Psaltul Ion Minoiu: "Ceea ce nu e „insuflat”, ceea ce nu are temeiul în nezidit, adică în Slava lui Dumnezeu, rămâne cantonat doar în partea aceasta stricăcioasă a vieții"

Neumele nu sunt note și nici sunete precis însemnate ci, mai degrabă negativul notației occidentale. Dacă notația pe portativ îți arată sunete precise iar intervalele dintre ele le calculezi singur, neuma bizantină îți arată mai degrabă ce să faci între note: să stai pe loc, să sui o treaptă, să sari două trepte în jos sau în sus, să cobori.

Basilica.ro: Psaltul Ion Minoiu: Tot ceea ce vine din Tradiția bisericească este impregnat de Duhul Sfânt

Psaltul Ion Minoiu explică ce este muzica psaltică, în ce fel se manifestă libertatea interpretului și de ce foștii rockeri rezonează uneori mai rapid cu ea. Psaltul a renunțat la o carieră muzicală peste hotare după ce a descoperit muzica prin care vorbește Dumnezeu. Aceasta este un mod de propovăduire a credinței predat prin Tradiția Sfinților Părinți și întemeiat în cele de dincolo, „în nezidit”.

- Ce este muzica psaltică?

În principiu, este glasul Bisericii exprimat în cântare. Nu este nimic altceva decât teologia sau învățătura Bisericii exprimată într-o cântare insuflată de Duhul Sfânt.

Cântarea a fost glasul Bisericii dintotdeauna, încă din Vechiul Legământ, ba chiar de dinainte, pentru că prima Biserică e Însăși Sf. Treime. Cântarea a existat de când există îngerii și omul. Ea exprimă o stare extatică, o stare de ieșire din sine către Dumnezeu, o stare de minunare.

- În rai se cântă la fel?

Asta vă voi putea spune mai precis numai dacă și după ce ajung acolo. Tot ce știm noi aici este că învățătura Bisericii, tot mesajul, toată buna vestire a creștinismului și toate expresiile lui nu vin de la om. O spune și Sfântul Apostol Pavel: mesajul Evangheliei nu are un temei zidit. Temeiul e de găsit în nezidit, însă se ,,întrupează” aici în diferite forme. Mai pe scurt, nu de la om, însă pentru om.

Deci, tot ceea ce ne vine din Tradiția bisericească este insuflat și impregnat de Duhul Sfânt și ne este dat prin revelație, prin descoperire. Ca să întregesc ideea, Tradiția, fie ea arhitectonică, iconografică sau imnografică este o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, ce se concretizează în forme și expresii concrete: cântări, icoane, mișcări, veșminte.

De aceea, toate sunt legate între ele. Și în cântare întocmai: melosul inspirat și cuvântul inspirat sunt legate indisolubil. Dacă mergi pe această filieră, în care este vorba de aceeași Descoperire – și cea a prorocilor, și cea a apostolilor, și cea a cuvioșilor, și cea a melurgilor sau musurgilor – ea te va educa să recunoști Adevărul.

- De ce ați părăsit o carieră strălucită în Anglia, în domeniul muzicii culte? A existat un moment de cotitură?

La mine, personal, nu a existat acel moment dramatic, în care s-a schimbat totul. În principiu, duhul omului simte cele de peste fire. Și, dacă nu e bruiat mental sau duhovnicește de alte lucruri care stau împotriva descoperirii celor duhovnicești, el se îndreaptă în mod firesc spre cele ale Duhului.

Muzica Apuseană, deși elevată, nu-mi hrănea duhul. Sigur însă că nu regret nimic din ceea ce mi-a trimis sau dăruit Dumnezeu cu o generozitate pe care numai El o putea avea. Prin darul lui Dumnezeu am făcut studii aprofundate în mai multe domenii: și în cel al muzicii, și în cel al teologiei, tot în Anglia.

