'église au moyen d'une cassolette munies de clochettes. Il est ici exécuté selon une composition contemporaine du hiéromoine Grégoire de Simonos Petra.
Psalmul 135 imn de slava al poporului Israel, eliberat de Dumnezeu din robia egiptenilor cand au trecut prin marea Rosie, a devenit cantec de lauda al Bisericii, eliberata din moartea pacatului, de catre Hristos Mantuitorul nostru, prin apele botezului. In manastiri, in afara citirii sale, acest psalm, numit Polieleu (mult milostiv) din cauza refrenului sau care aminteste toate aceste acte datorate milostivirii lui Dumnezeu, este cantat in mod solemn la Utrenie in zile de sarbatoare, pe un ritm puternic, in timp ce este miscat candelabrul central din biserica, si un slujitor tamaiaza biserica cu o cadelnita cu clopotei. Aici psalmul este cantat dupa o compozitie contemporana a calugarului Grigorie din Simonos Petra. 