Și cultura aceasta lumească are un anumit standard, care te educă și te ajută să nu cazi în toate capcanele ieftine ale subculturii. Din cauză că îți pune lăuntrul în rânduială este folositoare chiar și din punct de vedere duhovnicesc, dar numai atâta timp cât este și depășită.

- Necesită muzica bizantină o schimbare a minții, din moment ce îi cere muzicianului școlit în lume un mod de abordare total diferit?

Da. E o trecere pe care o faci și pe care nu toată lumea poate să o facă. Câteodată nici chiar din punct de vedere tehnic.

Am un prieten și un coleg grec, profesor de vioară la Royal Academy din Londra, un violonist extraordinar, un om care a crescut în Biserică în Atena, de mic, dar care la strană nu face decât să țină isonul.

Deși este violonist și lucrează cu microintervale, mi-a spus că niciodată nu a fost capabil să intoneze cântarea bizantină așa cum trebuie. Pentru că a fost cu totul ,,înghițit” de intonația solfegistică.

El nu a putut niciodată să redea cântarea bizantină în parametrii ei. Și atunci s-a limitat la a ține isonul. Vorbesc de un muzician de mare calitate. Iată că nu toți pot să treacă, nu toți pot să facă această schimbare.

Însă, trecerea de care pomeneam nu se poate face doar schimbând notația muzicală. Până la urmă, notația în sine nu-ți spune neapărat cum să intonezi. Nici neuma și nici nota aceea plasată exact pe portativ. Toate aspectele ce țin de intonație, de pulsație, de decorație, de pronunție, de emisie și ce mai doriți, vin la tine prin Tradiția vie, orală a Bisericii, nu strict și doar prin notație.

Nu recomand, bineînțeles, să se cânte psaltichia de pe notația occidentală. Dar vedeți, fac o paranteză aici, în cazul meu, faptul că exista o notație dublă a fost de bun augur la început, pentru că am putut să susțin niște slujbe așa cum am putut eu, citind de pe portativ.

Dacă tot am pomenit de notația neumatică, adaug că neumele nu sunt note și nici sunete precis însemnate ci, mai degrabă negativul notației occidentale. Dacă notația pe portativ îți arată sunete precise iar intervalele dintre ele le calculezi singur, neuma bizantină îți arată mai degrabă ce să faci între note: să stai pe loc, să sui o treaptă, să sari două trepte în jos sau în sus, să cobori. Apoi, semnele temporale îți arată cum să umpli timpul. Acesta este și modul în care urechea omului percepe fenomenul sonor.

-Și cu notele ce faci?

 Notele ți le arată mărturiile. Din când în când, în notația neumatică folosită în zilele noastre sunt puse niște jaloane, numite mărturii, care te ajută să-ți revii în cazul în care nu ai nimerit notele. Deci, până la urmă, în cântarea bizantină nu ai permanent la tine acel colac de salvare, pe care ți-l oferă din oficiu notația pe portativ.

- Unde e mai multă libertate, în muzica pe note, sau în cea bizantină?

Nu de aceasta depinde libertatea. Libertatea la care probabil vă referiți a început să fie din ce în ce mai încorsetată chiar și în muzica occidentală începând cu secolul al XIX-lea. Stravinsky, care moare în 1971, ajunge să spună la bătrânețe că muzica lui nu este pentru a fi interpretată, ci pentru a fi executată, pentru că el îți nota în partitură mai tot ceea ce ai fi putut să faci.

În timpul studiilor de stilistică muzicală, am pornit înapoi în timp de la un repertoriu mai bombastic, orchestral, adică de la Richard Strauss și Mahler înspre Bach, Händel, Vivaldi, Biber, sau înspre toți compozitorii secolului al XVII-lea. Pe măsură ce ajungeam în epoci mai îndepărtate, observam că și în muzica occidentală dădeai, ca interpret, de o larghețe din ce în ce mai mare.

De pildă, notațiile laconice, schematice folosite în perioada barocului pentru a schița cadrul unor mișcări muzicale lente îți ofereau exact acea libertate de care pomeneați. Dar, pe măsură ce ne apropiem de secolul al XX-lea începe să ia amploare și să se cristalizeze ideea de standard unic.

Gândiți-vă că până acum aproximativ 150 de ani nici nu exista noțiunea de standard intonațional în ceea ce privește frecvența absolută a sunetelor. Nici în Apus, ce să mai vorbim de Răsărit… Și destui psalți de astăzi sunt obsedați dacă nota Ke este echivalentă cu nota LA, la frecvența stabilită în secolul al XX-lea la 440 de hertzi sau vibrații duble pe secundă… În secolul al XVIII-lea nu exista această preocupare nici în Occident.

Să nu tragem însă concluzia superficială că cei vechi ar fi trăit sub zodia impreciziei. Există scrisori ale lui Mozart în care acesta își atenționa destinatarii că într-un anumit oraș orga era cu o terță mai jos decât în alt oraș. Informații de ordin practic, utilitar, deoarece instrumentele cu coarde se acordau după orgi, și nu invers. Mozart nu avea însă un standard absolut și infailibil, înțelegeți? Sigur că, la fel ca și în cântarea bizantină, multe se învățau din tradiția vie.

Dar, cu timpul, lucrurile se standardizează din ce în ce mai mult. Libertatea executantului este din ce în ce mai mică. Și în muzica instrumentală, și în cea vocală apar din ce în ce mai multe indicații – de metronom, de nuanțe, de expresie. Deci libertatea, într-un fel, începe să pălească. Exista o „democrație” mai mare înainte, în epoca lui Telemann, în epoca lui Bach. Puteai să contribui mai mult la făurirea unei piese muzicale.

Nu cred că e folositor pentru noi să ne punem permanent ,,problema libertății”, și mai ales într-un mod general, lipsit de un cadru sau de o situație concretă. Sigur, și în cântarea de strană ai anumite libertăți, dar să nu ne gândim că putem face orice din ea. Avem libertate, dar numai în parametrii tradiției moștenite, a moștenirii acesteia părintești.

Și noi, românii, am primit Tradiția Sfinților Părinți drept moștenire și, dacă o păstrăm, dacă o cultivăm, ne vom dovedi a fi adevărați moștenitori. Vom dobândi astfel, pe lângă statutul de urmaș și toate darurile și ,,drepturile” ce se cuvin urmașilor de drept.

-Dacă tot vorbim despre libertatea interpretului, ce părere aveți despre melisme („floricelele”) în cântarea bizantină?

 Răspund printr-un exemplu din istoria iconografiei. Pornind din veacul al XVII-lea, fondurile de aur ale icoanelor încep să fie din ce în ce mai decorate, ba și nimburile sfinților se încarcă cu tot mai multe modele. Încărcătura distrage ochiul de la mesajul intrinsec al icoanei și-l deturnează, către un element din afară, superficial și aplicat artificial. Același lucru se întâmplă și în cântare. De multe ori am observat că lumea nu mai este atentă la mesajul cântării și la starea pe care ar trebui ea să o dea ascultătorului, ci vine și ascultă numai un anumit interpret, o voce sau floricele. Toate-și au rostul lor, dar nu știu cât câștigăm dintr-o astfel de atitudine.

- Mai au tinerii de azi acces la acest tip de limbaj muzical?

Da. Paradoxal, am observat că acea senzație de austeritate izvorâtă din exercițiul ascetic pe care îl implică această cântare ,,grăiește” chiar și unor rockeri. Expresia cu adevărat bisericească nu se împotmolește în stări psihologice, ci le transcende, iar rockerii, prin însăși formarea lor sunt în general mai puțin sentimentali. Unii dintre ei nu gustă dulcegăriile sau sentimentalismul și, ca atare nu se arată impresionați nici de cântarea armonică asemănătoare cu cea rusească. Nu-i atrage, nu le grăiește lăuntric.

Și la strană avem foști rockeri care mi-au spus că doar această expresie muzicală a rugăciunii i-a atins profund. De ce? Pentru că au simțit că este insuflată. Ceea ce nu e „insuflat”, ceea ce nu are temeiul în nezidit, adică în Slava lui Dumnezeu, rămâne cantonat doar în partea aceasta stricăcioasă a vieții. Nu se împărtășește decât din slava lumească pieritoare și dăinuie doar până când eșuează în moarte.

Dar, dacă vine din nezidit, dacă vine prin Părinții noștri, cu care vrem să fim una și să ne împărtășim de harul de care s-au împărtășit și ei, te propulsează peste, în veșnicie. Și nu se poate ca omul să nu simtă acest lucru, pentru că el așa e proiectat de Dumnezeu. E zidit să priceapă, să simtă.

Și cum să nu simți? Dacă te gândești, până și melodia unei reclame e ticluită să aibă un impact maxim asupra ta. E făcută să ți se lipească de creier. Este croită în așa fel, încât să ți se strecoare înlăuntru, să te convingă și apoi să te bântuie. Ei bine, tot așa au fost structurate și podobiile bisericești, dar pe cu totul alte frecvențe duhovnicești. Aceste iconițe poetico-muzicale sunt făcute să-ți intre în minte și în inimă și apoi să-ți iasă de acolo ca o revărsare de har. Te pomenești că începi să le fredonezi, chiar dacă nu înțelegi limba în care cânți.

Sfinții care le-au alcătuit nu erau doar sfinți. Ei erau și cultivați în învățătura Bisericii, dar mai erau și geniali. Și, dacă pătrundem într-adevăr în modul în care percepeau și pricepeau ei realitățile de aici și pe cele de dincolo, vom descoperi lucruri nebănuite. Vom descoperi că Tradiția este viață și încă viață veșnică.

Sufletul, oricât de păcătos, oricât de înnegurat ar fi de alte lucruri, nu se poate să nu fie atins, să nu vibreze din adâncurile lui în urma întâlnirii cu Duhul. Și există destule cazuri în care oamenii au fost atinși tocmai de aceste expresii ascetice, considerate austere, și vin aici unii care sunt încă iubitori de rock.

De fapt, vin în locurile în care credința lăsată nouă moștenire este propovăduită așa cum au făcut-o și Părinții Bisericii. Vorbesc de o moștenire pe care nu doar o preluăm și o păstrăm sub lacăt, ci o și cultivăm și o dăm mai departe.

Carte de vizită: Ion Minoiu

1994: A absolvit Universitatea de Muzică (București)

1995-2008: Membru al Orchestrei Baroce a Uniunii Europene, al Orchestra of the Age of Enlightenment, Hanover Band, Florilegium, English Baroque Soloists, Amsterdam Baroque Orchestra, London Strings, Purcell Quartet; a dirijat Orchestra de Camera Radio la București si diferite orchestre ale Filarmonicilor din România

1997: A absolvit Masteratul în Muzica veche, cercetare aplicată și vioară barocă la Royal College of Music (Londra)

1999: Diploma de Studii Post-Universitare Avansate în Dirijat de Orchestră, Royal College of Music

1999-2008: A predat vioara, viola și teoria muzicală ca membru al Associated Board of the Royal Schools of Music

2004: A absolvit Institute for Orthodox Christian Studies, Universitatea din Cambridge

2001-2003: Expediții etnomuzicologice în România finanțate de Royal College of Music

2004-prezent: Membru al grupului Nectarie Protopsaltul și dascăl de muzică psaltică, inclusiv la Chiliile românești ale Sf. Gheorghe – Colciu și Sf. Ipatie din Sf. Munte Athos.